Lună: aprilie 2023

Trăim printre oameni complet necivilizați și parcă este din ce în ce mai obositor.

Categoriesdin cartier, off-uriPosted on

Am mai zis eu pe aici că eu sunt un om care respectă regulile, mă aricesc toată la nedreptăți și cred că nu mi-am ales corect țara în care să mă nasc atâta timp cât aici se fentează regulile cu precizie elvețiană.

Ce mă ține aici? Nici eu nu știu clar, probabil confortul creat și bula în care activez. Familiarul de care îmi este greu să mă despart definitiv.

Mă înfurie nesimțirea oamenilor, lipsa de bun simț, de civilizație de nivel minim, că nu cere nimeni să ai maniere de casă regală. Și toate acestea pentru simplul fapt că eu nu sunt așa și am impresia că lumea toată trebuie să fie ca mine pentru a conviețui cât de cât mai aproape de normalitatea pe care o văd eu.

Și zău că este păcat de cartierul acesta care se înfrumusețează de la zi la zi să troneze atâta dezinteres cum este la noi.

A plouat mult în ultima vreme. S-au scuturat copacii de flori, au crescut frunzele, este mult verde crud. Am simțit miros de iarbă proaspăt tăiată și de pământ ud, miros de praf înmuiat de ploaie, miros de ploaie, miros de primăvară. Am mers prin bălți, prin ploi torențiale, m-am udat, mi-a fost frig, vântul mi-a zburat umbrela. Deși mie îmi place tare mult să privesc ploaia pe geam și nu să fiu în mijlocul stropilor reci și uzi, mersul prin ploi tot mi-a creat mai puțin disconfort decât rahații lățiți ca niște  plăcinte turtite pe trotuare. De când ies din scara blocului, până în stația de autobuz, până la grădinița copilului tot ocolesc lejer vreo zece și ăia numai așa numărați. Nu este zi ca ori eu, ori copilul să nu lipim ceva pe tălpile încălțărilor oricât ne-am feri și oricât am ocoli. Nu, am renunțat de multă vreme să mai acuz câinii vagabonzi și ai nimănui că nu prea mai sunt printre blocuri, cel puțin nu în zona mea. Însă cei cu stăpân sunt plimbați intens.

Pentru că nu există nu o politică clară a trotinetelor electrice care se închiriază au ajuns să șadă peste tot. Oamenii le abandonează când nu mai au nevoie de ele, exact unde și cum le vine. Într-o zi am găsit o trotinetă electrică la intrarea pe aleea blocului, de-a curmezișul că așa i-a fost la îndemână celui care a folosit-o. Altă dată cineva a lăsat trotineta pe refugiul stației de tramvai, tot de-a curmezișul, pe tot refugiul de se împiedicau de ea oamenii care nu o vedeau că e acolo. Zilele trecute trona o trotinetă fix pe un squar micuț pentru pietoni când așteptau la semafor. Nu prea mai aveau loc și pietonii că cineva avusese mai multă nevoie să își lase acolo trotineta după ce s-a folosit de ea. Aici deja nu îmi mai dau seama daca este rea-voință, nepăsare sau pur și simplu nu își dau seama că trotinetele abandonate așa fără noimă pot încurca destul de serios. Iar treaba aceasta vine evident, cum altfel dacă nu din educație!?

Am mai scris despre cum oamenii nu au nicio problemă în a-și împărtăși discuțiile private și video cu ceilalți participanți la trafic. Cel puțin în ultima vreme prin mijloacele de transport în comun a devenit o modă să vorbești la telefon pe speaker sau pe video, la fel cum și ascultatul de filme, video-uri și ce mai ascultă oamenii să se întâmple tot cu sonor și tot fără căști. Aici măcar e un lucru bun că așa participând la inculturalizarea oamenilor măcar știm unde ne situăm, chiar dacă nu putem schimba nimic.

