Am trecut de la trei pături la costum de plajă și tare îmi e să nu mă întorc la pături.

A venit brusc vara la mine în sufragerie dar, între timp suflă un vânt tomnatic, sper să nu mă întorc la iarnă.

Așa cum se întâmplă în ultimii ani pe perioada iernii când vremea oscilează de la plus la minus și de la ger la primăvară, se adaptează se pare și locuința mea condițiilor meteo.

Dacă prin ianuarie îmi crăpau neuronii de frig în casă, gradele în termometru oscilau între 18 și 19, acum pentru că s-a încălzit afară am chiar 24 de grade în termometru. Am trecut de la a nu mai ști ce să pun noaptea pe mine de frig, la a arunca pilota cât colo pentru că nu mai pot de cald. Iar asta nu doar că mă debusolează, dar mă și enervează teribil. Lipsa constantului. Nu e nici așa, nici așa, e și așa, dar și așa.

Știu și eu că sunt țări în care oamenii trăiesc iarna pe la 17-18 grade în casele lor, am aflat asta de la Primarul de Capitală când ne reproșa că vrem prea multă căldură între pereții proprii. Diferența este că oamenii ăia au ales ce căldură să aibă, nu le-a fost impus pe bază de avarii veșnice. Pe de altă parte, toate țările acestea nordice care au oameni care s-au obișnuit la temperaturi scăzute, exact asta au tot anul, temperaturi în urma cărora nu leșină pe stradă. Ori noi avem vara 45 de grade, ne scurgem pe trotuare. Ce fac eu cu cele 17 grade de iarna dacă îmi obișnuiesc organismul la nivel de iglu? Le duc în vară la caniculă și aștept să apară și la mine o Elsa care să îmi facă un norișor răcoros deasupra capului așa cum are Olaf?

Așa că la una din virozele nesfârșite, cu febră 38-39 aveam în casă exact 18 grade, că na, așa e când ai tu destule grade, nu îți mai trebuie și în calorifere. Apoi la alți muci veniți peste mine mă fezandam lejer la 23 de grade. Păi cum să nu îți placă în condițiile decente oferite de capitala unei țări, adică buricul târgului cum ar veni, mirajul pentru care oamenii își părăsesc ulițele, zona care oferă prosperitate și orașul cosmopolit demn de numele său? Îmi place, clar îmi place de încă sunt aici și mă tot încăpățânez să rămân.

Bine că se termină și iarna, că de acum rămân temperaturile pozitive și nu mai este nevoie să am țurțuri de gheață în loc de degete atunci când tastez pe tastatura laptopului. Ba chiar am dat dovadă de curaj și am aruncat și pătura în care eram înfofolită cât colo, păi acum e cald, este de tricou cu mânecă scurtă.

Între timp s-a răcorit nițel afară și termometrul a intrat în alertă, deja a scăzut cu un grad temperatura, dar tot de mânecă scurtă este.

Când stai pe loc și doar scrii, tastezi, printezi, scanezi, dar tot pe loc, circulația sangvină nu ajută în caz de grade scăzute. Poate ar trebui să încep să tastez în ritm de fandări sau ceva mișcare ce pună sângele să umble și să mi se încălzească degetele, că de condiții civilizate greu să poată fi vorba.

Dar, or trece și ăia zece ani de reparații și reabilitări ale conductelor și atunci putem trăi la orice temperatură ne va permite buzunarul.

Până atunci…

…hai să trăim bine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: De vorbă cu mama. Ce faci când se termină iubirea? – Ana Maria Ducuță & Nicoleta Profira Muntean

Recunosc, am ales această carte din pură curiozitate. Am văzut-o pe Ana Maria Ducuță într-o emisiune televizată și mi-a plăcut tare mult. Am văzut o femeie tânără și frumoasă cu un mare, foarte mare debit verbal. Mi-a plăcut coerența cu care vorbea și rapiditatea cu care exprima frazele.

Ceea ce m-a făcut să îi caut cărțile.

Am  citit acest dialog cu mama sa, care chiar asta este cartea de față, un dialog cu propria sa mamă, terapeut de meserie. Este înțeleg un dialog filmat, nu am avut curiozitatea să caut pe youtube, dar poate pentru unii este mai ușor să asculte decât să citească. Eu am citit și îmi este suficient, nu simt nevoia să reiau informația și în formă audio.

