Cum este cu poluarea? Mai are rost să discutăm?

Se discută deja de multă vreme despre poluare, despre cum se topesc ghețarii, despre cum încălzirea globală face ravagii, despre cum trăim pe datorie și consumăm resursele mult mai repede decât am estimat în primă fază. Multe, multe informații. Dar, cât de poluant este de fapt fiecare dintre noi?

Nu intru astăzi în discuții despre mari industrii poluante, despre fabricii și uzine, despre macro poluare. Astăzi vorbim și scriem despre micro poluare, la nivel de individ. Cât poluezi tu?

Eu credeam că sunt prietenă cu mediul și cu natura, realitatea spune că sunt extrem de poluantă.

Ce fac și ce nu fac de sunt așa poluantă?

Nu arunc gunoaie pe jos. Am urât dintotdeauna treaba aceasta. Îmi amintesc când eram prin școala generală că mă înfuria teribil când vedeam pe stradă oameni care aruncau pe jos hârtii de tot felul. Pe vremea aceea nu bătea nimeni apa în piuă cu curățenia. Nici nu se învățau în școală astfel de lucruri. Atunci școala era preocupată de materiile de bază, nu de toate prostiile care de fapt te ajută să fii om în viața socială. Din păcate furia aceasta îndreptată către cei care nu nimeresc un coș de gunoi am dus-o cu mine întreaga viață. Am un acut simț al dreptății, încât nedreptatea mă face să clocotesc la propriu. Prin urmare nu arunc nimic pe jos, niciodată și nicăieri unde mă aflu. Dacă nu am coș de gunoi, strâng în buzunare, în geantă, într-o punguță, dar niciodată pe jos. În egală măsură nu îmi place să strâng după alții. Am avut de-a lungul timpului discuții interminabile pe tema strânsului după alții. Nu merg pe principiul că educăm atunci când strânge gunoiul altora că nu educăm nimic. Nesimțirea nu se educă cu bunul simț al altora. Însă, cred că atunci când strâng gunoiul de pe pământ, ajut pământul să respire și automat mă ajut pe mine să respir aer și nu aer cu iz de plastic. Această explicație m-a ajutat pe mine să mă aplec să mai iau și gunoiul altora. Să mai iau, am zis bine, nu este ceva ce fac constant și la fiecare gunoi văzut, asta ar însemna să merg doar aplecată și cu mâinile pe jos. Însă, atunci când merg la un picnic, pădure, cetate veche, ruină ce ar trebui conservată și încep să produc gunoi propriu, atunci strâng și tot ce este prin jurul meu. Se întâmplă rar totuși, să nu trăiți cu impresia că sunt vreo mare strângătoare.

Am început să folosesc apa cu economie atunci când nu mă grăbesc. Înainte, acum mulți ani când mă spălam pe dinți lăsam apa să curgă la robinet. De ce? Nu știu, doar că așa făceam. Între timp m-am educat și nu las apa să curgă, deschid robinetul doar atunci când chiar o folosesc. Uneori, chiar este cu titlul de uneori, închid apa la duș când nu o folosesc și o repornesc atunci când chiar îmi trebuie. De ce uneori și nu de fiecare dată și la fiecare duș? Pentru că la bloc de exemplu dacă folosesc apa de pe coloană, dacă o țin prea mult oprită și nu mai folosește atunci nimeni de pe coloană apa caldă, ea se răcește și trebuie să reiau procedeul de încălzire. La fel se întâmplă și pe boiler, se răcește apa pe țeavă dacă nu este folosită o perioadă. Diferența ar fi că apa venită de la boiler se încălzește mai repede față de apa de pe coloană pe care trebuie să o urc la etajul 10. Cam pe același principiu uneori mai spăl și vasele, mai opresc apa și nu o las să curgă continuu la robinet, până am înțeles că mașina de spălat vase este mult mai economică decât spălatul meu la chiuvetă. În ultimii ani prea puțin mai spăl vase la chiuvetă.

Și totuși sunt poluantă. Urma pe care o las eu pe acest pământ este poluantă. Sunt aproape nonstop conectată la internet, sunt aproape tot timpul cu laptopul în brațe. Intru și accesez multe site-uri, văd filme, trimit și primesc emailuri. Toate aceste activități la comun și fiecare activitate în parte este generatoare de poluare. Abia aici a venit șocul pentru mine, deoarece nu m-am gândit niciodată la poluare atât de disecat sau de profund. Mi s-a părut normal să folosesc internetul ca resursă fără să mă gândesc că el poate fi atât de poluant, cam cum nu se gândesc nici oamenii care aruncă pet-uri în râuri că ele pot fi distrugătoare. Da, ce să zic nu ne putem compara, ei poluează hard-core, iar eu poluez intelectual. Mna, tot poluare se cheamă, tot la încălzire globală duce.

Și? Am făcut ceva în acest sens? Păi nu pentru că nu știu ce să fac. Am nevoie de internet, am nevoie să trimit emailuri, am chiar mai multe adrese de email, am nevoie să și primesc. Activitatea mea se desfășoară exclusiv online și în fața laptopului. Nu sunt singura, evident, că nu doar eu muncesc pe aici pe suprafața globală, însă m-am tot gândit cum aș putea eu să îmbunătățesc sau să reduc acest rău pe care îl fac. În afară de a mă asigura că am un device performant cu un consum redus de energie și să încerc să reduc orele în fața laptopului (asta chiar nu știu cum aș putea să reușesc pentru că nu e ca și cum aș putea să spun: hei firmă, am văzut că poluez cam mult, de mâine am decis să lucrez câte două ore pe zi. Aham!) și să reduc transferul de informații online, altfel nu prea știu ce aș putea să fac concret.

