Se încheie un an foarte bun, stă să înceapă un an extraordinar!

Iar prin extraordinar nu înțeleg că mă aștept ca de anul viitor să îmi curgă la robinet lapte și să trec râuri cu miere. Extraordinar pentru mine înseamnă să văd, chiar să văd ce mă înconjoară și să trăiesc real în viața mea. Ceea ce este într-adevăr extraordinar.

Am căutat cuvântul potrivit, acel cuvânt care să definească anul acesta care mai are câteva ore până se schimbă în altul, am oscilat între mai multe cuvinte și am rămas la provocator. A fost un an provocator. Nu rău. Anii mei nu mai sunt răi, nici îngrozitori, nici oribili. Am trăit ani de zile finalurile de an cu gândul că închei cel mai greu an din viața mea și cu speranța că următorul va fi extraordinar. Și nu era. Cum să fie extraordinar ceva care începe după oribil? Nu avea cum. Când am analizat anii și ce mi-a adus fiecare în parte, când am făcut un bilanț onest am văzut că oribil nici măcar nu definește ce trăiesc eu, de atunci a început schimbarea.

Am început 2022 cu un curs care mi-a adus multă bucurie și sunt recunoscătoare pentru fiecare om pe care l-am cunoscut în anul acesta. Tot cu un curs am și încheiat anul. Unul care m-a stors de energie, dar care mi-a adus multe cunoștințe noi. Un an în care am înțeles că pot, un an în care am mai făcut un pas în afara zonei de confort, confort în care îmi place atât de mult, însă unde sunt atât de captivă. Și ce mulțumire vine din momentul în care accept provocări și nu mai analizez în detaliu orice aspect care mă asigură că eu dețin controlul. Cât de ușor merg lucrurile din momentul în care renunț la acel control. Și câtă bucurie vine la final. Pe toate le-am trăit și învățat în 2022. Provocator să fac față unor experiențe noi.

Nu a fost un an ușor, asta este cert. După o perioadă lungă de pandemie care s-a încheiat și nu prea, la început de 2022 a început în țara vecină un război care încă nu s-a încheiat. Dinamica țării s-a modificat, în jurul meu anul acesta am observat foarte mulți străini, mulți vorbitori de multe alte limbi care au venit aici în căutare de trai mai bun. Și este cumva ciudat să vezi că alte nații văd în țara ta un trai mai bun și nu doar o rampă de lansare către vest sau către orice altă țară pe care o vizează. Provocator să fie un război la graniță, să simt frica, să trăiesc cu ea, să nu o las să preia controlul vieții mele.

Anul acesta mi-a adus mai multe locuri noi pe care le-am văzut. Călătoriile rămân marea mea pasiune după citit și înainte de vizionat filme. Când voi fi mare am să fiu turistă de meserie. Provocator să fiu mereu pe drumuri și să asimilez atât de multă informație nouă.

Anul acesta am scris mai puțin. Am publicat mai puțin. Am răbufnit mai puțin. Am analizat mai mult și am ridicat mai des degetele de pe tastatură. Nu renunț la blog, nu încă, însă nu mereu am ceva productiv de transmis. Nu-i un blog nișat și este provocator să aduc informație generală și cu impact pozitiv cum mi-aș dori eu să se întâmple.

Anul 2022 mi-a adus multă claritate și în plan personal, chiar foarte personal. Unele relații s-au mai cernut, altele s-au reluat după mulți ani de pauză. Anul acesta am revăzut oameni dragi pe care nu îi mai văzusem de multă vreme și tot anul acesta am văzut mai des oameni dragi pe care îi vedeam des oricum. Provocator să fiu în proces de vindecare și de schimbare.

Pentru anul 2023 nu am așteptări. Am planuri, bineînțeles. Mi-am setat deja intențiile pentru anul ce vine. Îl primesc așa cum vine. Din așteptări vin dezamăgirile. Să nu pară că-s chiar atât de așezată, că nu-s, încă mai am de lucrat cu mine și la mine. Mai am de resetat butoane care îmi dau existența peste cap. Însă sunt convinsă că atunci când se încheie un an foarte bun, nu poate să înceapă altceva decât un an extraordinar.

Vă doresc să fiți bine, să aveți echilibru, să vă bucurați de viață și să investiți timp și energie în relații care vă fac bine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Piscina cu apă caldă și sauna mi-au crescut rezistența la frig.

După câteva mai multe ore din câteva zile în care m-am bălăcit la propriu în apă caldă și m-am topit literalmente în saună, am observat că nu mi se mai face așa repede frig. Că pielea-mi este mai caldă și că deși sunt subțire îmbrăcată și stau mai mult pe afară la 1-2 grade, nu îmi clănțăne dinții de frig.

Cu sauna ce-i drept a fost mai greu, nu mai intrasem de multă vreme în saună și aveam impresia că respiram flăcări. Mi se încinseseră ochelarii pe nas (da, da, eu intru ochelarii în saună, în piscină, în mare, pe munte, oriunde) și aveam impresia că iau foc. Nici nu am rezistat mult, dar totuși cred că mă obișnuiesc dacă mai testez.

