Am citit: Trei – Valerie Perrin

Am luat cartea aceasta pentru că am rămas cu nostalgia de la  Apă proaspătă pentru flori   și am simțit nevoia sa citesc orice altceva a mai scris Valerie Perrin. Dar, este foarte adevărat că și coperta acestei cărți a contribuit mult la decizia de a pune cartea în coș. Macul este a doua mea floare preferată. Iubesc parfumul său fin, la fel cum sunt fascinată de cât de firavă arată această floare cu un roșu superb și pe cât de rezistentă este ea în câmpuri și în bătaia vântului, a stropilor reci de ploaie, a soarelui arzător. An de an iese din pământ și înflorește oferind aceeași fragilitate aparentă.

Prietenia este cuvântul de ordine în romanul Trei. Asemenea florii de mac și prietenia este supusă intemperiilor vieții. Prietenia este ceva ce pare fragil, dar care rezistă peste ani. Planează mereu deasupra sa riscul de a se frânge, însă renaște când te aștepți mai puțin.

Perrin nu dezamăgește, are o scriitură foarte frumoasă și talentul de a mă transporta în filmul cărții. Are unicitatea de a pune drame în lumini blânde, de a nu pune presiune pe suferință și de a o integra în normalitatea cotidiană.

Trei este povestea a trei prieteni urmărită din copilăria lor și până la maturitate. O prietenie care se schimbă, se transformă. Oameni care trec de la a fi copii la a fi adulți cu responsabilități. Oameni care se maturizează. Relații care se frâng. De toate are Trei.

Are Valerie Perrin acest dar sau metodă bine gândită de a plasa în poveste elemente la vedere, dar pe care nu poți pune degetul cu exactitate. Duce cititorul prin poveste, îl plimbă, îi arată un potențial, însă până la finalul cărții nu dezvăluie nimic. Iar unele situații se dezvăluie atât de diferite față de cum ar fi putu fi anticipate încât produc mici unde de șoc.

Chiar dacă povestea urmărește viețile celor trei prieteni încă din copilărie și poate scriitura întinsă pe sute de pagini este de înțeles, îmi exprim părerea personală că a fost un roman mult prea lung chiar și pentru mine. Că uneori îmi doream să îl fi terminat mai repede. Că 700 de pagini m-au plictisit pe alocuri. Romanul începe bine, se termină foarte bine, însă mijlocul este mult lungit de poveștile și viața fiecărui protagonist. Am simțit nevoia de un ritm mai alert, așa cum a venit la finalul cărții când toate ușile de deschid și toate secretele ies la suprafață.

Perrin a scris foarte bine despre natura umană, despre orgolii, temeri, frici. Despre iubiri, despre dependențe și co-dependențe. Despre victime și despre agresori. Despre vinovăție. Despre speranță și despre pierdere. Un roman complex din punct de vedere al trăirilor umane. Și toate ies la suprafață puțin câte puțin.

Este un roman de citit cu răbdare. Și cu timp. Las la final un scurt fragment care mi-a plăcut și care descrie frumos pragul dintre copilărie și maturitate. Prag pe care unii se grăbesc să îl treacă, iar alții rămân blocați în fața lui zeci de ani după ce procesul se fi încheiat de multă vreme.

Izbucnesc cu toții în râs simultan. Un râs de copii care nu mai au chef să rămână copii. Și totuși, copilăria este frumoasă. Prinși în capcană între dulciuri și viitor. Între pozne și vocea îngroșată. Între spițele bicicletei de care agață bucăți de carton ca să facă zgomot și vise cu drumuri lungi pe motocicletă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Abia de acum îmi va fi dor.

Îmi va fi dor de copilul de acum, îmi va fi dor de noi și de relația de acum, îmi va fi dor de liniștea de după furtună și de cea de dinaintea altei furtuni.

Când era copilul mic era mai tot timpul lipit de mine. Îi plăcea în brațe și se lipea de mine că uneori aveam impresia că o să îl dezlipesc cu tot cu un strat de piele. Cel mai bine dormea în brațe. Și dormea în brațe ore întregi când era bebeluș mic și proaspăt. Bebelușul dormea, eu amorțeam, vezica se umplea, frustrarea creștea, neputința se intensifica.

Deși acum poate părea idilic de cât de lipiți eram eu și noul meu născut, realitatea era că de la un punct încolo îmi cam ajunsese. Aveam nevoie de o pauză, să pot merge ca omul la baie fără să simt că îmi pocnește burta sub molusca cea caldă lipită de mine. Era și perioada în care începusem să mă plâng mult. Mă plângeam de neputința mea, de faptul că mă simțeam captivă. Aveam prieteni care îmi spuneau să mă bucur de perioada aceasta că îmi va fi tare dor de ea și am să o regret. Nu înțelegeam ce aș fi putut regreta, că îmi pocnea vezica sau că îmi amorțeau oasele până nu le mai simțeam? Ori poate că uneori aveam impresia că nu mai pot să respir de la greutatea de pe piept? Normal că îmi iubeam copilul, însă eram în primul său an de viață și era o adaptare zi de zi și noapte de noapte. În final și-a făcut simțită prezența și vinovăția pentru că nu mă simțeam capabilă să mă bucur de perioadă și sigur este ceva în neregulă cu mine.  Ori acolo unde există iubire, nu zice nimeni că nu există și greu ori disconfort.

Am fost atunci convinsă că nu îmi va fi deloc dor de perioadă. Am fost convinsă că nu o voi regreta.

Și nu regret nimic. Nu m-aș întoarce nici cu bani la perioada de bebelușeală. Da, normal, uneori îmi amintesc în nări mirosul de bebeluș moale și cald, însă de perioadă nu duc dor. O vreme am crezut că sunt eu ciudată de nu am regrete. Ba mai mult, uitându-mă pe poze aproape că nu îmi mai recunosc bebelușul de atunci, mai ales când văd copilul de acum.

Însă copilul de acum tot crește. Puțin câte puțin se desprinde. Se îndepărtează. Încă mai am la îndemână ani în care să mă pot bucura și încă mai am luxul de a-mi freca nasul de părul său moale. Însă sunt din ce în ce mai conștientă că perioada aceasta se scurtează. Și abia acum a început să mi se facă dor.

Îmi va fi dor de mâna mică ce uneori se odihnește pe perna mea atunci când eu nu mai sunt lângă. Îmi va fi dor de îmbrățișarea moale de dimineață ce mă strânge la piept cu ochii închiși în semi-somn. Îmi va fi dor de mâinile calde care mă caută noaptea pe întuneric doar să se asigure că sunt acolo. Îmi va fi dor de pupicii apăsați pe pielea mea. Și simt deja acel dor adânc în mine.

Acum este pentru mine perioada cea mai dragă mie. Copilul este independent, nu mai depinde de mine pentru nevoi de zi cu zi. Avem acum discuții, dezbateri, supărări, enervări, scuzări. Avem curiozități și avem uimiri. Avem o relație. Încă sunt mama care primește îmbrățișări și pupici când ne întâlnim. Încă sunt mama cu brațe pline. Încă nu sunt mama de care se ferește în public de teama unei impresii greșite.

Da, de acum îmi va fi dor. Și cu acest dor va trebui să învăț ce să fac. Cu dorul și cu palma goală atunci când mâna mică va fi prea mare pentru a mi-o strânge sau pentru a se încălzi dimineața când este prea frig sau prea devreme în drumul nostru spre grădiniță.

Îmi va fi dor și de mine cea de acum, mai așezată și mai calmă. Mai încrezătoare că am făcut totuși o treabă bună. Îmi va fi dor de mine cea cu mai puține frici, căci niciodată nu am avut mai puține frici ca în acest moment și tare îmi e greu să cred că vor mai fi perioade ca aceasta, clar nu cea în care va pleca de acasă să doarmă pe la prieteni ori chiar atunci când va merge în club sau oricum se va numi fosta discotecă peste niște ani. Acum mă simt așezată într-un fel pe care nu l-am avut multă vreme.

De acum mi-e dor…

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Copilul tău scrie – Oana Moraru.

După ce am fost la unul dintre evenimentele susținute de Oana Moraru și după ce mi s-a deschis mintea în multe feluri noi, dar mai ales după ce m-am întristat pentru că pentru majoritate, pentru sistemul de stat cele mai multe metode nu se aplică, m-am pus pe citit, așa cum fac eu de cele mai multe ori.

În capul meu încă se zbate gândul acela că pot schimba sistemul și mă pot lupta cu morile de vânt biruind la final și înclinând balanța în favoarea copilului meu. Realitatea este alta, atât de diferită de ce-i în capul meu. Sistemul nu poate fi schimbat de un singur om. Nici de cinci. Cu atât mai puțin de zece. Și până să ajungem noi să schimbăm sistemul ar trebui mai înainte să schimbăm părinții, să îi ajutăm să fie pro-activi, înclinați către binele copilului. Da, știu, toți le vrem bine copiilor noștri, însă nu și toți acționăm întocmai.

Copilul tău scrie este o carte care oscilează între sfaturile pentru părinți și sfaturile pentru profesori. Ar fi bine să ajungă această carte la cât mai mulți profesori, să înțeleagă dezvoltarea elevilor de la clasă și să acționeze în favoarea lor. Să lase puțin deoparte programa care este oricum inadecvată pentru modul în care se dezvoltă elevii pe vârste și să aibă curaj să ofere calitate. La noi încă se pune mult accent pe cantitate, pe multă informație, pe evoluție rapidă, fără a se asigura – nici învățătorul, nici sistemul, nici ministerul, nici părinții – că toată această cantitate este integrată, înțeleasă și dezvoltată întocmai.

Degeaba ne minunăm an de an de cât de slab pregătiți sunt elevii, de ce note mici iau la testele de literație, de cum îngroașă rândurile analfabetismului funcțional, dacă în continuare la școală se pune accent pe acea cantitate și nimeni nu se asigură, nu rămâne pe loc, nu insistă asupra pașilor de bază care duc în viitor la succes academic. Totul este repede, mult și fără timp.

Cartea oferă sfaturi practice pentru dezvoltarea scrisului ca funcție de bază și exerciții pentru dezvoltarea scrisului creativ. Mi-a plăcut foarte mult că la finalul cărții am găsit povești pentru copii scrise de Olina Ortiz – am descoperit-o recent ca autoare de cărți pentru copii și are un umor pe care nu îl regăsim ușor printre autorii autohtoni de povești pentru copii – dar am găsit și exerciții pe baza acestor povești cu informarea clară asupra vârstei la care se poate începe practicarea. Oana Moraru nu lasă loc de interpretări, nu forțează mâna părinților să nu cumva să se apuce de treabă pre devreme și cu un copil nepregătit, ci oferă informații clare pentru fiecare categorie de vârstă.

La final, ca să nu credeți că totul este riguros și academic, joaca rămâne cel mai puternic instrument de educare pentru absolut orice categorie de vârstă. Ori dintre toate joaca este cel mai dificil de pus în practică în contextul în care am uitat bucuria jucatului de când eram copil. Chiar și pentru mine care m-am jucat până aproape mi-a mai crescut un cap special care să gândească și să elaboreze jocuri, îmi este foarte greu să mă joc și îmi place mult mai mult să fiu adult decât să fiu copil.

Citiți cartea, merită informațiile enorm. Nu așteptați să aveți copilul școlar ca să vă informați, scrisul pornește din anii prunciei, exercițiile de motricitate pun bazele scrisului, vorbitul cu copilul, cititul poveștilor formează creativitatea. Revin cu o părere și despre Copilul tău citește de aceeași autoare imediat cum mai eliberez niște timp pentru creație.

Sursa foto aici

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când traversezi pe trecerea de pieton ești nebun. Bunicii au nevoie de îngrijire întocmai ca un bebeluș neajutorat. Toate în aceeași țară care mă trece de la agonie la extaz în doar câteva minute.

Sunt zile când mă uit atent în jur și am impresia că există speranță. Că putem fi educați, civilizați, empatici. Că nu ne mai purtăm cu urmașii noștri ca și când ar fi defecți și trebuie să îi reparăm. În unele zile.

În alte zile îmi este silă să mă uit pe trotuar când merg pe stradă, să fac slalom printre flegme verzulii și lipicioase și rahați, mulți rahați.

Sunt zile și zile, prea puține cele senine în acest oraș sufocat de de atât de mulți oameni.

Astăzi pe trecerea de pieton un șofer mai bătrânel cu doamna (a sa presupun) în dreapta a ținut să lase geamul jos și să îmi spună că sunt nebună pentru că am îndrăznit să traversez pe trecerea pentru pietoni și nu i-am acordat lui șoferul cu drepturi depline prioritate. Să sper oare că a fost o scăpare și că doar eu am fost nebună, dar că în rest el este un domn civilizat și nu are un astfel de limbaj cu femeile din viața-i proprie? Nu prea sper, dar să facem un exercițiu de imaginație de dragul artei.

Când plecam de la grădiniță după ce am lăsat copilul, o bunică și nepoata în urma mea vorbeau. Nepoata a făcut ceva ce a impresionat-o foarte tare pe bunică încât a simțit nevoia să deschidă gura și să exemplifice : Vai câtă grijă ai tu de mine! Nici măcar mama ta nu are atâta grijă de mine pe câtă ai tu. Am citat din memorie, însă sunt convinsă că memoria-mi funcționează și nu îmi scindează amintirile chiar cum are ea chef.