Apoi am acest site, da exact acesta pe care citești tu acum, care nu este eficient sută la sută și este cam poluant. Bine, este destul de poluant. Ne-performanța asta îl face să fie poluant, mai poluant față de alte site-uri mai bine structurate. Asta și faptul că hostingul meu nu este unul verde și automat mă face și pe mine să fiu poluantă. Da, sigur, pot trece la un hosting eco-prietenos, doar că din motive financiare nu am să o fac. Nu sunt la nivelul în care să îmi permit să fiu atât de prietenoasă cu mediul. Pentru că vedeți voi, dacă există bun simț și nu facem rău naturii prin acțiuni intenționate, ajungem să facem rău naturii prin acțiuni ce țin de posibilități financiare. Și aici intră orice aparat de prin casă cu vechime ce ar trebui schimbat cu unul mai puțin poluant, doar că oamenii se lovesc de această barieră financiară.

Ce am făcut ca să nu mă mustre conștiința prea tare și să pot dormi fără coșmaruri noaptea? Trăiesc în România, nu prea am coșmaruri pe subiecte pe care ani de zile nu s-a dat nici măcar o ceapă degerată, dar cu toate acestea vreau să las o urmă bună pe pământul pe care calc. Prin urmare, am câteva flori în ghiveci în balcon pe care le îngrijesc și sper să îmi aducă un aer pe cât posibil mai curățat. Uneori am flori și prin casă, dar nu prea le priește mediul și nu poposesc prea mult prin sufragerie. Am plantat câțiva copaci de-a lungul timpului, undeva în jur de douăzeci de pomi fructiferi și copaci ornamentali, doar că nu în București, locul în care stau cea mai mare parte a timpului. Da, o mică pădure, dar oxigenează aerul altor oameni, nu pe al meu. Colectez deșeuri selectiv, treabă care îmi produce multă frustrare pentru că nu am ghene la îndemână. Oi vrea eu să fiu corectă, dar sunt și foarte comodă și de aici frustrarea.

Și cam atât.

Dacă aveți alte idei, sugestii, orice poate îmbunătăți calitatea vieții la nivel de individ, vă ascult.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Deși ne vrem educați și ne învârtim în cercuri înalte, tot ca la nuntă ne comportăm: bem și mâncăm de toți banii.

Cred că așa suntem noi românii de ne place înghesuiala, ne plac cozile, ne place să stăm grămadă unii peste alții, este în ADN-ul nostru de români pentru că altfel nu găsesc o explicație pentru unele comportamente, iar creierul meu are nevoie să își explice lucruri.

Ziceam că în weekendul care a trecut am participat la o conferință pe tema educației, corelată cu o lansare de carte, promovare de servicii, ceva complet, să fie pentru toată lumea. Dintre toate mi-am sustras informația care mi-a fost mie necesară, lăsând restul deoparte.

Totuși, cum eu sunt un Grinch social, sunt și o foarte bună observatoare. De orice. De comportamente, de amenajare, de oameni, mai ales de oameni.

Evenimentul acesta a avut loc în București într-un hotel prin centru, o sală de conferințe destul de mare, s-au înghesuit acolo umăr lângă umăr cam 500 de suflete. Un record post pandemic de insuflat aer colectiv. Cum se face pe la astfel de evenimente se mai oferă și un ceai, o cafea, o apă, o brioșă, o măslină, să se simtă omul bine de toți banii. Acum nu înțeleg dacă îmbulzeala și atacul frontal asupra farfuriilor cu brioșe era din cauză că totul se desfășura pe un hol foarte strâmt, lucru ce l-a făcut neîncăpător la atât de mulți oameni sau pentru că obiceiul nostru de a sări pe orice vedem cu potențial alimentar duce la un ciorchine de oameni pe o farfurie cu mâncare. Nu îmi este clar. Clar îmi este că vedeam oameni, doamne cochete, frumos îmbrăcate, aranjate, buclele la locul lor, rochiile călcate, cu farfuriile pline de gustărele. Probabil senzația de masă în oraș o fi făcut diferența.

V-am zis că sunt un Grinch social.

Urăsc aglomerația. Nu am să stau niciodată grămadă lângă alți oameni doar ca să iau ceva de mâncare. Poate, poate pentru o sticlă cu apă, dacă este setea foarte mare. Nici la coadă la mâncare nu mă așez. Refuz să o fac. Prefer să consider că de banii ăia am primit informații și nu mâncare. Că atunci când am rezervat locul la eveniment habar nu aveam că va fi cu bufet. Bine, eu nici nu-s ieșită în lume pe la evenimente din astea, dar mă așteptam ca în orice moment o tăntiță din asta bine aranjată să scoată punguța din poșetă și să își îndese acolo niște mâncare pentru mai târziu că nu se știe când o mai apucă foamea. Cam cum făceau mamaiele noastre la țară pe la nunți că doar dacă ieși în pagubă și dai bani, măcar să faci risipă de toți banii ăia și chiar extra dacă se poate.

A fost un experiment social interesant. Am observat oamenii ce se vor cu pretenții, cu educație, doar veniseră acolo ca să fie la curent cu noile tendințe de modelare ale viitorilor adulți. Am văzut comportamente, epatare corelate cu foamea din ADN. A fost interesant, ar fi mers de un experiment, dar eu nu îs sociolog.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu doar că salut proiectul de lege al francezilor, ba chiar mă bucură și îmi dă speranță.

Nu copiilor pe internet.

Acum liber la supărări.

Franța a decis prin lege să nu mai apară minorii în poze pe internet.

Ura! Ura! Ura!

