Până unde te identifici cu profesia?

Mi s-a întâmplat de multe ori să aud vârstnici care spun ca sunt medici, ingineri, avocați. Unii dintre ei par pensionari de cel puțin douăzeci de ani și la ani lumină distanță de actualitatea profesiei lor. Pentru că da, după ce își menționează fosta profesie, apoi adaugă și pensionar la final. Prin urmare ce este omul, pensionar sau medic?

Da, cel mai mult și mai des am observat acest aspect la vârstnici, însă nici adulții din câmpul muncii nu sunt prea departe. S-a întâmplat recent să primesc un ordin de plată de la soția clientului. Pe ordinul de plată scria numele celei care efectuase plata, cu un Doctor lângă nume. M-am speriat puțin, am crezut că vrea să mă facă pacienta sa, dar bine că m-au interesat doar banii.

Unde începe omul și unde se termină profesia?

Cred că cei care își identifică personalitatea cu job-ul lor sunt cei care au o validare în acel job. Mă rog, mai bine zis, o caută pe validare. Director Popescu Viorel…eee sună cumva diferit decât Popescu Viorel și atât. Cine îl validează pe Viorel omul? Ce îl aduce la statutul de director dacă nu însăși profesia sa?

Cam așa și cu doamna doctor. Era cineva, medic. Gândirea arhaică menținută și susținută și astăzi când medicul, preotul și învățătorul erau oameni importanți în sat. Erau cultivați, erudiți și superiori plebei. Erau oameni pentru care se deschideau uși, aveau acces la justiție și cuvântul lor era lege în sat. Un fel de domnitori, dar pe plan local. Mititei.

În zilele noastre cele moderne unde diplome fără fond se găsesc peste tot, sunt oameni care simt nevoia să se delimiteze considerând probabil că au o profesie net superioară față de majoritate. Doar un doctor, este totuși doctor. Nu poate face un actor ce face un doctor. Cu toate că este deja bine știut că arta, frumosul, râsul, plânsul prin artă sunt forme de eliberare emoțională, forme terapeutice ce ridică oamenii de pe scaunul doctorului. Care profesie este mai cu moț? Niciuna. Sunt doar profesii și oamenii nu ar trebui să se identifice prin ele.

La vârstnici lucrurile sunt…cum sunt. Sunt bătrâni și conștientizează acest aspect. Nu mai sunt utili societății și se agață de profesia avută. Eu am fost avocat, am avut 3000 de procese. Sigur, a fost, fapt incontestabil, însă dacă îl întrebi de ultimele legi promulgate, ori de cele mai recente ordonanțe de urgență emise de guvern pe speța lui profesională, s-ar putea să nu mai fie la curent, mai ales dacă este pensionar de mulți ani.

Există acest aspect la cei bătrâni de a nu ști să se facă utili societății din momentul pensionării, trăiesc acest soi de victimizare socială și de nebăgare în seamă. Tocmai pentru că în viața activă au impus acel respect profesional oferit de job și au uitat să fie oameni pe lângă halatul purtat, pe lângă roba pusă în sala de judecată.

Tu te identifici cu profesia ta? Simți nevoia să-ți pui funcția lângă nume atunci când te prezinți cuiva în afara serviciului?

Ba da, se potrivește imaginea cu textul :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Poate greșesc eu, dar ei cu siguranță greșesc.

Îmi plac filmele, îmi place să mă uit, îmi place să merg la cinema, dar mai ales îmi plac platformele de streaming.

Era o vreme când m-aș fi uitat la filme non-stop. Doar asta aș fi făcut dacă aș fi putut. Noroc că îndeletnicirile de zi cu zi îmi puneau frână. Acum rar se mai întâmplă să fac maraton, însă vizionatul încă reprezintă un top.

M-aș uita și la filme românești dacă aș avea la ce. În ultima vreme am refuzat să mai merg la cinema pentru filme românești, le aștept să apară pe platforme să le pot vedea. Și bine fac. Cel puțin ce s-a lansat pe netflix în ultima vreme sunt filme la care pur și simplu nu mă pot uita. Sunt prost scrise, prost jucate, prost scenariu, rău ce să mai. Însă cel mai tare mă deranjează reclamele la pariuri sportive din interiorul filmelor.

