Mă aștepta de ceva vreme în bibliotecă această carte. Am amânat-o cât am putut pentru că erau altele care urlau la mine și se cereau citite. După ce am cărat-o timp de o lună în rucsac încoace și-ncolo am pus-o pe brațul canapelei și am hotărât că este momentul ei.
Nu știam la ce să mă aștept când am început să citesc. La început m-a cam plictisit. O poveste banală cu o femeie beată sau amețită în cel mai bun caz care se plimbă cu trenul spre și dinspre serviciu. Hmmm atât? Nu trebuia să fie thriller? Sau asta era doar în capul meu? Uff iar mi-am setat așteptări prea mari și acum mă chinui cu o carte anostă. Ba chiar am vrut să și renunț la ea. Deschisesm fișierul cu cărți on-line să mai citesc ceva în paralel, doar-doar să nu simt că îmi irosesc timpul. Dar, știți cum e, răbdare să fie la citit că nu toate cărțile te dau pe spate de la prima pagină. Unele de pe la 50-a pagină, dar te impresionează până la urmă.
Cam așa și cu fata din tren. Când a început să se desfacă foaie cu foaie ca o ceapă suculentă a fost momentul în care mi-a fost greu să o mai las din mână. Zău că nu știu cine a inventat somnul.
Deși nu este o carte psihologică, nici de dezvoltare personală, atinge câteva subiecte greu digerabile pentru cei care se simt prinși în vâltoarea aceasta a vieții cu probleme. Alcolismul – păi dacă noi ca români nu știm care-i treaba cu alcoolul, mai ales acum când s-au cules viile și se face vinul, nu știu cine ar putea să fie mai priceput. Mai este și pandemie, unde să te duci? Ce să faci? Stai acasă și bei. Depresia – treaba aia care merge mână-n mână cu alcoolul. Treaba aia care la noi încă este bagatelizată. Și infertilitatea – un subiect extrem de delicat și de sensibil. Nici eu nu sunt pregătită să dezvolt un astfel de subiect, însă cunosc suferința infertilității mai mult decât mi-aș fi dorit să o știu. Cumva toate se îmbină și te fac să clachezi. O carte cu multiple ramificații psihologice, un veritabil thriller psihologic. Până la urmă, a fi un bun scriitor, înseamnă a fi câte puțin bun din toate.
Personajele acestei cărți au fost atât de bine zugrăvite încât până aproape de finalul cărții când lucrurile erau mai mult decât evidente pentru depistarea criminalului, pur și simplu nu am reușit să anticipez. Sau mai bine zis am anticipat total greșit. Și asta este întoteauna bine. Autorul își face bine treaba când te pune pe piste greșite ca să te aducă în punctul acela de uimire totală.
Paula Hawkins scrie în romanul ei menit să țină audiența în suspans despre vicii, despre violența în familie, despre agresivitate, despre imaginea femeii versus imaginea bărbatului. Vă spun, am regăsit cultura românească la nivel de Anglia, pentru că în Londra și în jurul Londrei se desfășoară acțiunea.
Mi-a plăcut foarte mult un aspect care apare în carte și se repetă pe toată durata cărții și anume trenul. În tren se întâmplă multe scene din carte, tot din tren pot fi urmărite viețile oamenilor de pe peron sau din apropierea gării. Momentele cu și despre trenuri mă așteptam să mă plictisească, dar nu a fost deloc așa. Ba chiar mi-a amintit de perioadele în care mergeam și eu cu trenul, nu zilnic așa cum face personajul principal din carte, însă măcar o dată pe an. Mereu urmăream oamenii din gară, cum se îmbrățișau cu cei pe care îi revedeau, expresia fețelor, plictiseala așteptării să se ridice bariera. Un adevărat spectacol gara. Poate de aceea am rămas cu reminiscențe și am trecut de la a studia oamenii în gară la a studia oamenii în parcuri. Deh, unele methne trec greu sau deloc.
Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.