Am mai zis, mai zic, știu că nu mi-a cerut nimeni părerea, este în regulă, pot supraviețui, nu aprob și nu sunt de acord cu pozele celor mici postate pe Facebook, Instagram, Paragram, Mamagram și ce or mai fi.

În mediu privat distribui și eu poze, câteva, dar trimit – nu sunt ipocrită – într-adevăr trăim în această eră a rapidității, însă niciodată, absolut niciodată nu îmi expun copilul pe rețele de socializare, mai ales unde au acces oameni de fel și fel, pe unii nici nu îi cunosc. Nici cu pozele cu mine nu excelez, cu familia toată nici atât. Noi nu suntem fani expunere, ne place intimitatea noastră. Ce facem și pe unde mergem de cele mai multe ori ținem pentru noi sau împărtășim în mediu foarte restrâns. Știu, ciudați.

În tot cazul noi suntem adulți și putem decide pentru noi și pentru intimitatea noastră. Dar pentru cei mici, pentru minori cine decide? Păi tot noi. Din prea mult drag de puiul mic, din dragoste, din familiaritate expunem tot ce ne este mai drag. Să vadă toată lumea ce iubim noi. Să arătăm drăgălășenia, inocența, iubirea din ochii puiului mic. Doar că nu este corect.

Nu este corect să le permitem dubioșilor din online să facă ce vor ei cu pozele noastre. Nu este corect pentru viitorul adult posibil serios, la costum, eventual într-o funcție cu pretenții, cu oameni în subordine să facă valuri prin companie cu poze de când era mititel și era în chiloței. Sau pe wc. Sau nud la plajă. Asta este o alegere. Vreau să fiu văzut? Cum vreau să mă arăt lumii? Ce vreau să vadă ceilalți? Copilăria mea este intimă sau publică?

Da, mi-aș dori o astfel de lege în țara noastră. Îmi doresc să văd influencerii/bloggerii/vedetele/oamenii cum se descurcă în reclame fără să își implice și odorii. Se poate, dar na, este mult mai simplu să apară și fața de copil când se face reclamă la haine, încălțări, aparat dentar și eu știu ce mai promovează ăia micii.

Să nu credeți că mie nu îmi place să văd poze cu cei mici. Nicidecum. Îmi plac pozele cu bebeluși adorabili, cu fălcuțe pupabile, îmi plac pozele cu kinderi în diverse ipostaze. Îmi place și mie să mă uit uneori în viețile altor oameni. Însă în egală măsură știu că nu este corect față de ei. Dar este foarte adevărat că este și o particularitate a mea, aceea de nu mă expune prea mult vizual. O fac destul în scris în tot cazul.

Sunt absolut conștientă că oamenii percep ca fiind normală această expunere online și că mai degrabă anormal este ce scriu eu aici, dar înainte de a da cu roșii (roșii moi sper și nu bolovani), gândiți-vă dacă din papucii de adult a-ți vrea ca lumea, mapamondul, existența toată să vă vadă absolut toate pozele din copilărie? Și da, în copilăria noastră nu se făceau așa poze la secundă și sunt convinsă că nu le aveți chiar pe cele mai stânjenitoare în portofoliu. Dar, chiar și așa, ați vrea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am fost la o conferință pe tema educației. Am învățat, m-am și enervat, am integrat.

Spuneam ieri că atunci când mă năpădește frica mă apuc de căutat, ce citit și cercetat. Să aflu cât mai multe, să fiu cât mai informată, să nu am goluri care să mă destabilizeze. Așa am procedat când am născut și m-am trezit în brațe cu un pui de om căruia îmi doream enorm să nu îi fac rău. Așa am procedat când copilul a mers la grădiniță, acum va merge la școală, între timp mă pregătesc și pentru adolescență. Sunt etape pe care nu le stăpânesc foarte bine, nu îmi este clar. Nu s-a procedat corect în viața mea și îmi doresc să nu trăiască și propriul meu copil neplăcerile care m-au vizitat pe mine.

Pe de altă parte ar fi de-a dreptul de neconceput ca și al meu copil să aibă în experiența școlii ce am trăit eu. Nu se mai tolerează astăzi bătaia, nici jignirile ca atunci când eram eu în școală. Însă la fel de bine știu că unele sunt la nivel de teorie.

Am avut ocazia ca în weekendul care s-a încheiat să particip la o conferință pe tema educației în școala primară organizată de Oana Moraru. Am văzut mai multe tipologii de învățătoare, am observat atitudinea unei directoare de școală. Am văzut și ce se întâmplă în grădinițele și în școlile de stat și cât de obtuzi sunt mulți dintre cei din instituțiile școlare de stat.

M-a întristat tare discrepanța aceasta dintre școlile private și cele de stat. Cum sunt profesori sau învățători care ies din școală și rămân la același nivel toată cariera lor. Cum nu caută să se perfecționeze, nu fac cursuri extra, nu ies din șabloanele obișnuite. Și nu vorbesc aici de titularizările pe care și le dau la catedră. Eu vorbesc de cursuri extra pe care să le facă pentru a ști cum să comunice cu generațiile actuale, cum să aibă performanță la clasă fără să fie urâți de elevi. În orice domeniu ai nevoie de cursuri și de perfecționări pe toată durata vieții profesionale. Nu mai spun că pentru o bună sănătate a creierului ai nevoie ca toată viața să înveți constant câte ceva nou.

Oamenii aceștia de la conferință spun că noi părinții putem face diferența de acasă dacă ne informăm și căutăm. Să nu ne mai ascundem în spatele lui nu am timp și să acționăm și în cele cinci minute cât durează să ducem copilul la școală sau când mergem împreună la magazin, chiar când gătim să oferim copilului alternativă sănătoasă de dezvoltare a emisferelor cerebrale.

