Am citit: Castelul de hârtie – Miranda Cowley Heller

M-a cam păcălit acest roman. Citind descrierea absolut fascinantă a unei zone cu lacuri, plaje și păduri m-am vizualizat deja cu tălpile goale pe nisipul umed în timp ce mă feresc de valurile care îmi udă rochia lungă cu care mătur pe jos. Mă uit la un cer roz cu nori pufoși și soarele care apune lăsând loc întunericului și brizei care îmi face pielea să se strângă de răcoare. În timp ce citeam mă gândeam cât de neinspirată am fost să nu citesc trimiterile pentru această carte și să o păstrez pentru o vacanță în care să mă relaxez pe un șezlong cu un roman estival în brațe. Până m-am trezit din visare și am revenit în prezent citind cu uimire modul în care autoarea dansează printre descrieri ample și senzuale ale naturii corelate cu destăinuiri intime și dureroase.

Toată acțiunea cărții se petrece în vacanța de vară însă cu multe incursiuni în trecut. Un trecut dureros, pe alocuri sfâșietor. Un trecut care modelează adulți secretoși care trăiesc cu neîncredere și teamă în suflet.

Castelul de hârtie poartă numele unei case de vacanță construit dintr-un fel de carton prin care mai trecea apa uneori sau animăluțe în căutare de culcuș. În spirit de glumă l-au numit castelul de hârtie și așa i-a rămas numele. Însă castelul de hârtie poate fi și personificarea unei relații fragile cu secrete construită pe nisipuri mișcătoare. Atunci când există neîncredere, iar minciuna ține locul realității de zi de zi. Atunci când relațiile sunt clădite pe lucruri ascunse, tăinuite.

Totuși, nu este un roman boem, este un roman care arată fața urâtă a societății, o societate murdară, tristă, cu abuz emoțional, cu relații toxice, cu abuz sexual asupra copiilor, incest, viol, copii prinși în hățișurile adulților. Tot ce este murdar și urât într-o lume în care trăim și toate aceste lucruri se întâmplă în jurul nostru fie că vrem să vedem, fie că nu.

Cu toate acestea, scriitura este fascinantă, te introduce în intimitatea unei familii aflate în vacanță, te face să îți dorești să mergi la picnic cu personajele, să te bagi în apa caldă după furtună, să simți nisipul sub tălpi, să participi la foc de tabără. Să te cuibărești pe o canapea ponosită în timp ce vezi natura. Și să vezi! Doar să vezi și să inspiri oxigenul copacilor, umiditatea pământului, praful nisipului fin.

M-am lăsat prinsă în vârtejul triunghiului amoros descris în carte și recunosc că am ținut pe rând cu fiecare personaj în parte, i-am dat fiecăruia dreptate, crezare, le-am urât pe celelalte personaje care răneau pe unul dintre ei, i-am înțeles și blamat în egală măsură. Pe atât de bună este scriitura acestei cărți.

Un roman bun pentru începutul de an, merită citit în orice anotimp. Chiar și sub o pătură călduroasă cu o cană fierbinte cu ceai în timp ce citiți despre plaje și ape răcoritoare. Hai că se poate!

Colibri sunt singurele păsări care pot zbura înapoi, mi‑a spus atunci Jonas. E unul dintre lucrurile care m‑au uimit întotdeauna. Pot zbura înapoi și înainte cu aceeași viteză. Patruzeci și opt de kilometri pe oră. — Dacă aș putea zbura înapoi, aș face‑o.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Suntem și credem ceea ce vedem.

Că avem bătrâni triști, singuri, uitați de ai lor, este o certitudine. Că avem bătrâni care au uitat pe parcursul vieții să socializeze și s-au agățat ca lianele de ai lor până lianele au cedat și ei au rămas singuri, asta-i clar. Că avem bătrâni bolnavi, batjocoriți cu pensii mici și cu griji multe, este realitatea. Știm toate aceste lucruri, le vedem zi de zi în jurul nostru, nu avem cum să le ratăm nici dacă vrem, media ni le bagă pe gât cu polonicul.

Până și bătrânii aceștia ajung să fie convinși că așa-i la bătrânețe. Odată ce te-ai pensionat, devii depresiv, ești singur, ursuz, mohorât, urăști pe toată lumea și te plimbi cu tramvaiul ca să ai cu cine să te cerți. Nu e de mirare că atunci când se pensionează atât de mulți oameni devin inapți și inadecvați societății.

Pentru că asta li se arată. Și lor și nouă. Că viața este cumplită și nefericită și că la bătrânețe tot ce trebuie să faci este să fii ursuz și să aștepți să mori.

Yeey dar cine nu-și dorește așa o bătrânețe? Ei bine, eu nu.

Am acest eu nu în minte de multă vreme. Mă preocupă de ceva timp perioada aceea a bătrâneții, mi-am făcut multe filme în cap și aproape că puteam câștiga Oscarul la scenarii. Doar că de învârtit tot în societatea asta mă învârt și oricât de bun ar fi setat mindsetul meu, ce văd în jur e altceva față de ce regizez în cap la mine.