Acum, sper ca această căldură să mă țină și când mă întorc acasă la 19 grade și că o să pot să stau vitejește în tricou fără să am impresia că fac țurțuri. Vă țin la curent cu știrile ca să știți dacă vă apucați să construiți o saună în apartamente și să nu mai aveți pretenția să vă dea Nicușor căldură.

Or ști și finlandezii ăia ce știu de au saune peste tot, în blocuri, în case, or fi și pe străzi, nu știu că încă nu am ajuns în Finlanda. La cât de frig este la ei, par destul de obișnuiți cu vremea, o fi de la saună.

În altă ordine de idei vă spun că am fost pentru prima oară la piscinele termale din Căciulata-Călimănești. Mi-a plăcut foarte mult senzația când am stat în apă foarte caldă afară în aer liber deși în mod normal n-aș fi stat în luna decembrie în costum de baie. Mi-a plăcut să mă fierb la foc mic în timp ce mă uit la dealuri și stânci. Dacă ar fi fost zăpadă cred că priveliștea ar fi meritat mai mulți bani decât costă în mod normal.

Nu înțeleg, efectiv nu înțeleg de ce zona aceasta cu un imens potențial turistic este atât de moartă. Nu înțeleg de ce trăim cu impresia că doar dacă suntem bătrâni sau bolnavi putem merge la piscine cu ape termale. Zonele acestea cu centre de tratament au și piscine pentru divertisment, cât și aqua parcuri, adică mai multe piscine. Și sunt și accesibile ca prețuri. Nu contest Therme, însă prețurile din Călimănești nu se compară în niciun fel cu celebra piscină din Balotești. Ce-i drept nici ca ambient nu se compară, însă uneori beneficiile nu țin de ambient.  Din punctul meu de vedere ar trebui să fie o zonă care abundă de turiști. Însă nu este. Este chiar o zonă foarte tristă, cu foarte puține localuri deschise, nu cu foarte puține localuri. Că de mâncat ar fi unde, însă nu sunt deschise. Iar lipsurile nu se opresc aici, evident. Nici nu are rost să le mai enumăr că le știm toți, le vedem în drumul nostru spre Sibiu sau spe Nădlac sau spre orice altă destinație care ne forțează să trecem prin zona Căciulata-Călimănești-Cozia. O zonă tristă tare. Nu singura din țară, însă aici m-am nimerit eu acum.

Puteți să rămâneți așa piscinelor sau puteți să vă modernizați, eu vă mai vizitez să știți.

Sursa foto aici

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cât de greu este să fii fericit de sărbători? Dar bucuros?

Se bate foarte mult moneda de ani de zile pe fericirea de sărbători. Adevărul este că foarte multe se activează de sărbători: bunătatea, empatia, gândul bun către ceilalți, conviețuirea alături de familia mai restrânsă sau mai extinsă și altele care or mai fi.  În restul anului mai ușurel cu toate acestea, dar de sărbători batem o monedă mult prea uzată.

Sărbătorile au devenit o nișă care consumă timp, energie și pun presiune în încercarea de a ușura viața vulgului.

Sfaturi peste sfaturi răsar în loc de brad. Se pare că civilizația noastră a devenit atât de inaptă încât de ani de zile nu a învățat cât să mănânce, cât să bea, cât să doarmă. An de an ne învăluim într-o amnezie profundă încât avem nevoie de reamintire. Cum să facem lucruri. Cum să acționăm. Cum să supraviețuim acestor zile fatidice. Avem nevoie de bucătari care să ne arate cum să combină corect alimentele, de nutriționiști care să ne spună ce cantitate de alcool putem să ingurgităm, de psihologi care să ne ajute să facem față rudelor sâcâitoare, de preoți care să ne invite la pietate și probabil și alții pe care îi ratez eu aici.

Pare că am o problemă cu sărbătorile. De fapt nu am. De puțină vreme au reînceput să îmi placă. Îmi place momentul în care pregătesc turtă dulce cu copilul meu. Cum întindem coca cu sucitoare pe măsura noastră, cum decupăm forme diverse și cum apoi amușinăm pe lângă farfurie doar ca să vedem cum au ieșit. Cum să știi dacă ai făcut ce trebuie, dacă nu guști, deguști și încerci preparatul? Apoi căutăm prin caietul cu rețete să vedem ce mai putem pregăti, ceva bun și rapid, întotdeauna rapid să nu mi se pară că stau prea mult în bucătărie. Este foarte adevărat că atunci când ai copil trăiești evenimentele prin ochi de copil și viața pare că are farmec, magie și tot ce aduce copilăria la pachet.

Cu toate acestea am scris o introducere cam acidă. Așa este! Pentru că nu uitarea ne vizitează an de an. An de an ne lipsește educația. Și asta nu are legătură cu sărbătorile. Cu nicio sărbătoare. Din păcate ne creștem și moștenitorii după chipul și asemănarea noastră, ceea ce nu poate fi chiar bine, evident.