Eu înțeleg că firmele acestea de pariuri sportive au sponsorizat filmele astea – da, să rămânem la filme, să nu zic mizerii – însă să nu dai doi bani pe actul cultural, dar să dai mulți bani pentru a realiza ceva la care nu te poți uita doar ca să îți mai faci ceva reclamă, e o treabă. O treabă bine gândită ce-i drept, însă dăunătoare. Foarte dăunătoare, mai ales când categoria de vârstă vizată o reprezintă adolescenții.

Acum ceva vreme m-am hotărât eu așa de capul meu să boicotez orice artist care apare în reclamele la cazinouri și toată speța. Așa am ajuns să nu mai urmăresc și să nu mai merg la spectacole de stand-up comedy ale unor stand-uperi pe care chiar îi apreciam. Am decis să nu mai aud muzica nimănui care apare în astfel de reclame. Nu sunt eu mare admiratoare a muzicii românești, însă radio mai ascult din când în când. Schimb postul ori de câte ori cântă personaje din acestea care n-au limită la portofel.

Am eu o vorbă, fac multe pentru bani, dar nu fac orice pentru bani. Adică muncesc, stau peste program dacă este nevoie, îmi dublez efortul, poate chiar dublu job, dacă nevoia mea de bani este atât de mare, dar niciodată, absolut niciodată nu aș scrie un text de promovare pentru un produs nociv care face rău în masă societății. Indiferent de cât de mulți bani mi-ar aduce. Și mai sunt și alte lucruri pe care nu le-aș face pentru bani, dar mă opresc aici.

Între timp mi-am dat seama că singurul lucru care mi-ar rămâne de făcut ar fi să mă mut definitiv în pădure. Pentru că doar așa aș putea să evit realitatea care mă înconjoară. Deoarece aceste firme de jocuri de noroc au împânzit toată industria muzicală, tv, radio, filme și sport. Sunt foarte, extrem de puțini stand-uperi care nu au legătură cu aceste reclame. Și foarte puțini sportivi care n-au mâncat o pâine din reclamele de la cazinouri sau pariuri sportive. Cântăreți încă sunt destui, însă cei care ar fi putut face diferența au ales ca potențial venit reclamele la jocuri de noroc.

Pe principiul aș mai boicota dacă aș mai avea pe cine.

Cum educația la noi scârțâie și acasă și în mediile școlare organizate, aș vrea să vină cineva să îmi spună că tinerii, viitorii adulți ai țării sunt feriți de acest viciu. Iar dacă există cineva care are dubii de cât de gravă, de serioasă și de dificilă este dependența de jocuri de noroc, ei bine are o mare problemă.

În tot cazul, nu vă recomand filme românești nou-lansate pe netflix, cel puțin.  Dar dacă vreți să vă uitați la ele, pe barba voastră să fie. Să nu ziceți că n-ați știut.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Fanii adevărați se cunosc la oră târzie în noapte.

Cred că aseară a fost ceva meci de fotbal. De ce cred asta? Pentru că până acum doar la fotbal am văzut și auzit oamenii exorcizându-se ca și când însuși ultima lor suflare ar depinde de șutul dat în minge de cei care aleargă pe teren.

Să fi fost cam unsprezece și jumătate, ai mei adormiseră cu greu după ce încercăm să ne obișnuim cu ritmul verii în care în parcarea din fața blocului urlă copii și mame de-o-potrivă, vecinii se ceartă vocal cu geamurile deschise și adolescenții rămân singuri acasă când le pleacă părinții în concediu. Un ritm gălăgios.

Eu m-am retras pe canapea în încercarea de a aduce la zi o carte. Am zis că nu mai sacrific somnul pentru nimic, însă aseară am făcut o excepție. Azi de dimineață mă târam puțin în drum spre baie, dar ce nu face omul pentru o carte bună, mai ales când este și așa cald.