Zilele acestea am deschis televizorul ca să trec pe netflix. Până să reușesc eu să mă plimb prin măruntaiele device-ului apuc și să văd ce mai rulează pe posturile tv. Era o emisiune. Una plină cu pensionari. Am rămas puțin pe loc. Erau oameni bătrâni acolo care păreau că se simt bine, ba chiar se distrează. Pe unii îi durea câte un picior, pe alții o șală, nu erau toți sprinteni, însă erau toți dornici să trăiască. Erau veseli și se vedea că nu joacă această veselie. Da, aveau pensii mici, medicamente destule, de probleme sunt convinsă că nu erau ocoliți, însă mai aveau ceva: socializarea. Ei toți se cunoșteau între ei, activau împreună într-un club, presupun chiar în București. Învățau lucruri noi și se preocupau de ce îi interesează pe ei. Acela a fost momentul de click, momentul în care am realizat că asta ar trebui să vedem mai mult și mai des. Să știm că există viață la bătrânețe și că nu este nevoie să ne autoizolăm ori să ne agățăm ca lianele de copiii care nu ne sunt datori cu absolut nimic.

Asta nu înseamnă că ignorăm realitatea, că nu vedem că sunt bătrâni care se zbat sau care au diverse nevoie, asta înseamnă doar că vedem și optimism, nu doar pesimism. Nu vorbește nimeni despre oamenii aceștia, nici despre cluburile de seniori, nici de cât de benefic este pentru sănătate o astfel de interacțiune umană.

Văd de ani de zile, zeci deja, prin alte țări bătrâni, unii în cârje, alții în scaun cu rotile, alții doar în pensie, dar activi. Îi văd în vacanțe. Văd britanicii în Grecia, văd germanii în Italia. Mereu m-am gândit cum au ei chef de plimbat? Cum au suflu să meargă, să exploreze, să vadă locuri noi, să se plimbe. Cum de nu zac în casă și nu se plâng de singurătate? Poate pentru că ei primesc și exemple pozitive despre viața de după pensie. Posibil asta, posibil educația și modul diferit de a vedea viața. Nu știu, cert este că se poate să ai un sens în viață și după 60 de ani. Ceea ce dragi și drage este extrem de încurajator. Mai trebuie doar să primim mesaje pozitive pe parcursul vieții și cred eu că ușor ușor ne mai schimbăm la cap, măcar până devine copilu-meu bătrân, dacă eu nu mai am șanse.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am găsit reclama care mă sperie…dar ce mă mai sperie…

Nu sunt așa mare fană reclame, dar ca tot omul iubitor de filme, apreciez și eu reclama bine făcută. Am văzut reclame la care am râs bine, altele la care am plâns bine, pe unele le-am închis repede pentru că nu mai suportam să văd scremerea respectivă. Am văzut reclame bune, reclame execrabile, reclame de toate felurile. Dar niciuna nu m-a speriat până acum.

De ceva vreme rulează pe peste tot reclame la gelurile acelea care fixează protezele dentare. La început în aceste reclame jucau bătrânei simpatici și fâșneți care voiau și ei să muște cu toți dinții dintr-un știulete de porumb fără să plece porumbul cu toți dinții lor. Și rezolvau frumos, elegant cu acest gel, un vis. Bătrâneii erau chiar bătrânei, aveau plete albe și riduri adânci pe față. Da, este posibil și probabil ca pe la un 70 de ani să zicem să nu mai ai toți dinții tăi și să apelezi la cei care se fixează cu gel ca viața să meargă mai departe.

De la o vreme nu știu ce s-a întâmplat cu bătrâneii simpatici și puși pe distracție, s-or fi revoltat, or fi cerut mai mulți bani, s-or fi plâns că nu le mai lipește gelul cum trebuie dinții de gingii, cine știe de la ce s-or fi luat, dar ceva s-a întâmplat. Bătrâneii au fost schimbați cu oameni din ce în ce mai tineri. Am observat eu de la prima reclamă de gen cu un bărbat căruia nu i-aș fi dat mai mult de 50 de ani, dar deja avea nevoie de proteză dentară, am zis și eu deh, parodontoza aia blestemată, ce să-i faci și nu i-am mai dat atenție. Măi oameni buni, acum rulează pe posturile tv reclamă la gelurile astea de fixare ale protezelor cu niște doamne care par abia puțintel trecute de 40 de ani. Ei, abia asta mă sperie.

Dacă nu cumva au pus bătrâneii să își facă vreun lifting ceva și le-au întins pielea de i-au întinerit cu cel puțin 20 de ani, altfel actrițele acelea din reclamă sunt exagerat de tinere pentru a juca un rol fără dinți în gură.

Ori asta e nou normalitate? Încearcă oamenii ăștia să ne spună ceva? Ne pregătesc subtil pentru a fi toți știrbi la 40 de ani? Păi cum să nu mă sperie că doar sunt cu un picior în patruzeci…mă rog sunt mai mult cu un picior jumătate în patruzeci, dar să nu divagăm, zic.

Păi la 40 de ani sunt femei care devin mame pentru prima oară și deja poc proteza? La 40 de ani suntem în plină ascensiune a vieții, mai avem încă multe de luat și de oferit lumii, cum să rămâi fără dinți?

Deși pare o nimica toată să știți totuși că lipsa dinților scade calitatea vieții, așa că eu îmi vreau toți dinții mei și la patruzeci de ani, dar și la șaptezeci de ani și mai ales și la peste optzeci de ani. Ceea ce vă doresc și vouă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Rezervă – Prințul Harry

Nu era această carte printre prioritățile mele, nici nu aveam intenții ferme în a o citi, însă am primit-o și atunci m-am apucat de ea. Nu aveam așteptări de niciun fel și nici nu mă gândeam ce voi găsi între paginile cărții, cu toate că părea logic să lămurească anumite aspecte rămase neclare.

Să începem!

Ca de fiecare dată nu fac rabat de la regula mea de recenzie: nu povestesc cartea din fir a păr (sunt destui care o fac), eu îmi povestesc aici reacțiile și trăirile mele în raport cu cartea respectivă.

Rezervă m-a condus către o concluzie destul de rapid și am să încep cu ea: din toate timpurile mai marii lumii au fost orchestrați de cei care au stat în umbra lor, nici regalitatea modernă nu face abstracție și sunt absolut convinsă că oamenii ăia nu își cunosc nici jumătate din adevăr. Păcat! Astfel de-a lungul istoriei oameni mulți au suferit și capete au căzut.

A existat mereu o fascinație când a venit vorba de capetele încoronate. Probabil că povestea, filmul, basmul, toate au condus la romantizarea regalității și a celor cu sânge regal. Însă realitatea uneori este atât de tristă sau de sumbră că îmi e greu să înțeleg ce om normal și-ar dori să facă parte din familia regală.

Prințul Harry își povestește viața încă din copilărie, ce l-a marcat, ce l-a interesat, ce l-a frământat și până la vârsta adultă, momentul prezent. Interesant mi s-a părut că a reluat fiecare aspect controversat din viața sa și l-a lămurit. Eu urmăresc știri de foarte multă vreme, mi-a intrat în reflex treaba asta, citesc știri despre isprăvile Prințului de pe vremea când era foarte tânăr, mereu a fost trat de presă ca fiind oaia neagră a familiei, cel care dă cu bâta în baltă de fiecare dată. Adevărul este că a și gafat, păcat că nu i s-a oferit spațiu sigur să poată greși, in fond este în natura umană greșeala, iar a fi prinț nu te transformă în vreun robot, tot om rămâi.

Am înțeles din poveste că cei din familia regală nu sunt oameni liberi. Nu au intimitate. Toți ochii sunt ațintiți spre ei, iar în momentul în care vor să părăsească corabia, sunt absolut pe cont propriu.

Ce nu am înțeles niciodată și nu înțeleg nici acum, fanatismul britanicilor de rând față de familia regală. Sunt fascinați peste nivelul meu de înțelegere de tot ce mișcă la palat.

Fratele meu este în Anglia de câțiva ani, vorbeam atunci în zilele acelea când erau funeraliile Reginei, vorbeam despre cozile interminabile, despre cum oamenii așteptau să aducă un omagiu, despre atașamentul lor față de Coroană. Mi-a spus că le-a transmis câtorva cunoscuți britanici condoleanțe, iar ei le-au acceptat ca și când ar fi decedat cineva apropiat din familia lor și nu Regina unei țări. Acum, probabil asta înseamnă să fii un lider atât de bun încât oamenii să se identifice prin tine. Asta chiar nu am de unde să știu, eu în existența mea de până acum nu am întâlnit la mine în țară astfel de lideri.

Am înțeles din Rezervă că și prinții sunt oameni, că au emoții, sentimente, traume, că își doresc intimitate, să poată cumpăra un iaurt fără să fie urmăriți printre rafturi. Să poată ține o fată de mână fără să îi asigure hărțuirea de către presă pe viață. Să poată să greșească fără să fie linșat mediatic pentru ceva ce nu afectează viața nimănui.

Am mai învățat că vindecarea duce la o viață frumoasă, că ieșirea de sub vinovăție te eliberează, că traumele se pot trata dacă le vezi și că nu ai nevoie de multe pentru a fi fericit.

Mi-a plăcut foarte mult scriitura acestei cărți, înțeleg că este scrisă de JR Moehringer care nu este novice în acest domeniu. Am iubit descrierile din Africa, probabil că Africa are un soi aparte de a te face să percepi libertatea, dar și viața și riscurile, plus pericolul care pândește din fiecare tufiș.

Dacă sunteți fani intrigi la palat ori dacă aveți o afinitate către monarhie, ori dacă pur și simplu vă plac membrii familiei regale, sau dacă sunteți dintre cei care cred absolut tot ce le servește prea, atunci Rezervă este o carte care merită a fi citită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Patru stiluri de atașament care se formează din primul an de viață ne ghidează pe tot parcursul existenței.

Nu este prima dată când aud de stilurile de atașament, însă este cumva prima explicație ușor de transmis mai departe pe care o văd și pe care o și transmit mai departe în caz că reușiți să vă regăsiți stilul propriu de atașament.

În Parentaj sensibil și inteligent scrisă de Daniel Siegel și Mary Hartzell am găsit această descriere accesibilă a stilurilor de atașament, atât din perspectiva copilului cât și din perspectiva părintelui. Le las mai jos exact așa cum sunt prezentate în carte.

Cercetătorii au descoperit patru stiluri diferite de atașament care se formează în primul an de viață în contact direct cu persoana îngrijitoare. Aceste stiluri de atașament au fost preluate în nenumărate alte cărți și publicații, au fost scrise lucrări pe baza lor și au fost disecate în multe feluri. Matrițele neuronale încep să se formeze de la începutul vieții prin asociere și repetare. Orice comportament care este repetat și asociat devine o matriță înmagazinată de creier. Partea bună este că stilul de atașament se poate modifica în decursul a cinci ani, tot în relație directă cu cineva cu un stil de atașament diferit. Dacă vă identificați stilul de atașament față de propriul copil și constatați că nu este unul sigur, fiind conștienți de informația accesată, vă puteți schimba propriul stil de atașament și automat și relația cu propriul copil se modifică.

Atașament sigur. Fetiței îi este foame ți începe să plângă. Tatăl îi aude plânsul, lasă ziarul și se duce la pătuțul ei pentru a vedea ce anume o supără. O ia în brațe tandru, o privește în ochi și spune: Ce s-a întâmplat, micuța mea dragă? Vrei ca tati să se joace cu tine? O, știu că îți e foame. Asta încerci să-mi spui? Apoi o ia cu el în bucătărie și îi pregătește biberonul spunându-i că este aproape gata și că o să mănânce imediat. Se așează și, legănând-o în brațele sale, îi dă biberonul să sugă. Fetița se uită la fața lui, mulțumită de laptele cald și de căldura interacțiunii cu tatăl ei. Se simte bine. Semnalele ei de disconfort au fost receptate de tatăl care a reuși să le înțeleagă semnificația și i-a răspuns la timp și eficient.

Bebelușul învață în urma acestei întâmplări și în urma altor asemenea conexiuni repetate și conjugate pe care le-a experimentat cu tatăl ei, că ceea ce simte ea lăuntric poate fi cunoscut, respectat și poate primi un răspuns din partea tatălui ei. Ea se simte simțită, simte că cineva important din viața ei o cunoaște. Ea e capabilă să-și influențeze lumea cu succes. Dacă voi comunica, lume ava putea să-mi pună la dispoziție o modalitate de a-mi satisface nevoile. Astfel se dezvoltă un atașament sigur.

Atașament evitant. Copilul care dezvoltă un atașament evitant are un alt tip de experiențe cu tatăl său. Când plânge în pătuț, tatăl ei nu observă la început. Când plânsul devine mai insistent, el își ridică pentru câteva clipe ochii din ziar, dar revine pentru a citi sfârșitul articolului înainte de a se duce să vadă ce vrea fiica lui. El se simte enervat de întrerupere, se uită la ea în pătuț și spune: Hei, ce-i cu gălăgia asta? Crezând că trebuie să îi schimbe scutecele, o pune pe masa de schimbat, o schimbă în tăcere, după care o așează din nou în pătuț și se întoarce să citească ziarul. Ea continuă să plângă, așa că el hătărăște că i-ar prinde bine un pui de somn și o asează să doarmă. Cum ea nu încetează din plâns îi aduce păturica și suzeta nădăjduind că au să o liniștească și închide ușa, convins că se va potoli în curând. Nu se întâmplă așa și au trecut patruzeci și cinci de minute de când ea a început să-și comunice nevoia de hrană. Poate că îi este foame, realizează el uitându-se la ceas și observând că au trecut peste patru ore de când a mâncat. Pregătește biberonul și în cele din urmă, ea se liniștește când el vine să o hrănească.

În acest scenariu, bebelușul a învățat că tatăl său nu îi citește întotdeauna corect semnalele. Mai întâi, el o aude cu greu, apoi nu înțelege ce anume vrea. El nu pare să acorde atenție indiciilor subtile din comunicarea ei. În cele din urmă, după ce a fost lăsată să plângă o vreme, el nimerește despre ce e vorba. În mare, tiparele de acest tip repetate vor informa fetița că tatăl ei nu este foarte disponibil pentru a-i satisface nevoile sau a intra în relație cu ea.

Atașament ambivalent. Un al treilea bebeluș experimentează un răspuns diferit din partea tatălui său, care creează un atașament ambivalent. Uneori când își aude fiica plângând, știe exact ce are de făcut. Alteori, însă, el acționează tensionat și nu este încrezător în capacitatea lui de a alina plânsul fiicei sale. El se ridică de la masa unde citea și aleargă la ea îngrijorat și o ia în brațe. El este îngrijorat și îl asaltează gânduri legate de problemele de la birou. Săptămâna trecutp a fost deosebit de dificilă, când șeful i-a spus că nu este mulțumit de performanțele lui profesionale, dorindu-și ca el să fie mai insistent cu clienții. Asta îi amintește că propriul său tată se îndoia mereu de capacitățile lui și făcea comentarii umilitoare la masa de seară, în prezența mamei și a fraților săi mai mari. Anxietatea mamei sale părea să se accentueze când tatăl lui începea aceste critici frecvente și nu i-a luat niciodată apărarea. Mai târziu, ea venea în camera lui, unde el se retrăgea cu lacrimi în ochi după mustrările primite din partea tatălui, și îi spunea că a greșit țipând la tatăl lui și că ar trebui să învețe să se stăpânească. Ea părea foarte mâhnită, iar anxietatea ei îl făcea să fie foarte agitat și încă și mai nesigur pe sine. El și-a jurat că nu-și va trata niciodată copiii așa cum a fost trata de părinții săi – și pentru nimic în lume nu-și va face copiii să plângă.

Iată că fiica lui continua să plângă în brațele sale. Trebuie să fie una din acele dăți când este imposibil s-o liniștești, își spuse el. Fața lui îngrijorată și brațele sale încordate nu transmit fiicei lui o senzație de confort sau siguranță. Ea este numai un bebeluș și nu are de unde ști că îngrijorarea lui nu are legătură cu faptul că îi este foame. El își dă repede seama că este înfometată și îi dă biberonul. Deși se simte bine văzând-o fericită, el continuă să se îngrijoreze că va începe iar să plângă și nu va putea să ghicească modul în care să o liniștească.

Experiențe repetate de acest tip cu tatăl ei vor conduce la un atașament ambivalent față de el. În principal, acest tipar de atașament spune: Nu sunt sigură dacă tatăl meu va fi capabil să-mi satisfacă nevoile, cel puțin nu într-un mod care prezintă încredere. Uneori el poate, iar alteori nu poate. Oare ce va fi de data asta? O asemenea neliniște creează nesiguranța că, în general, nu te poți baza pe ceilalți pentru a intra în legătură cu ei.

Atașament dezorganizat. Al patrulea copil poate descoperi că cele mai multe dintre interacțiunile lui cu propriul tată sunt similare cu unul dintre tiparele de experiență ale celorlalți bebeluși, dar în momente de disconfort intens tatăl lui acționează diferit. El se simte foarte stânjenit când fiica lui plânge, lasă ziarul și sare, ducându-se drept la pătuțul ei, în speranța de a se opri plânsul ei atât de deranjant. O ia repede în brațe și, fiind tensionat, o strânge prea tare. La început, ea se simte ușurată de sosirea tatălui, dar, în brațele lui tensionate, se simte mai degrabă constrânsă decât alinată. Ea plânge mai tare, deoarece, pe lângă foame, este într-o situație inconfortabilă. Tatăl simte disconfortul ei crescut, ceea ce îl face să o strângă și mai tare în brațe. El crede că s-ar putea să îi fie foame și o duce pe fiica lui în bucătărie unde încearcă să îi pregătească repede biberonul. Când să termine de pregătit, biberonul cade și laptele se scurge pe podea. Surprinsă de zgomotul sticlei care lovește pământul, fiica lui plânge și mai tare.

Iritat de propria sa stângăcie și de plânsul neostoit al fiicei sale, frustrat de neputința lui de a o reconforta, el devine incapabil să facă față situației, simțindu-se neajutorat. Gândurile încep să i se fărâmițeze; este inundat de un potop de amintiri din primii lui ani de copilărie când era maltratat de o mamă alcoolică. Devine și mai tensionat, inima începe să îi bată nebunește iar brațele i se încordează pe măsură ce se pregătește pentru a fi atacat de mama sa, ai el, plângând și țipând fuge înfricoșat sub masa din bucătărie. Aude sunetul de sticlă spartă, când mama lui își scapă sticla de vodcă, care se transformă în cioburi pe podea în jurul lui. Ea se apleacă să-l scoată de acolo și îngenunchind pe cioburile de sticlă, își julește picioarele. Furioasă îl apucă de păr și îi țipă în față să nu mai facă niciodată așa ceva.

Fiica lui privește în gol scâncind. Auzindu-i plânsetul, își dă seama că a fost cu mintea în altă parte, într-un fel de transă, iar acum îi rostește numele. Flashback-ul s-a terminat și el se întoarce în prezent, încercând să-și reconforteze fiica. Ea se întoarce încet către el cu o expresie absentă. După câteva momente, ea pare a fi mai prezentă. El ia un alt biberon și se așează să o hrănească. În timp ce bea, ea privește fix la fața tatălui său, apoi spre podeau bucătăriei. Și pe el l-a tulburat experiența, nefiind prezent decât pe jumătate. Niciunul nu poate înțelege ce s-a întâmplat și fiecare se scufundă în haosul care a apărut în minte. […]. Ea ar putea resimți relațiile interpersonale ca pe ceva nesigur, fiindu-i foarte greu să facă față situațiilor de stres, din cauza reacției sale de disociere care începe să apară.

Știu că este un citat foarte lung, însă avem nevoie de toată această informație pentru a înțelege unde ne situăm. Dacă nu ați identificat din acest text care este stilul de atașament în care ați crescut, mergeți și întrebați. Raluca Anton spune că este necesar să ne aflăm propria poveste de viață pentru a ne-o înțelege și pentru a face o schimbare în direcția respectivă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Să vorbim puțin și despre HORECA.

Să ne înțelegem de la început, nu contest absolut deloc faptul că angajaților din industria ospitalieră (mă rog, bine ar fi să fie industria asta așa ospitalieră pe cum îi zice numele) nu le-ar fi greu. Știu că unii sunt foarte prost plătiți, iar alții mult mai bine. Că unora le e mai greu, în timp ce altora mai ușor. De altfel, ca peste tot. Însă ca om de pe margine care mai văd una alta, tind să cred că situația nu este chiar atât de critică pe cât au tot evidențiat-o reprezentanții HORECA atâta timp.

Când am fost la Brașov la târgul de Crăciun abia am găsit acolo în centrul vechi un local la care să mâncăm un prânzo-cină. Totul era plin, iar problema cea mai mare o reprezenta bucătăria care nu mai făcea față comenzilor, chiar dacă pe ici pe colo se mai găsea câte o masă.

Pentru că deși s-au reprofilat încă din pandemie foarte mulți lucrători din industrie și există o mare lacună printre bucătari și ospătari, angajatorii țin salariile jos și nu își remunerează angajații pe măsura muncii prestate. De aici și lipsa de personal, pentru că problema este una reală, cârciumile au prea puțini angajați. Sunt absolut convinsă, ca în orice domeniu de fapt, că acolo unde salariile sunt mulțumitoare și angajații sunt pe măsură.

Când am fost la Craiova am intrat în 10 localuri din centru și toți ne-au spus că nu au loc. Într-un singur local ni s-a spus că au închis bucătăria complet timp de o oră până se mai risipește valul de clienți. La marginea centrului un local plin, cu o masă liberă, ne-au lăsat să ne așezăm, ospătarul a venit ne-a informat că fiind plin durează mult până vine mâncarea, în jur de 45 de minute. Ne-a spus care este cel mai rapid fel de mâncare pe care îl putem primi și și-a mai cerut și scuze pentru întârziere. Am ales acest local pentru fiecare masă deoarece mi s-a părut o atitudine corectă, nici nu m-au respins, nici nu au încercat să mă păcălească, lucru cam rar în ultima vreme.

La acest local seara la o cină târzie unul dintre ospătari se pregătea să plece acasă, vorbea cu alt ospătar și spunea că merge să-și numere banii și pleacă, vânduse în ziua respectivă de aproximativ 5000 lei. În local erau 4 ospătari care gestionau toate mesele. Eu nu sunt din domeniu, însă îmi pare că la capitolul vânzări erau chiar bine. Și de aici pleacă și nedumerirea mea, ce au unii de funcționează bine și ce nu au alții de sunt în faliment? Că dacă se poate într-un local din cartier, aproape de centru, dar nu în buricul lui să vinzi într-o zi de aproximativ 20.000 lei, înseamnă că oamenii ăia fac ceva bine. Cine știe poate chiar ospitalitatea le aduce oamenii la masă, ori poate bunul-simț, cine știe. Sau or fi plătiți pe măsură și nu sunt lăsați să numere bacșișul la virgulă să afle dacă ajunge sau nu la un venit decent.

Știu că vorbim aici de o perioadă de sărbători când zonele festive au fost asaltate de clienți și că nu este așa în fiecare zi și că probabil vânzările acelea nu se regăsesc la fiecare sfârșit de tură, însă sunt convinsă că tot ospitalitatea îți aduce clienți la masă și atunci când nu sunt târguri, festivaluri, evenimente de vreun fel.

Pe de altă parte uitându-mă la câte controale s-au făcut pe la localuri și cârciumi și cum s-au finalizat ele cu amenzi și confiscare de produse expirate, rămân în continuare fidelă gătitului acasă, chit că nu este timp sau chef și salata este ingredientul principal.

Altfel este doar un text constatativ după ce o lună de zile am avut ocazia să trec pragul mai multor cârciumi din mai multe localități din țară: e greu, dar nu sunt sigură cam cât de greu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Vrei să ieși din zona de confort, dar nu știi cum? Ai vrea să nu se mai spună despre tine că prea ești comod? Sau comodă, după caz. Urmează cu atenție pașii de mai jos.

Eu te pot ajuta să ieși din zona de confort și să nu mai fii comod, fără ca măcar să faci un pas în afara casei. Nu retreat, nu tabără de regăsire a sinelui, nu cărți scrise de cei mai pricepuți zen oameni ai planetei. Absolut nimic. Și totul gratis.

Fii atent, este de preferat să fii părinte. Dacă nu ești poate faci un pustiu de bine unor părinți și te înființezi la ușa lor. Altfel cam greu să ieși din zona de confort. Da, nu merge pentru oricine că altfel așa toată lumea ar fi în inconfort și ce am mai fi făcut. Nu își dorește nimeni o lume plină de zen.

Așa, după cum spuneam, ești părinte, ai una bucată copil în dotare. Nu mai este bebeluș, dar nici mare nu-i, așa cât să fie numai bine să îți dea speranță că la adolescență unii exagerează și nu zace un balaur cu șapte capete sub fățuca aia adorabilă și senină cu ochi frumoși. Mda, poate este cazul să nu mai citești basme J.

Să revenim, pare că azi duc lipsă de coerență. Se ia acest copil adorabil și se tăvălește bine printr-un virus, ori bacterie, zic să nu facem nazuri că e din plin din fiecare. Nu prea mult, suficient cât să facă ăla micu niscaiva febră și niște crocobauri prin gât de ți-e și frică să nu care cumva să iasă mai devreme balaurul ăla cu șapte capete. Se dă și cu frisoane, se presară nițică irascibilitate, morocăneală nu e nevoie, că vine singură și fără să fie invitată. Un scenariu din acesta care îți dă liniștea peste cap. Inviți febra în miez de noapte să vină în vizită. De mai multe ori ca să reușiți să vă împrieteniți bine. Nu, nu este nevoie de scobitori, te asigur eu ca îți sare somnul la zece metri distanță în situația dată.