Și în loc să perindăm prin fața vulgului nenumărați specialiști sfătoși, mai bine ajutăm oamenii să fie bine, să se facă bine, să își dorească să fie bine. Să investim în educație, să avem bun-simț, să ne recunoaștem emoțiile. Iar aici încă doare.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, fericire și nici bucurie nu există atâta timp cât încă doare. Iar durerea nu este atenuată nici de sarma, nici de vin, nici de cozonac, nici de oameni pe care nu îi suporți.

Nu este un text pesimist, nici unul optimist, ce-i drept, este doar un text în care mă invit pe mine să nu uit pentru că la un moment dat așa am știut că se face și să trăiesc pe bucăți. Acum mă suspend până în punctul x când pot să mă bucur, apoi mă enervez pentru că îmi creez starea de confuzie și în final mă bucur pentru că așa trebuie. Eu insist să nu mă mai suspend, să nu îmi mai creez stări de confuzie, să le primesc cum vin, să spun când este prea mult și să mă accept așa cum sunt : ființă umană!

Ceea ce dragii mei vă doresc și vouă cu întârziere, dar sunt scuzabilă, sper.

Să fiți bine și să fiți în armonie cu voi!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când trăiești în naivitate te izbește realitate mai tare.

Este adevărat că nu mi-am dat foarte tare interesul până acum în legătură cu unele produse care îmi plac. Dacă îmi place ceva iau, cumpăr, consum. Nu știu neapărat și ce consum. Știu și eu că ar trebui să citesc eticheta, însă mai știu și că nu înțeleg tot ce scrie pe o etichetă. Mi-am format în timp un sistem și dacă eticheta ocupă prea mult spațiu din ambalaj atunci ocolesc produsul. Nu înțeleg de ce făină, apă, lapte, ou se transformă în zece rânduri de E, A, M, B și ce or mai fi.

De ce? Nu îmi pasă de mine?

Îmi pasă, însă nu am această cultură a grijii legat de alimente, mai ales legat de cele pe care le consum rar sau chiar foarte rar. De exemplu cozonacul secuiesc kurtos. Îmi place cozonacul acesta, îl cumpăr de pe la târguri și festivaluri, îl consum foarte rar, de câteva ori pe an că uneori este coadă mare la căsuțele cu kurtos și le ocolesc.

Recent am aflat că nuca aceea măcinată care se presară peste acest cozonac, de fapt nu are nicio treabă cu cozonacul. Dar niciuna. Deși pe toate afișele scrie kurtos cu nucă, nuca nu există. Ei bine, acesta este momentul în care eu mă simt înșelată și nu îmi place sentimentul acesta.

Păi dacă un cozonac din acesta care conține foarte puțin aluat și pesmet în loc de nucă a ajuns să coste 20 lei, nici nu vreau să mă gândesc cât ar fi costat dacă chiar avea nucă.

Mă bucură această nouă lege care va obliga comercianții să separe lactatele de surogatele lor și să știm exact dacă merdeneaua are sau nu brânză sau dacă untul vine de la vacă sau de la o vacă imaginară. Este un pas foarte important înainte pentru conștientizarea alimentară.

Poate fi un prim pas și pentru celelalte înlocuitoare astfel încât pe afiș să nu mai scrie cozonac cu nucă, ci cozonac cu pesmet sau eu știu ce a mai creat industria aceasta alimentară.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Un mic și scurt tur al târgurilor de Crăciun.

Dacă încă nu ați vizitat târguri de Crăciun mai aveți timp să o faceți. Cele mai multe își închid porțile după data de 25 decembrie, iar unele chiar prin ianuarie. Bine, asta și dacă vă pasionează genul acesta de activitate.

Chiar dacă anul acesta târgurile au tronat (și încă o fac) sub semnul prețurilor exorbitante, tot merită vizitate pentru experiența vizuală. Eu prea puțin spre deloc merg pentru cumpărături cu toate că trec pe la fiecare căsuță în parte.

Mie îmi plac târgurile în general. Aș vizita câte unul diferit în fiecare săptămână. Merg și la târguri de toamnă, târguri de prin comune sau orașe mai mici din țară. Târguri de Crăciun, deși recunosc că până acum cel mai mult îmi plac cele din străinătate, atâtea câte am văzut, că nu le-am văzut nici eu pe toate. Încă!

Anul acesta am vizitat trei târguri, eu spun că suficiente, mai ales că în cel din cartier am mers de mai multe ori. Și dacă tot am zis de cel din cartier, din lacul din parcul Drumul Taberei, West Side Christmas Market, am scris despre el pe larg aici. Îmi place și parcul în această perioadă, este împodobit și strălucitor. La prima vizită nu erau toate decorațiunile aprinse, însă între timp situația s-a rezolvat și parcul este foarte luminat.