La un moment dat aud un răcnet din acela de film de groază. Sugrumat, tare și lung. Un sunet de am avut impresia că un vecin este alergat de un monstru cu trei capete și cu un topor în mână. În timp ce îl aleargă prin jurul mesei fără să-l prindă, ăsta urlă ca din gură de…monstru cu trei capete. Ceva înfiorător. M-am blocat, m-am oprit. Nu știam dacă e de sunat la poliție. Dacă e vreun copil în pericol sau vreo femeie atacată. M-am gândit la ceartă domestică, deși până acum în bloc nu am auzit cazuri atât de grave, doar ceva certuri și un ton ridicat, nimic mai mult.

Cum nimeni n-a mai urlat ca la sfârșitul lumii, n-am știut de unde să apuc informația în capul meu. După o pauză scurtă urletul s-a repetat, la fel de sfâșietor. Apoi după altă pauză a fost reluat. A mai scăpat și vreo trei cuvinte și m-am gândit că trebuie să se uite la vreun meci.

Or mai trăi oamenii pasiuni, s-or uita la volei, baschet, unii box. Alții merg la tenis, unii la handbal. Însă până la fotbal n-am văzut și n-am auzit pe nicăieri admiratori atât de vocali. Ce vocali, e posibil să fie chiar terapie la ce și cum scot din ei. Se pare că fotbalul nu poate fi jucat dacă susținătorii nu zbiară, dacă nu se agită, nu dau din mâini, nu sar de pe canapea. Dacă nu înjură faza ratată exact ca niște fini cunoscători ce sunt în datul cu piciorul în minge. Nimeni, nicăieri nu pare mai absorbit de vreun sport cum sunt suporterii de fotbal. De-a lungul timpului am avut ocazia să văd destule manifestări din acestea și să urmăresc oameni care efectiv se transpun pe teren și aleargă cot la cot cu jucătorul preferat. Am avut ocazia să văd și susținători de volei care erau calmi, nu mai spun de cei din tenis care comentau doct cu un pahar de vin rece în mână despre break-ul lui Nadal. Toți pe calm și liniște. Pe nicăieri balaur cu trei capete cu un topor în mână. Doar la fotbal.

Acum…încă mai sper să fi fost fotbal…

Un regal în plină noapte. Nici că îmi puteam dori ceva mai liniștit de atât.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Copilul tău citește – Oana Moraru

Acum eu sper să citească, că de aia mamă-sa, adică eu, mă tot strofoc să aflu. Să știu, să fac bine, să acopăr golurile din școală. Ca în final copilul meu să devină cititor din plăcere așa cum și eu am devenit în timp.

Copilul tău scrie și Copilul tău citește se întrepătrund cumva. Este destul de dificil să ne rezumăm doar la scris sau doar la citit, deși sunt funcții diferite, ele sunt complementare.

Acesta este un text mai mult pentru cei care au copii la început de drum și vor să fie siguri că nu ard etape și nu se grăbesc punând presiune pe aceste două componente atât de esențiale în întreg parcursul academic al unui elev.

Așadar, cititul.

Cum a fost cititul pentru mine? Am învățat literele și să citesc când am mers la școală. Nu îmi mai amintesc clar etapele. Știu că am avut o problemă cu litera O dar de mână. Am avut o problemă cu această literă până când a considerat tata că am avut suficient timp o problemă și problema s-a rezolvat rapid cu două palme și ceva strigăte. A dispărut subit problema. În vacanțele de vară în clasele mici eram obligată să citesc niște cărți extraordinar de plictisitoare, basme de Petre Ispirescu. Aveam această carte plină cu basme repetitive. Dacă citeai 2-3 dintre ele, practic le cam  citeai pe toate. Nici acum nu sunt prietenă cu Petre Ispirescu, am încercat să recitesc basmele sale și am abandonat foarte repede. Am citit toate cărțile, romanele și nuvelele din bibliografia școlară. Pe vremea mea nu citeai altceva decât ce era recomandat de școală. Unele mi-au plăcut, unele nu. Apoi am citit recomandările din facultate și abia mai târziu am devenit cititor de beletristică. Asta până am rămas însărcinată, m-a apucat panica, s-a instalat frica și am început să citesc cărți despre parenting, dezvoltare emoțională, personală și spirituală, psihologie, educație, bune maniere, tot ce mă putea pregăti pentru a fi versiunea cea mai bună a mea pentru copilul nostru.