Da, așa este, tânjesc după mai multă civilizație. Sunt persoana care face la nivel micro schimbări și nu la macro. Nu mă simt în stare să vreau să schimb grupuri prea mari de oameni. De absolut fiecare dată când am atras atenția cuiva că încalcă reguli, că parchează pe locul persoanelor cu dizabilități, că le cad hârtii din mână de parcă nici nu știau că le au, de absolut fiecare dată mi-am luat amenințări și înjurături diverse și diversificate. Pe lângă faptul că la un moment dat mi s-a făcut lehamite, mi s-a mai făcut și frică. Poate o merita multe țara asta, dar să fiu bătută pentru ea, am dubii că ar merita chiar atât de multe din partea mea.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cum să îți pregătești copilul pentru școală încă din prima zi de viață. Pași complicat de urmat.

Categoriesce citescPosted on

Nu este complicat deloc. Scoți copilul din maternitate, evident după ce l-ai născut, îl duci la școală și îl așezi în bancă și de aici lucrurile decurg de la sine. Dacă nu ați râs să știți că a fost o glumă, iar titlul evident exagerat.

Când am fost la conferința pe tema educației am primit multă informație pe care  încă o integrez și structurez, chiar dacă au trecut săptămâni bune de atunci. Așa gândesc eu…mai pe timp lung. Între timp m-am apucat să citesc și cărțile Oanei Moraru – Copilul tău citește și Copilul tău scrie și am să revin cu recenzii în viitorul sper eu nu prea îndepărtat.

Până atunci vreau să mă opresc puțin asupra unui aspect care are legătură și cu cărțile Oanei Moraru, dar și cu multe alte cărți care au tratat un subiect comun. Un aspect care are legătură și cu școala, dar și cu primii ani din viața unui copil, cât și cu impactul asupra întregii vieți de adult și anume: limbajul de la începutul vieții de copil (să nu spun chiar a vieții intrauterine ca să nu dați cu roșii).

Modul în care ne raportăm la copil încă din prima zi de viață este definitoriu în evoluția și dezvoltarea sa ulterioară. Deși pare greu de realizat, să vorbim activ, clar și prezent cu copilul încă din primele zile de viață este metoda care ne asigură că mai târziu la școală, în anii de formare academică această practică își va arăta rezultatele printr-o gândire activă, critică, un limbaj evoluat, o scriitură creativă.

Și nu doar limbajul părinților aduce beneficii clare în evoluția academică a unui copil, ci și ascultarea activă. Și credeți-mă pe cuvânt este teribil de dificil să fii ochi în ochi cu un copil mic de un an și jumătate, poate doi care vrea să transmită o informație și nu își găsește toate cuvintele, iar exprimarea îi dă de furcă, să stai acolo, să nu te oprești din a-l privi deși ești tentat să pleci ochii către telefon, să îl încurajezi prin expresivitatea ta să meargă mai departe, să fii realmente interesat de ceea ce vrea să spună chiar dacă ai anticipat acest lucru de cel puțin cinci minute, să nu îl întrerupi și să îl aștepți să formuleze ideea pe care o are în acel moment. La finalul acestui exercițiu, clar ești un părinte o idee mai epuizat, mai ales dacă ești un părinte activ, cu toleranță scăzută la frustrare și cu lipsă de răbdare, dar ești și un părinte care a pus bazele unui viitor școlar pregătit de școală. Dar, hey, nu a spus nimeni niciodată că este ușor să crești un copil.

Când eram eu însărcinată citeam destul de mult. Visul meu de dinainte de sarcină era acela ca atunci când urma să fiu însărcinată să merg într-un parc, să fie cald, dar nu sufocant, să mă așez pe o bancă la umbră, să urmăresc oamenii și comportamentele lor și să citesc în aer liber. De citit am citit cât am vrut, aici visul mi s-a împlinit și cam aici s-a și oprit. Restul activității s-a desfășurat întinsă la orizontală cam toată sarcina. La un moment dat din  plictiseală am început să citesc cu voce tare, m-am gândit că și bebelușul care uneori îmi făcea burta să arate ca un OZN vrea să îmi cunoască vocea. Apoi după ce s-a născut am avut mereu la îndemână cărți pentru mine, cât și cărți pentru copil. Am început să îi citesc foarte devreme, să îmi audă vocea în povești. Când a venit vârsta explorării și a gustării de hârtie am făcut o pauză de la citit cărți cu gust bun și am trecut la cele cartonate și la inventat de povești. Rutina cititului la somn am introdu-o foarte devreme și am educat-o în timp.