Dacă te gândești că mai recuperezi din somn pe timp de zi, te anunț că te înșeli pentru că stai cu febra la o cafea și ziua, nu doar noaptea și mai ales ai un copil care nu este chiar cel mai bun prieten cu somnul, prin urmare nu rupe patul de somn. Ce farmec ar mai avea altfel? Vrei să ieși din zona de confort sau nu? Și oricum îți permite acum sistemul să lucrezi de acasă, nu te mai face o viroză așa cu una cu două.

Partea bună la această situație este că de o săptămână nu îmi mai este frig, este suficient să mă lipesc de copil pentru câteva momente și gata m-am și încălzit. Adio mâini reci, la revedere frig în oase, hello căldurică. Mă gândesc să mă debranșez, măcar pentru o perioadă de timp. Fierbințeala copilului bate lejer toate gradele strânse din toate caloriferele din casă. Nu, la aragaz nu renunț, nu pot face supa pe copil că îmi evaporă apa.

Iată, eu îți asigur această ocazie unicat de a face un pas în afara zonei de confort fără să fii nevoit să pleci nicăieri. Chiar din mijlocul confortului casei tale, poți ieși din zona de confort. Crede-mă este ceva revoluționar. Nu a mai reușit până acum nimeni să atingă zenul suprem fără ca măcar să treacă prin India sau să participe la diverse seminarii iluminatoare.

După o astfel de experiență nu mai ai probleme nici cu zenul, nici cu magneziul, nici cu calmul acela proverbial, cu nimic. Nici nu ai când pentru că în tot cazul după ce dai mâna cu una doamnă bacterie și vă împrieteniți așa tare că se mută la tine, nu te mai iau nervii nici dacă vrei.

Mă bucur că te-am putut ajuta și acum știi cum să te iluminezi.

Hai să-ți fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Din român iese sălbaticul în țară și civilizatul în străinătate. Din același român.

Sunt absolut convinsă că fiecare dintre noi am observat anumite tipare comportamentale de-ale conaționalilor noștri atunci când merg să viziteze alte țări și modul absolut lipsit de respect față de propria lor patrie.

Vorbeam recent cu cineva care s-a mutat definitiv în altă țară și care a fost nevoită să revină acasă pentru o foarte scurtă perioadă de timp, probabil și ultima vizită, cum aveau românii un comportament pe aeroportul din Germania și alt comportament pe cel din România, aceeași, nu alți români. Cum fumau ei liniștiți o țigară acolo la nemți și o stingeau la coș, civilizat, apoi când ieșeau pe aeroport în România și simțeau nevoia să își răcorească plămânii cu o țigară, la final o stingeau sub talpa pantofului și duși erau.

Nu este greu de înțeles de ce oamenii își urăsc țara, însă înțeleg să ai o problemă cu cei care conduc această țară, cu cei care iau decizii, cu cei care strică în general, însă să ai o problemă cu pământul pe care calci, clar este o problemă la propria mansardă.

Sunt multe specimene între noi care efectiv par sălbatici crescuți fără rigorile societății și aceleași specimene le vezi prin alte țări de par cei mai educați și civilizați oameni de pe planetă. Ciudat, tare ciudat.

Evident, educație. Exemplific imediat.

Educația pleacă de la cele mai fragede vârste. Degeaba aștepți să crească, să înțeleagă și să turui reguli că nu funcționează așa. Nu-l lăsa să distrugă casa la 3 ani pe motiv că este mic și nu înțelege că pe urmă poate fi adultul care să nu aibă respect pentru ce are ]n jurul său, fie oameni, fie planetă.

Am trecut acum puțină vreme pe la Sibiu, am mers țintit la târg, voiam să văd cu ce a venit diferit față de celelalte târguri pe care le-am vizitat anul acesta. Deși trecuse Crăciunul, încă funcționa târgul, avea și oameni în vizită, atmosfera trecuse, dar altfel încă era ok.

Aveau un brad înalt și frumos la târg, împodobit cu globuri mari și colorate. Un glob căzuse din brad, era întreg, nu se stricase. Lângă brad oameni care făceau poze, printre care și copii mici însoțiți de părinți ori bunici. Un copilaș din acesta mic și cu chef de joacă a văzut globul și l-a folosit pe post de minge de fotbal, sub stricta supraveghere a bunicii, normal. E mic, nu știe, nu a făcut nimic greșit, sunt scuze pe care le aud în jur frecvent. Și chiar așa este, copilul este și mic și nici nu greșește cu ceva, greșesc adulții din jurul său care nu îl ajută să aibă respect pentru ce îl înconjoară.

În altă zi eram la o piscină în bazin, scria pe toți pereții că săriturile în piscină sunt interzise. Ce făceau toți adulții de acolo? Și copii normal, dar de la ei nu putem avea pretenții când cei care sunt de urmat nu se uită pe pereți. Exact, plonaju în piscină împroșcând totul în jurul lor cu apă. Așa este, nu mergi la piscină ca să rămâi uscat, însă cred că oamenii ăia din alte motive aveau nevoie să nu se sară în piscină.