Acum îmbin și combin beletristica și orice carte din lista de mai sus care mă poate ajuta în continuare să mă dezvolt.

Cum aș vrea să fie pentru al meu copil? Aș vrea sa știe, să descopere și să afle că în cărți se află o întreagă lume care abia așteaptă să fie descoperită.

Da, sună poetic și frumos și probabil cu toate cunoștințele mele acumulate ar fi fost floare la ureche cu un copil de pe vremea mea, însă cu un copil nativ digital altfel stau lucrurile.

Din cauză că acești copii au acces la ecrane de la vârste foarte mici, lumea virtuală le oferă satisfacție imediată, cititul nu le oferă același timp de răspuns. Și de aici începe dansul.

Oana Moraru spune în Copilul tău citește că un copil este capabil să citească cursiv, fluent și fără poticneli pe la finalul clasei a doua.

Problema astăzi în școli este că se grăbește acest timp de început de citire. Că nimeni nu mai are răbdare să zăbovească, să bată pasul pe loc, să încetinească ritmul pentru a se asigura că orice elev este capabil să și ajungă să rețină și să înțeleagă ce citește. Din graba noastră de a performa, uităm să ne asigurăm că odată ce a început să citească cursiv, acel elev are și capacitatea de a înțelege și mai târziu de a rezuma, de a extrage elementele esențiale.

În primii ani de școală se pun bazele viitorului academic. Din primii ani de școală se poate eradica viitorul analfabetism funcțional care este astăzi pe buzele tuturor.

Bineînțeles că sunt câțiva pași care odată urmați, eliberează drumul și poticnelile culturale, asigură un bun start academic. Sunt pași ce pot fi urmați acasă de părinți – nu fără efort, desigur – dacă școala nu poate livra astfel materialul. Însă până la școală, bazele se pun tot acasă. Prin jocurile lingvistice, prin cititul poveștii la ora de culcare, prin discuțiile libere și interogative pe marginea textului, prin lectura pe baza imaginilor din carte.

Și mai ales prin desen. Mijlocul prin care un elev își asigură un bun parcurs intelectual, o hartă mentală a ideilor principale și o bună scriitură creativă, la baza tuturor sta desenul. Este un concept nou pentru mine și nu mi-a fost ușor să îl integrez în structura mea, însă i-am înțeles importanța. Vestea bună legat de acest desen este că sunt încă învățători și învățătoare care aplică această metodă existentă în programa școlară. Vestea prea puțin bună este că sunt și cei care sar cu desăvârșire această etapă. În jurul meu după întrebările interogative aplicate, am aflat că există și așa, dar și așa. Este trist că suntem la mâna sorții și că ne bazăm mult pe noroc atunci când cadrele didactice aleg ce taie și ce păstrează din programa națională pentru a-și asigura performanța de moment și rezultate bune pe termen scurt cu care să-și mângâie orgoliul profesional.

Da, se poate repara acasă prin efort și implicare orice strică școala, doar dacă părinții au această deschidere și dorință de a investi timpul lor în educația propriului copil. Ușor nu este, dar nici imposibil.

Timpul și anii care vor trece îmi vor spune dacă am reușit fie că eu, fie că sistemul să aducem în conștiința unui copil cititul de plăcere și descoperirea lumilor din cărți prin pasiunea pentru citit.

Mai stați prin preajmă și vă spun.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În spatele lui Ai grijă se află frica.