O parte dintre lucruri le-am făcut din instinct pentru că așa am simțit și așa am crezut eu că fac bine din dorința de a da o importanță cărților și poveștilor. Alte părți le-am făcut pentru că așa am citit în multe cărți destinate creșterii și înțelegerii copiilor. Acum aflu că toate aceste lucruri pe care eu le-am făcut de timpuriu că am știut sau că nu am știut, de fapt au pus bazele academice ale viitorului școlar.

Un copil care a primit încă din primii ani de viață povești spuse, inventate sau citite, vorbit prezent și activ, ascultat prezent și activ, joacă multă, jocuri de rol, jocuri de memorie și s-a investit în cultivarea educației emoționale are șanse mult mai mari de a dezvolta vocabular oral și scris elevat, bogat, creativ, analitic și critic.

Partea bună a lucrurilor este că la orice vârstă ele pot fi corectate sau reparate în momentul în care ați sărit peste etapa bebelușului cu părinți vorbitori activi. Există exerciții care pot fi făcute din momentul în care copilul învață să scrie și să citească (sumar, nu este nevoie să fie fluent și activ sută la sută), cât și jocuri de memorie care pot fi jucate pe termen foarte lung.

În final am să spun și ce aduce ca minus această metodă în care să fii activ, prezent și implicat în vocabularul propriului copil de la naștere. Da, aș putea scrie încă vreo cinci pagini despre beneficii din ce observ eu în evoluția propriului copil, însă există și un revers al medaliei: nu se oprește din vorbit. Este posibil să fie un caz particular de vorbitor neobosit, este adevărat că nu cunosc alte situații, însă este și foarte posibil să fie efectul stimulării creativității, a limbajului și a vorbirii. Uneori, deseori, este obositor să ții pasul cu un copil atât de activ verbal.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu – fumătoarea pe persoană fizică am dreptul să fumez oriunde și să nu aud comentarii.

Categoriesoff-uriPosted on

Nu citi dacă te simți deranjat încă din titlu, acest text este unul ironic, dar cu situații reale.

Sunt fumătoare! Și asta spune tot. Am drepturi, nu și obligații. Mă simt și sunt ostracizată ori de câte ori aprind țigara și nu îi înțeleg deloc pe nefumătorii ăștia cu fumurile lor eco/bio/trendy/flendry.

Eu când ies din apartament îmi aprind o țigară, exact acolo pe scara blocului. Simt cum mi se strâng plămânii, cum gâtul meu nu mai rezistă dacă nu simte cum alunecă fumul acela ușor călduț tras cu nesaț de la capătul țigării. Fumul meu intră pe sub ușile vecinilor, dar asta nu ar trebui să fie o problemă, doar se știe că fumul omoară moliile.

Apoi tot trăgând din țigară intru în lift, acel spațiu mic, îngust, neaerisit în care intră zeci de persoane zilnic care în sus și-n jos tot mută liftul. Eu las duhoarea țigărilor mele. La parter o doamna simte putoarea din lift, strâmbă din nas și mă apostrofează. Ce babă țicnită, auzi la ea să își permită să fie nemulțumită că am fumat în lift. Dar liftul ce are? Ea nu știe că eu nu mai rezistam dacă nu aprindeam țigara atunci?