Un alt târg vizitat a fost cel de la Brașov, am povestit aici recent o experiență cu trenul, experiența a inclus târgul de Crăciun din Brașov. În Brașov mergem aproape în fiecare an la târgul de Crăciun, ne este cumva la îndemână, la fel și grădina zoologică și alte activități din zonă. Târgul este frumos, are un brad impresionant care acaparează toate blițurile aparatelor de fotografiat. Îmi place că zona centrală unde se desfășoară târgul s-a aliniat acestui eveniment și vitrinele magazinelor sunt decorate în ton cu piața. Alt aspect care mi-a plăcut în Brașov, separarea sau mai bine zis delimitarea căsuțelor cu mâncare de cele cu decorațiuni, oferă un aspect de organizare și măcar știi din start unde și la ce se îngrămădește lumea, astfel că mai poți ocoli gloata. Aici am băut punch cald cu măr și cătină, un fel de compot cald, foarte bun, am devenit fană. Și tot aici am mâncat pentru prima oară castane coapte pe care le tot ocoleam de ceva vreme.

Sursa foto Teodora P.

Ultimul târg vizitat a fost cel de la Craiova. Trebuia să văd și eu ce aduce acest târg mult discutat și plimbat prin topuri. Într-adevăr cel mai sclipicios, luminat și decorat târg dintre toate pe care le-am văzut live, dar și în imaginile altora sau prin imagini pe la televizor. Nu au făcut rabat și nici vreun fel de economie la luminițe și decoruri. Fiind un târg împărțit pe zone, mie ca turist mi-a fost greu să îi dau de capăt. Nu am descoperit toate zonele, prin urmare am cam ratat căsuțele cu decorațiuni, că sper că târgul în sine nu s-a axat doar pe mâncare. Un mare plus la Craiova a fost reprezentat de căsuțe care sunt foarte frumos pictate și decorate, recunosc, m-am simțit puțin în Milano, adică mi-a insuflat un sentiment ceva mai festiv. La Craiova am băut suc cald din mere cu scorțișoară, fără cătină, dar bun și așa.

Am mai tranzitat Craiova și cu alte ocazii, nu prea multe, nu prea a reprezentat zona aceea de țară un potențial turistic pentru noi, însă nu i-am oferit timp de vizitat și nici nu am încercat prea mult să descopăr orașul. De data aceasta am mers în celebrul parc din Craiova, Romanescu, parcul care apare pe la toate posturile de știri când este bănia menționată. Și pe bună dreptate. Este un parc mare, foarte frumos și cu activități diverse. Au grădină zoo în parc, loc de joacă, poduri interesante peste lac, pietre că pe acestea nu aveam cum să le ratez, rațe pe lac. Frumos și în această perioadă cu copaci golași și iarba mai mult uscată, mă gândesc că vara este o splendoare și o oază de liniște. sau cel puțin sper că așa este. Mi-ai plăcut parcule, cred că o să te mai vizitez.

De cumpărat nu am cumpărat nimic de pe la niciun târg, deși mi-au plăcut câteva decorațiuni, însă nu într-atât de mult încât să mă convingă să și scot din buzunar bani mulți. Totuși, dacă globurile din lână împâslită de la Brașov aveau imaginea pe care o căutam eu, era unul dintre obiectele pe care le cumpăram, deoarece mi-au plăcut tare mult, aici n-a fost să fie.

Oița este a Oanei, cumpărată din Brașov.

Atmosfera de târg, de sărbătoare, de poveste, nu am simțit niciunde. Cumva Craiova s-a apropiat cel mai mult de acest sentiment de sărbătoare atunci când am reușit să trec de hărmălaia din zona cu mâncare. Nici nu aș vrea să compar târgurile din țară cu cele din străinătate deoarece culturile sunt diferite și cu siguranță nu vom regăsi nicăieri în România o atmosferă pe care o găsim în Germania sau în orice altă țară care nu duce lipsă de târguri.

Până la viitoare târguri, sărbători sclipicioase.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cărți pentru Crăciun

Am citit mai puțin în ultima vreme, am și scris destul de puțin, mai vin și sărbătorile și toată lumea se pregătește de o pauză. Însă, tot aveți timp de cumpărături sau comenzi online, dacă nu ați apucat să pregătiți cadourile. Deviza mea rămâne de fiecare dată și cu fiecare ocazie și fără ocazie, oricând, o carte.

Las mai jos o listă cu cărți deja citite și despre care am scris pe blog, poate, poate inspiră pe cineva.

Cărțile de educație financiară:

Nu cred că oferind în dar o astfel de carte pare că omul respectiv nu știe să își gestioneze banii. Adevărul este că șansele să nu știe să își gestioneze banii sunt foarte mari. Așa că o carte pe domeniul acesta, dar și al investițiilor, al economiile, puțină lumină în nebuloasa aceasta care ține de bani, eu spun că este foarte bine venită.

Tată bogat, tată sărac – Robert Kiyosaki

Dragă, unde-s banii – Adrian Asoltanie

Cărțile de introspecție/evoluție/înțelegere a sinelui:

Când să fie un moment mai bun pentru a citi cărți cu încărcătură emoțională, dacă nu atunci când există puțin timp liber? De fapt orice timp este ideal pentru a citi, dar mai ales de sărbători când familiile se reîntregesc și butoanele se apasă. O pregătire în prealabil ar fi de ajutor. Pe lângă toate acestea, să nu uităm de cărțile care ne pregătesc și ne ajută să fim părinți buni, reprezintă o etapă care nu se termină niciodată.