La o altă piscină, că mai schimbăm decorul, la final de an am fost hotărâtă pe piscine, același mesaj la intrarea în bazine. Ceva copii mai mari se zbenguiau în apă, nu făceau sărituri, dar făceau stropi în joaca lor. Un domn a fost deranjat și le-a atras atenția destul de dur să zicem (eu aș fi fost de acord cu altă abordare), nu vreți să știți ce a putut să iasă din mama copiilor care s-a simțit deranjată de faptul că ai săi copii ar putea deranja la rândul lor. A ieșit o amestecătură de româno-spaniolă că era multicultural dezvoltată doamna și putea înjura în două limbi distincte fără să se repete. Presupun, nu știu să înjur în spaniolă.

Că ne place cearta, că ne simțim bine în scandal este vizibil de la distanță, nu trebuie să ai cine știe ce studii antropologice la bază ca să vezi clar că suntem un popor certăreț. Abia așteptăm motive să sărim la gâtul cuiva. Și dacă nu avem, le căutăm și tot sărim. Se vede pe interneți, se vede și în atât de multe reuniuni de familie când oamenii se întâlnesc ca să petreacă și sfârșesc unii în gâtul celorlalți.

Dar cumva reușim să ne dezicem de toate acestea când ne lovește ăl mai mare grad de civilizare atunci când părăsim granițele acestei țări. Doar la dus. Că la întoarcere ne recunoaștem încă din avion la comportament.

Dar, eu tot sper, tot sper că putem fi și noi exemple de urmat. La un moment dat…poate apuc și eu…

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Partener în crima dragostei. Spionul din viața mea – Ella E. H.

Am găsit în pom o carte și m-am pus pe treabă. Pentru mine cărțile se înscriu în capitolul relaxare, citesc cu orice ocazie și fără ocazie. Am tot timpul în geantă o carte, dacă nu chiar mai multe. Anticipez ca în fiecare vacanță mai scurtă sau mai lungă să citesc o anume listă, să dau gata câteva titluri, însă de regulă nu se întâmplă așa, realitatea este diferită de ce îmi doresc eu să fie. Dar de citit, tot citesc. Cum s-ar zice, nu mă las.

În mod normal aș fi citit această carte și aș fi mers mai departe fără să îi acord atenție sau importanță și fără să îi ofer o părere sau vreun fel de recenzie. Nu este genul de carte pe care eu să îl citesc în mod normal, iar eu citesc multe genuri. Chiar și când am nevoie de o carte care să mă ajute la deconectare, de regulă aleg alte titluri din gama beletristică pe care sar și le devorez.

Apoi mi-am amintit că eu cunosc câteva persoane care citesc fix și exact acest gen de romane și că au cărțile acestea un public destul de mare. Apoi, dacă pot scrie despre ceva care nu mi-a plăcut fără să aduc un prejudiciu, atunci fac treabă bună. Zic eu.

Pentru că deși mie nu mi-a plăcut cartea, nu am să scriu de rău despre ea. Nu apreciez deloc vehemența cu care unii desființează o carte (sau un film) care nu este pe gustul lor. Dacă mie nu îmi place ceva nu înseamnă că este rău, doar nu este pe placul meu. Da, există și publicații care pot face rău și ies din sfera culturalului, dar nu despre acelea facem referire.

Acum revenind la Partener în crima dragostei, acesta este un roman de dragoste, cu ceva mister, puțin thriller, totul în doze foarte mici. Este un roman cu spioni, agenții secrete, misiuni, agenți în misiune, recrutare și tot pachetul ce aduce aminte de un Mr&Mrs Smith. Într-o altfel de scriitură, ar fi putut fi în topul preferințelor mele.

Începem anul cu o recomandare ușurică. Foarte ușurică. Este o carte de citit atunci când ești foarte aglomerat, când vrei să evadezi din cotidian, chiar în vacanță ca să nu trezim creierul din amorțeală.

Pe lângă ușurința care caracterizează cartea, Ella E.H. a adus un subiect dureros între paginile cărții sale, însă l-a tratat superficial pentru a păstra nota relaxantă a cărții: orfelinatul și tot ce presupune el. Durerea pe care o duc cu ei o viață întreagă copilașii ce sunt abandonați, ineficiența unui orfelinat, călăii din instituțiile care au menirea de a apăra și nu de a distruge vieți. Traficul de carne vie. Toate sunt subiecte ce încă este necesar să fie dezbătute pentru a conștientiza ca societate ce înseamnă ele cu adevărat.

Partener în crima dragostei. Spionul din viața mea se înscrie în topul cărților de dragoste de citit în 2023 pentru iubitorii de cărți de dragoste. Iar eu recomand să citiți…orice… când este vorba de citit deoarece nu există carte care să nu aducă un plus atunci când este lecturată.

Las la final citatul meu preferat din această carte:

Indiferent ce au însemnat pentru tine sau tu pentru ei, indiferent cât de mult sau puțin te-au modelat, indiferent de trăirile pe care le-au trezit în tine sau tu în ei…oamenii pleacă din viața ta atunci când misiunea lor se termină…indiferent care a fost aceea!

Text scris de Iulia Dumitrescu.