Până ies din scara blocului am stins și prima țigară, o strivesc cu vârful pantofului în fața blocului, apoi închid ușa liftului și abia apoi îmi văd de drum. Mă îndrept spre stația de autobuz, îmi aprind imediat altă țigară, dimineața fumez cel mai mult, dar compensez pe timpul zilei că fumez mai puțin și sunt ok, păstrez un echilibru. Cam aglomerat azi pe stradă. Merg printre oameni posomorâți cu țigara mea în mână, mai trag câte un fum care se împrăștie în atmosferă când îl suflu cu putere afară. O mamă își trece copilul pe mâna cealaltă cică îi vine fumul de la țigara mea în față. Nu înțeleg de ce este deranjată, oricum va fuma când va fi mare. Alt domn se ferește printr-o mișcare bruscă cică era să îl ard cu țigara că o țin ostentativ și neglijent spre alți oameni.

Ajung la trecerea de pietoni, aștept la semafor, îmi aprind a treia țigară, este un semafor lung, se strâng din ce în ce mai mulți oameni, stăm cam înghesuiți, printre noi plutește ca un nor fumul de la țigara mea. Cineva și-a pus mâna la nas și gură cică miroase urât, altcineva a început să tușească cu lacrimi țâșnindu-i din ochi. În sfârșit se face verde și nu mai aud vociferările tuturor.

În stație deja sunt la a patra țigară, aștept autobuzul și de plictiseală fumez. Mulți copii azi în stație, mamele și le strâng pe lângă ele încercând să îi ferească de fumul meu. Mai puțin mamele care își aprind țigările în nasul propriilor copii, ele nu au nicio problemă cu fumul meu, nici cu al lor și nici că ar inhala cei mici fum. Trăiesc în normalitatea fumatului.

Când vine autobuzul îmi dau seama că nu mi-am terminat țigara, așa că trag mai des din ea scoțând și mai mult fum, nu îmi vine să o arunc așa neterminată. Mă așez la coadă să urc în autobuz cu țigara încă în mână, nu vreau să arunc atâția bani nearși. Când pun piciorul pe scară trag ultimul fum, arunc țigara pe jos, aterizează fix pe pantoful cuiva și ricoșează pe trotuar, expir ultimul fum exact când se închid ușile, fumul rămâne în autobuz. Câteva doamne se uită urât la mine, însă nimeni nu îmi spune nimic, îmi place aici că nimeni nu comentează oricât de deranjați ar fi.

Ajung într-un local public să mă întâlnesc cu cineva, mă așez la o masă. În local sunt oameni diferiți, mame, copii, bărbați, familii, singuri. Și eu. Unii fumează țigări electronice. În interior. E ok, alea nu-s țigări de fapt, sunt electronice. Scot fum ca la furnalul de la Grozăvești, dar nici ăla nu e fum, este un abur lăptos prin care nu mai vezi nimic atunci când sunt prea mulți fumători din aceștia eco. Când le simt mirosul îmi vine să îmi vărs conținutul stomacului, dar înghit rapid, mai beau niște apă și îmi revin, nu se cade, mă fac de râs, cum să spun că vomit de la mirosul înțepător de ouă clocite, mucegăite și fierte în zeamă de varză stricată? Nu vreau să par sensibilă, oamenii doar au un viciu și exact ca și animalele care nu au raționament, nici oamenii nu se pot abține să nu vapeze oricând, oriunde și în orice circumstanțe.

La întoarcerea acasă iau un taxi, nu mai stau la autobuz, aștept prea mult. Taximetristul crapă puțin geamul și își aprinde o țigară, nu mă întreabă dacă mă deranjează, ori dacă sunt de acord. Nu mă deranjează, am bonus la drum, plătesc cursa și un fum. Doar îl înțeleg, viciul e viciu, iar clienții care nu înțeleg sunt niște retarzi, oricum e fum peste tot. Când termină de fumat aruncă țigara pe geam, închide geamul și suflă ultimul fum în mașină. Toată mașina este învăluită de un nor cețos ce se împrăștie inclusiv spre spatele mașinii, miroase ca și când un dinozaur mort de două milioane de ani a descoperit că are unghiile încarnate și netăiate. Miroase a putrefacție și a proteză de bătrân uitată pe noptieră într-un pahar fără apă. Dar, hei, viciul e viciu.

