Privighetoarea este numele cărții scrisă de Kristin Hannah și reprezintă numele de cod al unei tinere franțuzoaice ce a activat în Rezistența franceză în cel de-al doilea război mondial. Cartea este cursivă, se citește ușor, frapantă și te izbește cu realitatea unor vremuri pe care noi le știm doar de prin povești. În timp ce citeam mi-au revenit în memorie frânturi din poveștile bunicului din timpul războiului (poate o să scriu un întreg articol despre acele povești că merită). Nu mi-a activat doar amintirile, ci și emoțiile, imaginația și curiozitatea. O investiție care a meritat din plin. Privighetoarea a reușit să mă facă să trec dincolo de rândurile scrise, să văd cu ochii minții întregul scenariu și personajele și acțiunea. Am încercat să anticipez evenimentele și mai ales finalul. Nu am reușit. Am simțit teama acelor vremuri și lipsurile aferente perioadei. Este o carte captivantă cu multă informație din timpul vieții în război.
Autoarea plasează în centrul acțiunii două surori cu destine diferite în timpul celui de-al doilea război mondial. Ele trec prin diverse stări, cunosc și bucuria și iubirea, dar și agonia, foametea, frigul, frica permanentă. Simt riscul pe care și-l asumă până în măduva oaselor, negândindu-se că ani mai târziu istoria le va numi eroine. Este o carte emoționantă. O carte care m-a emoționat. Îmi dau seama că atrocități ca cele descrise de Hannah chiar s-au întâmplat. Că au fost atât oameni curajoși care au crezut în cauza lor și și-au asumat riscuri, dar și personaje cu putere care au savurat fiecare moment din răul pe care l-au dispersat în jur. În perioada comunistă, România a fost pe același drum descris în carte și cei care au trăit acei ani și au suferit și au simțit teama și lipsurile, sunt convinsă că au ramas cu sechele care i-au schimbat pentru totdeauna. E adevărat că mi-aș fi dorit să fie altfel finalul (nu vă spun, poate vă stârnesc curiozitatea și vreți sa citiți și eu vă stric entuziasmul). E adevărat că am plâns când mi-am imaginat cum arăta Isabelle tânără și distrusă de lagărul de concentrare. Când mi-am imaginat ce suflete schingiute trebuie să fi avut supraviețuitorii lagărelor și când mi-am dat seama că viața de după război nu are cum să fie la fel cu viața de dinainte, chiar dacă oamenii iși reiau obiceiurile sau își întemeiază familii sau și le extind.
Din păcate în lume încă există războaie și vieți se pierd și lupte se duc, însă sper ca din toată această istorie am invățat ceva și nu ne vom întoarce la ceea ce s-a întamplat în urma cu mai bine de 80 de ani în Germania și nici în urma cu mai bine de 30 de ani în România.
Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut!