Lună: mai 2023

Am luat cartea aceasta pentru că am rămas cu nostalgia de la  Apă proaspătă pentru flori   și am simțit nevoia sa citesc orice altceva a mai scris Valerie Perrin. Dar, este foarte adevărat că și coperta acestei cărți a contribuit mult la decizia de a pune cartea în coș. Macul este a doua mea floare preferată. Iubesc parfumul său fin, la fel cum sunt fascinată de cât de firavă arată această floare cu un roșu superb și pe cât de rezistentă este ea în câmpuri și în bătaia vântului, a stropilor reci de ploaie, a soarelui arzător. An de an iese din pământ și înflorește oferind aceeași fragilitate aparentă.

Prietenia este cuvântul de ordine în romanul Trei. Asemenea florii de mac și prietenia este supusă intemperiilor vieții. Prietenia este ceva ce pare fragil, dar care rezistă peste ani. Planează mereu deasupra sa riscul de a se frânge, însă renaște când te aștepți mai puțin.

Perrin nu dezamăgește, are o scriitură foarte frumoasă și talentul de a mă transporta în filmul cărții. Are unicitatea de a pune drame în lumini blânde, de a nu pune presiune pe suferință și de a o integra în normalitatea cotidiană.

Trei este povestea a trei prieteni urmărită din copilăria lor și până la maturitate. O prietenie care se schimbă, se transformă. Oameni care trec de la a fi copii la a fi adulți cu responsabilități. Oameni care se maturizează. Relații care se frâng. De toate are Trei.

Are Valerie Perrin acest dar sau metodă bine gândită de a plasa în poveste elemente la vedere, dar pe care nu poți pune degetul cu exactitate. Duce cititorul prin poveste, îl plimbă, îi arată un potențial, însă până la finalul cărții nu dezvăluie nimic. Iar unele situații se dezvăluie atât de diferite față de cum ar fi putu fi anticipate încât produc mici unde de șoc.

Chiar dacă povestea urmărește viețile celor trei prieteni încă din copilărie și poate scriitura întinsă pe sute de pagini este de înțeles, îmi exprim părerea personală că a fost un roman mult prea lung chiar și pentru mine. Că uneori îmi doream să îl fi terminat mai repede. Că 700 de pagini m-au plictisit pe alocuri. Romanul începe bine, se termină foarte bine, însă mijlocul este mult lungit de poveștile și viața fiecărui protagonist. Am simțit nevoia de un ritm mai alert, așa cum a venit la finalul cărții când toate ușile de deschid și toate secretele ies la suprafață.

Perrin a scris foarte bine despre natura umană, despre orgolii, temeri, frici. Despre iubiri, despre dependențe și co-dependențe. Despre victime și despre agresori. Despre vinovăție. Despre speranță și despre pierdere. Un roman complex din punct de vedere al trăirilor umane. Și toate ies la suprafață puțin câte puțin.

Este un roman de citit cu răbdare. Și cu timp. Las la final un scurt fragment care mi-a plăcut și care descrie frumos pragul dintre copilărie și maturitate. Prag pe care unii se grăbesc să îl treacă, iar alții rămân blocați în fața lui zeci de ani după ce procesul se fi încheiat de multă vreme.

Izbucnesc cu toții în râs simultan. Un râs de copii care nu mai au chef să rămână copii. Și totuși, copilăria este frumoasă. Prinși în capcană între dulciuri și viitor. Între pozne și vocea îngroșată. Între spițele bicicletei de care agață bucăți de carton ca să facă zgomot și vise cu drumuri lungi pe motocicletă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

După ce am fost la unul dintre evenimentele susținute de Oana Moraru și după ce mi s-a deschis mintea în multe feluri noi, dar mai ales după ce m-am întristat pentru că pentru majoritate, pentru sistemul de stat cele mai multe metode nu se aplică, m-am pus pe citit, așa cum fac eu de cele mai multe ori.

În capul meu încă se zbate gândul acela că pot schimba sistemul și mă pot lupta cu morile de vânt biruind la final și înclinând balanța în favoarea copilului meu. Realitatea este alta, atât de diferită de ce-i în capul meu. Sistemul nu poate fi schimbat de un singur om. Nici de cinci. Cu atât mai puțin de zece. Și până să ajungem noi să schimbăm sistemul ar trebui mai înainte să schimbăm părinții, să îi ajutăm să fie pro-activi, înclinați către binele copilului. Da, știu, toți le vrem bine copiilor noștri, însă nu și toți acționăm întocmai.

Copilul tău scrie este o carte care oscilează între sfaturile pentru părinți și sfaturile pentru profesori. Ar fi bine să ajungă această carte la cât mai mulți profesori, să înțeleagă dezvoltarea elevilor de la clasă și să acționeze în favoarea lor. Să lase puțin deoparte programa care este oricum inadecvată pentru modul în care se dezvoltă elevii pe vârste și să aibă curaj să ofere calitate. La noi încă se pune mult accent pe cantitate, pe multă informație, pe evoluție rapidă, fără a se asigura – nici învățătorul, nici sistemul, nici ministerul, nici părinții – că toată această cantitate este integrată, înțeleasă și dezvoltată întocmai.

Degeaba ne minunăm an de an de cât de slab pregătiți sunt elevii, de ce note mici iau la testele de literație, de cum îngroașă rândurile analfabetismului funcțional, dacă în continuare la școală se pune accent pe acea cantitate și nimeni nu se asigură, nu rămâne pe loc, nu insistă asupra pașilor de bază care duc în viitor la succes academic. Totul este repede, mult și fără timp.

Cartea oferă sfaturi practice pentru dezvoltarea scrisului ca funcție de bază și exerciții pentru dezvoltarea scrisului creativ. Mi-a plăcut foarte mult că la finalul cărții am găsit povești pentru copii scrise de Olina Ortiz – am descoperit-o recent ca autoare de cărți pentru copii și are un umor pe care nu îl regăsim ușor printre autorii autohtoni de povești pentru copii – dar am găsit și exerciții pe baza acestor povești cu informarea clară asupra vârstei la care se poate începe practicarea. Oana Moraru nu lasă loc de interpretări, nu forțează mâna părinților să nu cumva să se apuce de treabă pre devreme și cu un copil nepregătit, ci oferă informații clare pentru fiecare categorie de vârstă.

La final, ca să nu credeți că totul este riguros și academic, joaca rămâne cel mai puternic instrument de educare pentru absolut orice categorie de vârstă. Ori dintre toate joaca este cel mai dificil de pus în practică în contextul în care am uitat bucuria jucatului de când eram copil. Chiar și pentru mine care m-am jucat până aproape mi-a mai crescut un cap special care să gândească și să elaboreze jocuri, îmi este foarte greu să mă joc și îmi place mult mai mult să fiu adult decât să fiu copil.

Citiți cartea, merită informațiile enorm. Nu așteptați să aveți copilul școlar ca să vă informați, scrisul pornește din anii prunciei, exercițiile de motricitate pun bazele scrisului, vorbitul cu copilul, cititul poveștilor formează creativitatea. Revin cu o părere și despre Copilul tău citește de aceeași autoare imediat cum mai eliberez niște timp pentru creație.

Text scris de Iulia Dumitrescu.