Știu că am tot scris despre bunici și nu mereu de bine. Nu pentru că vreau să supăr pe cineva, nici că îmi revărs eu cine știe ce frustrări sau supărări, ci pentru că aceasta este realitatea pe care o văd eu în jurul meu zi de zi, de zi.

Astăzi tot despre bunici.

Eu nu am văzut până acum relație între bunici și familia tânără, cu părinți tineri și copil mic, de la bebeluș la ceva mai mare fără să fie proiectată această frică. Nu am văzut eu, nu spun că nu există. De excepții parcă m-am cam săturat, să văd și reguli ar fi minunat.

Când văd familii care au activități împreună în primă fază mă bucur. Ia uite, oamenii ăia își doresc să fie ei împreună de la nepoți până la bunici trecând prin părinți. Merg împreună la teatru, la spectacole aviatice, la concerte, la târguri în aer liber. O familie extinsă și aparent fericită. Până când o bunică, de regulă o bunică deschide gura și iese toxicitatea la suprafață. Pentru că așa au prins vremurile, așa au învățat, așa au trăit și este absolut normal să trăiască și acum în ignoranță și să nu facă nimic în sensul acesta.

Pentru că Doamne-ferește psiholog, Doamne-ferește dezvoltare personală, Doamne-ferește coach, Doamne-ferește să aplecăm urechea spre cei care vorbesc despre parenting-ul modern. Spre cei care știu despre ce vorbesc și nu spre cei care nu au înțeles cu ce se mănâncă supa asta numită parenting.

Și așa este, știu și eu și văd și eu că într-adevăr înaintașii noștri au prins alte vremuri, au trecut prin regimuri unde frica le-a fost inoculată în vene, unde ignoranța era artă. Le este greu să trăiască în modernism, iar unii nu s-au adaptat nici astăzi, nu degeaba încă auzim ce bine era pe vremea comunismului.

Și văd, văd când stau pe-o margine și mă uit la oameni. Văd mame tinere care se enervează și se răstesc la bunică. Văd bunicile cum strâng mărunt din buze și se supără. Văd tați letargici care mai aruncă un lasă-ne domnule că știm noi mai bine. Imediat vine și replica: Te-am crescut pe tine și n-ai pățit nimic, ia uite ce bine ai ajuns. Toate se desfășoară în spațiul public în intimitatea a trei generații diferite. Noi în cultura noastră nu știm să facem un pas în spate, să nu fie treaba noastră, să nu ne băgăm. Am speranțe în proaspetele generații de bunice, însă uitându-mă la actualele generații de părinți de copii de grădiniță sau de școală primară, mă îndoiesc să fie mai bine.

Suntem un popor bolnav unde terapia ar trebuie să aibă loc colectiv. Obligatoriu, prin constituție. Dată lege spre binele poporului. Dar, cum? Cum să obligi pe cineva să se vindece când el nici nu știe că este bolnav? Cum să obligi pe cineva să își trateze răni care nu se văd când el are liber arbitru?

Soluția?

Trăim în continuare în ignoranță. Transmitem mai departe generațiilor proaspete fricile noastre. Deschidem gura și scoatem elucubrații. Menținem mediul toxic. Și pe toate le numim iubire. Intențiile sunt bune, restul este toxicitate.

Sfaturi? Nu, nu dau sfaturi. Nici nu vă spun să faceți ca mine, să aduceți interacțiunile la stadiul de banalități ocazionale. Știu că sunt mulți, foarte mulți care se bazează pe acest ajutor venit din partea bunicilor, însă dacă tot le cereți ajutorul, poate le și oferiți ajutorul în a-și mai rezolva din șinele pe care le duc cu ei de-o viață. Poate, cine știe, este o ușă deschisă spre un viitor mai puțin toxic.

Zic și eu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cu gândul la vacanță caut oaze de deconectare. Sau altfel spus, n-am mai scris de mult despre șase.