Matematica, metodele alternative de calcul matematic, cum ar fi metoda Soroban activează emisfera stângă a creierului, jocurile cu cuvinte, teatrul de improvizație, activează emisfera dreaptă a creierului și mai sunt și metode de liniștire sau de aliniere a ambelor emisfere.

Se găsesc multe astfel de cursuri, sunt specialiști care ne pot învăța copilul diverse metode de calcul sau jocuri ce au menirea în a-i ajuta să evolueze și să beneficieze de maximum potențial al creierului. Când nu sunt bani pentru atâtea cursuri, pentru că înțeleg foarte bine că oricâtă voință ar fi, uneori nu sunt mijloace materiale, pe internet se găsesc zeci de informații și tutoriale cu jocuri și diverse metode de lucru. Librăriile abundă în jocuri ce pot fi jucate în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte și care la fel dezvoltă emisferele creierului.

Avem metode, bunăvoință să avem să ne putem ajuta copilul atunci când școala pare că nu este ce visăm noi să fie.

Dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțională, modul în care copilul reușește să se raporteze la sine și la lume, modul în care reușește să treacă peste probleme care îi apar în viață, cum nu se ascunde sub prima pernă ieșită în cale atunci când întâmpină primul refuz, sunt mult, mult mai importante decât faptul că citește perfect de la 5 ani sau socotește impecabil la 6 ani. Părinții încă nu reușesc să înțeleagă că nu presiunea pusă pe copil la vârste foarte mici sunt cheia succesului în viață. Oamenii performanți nu sunt olimpicii și cei de 10 pe linie și nu mă refer aici la genii care sunt într-un procent foarte mic. Geniile forțate să fie așa și în linie pe toate planurile sunt viitori adulți care acumulează multe frustrări, traume, lipsuri emoționale, lacune și câte și mai câte. Este ok, acum nu vorbesc din cărți, este suficient să mă uit în oglindă. Și sunt ferm convinsă că nu doar la mine acasă a contat să fiu premiantă, să iau numai 10 ca garant al deșteptăciunii. Sunt la fel de convinsă că nu doar eu am dezvoltat diverse anxietăți.

Iar pentru toate acestea îmi doresc să fac lucrurile diferit. Să nu mă intereseze nota, să mă intereseze copilul întreg așa cum este el.

Sursa foto Fb Oana Moraru

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Copilul meu nu vrea să meargă la școală – Julien Masson

Mă pregătesc pentru școală. Nu pentru școala mea, eu învăț în mod constant fie formal, fie informal. Mie îmi place să învăț, din fericire școala nu mi-a distrus plăcerea de a învăța. Copilul meu în toamnă merge la școală. Și ca să nu meargă cu toate fricile mele și cu toate panicile pe care le car cu mine din anii de școală mă străduiesc să rezolv cât pot de mult din toate cele.

Copilul meu nu vrea să meargă la școală este un ghid practic, cu exerciții și sfaturi, nu este un roman. Nici nu promite că rezolvă toate probleme ce ar putea să apară, însă poate ajuta în găsirea de soluții care funcționează pentru fiecare. Nu pentru că al meu copil chiar nu vrea la școală m-a făcut să cumpăr cartea din librărie, ci nevoia mea de control care mă ține pe linia de plutire. Pentru că mă simt pe nisipuri mișcătoare am nevoie să am toate flancurile acoperite ca să dețin controlul și să liniștesc creierul. Poate, posibil, probabil că dacă aș da drumul controlului și aș crede cu toată ființa mea că va fi bine și că școala de astăzi nu mai este de multă vreme școala prin care am trecut eu, poate că lucrurile s-ar așeza exact așa cum am eu nevoie să fie. Însă nu mă lasă anxietatea mea cea de toate zilele să mă las pradă necunoscutului. Așa că citesc, caut, mă informez, ascult oameni care știu și se pricep, țin creierul ocupat să nu care cumva să se gândească la cum poate un sistem să distrug rapid ce am clădit eu în ani de muncă.

Las mai jos câteva sfaturi din acest ghid care sper să ajute în a armoniza relația cu școala și cu sistemul de învățământ. Chiar dacă este copilul în școală de ceva vreme, tot ajută să schimbați strategia în cazul în care unele lucruri nu funcționează. Școala se întâmplă mulți ani, foarte mulți ani, nu puneți presiune inutilă pe școlari, mai ales din primul an pentru că nu-i este deloc de ajutor să meargă 12-15 ani la școală cu maxim dezinteres și cu gândul să scape de acolo cât mai repede.

▶Zice ghidul acesta că pentru copiii anxioși ajută anticiparea. Liniștește creierul. Orarul sau liste afișate în camera copilului, verificabile înainte de culcare ține anxietatea pe pace deoarece mintea știe cum se vor desfășura lucrurile, nu va fi luată prin surprindere. Deci, liste să fie.

▶O metodă care descurajează foarte mult copilul este metoda interviului. Aceea în care întrebăm cu ferocitate ce a făcut, cum a fost, ce notă a luat, cine a luat mai mult, de ce a luat așa puțin etc. Atâta timp cât copilul nu este obișnuit de foarte mic să răspundă la întrebări și să povestească ce face la grădiniță, cu siguranță nu va începe de la școală. De regulă seria de întrebări mitraliată către copil nu face altceva decât să îl enerveze și să se închidă în el refuzând dialogul. Recomandarea cărții și a specialiștilor în general este observarea. Mai degrabă stau lângă al meu copil când se uită la un desen și în 2 minute cu siguranță va iniția un dialog, decât să îl mitraliez și să nu aflu nimic.

