Lună: ianuarie 2023

M-a cam păcălit acest roman. Citind descrierea absolut fascinantă a unei zone cu lacuri, plaje și păduri m-am vizualizat deja cu tălpile goale pe nisipul umed în timp ce mă feresc de valurile care îmi udă rochia lungă cu care mătur pe jos. Mă uit la un cer roz cu nori pufoși și soarele care apune lăsând loc întunericului și brizei care îmi face pielea să se strângă de răcoare. În timp ce citeam mă gândeam cât de neinspirată am fost să nu citesc trimiterile pentru această carte și să o păstrez pentru o vacanță în care să mă relaxez pe un șezlong cu un roman estival în brațe. Până m-am trezit din visare și am revenit în prezent citind cu uimire modul în care autoarea dansează printre descrieri ample și senzuale ale naturii corelate cu destăinuiri intime și dureroase.

Toată acțiunea cărții se petrece în vacanța de vară însă cu multe incursiuni în trecut. Un trecut dureros, pe alocuri sfâșietor. Un trecut care modelează adulți secretoși care trăiesc cu neîncredere și teamă în suflet.

Castelul de hârtie poartă numele unei case de vacanță construit dintr-un fel de carton prin care mai trecea apa uneori sau animăluțe în căutare de culcuș. În spirit de glumă l-au numit castelul de hârtie și așa i-a rămas numele. Însă castelul de hârtie poate fi și personificarea unei relații fragile cu secrete construită pe nisipuri mișcătoare. Atunci când există neîncredere, iar minciuna ține locul realității de zi de zi. Atunci când relațiile sunt clădite pe lucruri ascunse, tăinuite.

Totuși, nu este un roman boem, este un roman care arată fața urâtă a societății, o societate murdară, tristă, cu abuz emoțional, cu relații toxice, cu abuz sexual asupra copiilor, incest, viol, copii prinși în hățișurile adulților. Tot ce este murdar și urât într-o lume în care trăim și toate aceste lucruri se întâmplă în jurul nostru fie că vrem să vedem, fie că nu.

Cu toate acestea, scriitura este fascinantă, te introduce în intimitatea unei familii aflate în vacanță, te face să îți dorești să mergi la picnic cu personajele, să te bagi în apa caldă după furtună, să simți nisipul sub tălpi, să participi la foc de tabără. Să te cuibărești pe o canapea ponosită în timp ce vezi natura. Și să vezi! Doar să vezi și să inspiri oxigenul copacilor, umiditatea pământului, praful nisipului fin.

M-am lăsat prinsă în vârtejul triunghiului amoros descris în carte și recunosc că am ținut pe rând cu fiecare personaj în parte, i-am dat fiecăruia dreptate, crezare, le-am urât pe celelalte personaje care răneau pe unul dintre ei, i-am înțeles și blamat în egală măsură. Pe atât de bună este scriitura acestei cărți.

Un roman bun pentru începutul de an, merită citit în orice anotimp. Chiar și sub o pătură călduroasă cu o cană fierbinte cu ceai în timp ce citiți despre plaje și ape răcoritoare. Hai că se poate!

Colibri sunt singurele păsări care pot zbura înapoi, mi‑a spus atunci Jonas. E unul dintre lucrurile care m‑au uimit întotdeauna. Pot zbura înapoi și înainte cu aceeași viteză. Patruzeci și opt de kilometri pe oră. — Dacă aș putea zbura înapoi, aș face‑o.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu era această carte printre prioritățile mele, nici nu aveam intenții ferme în a o citi, însă am primit-o și atunci m-am apucat de ea. Nu aveam așteptări de niciun fel și nici nu mă gândeam ce voi găsi între paginile cărții, cu toate că părea logic să lămurească anumite aspecte rămase neclare.

Să începem!

Ca de fiecare dată nu fac rabat de la regula mea de recenzie: nu povestesc cartea din fir a păr (sunt destui care o fac), eu îmi povestesc aici reacțiile și trăirile mele în raport cu cartea respectivă.

Rezervă m-a condus către o concluzie destul de rapid și am să încep cu ea: din toate timpurile mai marii lumii au fost orchestrați de cei care au stat în umbra lor, nici regalitatea modernă nu face abstracție și sunt absolut convinsă că oamenii ăia nu își cunosc nici jumătate din adevăr. Păcat! Astfel de-a lungul istoriei oameni mulți au suferit și capete au căzut.

A existat mereu o fascinație când a venit vorba de capetele încoronate. Probabil că povestea, filmul, basmul, toate au condus la romantizarea regalității și a celor cu sânge regal. Însă realitatea uneori este atât de tristă sau de sumbră că îmi e greu să înțeleg ce om normal și-ar dori să facă parte din familia regală.

Prințul Harry își povestește viața încă din copilărie, ce l-a marcat, ce l-a interesat, ce l-a frământat și până la vârsta adultă, momentul prezent. Interesant mi s-a părut că a reluat fiecare aspect controversat din viața sa și l-a lămurit. Eu urmăresc știri de foarte multă vreme, mi-a intrat în reflex treaba asta, citesc știri despre isprăvile Prințului de pe vremea când era foarte tânăr, mereu a fost trat de presă ca fiind oaia neagră a familiei, cel care dă cu bâta în baltă de fiecare dată. Adevărul este că a și gafat, păcat că nu i s-a oferit spațiu sigur să poată greși, in fond este în natura umană greșeala, iar a fi prinț nu te transformă în vreun robot, tot om rămâi.

Am înțeles din poveste că cei din familia regală nu sunt oameni liberi. Nu au intimitate. Toți ochii sunt ațintiți spre ei, iar în momentul în care vor să părăsească corabia, sunt absolut pe cont propriu.

Ce nu am înțeles niciodată și nu înțeleg nici acum, fanatismul britanicilor de rând față de familia regală. Sunt fascinați peste nivelul meu de înțelegere de tot ce mișcă la palat.

Fratele meu este în Anglia de câțiva ani, vorbeam atunci în zilele acelea când erau funeraliile Reginei, vorbeam despre cozile interminabile, despre cum oamenii așteptau să aducă un omagiu, despre atașamentul lor față de Coroană. Mi-a spus că le-a transmis câtorva cunoscuți britanici condoleanțe, iar ei le-au acceptat ca și când ar fi decedat cineva apropiat din familia lor și nu Regina unei țări. Acum, probabil asta înseamnă să fii un lider atât de bun încât oamenii să se identifice prin tine. Asta chiar nu am de unde să știu, eu în existența mea de până acum nu am întâlnit la mine în țară astfel de lideri.

Am înțeles din Rezervă că și prinții sunt oameni, că au emoții, sentimente, traume, că își doresc intimitate, să poată cumpăra un iaurt fără să fie urmăriți printre rafturi. Să poată ține o fată de mână fără să îi asigure hărțuirea de către presă pe viață. Să poată să greșească fără să fie linșat mediatic pentru ceva ce nu afectează viața nimănui.

Am mai învățat că vindecarea duce la o viață frumoasă, că ieșirea de sub vinovăție te eliberează, că traumele se pot trata dacă le vezi și că nu ai nevoie de multe pentru a fi fericit.

Mi-a plăcut foarte mult scriitura acestei cărți, înțeleg că este scrisă de JR Moehringer care nu este novice în acest domeniu. Am iubit descrierile din Africa, probabil că Africa are un soi aparte de a te face să percepi libertatea, dar și viața și riscurile, plus pericolul care pândește din fiecare tufiș.

Dacă sunteți fani intrigi la palat ori dacă aveți o afinitate către monarhie, ori dacă pur și simplu vă plac membrii familiei regale, sau dacă sunteți dintre cei care cred absolut tot ce le servește prea, atunci Rezervă este o carte care merită a fi citită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu este prima dată când aud de stilurile de atașament, însă este cumva prima explicație ușor de transmis mai departe pe care o văd și pe care o și transmit mai departe în caz că reușiți să vă regăsiți stilul propriu de atașament.

În Parentaj sensibil și inteligent scrisă de Daniel Siegel și Mary Hartzell am găsit această descriere accesibilă a stilurilor de atașament, atât din perspectiva copilului cât și din perspectiva părintelui. Le las mai jos exact așa cum sunt prezentate în carte.

Cercetătorii au descoperit patru stiluri diferite de atașament care se formează în primul an de viață în contact direct cu persoana îngrijitoare. Aceste stiluri de atașament au fost preluate în nenumărate alte cărți și publicații, au fost scrise lucrări pe baza lor și au fost disecate în multe feluri. Matrițele neuronale încep să se formeze de la începutul vieții prin asociere și repetare. Orice comportament care este repetat și asociat devine o matriță înmagazinată de creier. Partea bună este că stilul de atașament se poate modifica în decursul a cinci ani, tot în relație directă cu cineva cu un stil de atașament diferit. Dacă vă identificați stilul de atașament față de propriul copil și constatați că nu este unul sigur, fiind conștienți de informația accesată, vă puteți schimba propriul stil de atașament și automat și relația cu propriul copil se modifică.

Atașament sigur. Fetiței îi este foame ți începe să plângă. Tatăl îi aude plânsul, lasă ziarul și se duce la pătuțul ei pentru a vedea ce anume o supără. O ia în brațe tandru, o privește în ochi și spune: Ce s-a întâmplat, micuța mea dragă? Vrei ca tati să se joace cu tine? O, știu că îți e foame. Asta încerci să-mi spui? Apoi o ia cu el în bucătărie și îi pregătește biberonul spunându-i că este aproape gata și că o să mănânce imediat. Se așează și, legănând-o în brațele sale, îi dă biberonul să sugă. Fetița se uită la fața lui, mulțumită de laptele cald și de căldura interacțiunii cu tatăl ei. Se simte bine. Semnalele ei de disconfort au fost receptate de tatăl care a reuși să le înțeleagă semnificația și i-a răspuns la timp și eficient.

Bebelușul învață în urma acestei întâmplări și în urma altor asemenea conexiuni repetate și conjugate pe care le-a experimentat cu tatăl ei, că ceea ce simte ea lăuntric poate fi cunoscut, respectat și poate primi un răspuns din partea tatălui ei. Ea se simte simțită, simte că cineva important din viața ei o cunoaște. Ea e capabilă să-și influențeze lumea cu succes. Dacă voi comunica, lume ava putea să-mi pună la dispoziție o modalitate de a-mi satisface nevoile. Astfel se dezvoltă un atașament sigur.

Atașament evitant. Copilul care dezvoltă un atașament evitant are un alt tip de experiențe cu tatăl său. Când plânge în pătuț, tatăl ei nu observă la început. Când plânsul devine mai insistent, el își ridică pentru câteva clipe ochii din ziar, dar revine pentru a citi sfârșitul articolului înainte de a se duce să vadă ce vrea fiica lui. El se simte enervat de întrerupere, se uită la ea în pătuț și spune: Hei, ce-i cu gălăgia asta? Crezând că trebuie să îi schimbe scutecele, o pune pe masa de schimbat, o schimbă în tăcere, după care o așează din nou în pătuț și se întoarce să citească ziarul. Ea continuă să plângă, așa că el hătărăște că i-ar prinde bine un pui de somn și o asează să doarmă. Cum ea nu încetează din plâns îi aduce păturica și suzeta nădăjduind că au să o liniștească și închide ușa, convins că se va potoli în curând. Nu se întâmplă așa și au trecut patruzeci și cinci de minute de când ea a început să-și comunice nevoia de hrană. Poate că îi este foame, realizează el uitându-se la ceas și observând că au trecut peste patru ore de când a mâncat. Pregătește biberonul și în cele din urmă, ea se liniștește când el vine să o hrănească.

În acest scenariu, bebelușul a învățat că tatăl său nu îi citește întotdeauna corect semnalele. Mai întâi, el o aude cu greu, apoi nu înțelege ce anume vrea. El nu pare să acorde atenție indiciilor subtile din comunicarea ei. În cele din urmă, după ce a fost lăsată să plângă o vreme, el nimerește despre ce e vorba. În mare, tiparele de acest tip repetate vor informa fetița că tatăl ei nu este foarte disponibil pentru a-i satisface nevoile sau a intra în relație cu ea.

Atașament ambivalent. Un al treilea bebeluș experimentează un răspuns diferit din partea tatălui său, care creează un atașament ambivalent. Uneori când își aude fiica plângând, știe exact ce are de făcut. Alteori, însă, el acționează tensionat și nu este încrezător în capacitatea lui de a alina plânsul fiicei sale. El se ridică de la masa unde citea și aleargă la ea îngrijorat și o ia în brațe. El este îngrijorat și îl asaltează gânduri legate de problemele de la birou. Săptămâna trecutp a fost deosebit de dificilă, când șeful i-a spus că nu este mulțumit de performanțele lui profesionale, dorindu-și ca el să fie mai insistent cu clienții. Asta îi amintește că propriul său tată se îndoia mereu de capacitățile lui și făcea comentarii umilitoare la masa de seară, în prezența mamei și a fraților săi mai mari. Anxietatea mamei sale părea să se accentueze când tatăl lui începea aceste critici frecvente și nu i-a luat niciodată apărarea. Mai târziu, ea venea în camera lui, unde el se retrăgea cu lacrimi în ochi după mustrările primite din partea tatălui, și îi spunea că a greșit țipând la tatăl lui și că ar trebui să învețe să se stăpânească. Ea părea foarte mâhnită, iar anxietatea ei îl făcea să fie foarte agitat și încă și mai nesigur pe sine. El și-a jurat că nu-și va trata niciodată copiii așa cum a fost trata de părinții săi – și pentru nimic în lume nu-și va face copiii să plângă.

Iată că fiica lui continua să plângă în brațele sale. Trebuie să fie una din acele dăți când este imposibil s-o liniștești, își spuse el. Fața lui îngrijorată și brațele sale încordate nu transmit fiicei lui o senzație de confort sau siguranță. Ea este numai un bebeluș și nu are de unde ști că îngrijorarea lui nu are legătură cu faptul că îi este foame. El își dă repede seama că este înfometată și îi dă biberonul. Deși se simte bine văzând-o fericită, el continuă să se îngrijoreze că va începe iar să plângă și nu va putea să ghicească modul în care să o liniștească.

Experiențe repetate de acest tip cu tatăl ei vor conduce la un atașament ambivalent față de el. În principal, acest tipar de atașament spune: Nu sunt sigură dacă tatăl meu va fi capabil să-mi satisfacă nevoile, cel puțin nu într-un mod care prezintă încredere. Uneori el poate, iar alteori nu poate. Oare ce va fi de data asta? O asemenea neliniște creează nesiguranța că, în general, nu te poți baza pe ceilalți pentru a intra în legătură cu ei.

Atașament dezorganizat. Al patrulea copil poate descoperi că cele mai multe dintre interacțiunile lui cu propriul tată sunt similare cu unul dintre tiparele de experiență ale celorlalți bebeluși, dar în momente de disconfort intens tatăl lui acționează diferit. El se simte foarte stânjenit când fiica lui plânge, lasă ziarul și sare, ducându-se drept la pătuțul ei, în speranța de a se opri plânsul ei atât de deranjant. O ia repede în brațe și, fiind tensionat, o strânge prea tare. La început, ea se simte ușurată de sosirea tatălui, dar, în brațele lui tensionate, se simte mai degrabă constrânsă decât alinată. Ea plânge mai tare, deoarece, pe lângă foame, este într-o situație inconfortabilă. Tatăl simte disconfortul ei crescut, ceea ce îl face să o strângă și mai tare în brațe. El crede că s-ar putea să îi fie foame și o duce pe fiica lui în bucătărie unde încearcă să îi pregătească repede biberonul. Când să termine de pregătit, biberonul cade și laptele se scurge pe podea. Surprinsă de zgomotul sticlei care lovește pământul, fiica lui plânge și mai tare.

Iritat de propria sa stângăcie și de plânsul neostoit al fiicei sale, frustrat de neputința lui de a o reconforta, el devine incapabil să facă față situației, simțindu-se neajutorat. Gândurile încep să i se fărâmițeze; este inundat de un potop de amintiri din primii lui ani de copilărie când era maltratat de o mamă alcoolică. Devine și mai tensionat, inima începe să îi bată nebunește iar brațele i se încordează pe măsură ce se pregătește pentru a fi atacat de mama sa, ai el, plângând și țipând fuge înfricoșat sub masa din bucătărie. Aude sunetul de sticlă spartă, când mama lui își scapă sticla de vodcă, care se transformă în cioburi pe podea în jurul lui. Ea se apleacă să-l scoată de acolo și îngenunchind pe cioburile de sticlă, își julește picioarele. Furioasă îl apucă de păr și îi țipă în față să nu mai facă niciodată așa ceva.

Fiica lui privește în gol scâncind. Auzindu-i plânsetul, își dă seama că a fost cu mintea în altă parte, într-un fel de transă, iar acum îi rostește numele. Flashback-ul s-a terminat și el se întoarce în prezent, încercând să-și reconforteze fiica. Ea se întoarce încet către el cu o expresie absentă. După câteva momente, ea pare a fi mai prezentă. El ia un alt biberon și se așează să o hrănească. În timp ce bea, ea privește fix la fața tatălui său, apoi spre podeau bucătăriei. Și pe el l-a tulburat experiența, nefiind prezent decât pe jumătate. Niciunul nu poate înțelege ce s-a întâmplat și fiecare se scufundă în haosul care a apărut în minte. […]. Ea ar putea resimți relațiile interpersonale ca pe ceva nesigur, fiindu-i foarte greu să facă față situațiilor de stres, din cauza reacției sale de disociere care începe să apară.

Știu că este un citat foarte lung, însă avem nevoie de toată această informație pentru a înțelege unde ne situăm. Dacă nu ați identificat din acest text care este stilul de atașament în care ați crescut, mergeți și întrebați. Raluca Anton spune că este necesar să ne aflăm propria poveste de viață pentru a ne-o înțelege și pentru a face o schimbare în direcția respectivă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am găsit în pom o carte și m-am pus pe treabă. Pentru mine cărțile se înscriu în capitolul relaxare, citesc cu orice ocazie și fără ocazie. Am tot timpul în geantă o carte, dacă nu chiar mai multe. Anticipez ca în fiecare vacanță mai scurtă sau mai lungă să citesc o anume listă, să dau gata câteva titluri, însă de regulă nu se întâmplă așa, realitatea este diferită de ce îmi doresc eu să fie. Dar de citit, tot citesc. Cum s-ar zice, nu mă las.

În mod normal aș fi citit această carte și aș fi mers mai departe fără să îi acord atenție sau importanță și fără să îi ofer o părere sau vreun fel de recenzie. Nu este genul de carte pe care eu să îl citesc în mod normal, iar eu citesc multe genuri. Chiar și când am nevoie de o carte care să mă ajute la deconectare, de regulă aleg alte titluri din gama beletristică pe care sar și le devorez.

Apoi mi-am amintit că eu cunosc câteva persoane care citesc fix și exact acest gen de romane și că au cărțile acestea un public destul de mare. Apoi, dacă pot scrie despre ceva care nu mi-a plăcut fără să aduc un prejudiciu, atunci fac treabă bună. Zic eu.

Pentru că deși mie nu mi-a plăcut cartea, nu am să scriu de rău despre ea. Nu apreciez deloc vehemența cu care unii desființează o carte (sau un film) care nu este pe gustul lor. Dacă mie nu îmi place ceva nu înseamnă că este rău, doar nu este pe placul meu. Da, există și publicații care pot face rău și ies din sfera culturalului, dar nu despre acelea facem referire.

Acum revenind la Partener în crima dragostei, acesta este un roman de dragoste, cu ceva mister, puțin thriller, totul în doze foarte mici. Este un roman cu spioni, agenții secrete, misiuni, agenți în misiune, recrutare și tot pachetul ce aduce aminte de un Mr&Mrs Smith. Într-o altfel de scriitură, ar fi putut fi în topul preferințelor mele.

Începem anul cu o recomandare ușurică. Foarte ușurică. Este o carte de citit atunci când ești foarte aglomerat, când vrei să evadezi din cotidian, chiar în vacanță ca să nu trezim creierul din amorțeală.

Pe lângă ușurința care caracterizează cartea, Ella E.H. a adus un subiect dureros între paginile cărții sale, însă l-a tratat superficial pentru a păstra nota relaxantă a cărții: orfelinatul și tot ce presupune el. Durerea pe care o duc cu ei o viață întreagă copilașii ce sunt abandonați, ineficiența unui orfelinat, călăii din instituțiile care au menirea de a apăra și nu de a distruge vieți. Traficul de carne vie. Toate sunt subiecte ce încă este necesar să fie dezbătute pentru a conștientiza ca societate ce înseamnă ele cu adevărat.

Partener în crima dragostei. Spionul din viața mea se înscrie în topul cărților de dragoste de citit în 2023 pentru iubitorii de cărți de dragoste. Iar eu recomand să citiți…orice… când este vorba de citit deoarece nu există carte care să nu aducă un plus atunci când este lecturată.

Las la final citatul meu preferat din această carte:

Indiferent ce au însemnat pentru tine sau tu pentru ei, indiferent cât de mult sau puțin te-au modelat, indiferent de trăirile pe care le-au trezit în tine sau tu în ei…oamenii pleacă din viața ta atunci când misiunea lor se termină…indiferent care a fost aceea!

Text scris de Iulia Dumitrescu.