Cum să fii o mamă/fiică bună – Sil & Eliza Reynolds

Copiii erei Digitale – Dr. Martin L. Kutscher

Cafeneaua de la capătul lumii – John Strelecky

Terapie 1 la 1 cu sinele tău – Raluca Anton

Când corpul spune nu – Gabor Mate

Cărți care disecă relațiile interumane, căsniciile și relațiile de cuplu:

Am citit anul acesta câteva cărți care disecau în prim plan relația de cuplu și în plan secundar celelalte relații existente în viața unui om. Am citit despre fidelitate, despre opusul fidelității, despre renunțare la sine pentru celălalt, despre relații parentale și nu numai.

Te iubesc, dar nu pe tine – Raluca Feher

Fidelitate – Marco Missiroli

Autopsia unei căsnicii așa zis banale – Marie Renee Lavoie

Soția – Meg Wolitzer

Cărți de relaxare totală:

Există această categorie de cărți de care nu mă dezic absolut niciodată. O categorie la care revin ori de câte ori mă încarc prea mult de ce citesc sau de ce trăiesc. Cărți care mă ajută să nu gândesc, unele mă fac să râd, altele doar să zâmbesc. Este o categorie la fel de importantă ca cele care mă ajută să mă înțeleg mai bine sau ca cele care mă ajută să fiu un părinte în parametrii normalului.

Din Spania cu Dragoste – Elena Armas

Destine în Toscana – Frances Mayes

Moștenirea – Danielle Steel

Cărți din categoria specială:

Există această categorie care nu poate fi încadrată în niciuna din celelalte deja menționate și veți afla de ce doar citindu-le.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor – Haruki Murakami

A râs și tata – Remus Boldea

Cartea anului:

O carte primește și anul acesta categoria specială de cartea anului pentru mine. Anul trecut a fost Alchimistul de Paulo Coelho, anul acesta:

Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin

Cam dintre aceste cărți aș alege eu mini vacanța aceasta. Este o selecție dintre cărțile despre care am scris pe blog, la secțiunea ce citesc se găsesc mai multe titluri, însă nu toate au lăsat ceva în urma lor în cazul meu.

Sper să vă ajute lista și să vă ajute informațiile pe care le primiți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Și totuși, ce facem cu bătrânii?

Ne digitalizăm din ce în ce mai mult. Ceea ce mă bucură enorm. Îmi place să fac lucruri din vârf de tastatură și mai ales din mijlocul canapelei mele confortabile. Să am cazier la un click distanță și să depun documentații online fără vestitul/celebrul/mult batjocoritul dosar cu șină. Iar ca mine sunt convinsă că sunt mulți care apreciază direcția spre care ne îndreptăm.

Însă tot mulți, chiar foarte mulți sunt și cei care au rămas în urma digitalizării. Vorbesc în mare parte de bătrâni absolut dezinteresați de mrejele internetului, dar mai vorbesc și de oameni tineri, absolut funcționali, însă complet nefamiliarizați cu digitalul. Deși în epoca aceasta modernă mai toată lumea are cel puțin un telefon inteligent, uneori achiziționat chiar în rate, el reprezintă o fală, nu o necesitate. Cu ei, cu toți oamenii aceștia oare ce se întâmplă?

Unii dintre ei vor fi și mai dependenți de cei pe care oricum se bazau întrajutorare. Alții probabil vor lua cu asalt ghișeele dacă vor mai exista. Sau vor face scandal prin fața instituțiilor pe motiv de bătaie de joc. Doar știm că la capitolul scandal suntem cap de afiș.

Aici se vede ineficiența școlii dintotdeauna. Nu doar de școala din ultimii treizeci de ani care merge din eșec în eșec, ci și de școala de pe vremea ailaltă. Niciodată școala nu a încurajat învățatul. Nici curiozitatea. Să vrei să înveți, să îți dorești să înveți chiar și dup ce ți-ai luat toate diplomele. Școala a reușit cumva să te facă să o urăști pentru că școala apreciază doar vârfurile de lance (lucru care se întâmplă și astăzi. Am în jurul meu foarte mulți cunoscuți cu copii în clasele mici și care spun că învățătoarea lucrează doar cu cei mai avansați) și școala niciodată nu a știut să ajute elevii să descopere materiile la care pot excela.

Eșecul școlii, eșec care este de fapt al unei societăți întregi pentru că la acest eșec contribuie și familia, dar și statul cel mult blamat, se vede astăzi foarte clar în jurul nostru. Și nu doar lipsa educației se vede, se mai vede și boala. Suntem un popor trist, depresiv și isteric. Nu o spun eu, o spun studiile și psihologii care cu asta se ocupă.

Și totuși, revin la întrebarea din titlu, ce facem cu bătrânii? Nici eu nu știu. Nu am o soluție în momentul de față nici pentru bătrânii cu care eu interacționez și care au zero interes pentru a se descurca singuri în absolut orice fel de situație, dar pentru toată clasa aceasta neputincioasă cu atât mai puțin nu am idei.

De fapt probabil că ar fi ceva de făcut, poate o nouă instituție formată cu oameni empatici care să aibă exact acest rol, de a ajuta și îndruma oamenii spre digitalizare. Sau poate campanii ample ale statului pentru oameni să meargă să își trateze și capul, nu doar oasele. Sau alte campanii, tot ample, prin care și bătrânii să fie ajutați să înțeleagă puțin din viitorul care ne așteaptă. Știu că sunt deja pensionari care urmează cursuri pentru a dobândi aptitudini digitale, însă cei mai mulți pe lângă faptul că sunt complet dezinteresați, nici nu își permit din veniturile extrem de mici să se gândească și la cursuri.

Da, digitalizarea este bună, este un pas înainte către evoluție, schimbările prea rapide sunt forțate și oamenii care nu se pot adapta rămân în urmă. Ceea ce ne duce de la o țară în plină evoluție la o țară complet scindată și care va șchiopăta de ambele picioare, nu doar de unul ca acum.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am mers cu tramvaiul cel nou, cel mult așteptat, cel mult mediatizat, cel frumos și modern.

Știu că nu este mare știre pentru toată lumea, mai ales că mulți și-ar dori un vehicul nou și modern prin cartier. Mai știu și că suntem deficitari când vine vorba de transportul în comun. Am mai zis eu pe aici că de câte ori merg cu tramvaiul acasă la ai mei am impresia că merg cu mocănița. Pentru că totuși trenul nu mă zguduie chiar din toate articulațiile pe cum o face 45-ul. Un vis, nu alta.

Dar, pentru că eu trăiesc în acest cartier care beneficiază de cea mai rapidă și aglomerată linie, supranumită și metrou ușor, astăzi vă povestesc puțin cum este cu tramvaiul acesta nou care circulă pe traseul lui 41.

În primul rând este nou.

În al doilea rând este foarte nou.

Este anunțat cu surle și trâmbițe tramvaiul acesta de multă vreme, cu dat peste nas între edili că se poate face și la noi în țară și încă bine, că banii rămân acasă, că una că alta. S-au modificat refugiile stațiilor pentru acest tramvai și de venit parcă nu mai venea.

Dar a venit, l-am văzut întâi în probe, nou, verde și lung. Tare lung. Ieri seară am și urcat în el. Era cald. Oamenii nu mai stăteau precum peștișorii din conservă, era curat și strălucea de nou.

Este într-adevăr foarte lung, un lucru bun pentru că 41 a fost mereu atât de aglomerat încât uneori abia reușeam să urc în al treilea ajuns în stație. Este o rută foarte tranzitată și din păcate metroul nu a preluat din flux pe cât se aștepta (sau se spera) pentru că a fost gândită ruta foarte ocolitoare față de nevoile oamenilor.

Ce nu îmi place mie la tramvaiul acesta nou este că este destul de îngust. Poate mi se pare, dar nu cred. Oi fi eu chioară, dar nici chiar așa. Adică l-au lungit și l-au îngustat. Cel puțin în partea de culoar între scaune, în partea de uși este spațiu.

În ambele tramvaie în care am urcat era un controlor care nu controla, nu am înțeles care era rolul lui acolo. Am văzut câte un controlor (sau cel puțin cred că era controlor pentru că avea vesta specifică) și în celelalte tramvaie pe care le-am văzut pe la semafor.

Și în final vin și cu o poveste proaspătă din tramvaiul cel nou, doar știți că sunt geană pe poveștile venite de la oameni. Era o doamnă foarte supărată că țara asta a avut bani de tramvaie noi, dar autobuzele care fac legătura cu Ilfovul mai au puțin și se dezmembrează pe traseu. Iar pe lângă toate acestea sunt și foarte aglomerate și vin și rar la 25-30 de minute. Pe toate i le spunea controlorului spunându-i să propună șefilor suplimentarea autobuzelor către Chiajna (și aici mă opresc cu divulgarea de informații recognoscibile că altfel mă ia protecția datelor în vizor). Controlorul a asigurat-o că va propune (mă îndoiesc) și i-a explicat doct cum această situație este din vina celor care folosesc mijloacele de transport în comun. Cei care au abonament nu mai validează cardul la fiecare urcare în vehicul, prin urmare datele care sunt colectate arată că un număr foarte mic de oameni (conform validărilor) merg cu un anumit autobuz/tramvai/troleu. Adică chiar s-ar suplimenta numărul autobuzelor dacă ar fi cerere. Dar cum cei cu abonamente nu validează, toată lumea crede că autobuzele alea merg goale. Eventual și singure.

Așa că validați naibii abonamentele alea pentru că din cauza voastră nu știe lumea unde să pună autobuzul. Na, de aia nu aveți tramvai nou și noi da. Că în sectorul șase toată lumea își plătește abonament și îl și validează la fiecare urcare. Aham!

Sursa imagine aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

CFR-ul trebuie să mă cheme să le ajustez algoritmii. Astfel ca niciun copil să nu mai fie nevoit să primească loc în tren în vagon diferit față de părinții săi.

Că tot am vorbit ieri despre o călătorie cu trenul zic să continuăm și astăzi. Din ciclul eterna și fascinanta Românie. Nu are cum să nu-ți placă țara aceasta. Nu ai timp să te plictisești aici. Nici să te relaxezi, nici să devii civilizat pentru că nu te lasă țara. Dar clar plictiseala nu intră în discuții. Cine spune că se plictisește în vreun fel în România, are probleme serioase.

Nu intru azi în toate detaliile acestei țări că nu ne ajunge o viață să o disecăm. Să ne oprim zic la capitolul copii. Copii mici. Mititei, micuți, copilași, cum vreți să îi alintați.

Știm deja că țara asta își urăște viitorul. Și mai tare decât atât, își urăște prezentul. Pentru că își urăște copiii. Iar ei sunt atât prezentul cât și viitorul țării noastre.

Vedem deja lucrul acesta din momentul în care punem piciorul în afara casei. Avem trotuare găurite, pline cu mașini parcate sau șoferi care te claxonează pe trotuar pe motiv că ei se grăbesc, avem borduri înalte ca să fii sigur că ai zguduit bine creierul  unui nou-născut. Avem mame care sunt ele copile și care au în brațe bebeluși care nu sunt de jucărie, mame care nu sunt integrate în niciun program de consiliere pentru că nu există așa ceva. Funcția aceasta de a fi părinte curge prin venele noastre și nu este nevoie să ne învețe cineva ceva. De altfel, Doamne-ferește să ne învețe cineva ceva. Cum știm noi nu știe nimeni.

Minorii au suferit mereu în țara aceasta. Au suferit nedreptăți, umilințe, statul nu îi apără, iar școala îi pregătește pentru eșec de multe ori.

Hai că m-am lungit cu introducerea și nu ați înțeles de la ce m-am luat. De la CFR m-am luat. Locul acela care ar trebui să fie capabil să transporte în siguranță și în condiții decente un număr mare de oameni între localități. La alții, da, poate. La noi, încă mai lucrăm la aceste aspecte.

Evident că s-a mai modernizat treaba și pe calea ferată, acum poți cumpăra bilete online sau în gară la roboțel. Nu e musai să stai la ghișeu de fiecare dată. Bine, că prin gările mici mai bine încerci să nu stai la ghișeu, se pare că la capitolul competență nu excelăm.

Am zis ieri că recent am fost cu trenul în Brașov. Noi, mai mulți oameni și ceva copii de vârste diferite. Când am ajuns în gara din Brașov am cumpărat bilete de întoarcere de la tonomatul cu bilete. Ar fi trebuit să fie o treabă simplă. S-a navigat puțin prin meniu până ne-am lămurit. Varianta de grup nu era disponibilă deși ne încadram. De ce ar fi fost disponibilă, dacă tot era acolo ca opțiune?

Am cumpărat cinci bilete de adult și două bilete de copil. Toate bune și frumoase. Copiii preșcolari au avut reducere, copilul școlar a avut gratuitate. Copilul mic ocupă locul în tren diferit față de copilul care merge la școală, de aceea copilul care nu merge la școală plătește bilet de tren, iar cel care merge la școală nu plătește. Să ne înțelegem, aici nu este vorba despre bani, ci despre absurditatea situației.

Trecând peste aspectul de neînțeles al prețului pe bilete, ajungem la aspectul printării biletelor cu tot cu locul lor aferent. Luând la grămadă șapte bilete dintre care două cu mențiune copil mă așteptam să fie locurile în succesiune unul după altul. Așa era logic în capul meu. Doar că algoritmul roboțelului nu s-a potrivit cu capul meu. Adevărul este că adulții au reușit cumva să primească locurile grupate, însă preșcolarii nu au reușit aceeași performanță.  Așa se face că pe biletele de copil locurile erau la începutul vagonului, iar cele de adulți erau grupate la coada vagonului.  Cum a reieșit această logică îmi este greu să înțeleg.

Da, am găsit soluție, am ținut copiii în brațe sau au împărțit un scaun în funcție de cum s-au plictisit sau nu pe drumul de întoarcere. Nu, nu aveam cum să facem schimb de locuri pentru că era distanța de zece scaune între cele doua locuri de copil, nu erau grupate și evident nu ar fi vrut niciun adolescent cu care am împărțit vagonul să stea singur cuc și separat de prieteni. Nici nu am încercat, poate că ei ar fi vrut.

Absurdul a fost suficient cât să îmi descurajeze orice încercare.

Știu că mulți ar spune că atâta timp cât s-a găsit o soluție ce atâta tam-tam. Din motive de corectitudine, am mai zis eu pe aici că este piatra mea de moară pe care o duc în spate. Și pentru că așa văd eu lucrurile ca fiind normale și corecte. Eu am plătit biletul așa cum mi s-a cerut, de ce nu pot beneficia de servicii așa cum cer? Nici măcar nu cer, îmi sunt oferite în contul prețului.