Doamnele care semnează cartea tratează probleme ale minții și ale sufletului în discuțiilor lor. Pe unele informații le știam deja din sfera psihologică, altele au contrazis ceea ce eu cunoșteam.

Nu este o carte în topul preferințelor mele, însă este o carte din care mi-am ales unele învățături pe care am decis să mi le integrez.

Am apreciat foarte mult limbajul simplu și accesibil, nu ai nevoie de studii academice ca să înțelegi ce scrie, s-a renunțat la limbajul de specialitate, ceea ce o plasează în topul cărților citibile.

Cartea tratează subiecte grele ca abuzul, toxicitatea, relațiile de iubire dintre parteneri, relațiile de iubire dintre copii și părinți. Unele subiecte au explicații mai degrabă din psihologie, altele mai degrabă spre spiritualitate. Nu este nimic greșit în niciuna din abordări, atâta timp cât ne ajută să înțelegem și să acceptăm ce am trăit sau ce încă trăim.

Se vorbește mult despre abuz în ultima vreme. Eu fac parte dintr-o generație care a suferit în copilărie intens în abuzuri. Copii proveniți din familii cu părinți mutați de la țară într-un oraș mult prea mare pentru puterea lor de înțelegere. Din toți cei pe care îi cunosc eu, dintre toți prietenii mei, am o singură prietenă care nu a trăit în abuz fizic în copilărie, în rest, toți am primit de la o palmă la bătăi care au lăsat urme în piele și în suflet. Este important să integrăm perioada aceea pentru că altfel ne petrecem viața alergând să ne fie bine fără să reușim acest aspect. Cunosc oameni care au fugit de părinții lor care le-au fost călăi, așa cum cunosc oameni care trăiesc triggere la fiecare revedere cu familia de bază.

Și eu am avut și încă mai am de vindecat din relația din copilărie, am încercat diverse metode care au eșuat până am ajuns în punctul în care să îmi fie bine. A durat mult să mă pun pe mine înaintea părinților mei și să îmi ofer mie mai multă atenție decât lor, iar asta a făcut diferența în cazul meu.

În carte se mai tratează și subiectul ‘salvatorului’. Acea persoană care știe mai bine decât cel care este în suferință cum trebuie să trăiască acela și care întreprinde diverse metode pentru a-l scoate din situația respectivă. M-am aflat multă vreme în această postură. Greu, foarte greu am înțeles să nu judec omul care trăiește o situație pe care eu nu aș fi accepta-o sub absolut nicio formă. Și mai ales să nu îl oblig să îl ajut. Mulți ani am crezut că procedez corect obligând ‘victima’ să fie salvată. Interesant este că atunci când am înțeles eu toate lucrurile acestea, m-am simțit mult mai ușurată și a dispărut sentimentul de vinovăție față de condiția celuilalt, pentru că fiecare își alege drumul și își învață lecțiile.

O recomandare plină de învățăminte la început de săptămână. Oricând este un bun moment pentru a face ordine în noi, mai ales acum că vine și primăvara.

Să fie cu folos!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ce faci cu rucsacul de urgență?

Evenimentele recente din lume și din țara noastră dar, mai ales din lume când pământul s-a zguduit puternic și oamenii au ajuns sub dărâmături ne-au adus, pe noi românii, într-o stare de alertă echivalentă cu perioada de început a războiului de lângă noi.

Atunci oamenii se gândeau unde să fugă, cu ce, își calculau economiile, ba mulți și-au retras banii de la bancă, și-au refăcut pașapoartele și au făcut scenarii și strategii demne de scenarii de film. Mamele își vedeau băieții pe frontul de luptă, iar soțiile se jeluiau deja văduve. Apocaliptic scenariu, însă mulți, foarte mulți dintre noi am trecut de la scenariul apocaliptic pandemie, la scenariul apocaliptic război, acum la scenariul apocaliptic cutremur.

