Lumea nevăzută a ștecherelor

Dacă ștecherele ar putea vorbi, acum ar râde de noi. De mine cu siguranță. La cât timp petrec eu în fața prizelor ca să tot scot ștecherele înfipte acolo, clar e o lucrătură la mijloc.

Cel mai tare și mai tare râde ținându-se cu mâinile de burtă (plecăm de la premiza că are și mâni și burtă) ștecherul plăcii de păr. Acel instrument de tortură care se presupune că face dintr-un păr bucle aurii, nu un păr mătura din casă, ci un păr drept și mătăsos a la Ileana Cosânzeana. Atunci când nu posezi de la mama natură două mâini cu amplasament preponderent pe partea stângă.

Acest ștecher al plăcii de păr a fost de la bun început o sursă de nervi, stres, frustrare și neputință în fața prizei. Că de intrat intră toate fără probleme. Chiar și cele care se opintesc și refuză la început, puțin forțate tot cedează. Ăăă vorbim tot despre ștechere și prize, încă sunteți în filmul meu, da?

Ei, nu știu ce se poate întâmpla odată ajuns în inima prizei că ștecherul brusc se sucește și nu mai vrea să iasă. Măi, dar nu mai vrea neam. Nici rugat, nici înjurat, nici incantat. Nici cu hâțâit, nici cu zgâlțâit. O dată am scos priza din perete, dar ștecherul nu. Noo, el tot contra. Bine că priza aia este prinsă în perete de rigips și nu am luptat până la ultima suflare J.

Văzându-mă în plină disperare și la începutul depresiei cauzate de placa de păr (mă declar studiu de caz pentru psihoterapeuți) al meu soț s-a gândit să îmi facă un pustiu de bine și mi-a propus să schimbe la placa de păr ștecherul clasic cu unul cu sistem de ejecție. Cum s-o numi, ei iată că nici nu îmi pasă. Și mi-a dat așa o rază de speranță, mi-a întins o mână și m-a ridicat de jos, m-a scos din disperare când mi-a zis suav: doar apeși pe un buton și iese ștecherul singur. Mvai, cum a sunat asta. Am auzit toaca de la mănăstirea din Bârsana, fix aici în apartamentul de la etajul 10 din București. A fost divin, divină rămânea ștechera, așa, am feminizat-o de supărare.

Am așteptat cu nerăbdare acest ștecher care avea să îngenucheze placa de păr și să mă scoată pe mine învingătoare. Clar stau bine la capitolul stimă de sine dacă îmi măsor puterile cu obiectele din casă. Așa că atunci când am văzut minunea înfăptuită și în mâini se odihnea un ștecher alb ca neaua cu un bont evidențiat, promisiunea supremă care avea să îmi schimbe viața.

Am băgat ștecherul în priză, a tors ușor ca o pisică docilă. Aici trebuia să nu fi căzut în capcană, că pisică docilă unde s-a văzut? Ei bine, am mai zis eu pe aici că-s cam naivă. Placa a funcționat la fel, adică tot ca o mătură îmi arăta părul, nimic nou, doar m-am obișnuit. Și a venit momentul în care am stat față în față cu adevărul, cu momentul acela care avea să îmi schimbe viața pentru totdeauna. Am apăsat cu un singur deget pe ceva ce am considerat că ar trebui să fie butonul care să mă facă stăpâna prizelor din casă și surpriză: nu s-a întâmplat nimic. Dar nimic. Ștecherul a rămas la locul lui, priza neclintită, eu uimită. Pfff asta sigur este ceva consiprație. M-am plecat, chiar m-am așezat turcește și am început să examinez ștecherul cu sistem de ejecție. Între timp placa se încisese atât de tare că puteam îndrepta părul făcut permanent al tuturor babelor din cartier. Și ștecherul tot nu se lăsa scos.

Când aproape să cedez psihic am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe cel care a venit cu ideea inovativă. Da, da, exact: soțul. Care m-a liniștit. Cică trebuia să țin totuși cu o mână de priză și cu un deget să împing așa zisul buton, timp în care împing puțin și de ștecher. Cum? Stai așa. Adică butonul ăla pe care apăs și sare stecherul din priză mai ceva ca Nadia Comăneci de pe paralele este de fapt un sistem în care țin, împing și trag? Păi nu de la asta plecasem? Și tot aici am ajuns doar că pe altă cale? Nuuu.

Ei ba da, cam așa stăteau lucrurile, ștecherul râdea iar de mine și de data asta diabolic. Învinsese. M-am chinuit ani de zile cu acel sistem de ejecție care nu ejecta nimic. Bine, pe lângă soț se dădea bine, cum îl atingea cum îi cădea la picioare, dar la mine ținea rangul sus. Și l-a ținut până într-o zi în care am reușit cumva și l-am spart. Nu știu cum, eu tot cred că el a pocnit singur ca să scape de mine. Așa că în final am revenit la ștecherul normal pe care îl manevrez mai gentil iar el se opintește mai rar.

Placa tot nu știu să folosesc.

people wall blur inside
Photo by Markus Spiske on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.