Sigur, pe viitor ar fi mai simplu să merg la ghișeu direct și să mă asigur că avem toți locurile grupate, fără să mai fim împărțiți prin tot trenul. Să nu vă imaginați că de ghișeu treci fluierând. Una dintre prietenele mele era să rămână pe jos deoarece casiera a refuzat să elibereze bilet pentru copilul școlar cu carnet de elev și certificat de naștere la purtător pe motiv că respectivul carnet de elev nu avea trecut CNP-ul copilului pe el. Acum, eu nu am copil la școală, nici nu am văzut vreun carnet de note recent, însă am înțeles că nu există rubrică pentru CNP, este doar o dorință acerbă prin unele gări să fie acolo trecut cu pixul și CNP-ul care se vede oricum pe certificatul de naștere. Se pare că nu este suficient să prezinți carnetul de note și elevul în fața ghișeului, este necesar și certificatul de naștere. Dacă e fals copilul, mai știi!? În tot cazul nu a rămas prietena pe jos, am rămas toți pe jos deoarece doamna de la ghișeu a uitat să ne informeze că nu mai poate elibera bilete pe motiv de tren ocupat. Vedeți, nu e mai ușor nici la ghișeu.

Oare copilul meu va prinde ca adult o țară mai pregătită pentru viitor sau la fel de împotmolită va fi și peste 15 ani?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Știam despre mine că sunt comodă, nu prea știam cât de comodă.

Sunt o persoană comodă. Bineînțeles că îmi place să călătoresc, să vizitez, să văd locuri noi, însă nu aș face asta fiind un fel de nomadă a transportului. Nu mă văd schimbând trei trenuri, un vapor și 5 autobuze ca să ajung din punctul A în punctul B. În schimb mă văd străbătând distanța în mașină. Sau cu un singur tren, ori un avion și cam atât. Câte puțin și în doze mici.

Am mers săptămâna trecută în Brașov. Am lăsat mașinile la gară, am luat trenul, am coborât în Brașov, am schimbat două autobuze și am ajuns în centrul vechi. După plimbat, clătit ochii, căutat un loc de umplut stomacul, am luat-o spre drumul de întoarcere cu autobuz, gară, tren, mașini până acasă.

Nu aș putea să spun dacă nu am fi avut copil mic, obosit și nedormit care să îmi dea peste cap fusul orar aș fi trăit experiența diferit. Nici înainte de copil nu eram atât de exploratoare, doar nu mă numesc Dora.

Eu singură pe cont propriu nu aș trăi niciodată o astfel de experiență. Eu și orientarea suntem frați vitregi care nu ne înțelegem. Așa că totuși sunt recunoscătoare pentru că am reușit să trăiesc o astfel de experiență. Posibil să fie și ultima, sau cine știe posibil să vreau să mă mai aventurez.

Parcă m-am văzut puțin cu ochii minții prin țările acelea civilizate unde călătorești cu ușurință între orașe, unde trei trenuri mai târziu și o oră de navigat printre gări ajungi la destinație. M-am simțit puțin în Amsterdam, dar doar la mine în cap. Bine, la noi nu este cazul, la noi cu greu te înțelegi om cu persoană încă din gară (asta este altă poveste).

Să nu fiu înțeleasă greșit, nu sunt străină de trenuri. Spre deosebire de al meu copil care vede mersul cu trenul ca pe o distracție, pentru mine a fost dintotdeauna un mod de deplasare. Cu trenul ajungeam la bunici după ce înțepeneam pe banchetele din vagon cate patru sau cinci ore. Cam atât îi lua unui tren personal să ajungă din București până aproape de Focșani. Însă era diferit, ca să ajungem la gară în București mergeam pe jos, iar la destinație ne aștepta bunicul care se ocupa de transportare. Nu am mai experimentat tren-autobuze-pierdut vremea prin oraș nou, un fel de vacanță. Și da, în țări străine nu eu sunt atentă unde merge și nici pe unde. Cineva trebuie să stea și cu ochii pe pereți, să vadă sculpturi. Dacă eu sunt atentă ce metrou să iau și de unde, când să văd desenele de pe pereții din stațiile de metrou!? Exact, nu le pot face pe toate.

Și ca să nu fie o poveste în van sau să pară că mă plâng, pentru că nu mă plâng, am și concluzie. Da, mi-a fost greu, mi s-a părut obositor, însă mă bucur tare pentru ce am trăit. Am observat la mine că mi-a crescut toleranța la frustrare. Poate unde încerc să fac treaba aceasta cu propriul copil în mod conștient este un fel de câștig-câștig. Frustrez eu copilul, dar și pe mine. Cu ocazia aceasta mi-am dat seama de acest lucru. Încă mă enervez însă nu mă mai las absorbită atât de ușor în vârtejul emoțiilor și nu răspund agresiv așa cum obișnuiam să o fac. Surprinzător, dar se numește evoluție.

Poate ar trebui să organizez o excursie pe bază de tren și de autobuze. Cred că familia mea nu s-ar bucura prea tare. Că doar nu degeaba suntem toți sub același acoperiș, suntem toți comozi prin definiție.

Nu plecați prea departe, vă mai povestesc despre trenuri.

Text scris de Iulia Dumitrescu.