▶Ritualurile ajută. Ritualul de dimineață, la fel și cel de seară. Ritualurile liniștesc și ele mintea, iar o minte liniștită duce la un copil în echilibru. La ritual intră și somnul, oboseala aduce după sine irascibilitate și celebra frază: dar eu nu vreau la școaaalăăă! Prin urmare, punem la punct un ritual și ne ținem de el. Îl decalăm în zilele de weekend și de vacanță, dar nu mai mult cu jumătate de oră deoarece altfel debusolează.

▶Cunoașterea și recunoașterea propriilor emoții este temelia unei vieți în echilibru. Este ceva care ar trebui să ne preocupe de la începutul vieții lor, nu doar în momentul școlii sau al grădiniței. Este mantra după care mă ghidez eu zi de zi, este lucrul care m-a făcut să investesc multă resursă și material și timp pentru a mă asigura că pot aduce un echilibru emoțional în viețile noastre. Echilibru care lipsea cu desăvârșire până să fim părinți, însă  nu ne dădeam seama de acest aspect. Sunt în librării, magazine online, site-uri mii și mie fel de fel de jocuri și exerciții cu și despre emoții, căutați și aplicați.

Atât pentru astăzi, pentru mai multe informații luați ghidul, se citește foarte ușor, are puține pagini și multe ilustrații și abundă în sfaturi practice și aplicabile care pot aduce ceva echilibru în drumul acesta al școlii. Multe pot fi aplicate și pentru vârsta grădiniței.

Săptămâna aceasta va mai fi despre educație, am mers în weekend la o conferință exact pe această temă și vă dezvălui ce am mai învățat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

O zi pe an nu sunt mamă, nici soție, nici angajată. O zi pe an sunt femeie. Sunt eu.

Sunt eu și femeie în fiecare zi, uneori mai mult femeie, uneori mai puțin femeie, alteori mă pierd pe eu, pentru că așa mă simt, dar clar este că sunt, așa m-am născut. Când eram mică îmi doream să fi fost băiat, viața lor îmi părea mai simplă și mai lipsită de suferință. Acum înțeleg că viața nimănui nu este simplă, este exact așa cum și-o percepe și trăiește fiecare, însă copil fiind nu știam.

Mă bucur că sunt femeie, mă bucur să mă accept în fiecare zi din ce în ce mai mult. Mă bucur să trăiesc experiența vieții în corp de femeie. Și mă bucur pentru fiecare ocazie de a sărbători treaba aceasta.

Chiar este nevoie să ridicăm atât femeia în slăvi? Serios, are și zi de proslăvire, ce-i dăm atâta importanță. Da, este musai să celebrăm femeia și să nu uităm și să ne amintim într-o societate adânc patriarhală că femeia este nucleul vieții.

De câțiva ani în februarie sau în martie, cumva să fentăm aglomerația, eu și fetele cu care mai hălăduiesc din când în când las și lăsăm totul deoparte și suntem noi în contexte care nu au legătură cu rolurile noastre de zi cu zi. Îmi doresc un trib mare de femei, să simt că aparțin unui sat. În ultima vreme sentimentul de apartenență este din ce în ce mai pregnant. Până acum nu am reușit să mențin un sat constant, însă speranță există. Să spunem că momentan mai degrabă umbra unui trib modern lăsăm pentru câteva ore sau pentru o zi totul deoparte și facem ceva pentru noi, dând dovadă de un egoism acerb în care ne gândim exclusiv la ce vrem noi și la ce ne dorim noi. Noi, noi, noi, da nu mă plictisesc să o tot spun.

Activitățile noastre variază de la an la an, încercăm să ne relaxăm, să râdem, să ne distrăm, să ieșim din papuci de mamă pentru câteva ore. Nu putem lipsi prea mult că ne dau copilașii la persoane dispărute.

Cum activitatea socială a dispărut ușor din context în momentul în care am devenit părinți, încercăm ca o zi pe an să facem ce ne-am dori să facem mai des și nu prea putem. Momentan, copiii mai și cresc. Într-un an am fost la un concert, în alt an am fost la stand up comedy, la un moment dat am fost la bowlling. Am testat mai multe restaurante. Am vorbit. Am vorbit despre noi, despre panici, frici, temeri, despre copii, despre provocări. Am râs. Ne-am împărtășit informații. Am vorbit, am mai zis asta?

Anul acesta relaxarea a fost cuvântul de bază. Am  mers la un centru din acesta care oferă piscine și saune și șezlonguri și aerul parcă este exotic, iar priveliștea tropicală. N-am avut griji, nici job, nici ordine de făcut. Am ieșit din rutina de zi cu zi, o deconectare de la atribuții zilnice și o reconectare la mine. Mi-a adus atât de multă relaxare ziua aceasta încât m-a scos din modulul tânjire după vacanță în care mă bălăceam de ceva vreme. Cum vacanță nu este posibil momentan, o zi de relaxare este cât o semi vacanță.

De ce nu mergem mai des? De ce avem nevoie de o zi anume din an ca să avem motiv de întâlnire? Fiecare în și cu familia din dotare își petrece timpul diversificat, însă împreună și fără familii nu este mereu simplu când sunt copii încă mici. Săptămânile de lucru sunt destul de pline, abia apucăm să ne reunim seara astfel încât să simțim că ne dăruim timp unii altora, weekendurile sunt pentru reconectare și nu doar, greu se găsește timp pentru distracție individuală. Da, nu punem la socoteală cursuri, formări profesionale și altele care implică acțiuni solitare, eu vorbesc aici despre distracția pe care și-o poate permite părintele fără restul familiei. Escapadele noastre solitare sunt izolate, iar cele în cuplu sunt inexistente.