Când mă întorc acasă îmi reiau tabieturile, îmi aprind o țigară în baie deși știu că fumul urcă la etajul superior. Mai bine ies pe balcon și îmi aprind țigara, urcă fumul, normal, că de-aia e fum, chiar și la două etaje mai sus se simte. Vecinii trebuie să îmi suporte tabieturile pentru că în casa mea fac ce vreau eu, chiar dacă trăiesc într-un imobil cu mulți vecini pe verticală, fiecare face ce vrea la el în casă, iar cei care sunt deranjați de fumul meu sunt prea sensibili.

Îmi amintesc cu drag de vremurile când fumam în localuri, bine nu mă întristez prea tare că în unele localuri prin țară încă se mai fumează. Am fost anul trecut într-o cârciumă ce se voia restaurant cu pretenții grecești prin Giurgiu unde patronul, ospătarii, barmanii, toți fumau în local deși legea care interzice fumatul la interior este în vigoare de ceva ani. Dar, dacă nici eu nu înțeleg ce înseamnă să îți ardă plămânii după o țigară, nu știu cine mai înțelege. Și-n plus mâncarea pare afumată atunci când o consumi printre fumuri de țigară. Un deliciu.

Viața de fumătoare este grea printre oameni sensibili care o ard hipster cu aer curat și poluare redusă, să se mute la țară dacă vor aer curat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ziua în care am învățat noi expresii.

Categoriesde zi cu ziPosted on

Nu, n-am învățat cuvinte elitiste, nici măcar elevate, totuși nu locuiesc pe lângă Universitate ca să am parte de vocabular academic. Na, acum presupun și eu că pe acolo așa se vorbește, nu ca pe vremea mea măiculiță când eram eu la facultate.

Astăzi vremea și-a făcut de cap cu noi. A dansat ca nebuna pe nervii unora. Am uitat că vremea este vreme, nici bună, nici rea, ci vreme. Poate să fie caldă sau din contră aprigă și șfichiuitoare, ori toridă, umedă, în multe feluri doar de ea știute și de noi simțite. De vreme ne plângem des, mult și frecvent și culmea tocmai pe vreme nu o putem schimba, nici îndupleca.

Ploaia aceasta rece și multă îmi produce și mie disconfort când sunt afara. O iubesc din casă privind-o pe geam cu o cană fierbinte în mâini. Sigur mi-aș muta biroul din canapea lângă un geam dacă aș avea un fotoliu înalt care să mă ajute să văd pe geam. Ei, dar afară, e afară. E ud și frig și vânt. Este plin de bălți și apă care zboară în toate direcțiile. În acest context mi-am îmbogățit eu vocabularul. Am auzit toată gama diversă, variată și diversificată din partea oamenilor care așteptau pe la semafoare și treceri de pieton în timp ce erau stropiți și fleșcăiți de șoferi să le spunem grăbiți. Să nu le spunem lipsiți de bun simț, nici needucați, ferească de nepăsători, în niciun caz imbecili.

Este adevărat că și pietonii greșesc că prea stau așa în buza trotuarului în graba lor de a traversa. Nu este vina șoferilor că străzile sunt mai mult bălți sau un mare lac de acumulare. Oricât se asfaltează, se îndreaptă, se modifică, la orice ploaie tot sunt lacuri de acumulare.

Da, cred că vremea a surescitat lumea. Ori poate că lumea este prea tristă, nervoasă și fără răbdare. Mereu ne grăbim undeva, nimic nu mai este pe tihnă. Astăzi pot scrie o întreagă carte, bine, hai fie, o broșură mai mare cu toate expresiile auzite pe-afară. Dacă doriți lecții, ofer în privat. Nu vă faceți griji, nu mă repet timp de patru ore :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.