Am cunoscut supa aceasta acum foarte mulți ani în Germania. Atât am strâmbat din nas când am auzit de numa numa. Îmi și imaginam un gust din acela pregnant de ceapă fiartă și cam atât, cam ca gustul de ceai de ceapă. Mi-a chinuit copilăria ceaiul ăla de ceapă. Și e atât de oribil la gust că nici nu cred că e vreun leac fie el și băbesc pentru vreun fel de răceală, tuse sau eu știu ce o mai trata. Deci ceapă fiartă și atât, nu, e ceva rău de tot.
Așa că eram zic eu îndreptățită să strâmb din nas la auzul acestui nici nu știu dacă să îi spun fel de mâncare. La noi supa se făcea din pui, cu găluște, cu tăiței, dar nu auzise nimeni de supă cu ceapă, ori mai târziu când am auzit și de supa de usturoi. Văleu și ieșitul ăsta în lume mai tare te încurcă decât să te destupe la căpuț.
Nu mi-am comandat eu supă de ceapă, cum să fac așa ceva. Nici nu știam ce este. Însă și-a comandat (pe vremea aia) conservatorul în ale mâncărurilor, partenerul meu. Hmmm. O ști el ceva…
Și a venit la masă un bol micuț aburind deasupra căruia plutea o felie de pâine bine rumenită cu ceva brânză peste ea. Un miros divin de ceva bun și fin, de nedefinit.
N-am rezistat, a trebuit să văd care-i treaba cu supa asta așa că am băgat și eu lingura într-un bol care nu era al meu, dar era grav să fi ratat așa ceva. Pentru că în momentul în care zeama aia caldă mi-a atins limba și a făcut un salt spre cerul gurii, vă jur că de undeva de pe un nor se auzea o harpă. A fost cel mai fin gust pe care l-am îngurgitat eu până atunci. Și de atunci mă tot străduiesc să reproduc gustul acela.
Așa că an de an mai spre toamnă când se mai răcorește afară, pun în boluri și bag la cuptor supa mea de ceapă.
Mai întâi fac un stoc de pui (heei masterchef revino printre muritori). Bine, fac o supă de pui și uit puțin de ea. Se poate face supa din orice, inclusiv vegetală.
Apoi tai julien cam 2 kg de ceapă albă, mai strecor printre ele și câteva cepe roșii, chipurile pentru dulceață, dar eu ceapă roșie care să nu usture n-am mai mâncat de mult tare. Așa. După ce termin cu treaba asta mai neplăcută, urmează dansul în tigaie. Încing o tigaie în care arunc un cub de unt stins cu o țâră de ulei (să nu se ardă, așa am aflat eu. Cum cine? Untul să nu se ardă) și pun ceapa. Toată. O las puțin la foc mai iute și apoi o dau la foc mic să se înnădușe molcom cu câte un polonic de supă până se caramelizează ceapa.
Acum, pentru că rețeta orginală din ce am citit eu conține zahăr și coniac, eu am renunțat la ambele ingrediente. Și așa nu știu să flambez și la cât de expertă sunt eu, mai dau și foc bucătăriei. Dar pentru impresie artistică tura asta am pus un pahar de vin alb demisec și restul în pahar.
Așa că atunci când ceapa este bine frăgezită, o sărez, o piperez, torn din belșug niște smântână lichidă amestecată cu smântână normală și cu puțin lapte și totul pun peste supa de pui gata strecurată. Mai las pe foc atât cât se întâlnesc și se cunosc toate aromele și la final presar în ploaie, gingaș ca un adevărat bucătar de succes o mână de emmental.
Et voila!