Peste ani situația se va schimba, atunci să te ții nenică, voi sta numai prin spa-uri și piscine termale să-mi înmoi oasele deja bătrâne, dar, cine va avea timp de toate cele? Cine? Exact, eu!

Eu nu spun să vă faceți timp pentru voi, să vă bucurați de relaxare, să puneți copiii pe pauză, să fugiți de familie din când în când, eu spun că pentru mine escapada aceasta anuală îmi limpezește creierul mai mult decât toate micile artificii pe care le fac în restul timpului pentru a merge mai departe cu capul limpede.

Da, relaxare.

Da, escapadă.

Da, timp liber.

Da, da, da, da.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Anul lui DA – Shonda Rhimes

Ca să concluzionăm încă de la început și să puteți închide textul după primul paragraf și să vă vedeți de viață în continuare, această carte este despre cum să acceptăm și să răspundem pozitiv provocărilor care apar în viața noastră.

Gata, spor la muncă.

Sau

Mă rog, autoarea nu spune să facem ce am zis eu mai sus, ea doar povestește cum a făcut ea, dar presupun că se vrea un ghid îndrumător dacă tot a scris, editat și publicat această carte și nu a lăsat-o să zacă prin vreun fund de sertar.

Citind mi-am dat seama că într-o poziție similară mă aflu și eu. Și eu mi-am propus să răspund cu da provocărilor, așa m-am trezit și în situații în care mi-am dat seama că nu îmi doresc să fiu. Nu spun da chiar la orice, încă am multă reticență de dat jos de pe mine, dar a venit cartea aceasta ca un balsam care m-a bucurat enorm.

Și pentru că încă sunteți aici și nu ați închis după primul paragraf, vă și spun în linii mari cam despre ce scrie Shonda Rhimes. Pentru linii mici, va trebui totuși să citiți cartea.

Shonda Rhimes nu mi-a spus nimic atunci când i-am citit numele, niciun beculeț nu s-a aprins în capul meu și niciun click nu s-a declanșat. La un moment dat începuse să mă enerveze cartea aceasta pentru că îmi tot apărea la înaintare pe toate librăriile online pe care intram. Până am pus-o în coș. Apoi am cumpărat-o. Când i-a venit vremea am deschis-o și așa am aflat că Shonda Rhimes deține Shondaland, iar Shondaland este instituția care a produs Anatomia lui Grey. Nici nu are rost să mai menționez câte și mai câte a produs pentru că nu cred că este om pe acest pământ care să nu fi auzit măcar de Anatomia lui Grey. Da – Shonda Rhimes- producătoarea- Anatomia lui Grey – persoană celebră în State.

Ceea ce m-a uimit și frapat și m-a uimit iar pentru că nu mi-am imaginat ca o persoană cunoscută, celebră, faimoasă, cu realizări notabile să sufere de anxietate severă. Adică înțeleg de ce am eu anxietate și îmi explic propria-mi anxietate, însă nivelul meu este la nivelul piciorului de furnică în comparație cu nivelului producătoarei de filme celebre în lume. Ca să înțelegeți mai bine, doamna în cauză suferea de amnezie temporară, blocaj total în anumite situații critice pe care le traversa. Ei, abia asta m-a uimit cu adevărat. Nu spun că a fi celebru înseamnă să trăiești în puf și roz, însă pe undeva mă aștept că dacă ești celebru te cauți și încerci să te repari dacă te-ai stricat. Pentru că vrei nu vrei ești un exemplu pentru lume. Iar urma pe care o lași ar trebui să facă diferența în bine.

Într-un fel s-a reparat atunci când a decis să accepte provocările, să nu mai refuze viața. Să accepte să susțină discursuri care o lăsau fără aer, să accepte invitații la evenimente care o paralizau de frică, să accepte să fie văzută, să accepte să fie vulnerabilă. Acestea sunt provocări imense pentru oricine, nu doar pentru cineva celebru. Să te arăți celorlalți fără mască și în autenticitate este o provocare teribilă.

I-a fost greu? Ei da, cred că i-a fost greu așa cum povestește. Poate pe undeva exagerează, poate că nu, însă știu din propria mea experiență că nu există călătorie personală fără greu. Chiar și drumul ocolit este greu în felul lui.

Este o poveste de citit, de văzut cum este în viața altor oameni, cum depășesc alții provocările ce le apar în drum, cum trăiesc alții viața. Cum își acceptă alții înfrângerile, cum își ling alții rănile, cum spun da vieții și nu se opun ei.

Mi-a plăcut Anul lui Da. Sper să ajute pe cei care citesc cartea să iasă de sub cochilia în care trăiesc și să accepte viața așa cum vine, chiar dacă uneori frica încearcă să pună stăpânire pe ei.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu sunt mamă prin prisma copilului meu și copilului meu îi datorez faptul că îi sunt mamă. Dar, femeie sunt dintotdeauna.

De ziua ta mămico

În dar îți ofer inima…

Îmi răsună cântecul acesta în minte de când eram copil, îl cântam pentru mama an de an, acum mi-l cântă al meu copil pe repeat din martie și până hăt în decembrie și nu mă satur de el deși l-am auzit deja de milioane de ori.

Nu am cum să mă satur sau să mă plictisesc, doar mi-am dorit cu fiecare por al meu să fiu, să simt și să trăiesc acest sentiment al maternității.

Maternitatea mi-a adus extraordinar de multă împlinire. A adus și greu și luptă cu mine, depresie, oboseală, cearcăne, fire albe de păr, riduri, întrebări, încrâncenare. Dar, pe toate le aveam sau le făceam oricum la un moment dat, unele doar au venit mai repede.