Acum nu știu dacă era o lovitură sub centură pentru mama-fiica ei sau pentru mama-nora ei, cert este că avea acolo o nemulțumire. Și așa au bunicii aceștia darul de a le transmite nepoților sub diverse forme nemulțumirile lor în legătură cu cei pe care i-au crescut și nu îi cocoloșesc pe câtă nevoie de atenție au.

Când o să mă fac mare și am să am bani am să fac o școală pentru bunici. Așa cum nici părintele nu devine înțelept și învățat din momentul în care devine părinte dacă nu a primit instrumentele necesare la rândul lor, cam așa este și cu bunicii: nu te învață nimeni să fii bunic. Ar fi o idee bună de carte pentru cei din domeniu: parenting pentru bunici. De ce nu? Aspirăm la părintele ideal (care în realitate este extrem de departe de vreun ideal) așa putem aspira și la bunicul ideal, cel care nu mai manipulează nepoții în relația cu părinții acestuia. Bunicul care nu mai consideră că a devenit expert după ce a crescut un copil cu 30-40 de ani în urmă. Bunicul care se respectă pe el și timpul lui câștigat cu ani din viață și nu dă ochii peste cap în ideea că poate ceilalți se prind.

Numai zic și eu aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am învățat să renunț la lucruri fără să mai pun presiune pe mine. Sau cel puțin așa cred.

Traversez o perioadă aglomerată. Plină. Alergată.

Nu scriu ca să mă plâng, mai ales că nu am mai scris nimic de atâta timp. Scriu ca să îmi dau mie spațiu să integrez și să înțeleg mai bine cum să funcționez în pace cu mine. Pentru că am această istorie de a intra în conflict în primul rând cu mine și în al doilea rând cu cei din jur – atunci când îmi este greu.

Așa că da, îmi este greu prin prisma timpului. Și atunci am ales. Am ales ce să fac și ce să nu fac doar ca să nu folosesc sintagma pe care o detest și pe care o ocolesc cu desăvârșire: nu am timp.

Nu am timp mi se pare că m-aș minți pe mine. Nu am timp mi se pare că m-aș ascunde ca să nu fiu sinceră. Nu am timp este o scuză.

Am timp! Am timp să aleg la ce să renunț fără să mai pun altă presiune pe mine.

Am timp să aleg ce să fac fără să am regrete.

Cum de ceva vreme m-am tot împrietenit cu somnul, am ales să dorm. Da, în continuare nu îi înțeleg rostul, însă am ales să funcționez și eu ca un om normal și să dorm. Nu de alta, doar că de la o vreme am început să simt și oboseala în urma ne-somnului. Aspect nou pentru mine deoarece sunt ne-prietenă cu somnul de atât de mulți ani încât nu credeam posibil să ne mai împrietenim vreodată. Reeducarea este dificilă și un proces care în cazul meu a durat ceva ani. Dar acum dorm. Nu mai sacrific somul pentru nimic. Nu mai merg la culcare la 1-2 spre dimineață. La 9-10 seara deja sunt în pat, dacă nu și deja adormită de cele mai multe ori. Bine, îmi ia mai mult să conving copilul să se oprească din vorbit decât îmi ia să adorm, dar dorm.

Și ca să dorm am renunțat la scris. Fără regrete. Nu mai scriu. Scriu în capul meu zeci de texte, minimum unul pe zi, nu ajung să le și pun pe pagină, rămân acolo în cap și se șterg. Am uitat tot ce aș fi vrut să rețin. Poate nu era așa important, dacă am uitat.

Citesc, dar mai greu. Pentru că citesc mai multe cărți în paralel a început să îmi fie greu să le finalizez. De unele trag de multă vreme, altele merg mai repede. Însă este necesar să îmi regândesc această strategie și să nu mai încep mai mult de două cărți concomitent. Două par fezabile, nu patru ca acum.

Renunț de tot la scris? Îmi tot vuiește de mult întrebarea aceasta în minte. Anul acesta am amânat până la limita anulării plata domeniului, apoi au intervenit fel de fel de situații care m-au determinat să amân scrisul. A devenit mai puțin important în acest moment al vieții mele. Parcă nu aș renunța, mi-a adus mai mult bine și mai multă terapie decât alte forme terapeutice, însă nu mai pare nici indispensabil ca acum ceva vreme în urmă.

În concluzie, nu că nu am timp, am timp, dar am ales pentru ce să am timp.

Și nu uitați să dormiți :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.