Am înmagazinat eu multe lucruri în ultima perioadă, însă n-am mai avut tihna de a le pune pe hârtia mea virtuală. În continuare capul meu rămâne cea mai bună hârtie, dar și cea mai bună radieră. Poate finalul de grevă îmi va aduce și timpul după care tânjesc sau cine știe, mă aglomerez iar și nu apuc să fac ce îmi propun. Priorități, prioritizări.

Se simte în aer mirosul de vacanță, de timp liber, de nisip încins. Simt pe piele căldura care a venit mult prea intens peste mine. Văd deja poze din vacanțele altora, iar eu mă gândesc doar la câte mai am de făcut. Nu mă plâng, doar că mie nu îmi ajung niciodată hoinăreala, timpul liber, vizitatul. Iubesc ritmul de vacanță, oboseala de vacanță, leneveala de vacanță, tot sentimentul pe care mi-l oferă o vacanță. Și cel mai mult dintre toate iubesc deconectarea de la traiul de zi cu zi. În vacanță nu am rate, griji, nici temeri de învățătoare. În vacanță nu este necesar să gestionez nimic.

Până la vacanță încerc să fur din atmosferă câte puțin atunci când se poate. Uneori mă costă ceva ca să simt deconectarea, alteori nu mă costă nimic. De exemplu în weekend, în una din zile doar, am vizitat parcul din sectorul șase unde a fost în mare desfășurare expoziția de flori și aranjamente. Cum se tot spune că noi suntem făcuți să fim cât mai mult în natură și în conexiune cu natura, am reușit să mă bucur vizual din plin de tot ce au amenajat și construit oameni care se pricep. A fost într-adevăr o zi de deconectare cu mult frumos și m-am simțit puțin într-o Europă civilizată, într-un parc european îngrijit și vizitat de oameni cu mult bun simț pentru munca altora. Este unul din acele momente în care spun și cred și văd că se poate și la noi, asta până se întâmplă ceva care mă deturnează total de sentimentul inițial.

Dar flori sunt oricum peste tot. Prin primăvară sectorul șase a fost împânzit de lalele colorate că abia reușeam să le cuprind cu ochiul frumusețea. Acum sunt alte flori de sezon care au înlocuit lalelele. Orice deplasare pare a fi o excursie printre flori. Iar pentru a vedea frumos chiar nu necesită multă muncă.

Am reușit după ani de zile de locuit în acest sector, după ani și ani în care tot tranzitez parcul – momentan încă – cel mai mare din sector, să intru în serele din parc. Le-am tot ocolit pentru că nu mă nimeream nicicum pe programul lor, nici nu înțelegeam de ce ai nevoie de ghid pentru a vedea niște plante. Însă după ce am trecut prin toate cele șapte pavilioane cu plante care mai de care mai exotice, diferite, frumoase, celebre, am înțeles de ce ai nevoie de ghid. Am primit informații multe și relevante despre speciile de flori, arbuști și cactuși care se regăsesc în pavilioane. Plus că un asemenea loc lăsat liber vizitării, ar ajunge în final să fie vandalizat intenționat sau din neatenție. Surprinzător, oamenii sunt destul de neatenți cu bunurile care nu le aparțin și mulți dintre ei par aerieni.

Deși mi-a luat atât de mult să vizitez serele, sunt convinsă că mă voi întoarce mai repede și mai des pentru a mă deconecta total pentru jumătate de oră. Acolo, printre frunze late, lungi și subțiri, ori printre frunze mici și țepoase, ori frunze grase și suculente, timpul se oprește. Doar pentru jumătate de oră.

Din fericire pentru că sectorul în care locuiesc eu se tot transformă în fiecare zi reușesc să văd frumos cam pe unde întorc capul. Bine, pe bulevard, printre blocuri încă mai avem de lucru. Dar, schimbare tot există.

Sper ca viitorul să ne aducă mai multe evenimente în stradă, deoarece avem nevoie de educație și de schimbare de paradigme, iar eu nu cred neapărat că educația se face doar pe bani, eventual și mulți. Educarea comunității se poate realiza și prin evenimente artistice, culturale, prezente și orientate către oameni.

Text scris de Iulia Dumitrescu.