Să fiu mama copilului meu mi-a adus redescoperire.  A mea cu mine.

Am redescoperit feminitatea.

Am învățat să tac.

Am învățat să îmi mușc buza de jos și să îmi înghit cuvintele. Mai mult decât să tac.

Am aflat cum poate să îmi fiarbă creierul de nervi.

Am învățat să mă uit în ochii celuilalt.

Am învățat să dau jos din straturile de eu și să mă arăt vulnerabilă.

Am învățat să îmi recunosc greșelile și să îmi cer iertare.

Am învățat să iubesc și atunci când mă supăr.

Am învățat să iert. Să mă iert.

Am învățat să îmi accept părți din trecut.

Am învățat să plâng.

Am învățat să spun că îmi este greu.

Am învățat să cer.

Râd mai mult.

Dorm mai bine. Și mai întrerupt.

Mă bucur mai intens.

Mă emoționez mai ușor.

Pe toate le-am descoperit, redescoperit și învățat de când sunt mamă pentru că maternitatea m-a forțat să mă cunosc, să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc. Da, încă am de lucru și probabil voi avea încă o viață de acum înainte, însă categoric acum îmi este mai bine decât mi-a fost vreodată. Am învățat să mă plac.

Am trăit și înainte să am copil, am călătorit mult, am văzut lumea, am construit alături de omul pe care am ales să îl iubesc. Am crescut. Și tare multe am învățat și atunci. Însă maternitatea m-a ajutat să mă văd pe mine într-o altă lumină și să accept ceea ce nu pot schimba. Nu pot schimba trecutul. Nu pot schimba viața, dar mă pot adapta și pot accepta ceea ce primesc.

Nu știu dacă ajungeam sau cât de repede ajungeam în punctul și în nevoia de mă descoperi dacă nu eram mamă. Acesta este aspectul pe care i-l datorez copilului. Din dorința de a face bine, am început să fac bine cu mine și pentru mine.

Pentru că a fi mamă mi-a dat sensul de a fi eu, de a fi femeie. Și încă învăț să fiu femeie. Chiar dacă m-am născut cu uter și ovare, am învățat devreme să fiu bărbată și nu am știut să fiu femeie. Acum învăț. Și este un dar de preț pentru mine de care încerc să am grijă.

Astăzi femeilor care sunt mame le doresc să poarte iubire fără margini pentru cei pe care îi au alături.

Astăzi femeilor care sunt fiice le doresc să aibă iubire fără margini pentru trecutul lor.

Astăzi femeilor care sunt surori le doresc să simtă iubire pentru că nu sunt singure pe Pământ.

Astăzi femeilor care sunt soții le doresc să redescopere fluturii iubirii de început.

Astăzi femeilor de doresc să fie femei, să se simtă femei, să respire a femei și să se bucure că sunt femei.

Dragi surori în ale vieții să vă simțiți iubite exact așa cum meritați de altfel să fiți și să nu uitați că sunteți nucleul vieții.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Primăvara este mai mult în calendar și mai puțin în oase.

O simt.

O simt de dinainte să o văd.

Parcă plutesc.

Mă trezesc.

Am alt tonus.

Simt primăvara deja, chiar dacă ea nu se vede clar pe afară. O simt în vârful nasului. Se schimbă mirosul. Pocnesc timid bobocii pe crengile golașe ale copacilor. Au ieșit deja florile de sub pământ, iar ghioceii sunt înfloriți de o lună. Se întâmplă uneori să stau sub razele soarelui. Iubesc soarele acesta de primăvară care nu îmi arde pielea și nici nu mă face să scot limba de căldură.

Primăvara renaște natura. Păsările sunt mai zgomotoase. În weekend mă trezesc în triluri de ciripit și dacă ar fi ceva mai cald zău că aș deschide și geamul și le-aș asculta bine înfășurată într-un strat pufos de pilotă.

Iubesc acest început de anotimp, ieșirea din amorțire, starea pe care o am, cel puțin până se schimbă ora când sunt devastată până reintru în normalul meu.

Este perioada când sunt mai mult cu ochii prin copaci, văd frunzele cum cresc, pământul înverzește. Merg frecvent pe aleea mea preferată din parc, aleea care are copaci de-o parte și de cealaltă. Copaci înalți care aproape se unesc la vârfuri și formează o coroană umbroasă pe această alee pe care îmi plimbam ore întregi copilul când era bebeluș și dormea doar în modul de mișcare activat.

Pământul miroase a umed.

Copacii încep să miroasă a flori proaspete.

În curând va înflori liliacul.

Se simt zambilele în aer când trec pe lângă florării.

Iar entuziasmul meu crește de la zi la zi.

Eu nu mă suspend pe timp de iarnă. Nu mă deranjează nici gerul, nici zăpada. Iubesc începutul de fiecare anotimp în parte. Însă oricât de mult am zăcut în iarna care pleacă, oricâtă oboseală aș simți, oricât nu mi-a venit să mă urnesc din casă, când simt primăvara parcă ies din hibernare.

Ziua are mai multă lumină.

Parcurile se umplu de gălăgie.

Până și sentimentul că trăiesc într-un oraș civilizat, fără rahați pe stradă și gunoaie care zboară prin aer la prima adiere de vânt îmi trezește începutul de primăvară.

Este perioada mea cea mai creativă începutul de primăvară.