Am văzut acum ceva timp o știre legat de rucsacul de urgență, cum fiecare ar trebui să îl avem plasat undeva lângă ușă, să fie tot timpul verificat și cu toate cele în termen de folosire. Eu știu de acest rucsac încă de pe vremea când nu era la modă și nu se vorbea despre el. Aveam o prietenă panicată de viață, sau mai bine zis de lipsa ei și vorbea despre acest rucsac al supraviețuirii. Bine, ea încă îmi este prietenă, dar între timp a renunțat la ideea de bagaj din viața ei. Doar că pe vremea aia, acum mai bine de zece ani, râdeam de ea pentru că moartea era pentru mine ceva ce nu mă atingea. Eram împăcată cu ea, cu ideea, cu gândul că oricând ar fi, atunci este. Ani mai târziu s-a declanșat fobia de moarte și tot atunci s-au schimbat și termenii gândirii. Adevărul este că cel mai tare te temi de moarte atunci când devii părinte de frică să nu ratezi momentele importante din viața celui căruia i-ai dat viață.

Tot în știrea la care am făcut referire mai sus, spune un reprezentat al unei firme care se ocupă cu comercializarea de astfel de bagaje gata umplute și pregătite, care așteaptă doar să fie cumpărate și agățate cât mai aproape de ușă, cum le-au crescut vânzările de când s-a cutremurat prima dată Turcia. Cum au trecut de la o vânzare de 10 obiecte pe lună la o vânzare de aproape 100 pe săptămână.

De ce?

De panică.

Exact ca în cazul celor care și-au scos economiile de la bancă acum un an când a început războiul, exact așa și cei care au dat iama în vânzări. Este un mecanism de autoapărare, ceva care  să te facă să te simți în control și că poți trece peste situația apărută.

Eu nu spun că nu este bun rucsacul. Este bun, util, salvator. Doar că uitându-mă la imaginile cu oamenii prinși sub dărâmături care zile întregi și-au mișcat doar ochii, mi-am dat seama că și să fi avut rucsacul în spate, le-ar fi fost imposibil să îl folosească. Pe de altă parte, când mai toată lumea este pe la joburi, copiii la școli, grădinițe, aftere, când oamenii se adună acasă după 7 seara și în weekenduri unii, pare ușor nefolosibil acest rucsac complet echipat, dar la care nu are nimeni acces. Cutremurul nu te așteaptă să îți termini jobul.

Altfel rămâne tot mecanism de supraviețuire într-o situație copleșitoare. Ceva care te face să te simți mai bine, că nu te doboară un cutremur, nici un război, mai ales când ai trecut cu brio peste pandemie după multiple infectări. Hai că poți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ce am făcut cât am lipsit?

Am lipsit o vreme de la program, pe de o parte voit, pe de o parte nu. A expirat domeniul site-ului deoarece am uitat să îl plătesc și cu toate că am avut înștiințare și notificare și reamintire, am uitat efectiv de el și nu mi-am alocat timp să mă ocup de problema spinoasă, am trăit într-o stare autentică de lehamite.

Între timp am tot zăcut pe rând copil, eu, copilul, eu, eu, iar eu, încă o dată eu. Din când în când revin niște viroze care mă lasă fără chef de orice.

Tot între timp mi-am dat timp să asimilez niște experiențe trăite, să văd cât de în confort sunt sau nu cu lucruri pe care le fac, știu deja răspunsul, nu sunt în confort, nu îmi plac și frustrarea uneori crește alarmant, însă încă nu sunt în poziția de a schimba lucrurile care funcționează așa. Detașarea este cheia succesului, am aflat eu la un moment dat, însă nu am învățat această lecție suficient de bine.

În tot timpul acesta de pauză de pe interneți am învățat și încă învăț despre poluare, am să revin cu un text separat deoarece am descoperit că trăiam într-o ignoranță crasă. Credeam că fac ceva util pentru mediul înconjurător prin simplul fapt că nu îi fac rău intenționat, însă am aflat că și eu contribui la poluare fiind dependentă de tehnologie.

Atât pentru astăzi, zilele acesta mă pregătesc să îmi intru în starea de rpimăvară și să las hibernarea în urmă, ceea ce vă doresc și vouă.

Până la următorul text, să fiți bine și în echilibru.

Text scris de Iulia Dumitrescu.