Este viață!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Parentaj sensibil și inteligent – Daniel J. Siegel & Mary Hartzell

Acum câțiva ani un medic bărbat mi-a spus într-o discuție că nu mai trăim ca acum zeci de ani când cea mai mare realizare a unei femei era să aibă 5-7-9 copii și aia era, acum avem cariere pe care să le urmăm și umbra pe care o lăsăm pământului este mult mai importantă din postura de femeie carieristă decât din cea de mamă.

M-a durut atunci acest comentariu pentru că în lume erau și atunci și sunt și acum atât de multe femei care își doresc să fie mame și să simtă trăirile unei sarcini, fertilitatea fiind deja de multă vreme o problemă medicală, încă nedezbătută suficient.

De atunci îmi revine frecvent în minte acea discuție deși au trecut ceva ani și încă mă întreb uneori dacă într-adevăr acordăm prea multă atenție copilului și nu cumva ar trebui să ne îndreptăm mai mult spre alte obiective. Asta în contextul în care eu consider copilul cel mai important proiect pe termen lung al unei familii, proiect în care ambii părinți ar trebui să fie implicați pentru a susține un efort comun de a oferi lumii la final de creștere un adult integru…ceea ce este cumplit de greu. Nu pentru că până acum n-au mai crescut copii, ci pentru că până acum s-a suferit foarte mult și încă se mai suferă.

Îmi doresc – sau sper ca să mai scad standardele –  ca toți cei care își doresc să devină părinți să își aloce mai întâi timp pentru o radiografie sinceră. Lucru pe care mi l-aș fi dorit și eu înainte să fiu mamă, sunt convinsă că dacă mă cunoșteam mai bine atunci când nu eram bine, cu siguranță aș fi fost o mamă care ar fi înțeles lucrurile și multe ar fi venit natural și nu din frica de a greși, frică ce m-a împins să pun mâna pe cărți și să mă apuc de citit. Nu a fost rău în final, frica m-a împins spre evoluție și toată lumea a beneficiat de pe urma fricii mele. Dar cum ar fi fost să nu fi acționat din frică, ci din cunoaștere, din vindecare, din resurse bune și blânde? Ar fi fost bine, cred.

Încă citesc despre cum să fiu un părinte bun. Niciodată nu este suficient. Întotdeauna este loc de vindecat la mine adultul, întotdeauna apar provocări cu copilul. Am depășit cărțile pentru bebeluși și am avansat treptat spre cărțile care mă ajută să înțeleg mai ușor comportamentelor copiilor mai mari ce se îndreaptă spre adolescență. Mai am un drum până la adolescență, dar nici că aș vrea să mă prindă nepregătită.

Cartea acesta -Parentaj sensibil și inteligent – nu-i o carte ușurică. Nu este ușor de citit, nici greu, nu are un limbaj încorsetat în rigori limitate. Fiecare capitol are la final bibliografie pentru aprofundat, cât și exerciții practice și aplicabile pentru a înțelege mai bine relația cu sinele interior și relația cu propriul copil. Este citibilă, cartea, nu vă speriați, însă se citește cu pixul în mână, mai facem o introspecție, mai un exercițiu, mai gândim puțin, hmm oare ce o  fi vrut să zică aici.

Cam trei sferturi din carte are îndrumări către sinele nostru și către propria copilărie și cam un sfert este îndreptată direct spre relația cu copilul. În final toată cartea aduce un aport în relația dintre părinte și copil, însă oferă mult de lucru și cu noi adulții care avem de vindecat ce ne doare. Și cum am mai spus, îmi plac tare aceste cărți care vizează educarea unui copil care sunt de fapt despre adult, copilul este întotdeauna bine, noi suntem defecți.

Ce ne mai oferă cartea prezentată azi: perspectiva comunicării. Mulți dintre adulți nu știu să comunice eficient, nici blând, nici empatic. Am și eu în jurul meu mulți adulți cu deficit de comunicare. Cei care lucrează prin corporații este suficient să își rotească privirea către colegi și către superiori pentru a-i observa pe cei cu deficit de comunicare. Nu știm să comunicăm eficient, nu avem cum să ne învățăm copilul să comunice la rândul său cu noi și cu lumea. Apoi dacă rezolvăm comunicarea, este bine să trecem la ascultare. Este o mare diferență între a auzi și a asculta. Când eram copil acasă tata întotdeauna mă asculta. Când vorbeam cu el, el nu făcea altceva decât să fie atent la mine, îmi urmărea mimica feței și expresia ochilor. Când vorbeam cu mama de cele mai multe ori nu era prezentă emoțional. Mereu făcea altceva, fie că gătea, fie că urmărea ceva la televizor. Eu eram pe plan secund, un zgomot care uneori bruia. De multe ori nu știa despre ce vorbeam și în final am renunțat să mai port discuții cu mama. Ori, eu vorbeam, aveam multe de zis, rar mă opream, probabil ca să dorm sau ca să respir, altfel vorbeam. Ascultarea aceasta activă nu este tot timpul ușoară, mai ales cu un copil care are foarte multe de spus. Eu mă aflu acum în papucii de părinte care a învățat mai puțin să vorbească și mai mult să asculte, am la rândul meu un copil care are foarte multe de spus și știu exact cum este să nu existe secundă de liniște. O înțeleg acum pe mama de atunci care își dorea doar puțină liniște pentru ea, fără zgomot de fond, însă înțeleg și nevoia copilului meu de a fi auzit. Liniștea mai poate aștepta câțiva ani.

Citiți cartea aceasta înainte de a fi părinți și încercați să vă vindecați înainte de a fi părinți. Apoi a fi părinte devine mult mai ușor și nu o luptă continuu din dorința de a fi și de a face bine. Iar dacă sunteți deja părinți tot citiți, nu vă poate face rău.

Text scris de Iulia Dumitrescu.