Este bine să vrem mai mult, dar oare cât de mult este prea mult ca să uiți de viață și să uiți să te bucuri de ea?

-Ei bine, se zice că un om de afaceri a plecat într-o vacanță pentru a se detașa de tot, pentru a-și “încărca bateriile”, ca să spunem așa. A zburat cu avionul spre o destinație îndepărtată și a nimerit într-un cătun. De-a lungul câtorva zile i-a urmărit pe oamenii din comunitate și a remarcat că un anume pescar părea a fi cel mai fericit și mulțumit dintre toți cei de acolo. Afaceristul a devenit curios, așa că, într-o zi, s-a dus la pescar și l-a întrebat ce face el în fiecare zi. Bărbatul i-a spus că se trezește în fiecare dimineață și își ia micul dejun împreună cu soția și copiii. Apoi copiii lui plecau la școală, el se ducea la pescuit, iar soția picta. El pescuia timp de câteva ore, se întorcea cu destul pește pentru a asigura mesele familiei și apoi trăgea un pui de somn. După cină, el și soția făceau o plimbare pe plajă și urmăreau apusul în timp ce copiii lor înotau în apele oceanului. Afaceristul a rămas împietrit de uimire. “Faci asta în fiecare zi?” l-a întrebat el.

“Aproape”, i-a răspuns pescarul. “Uneori mai facem și alte lucruri, dar în mare parte, da, asta este viața mea.”

“Și în fiecare zi reușești să prinzi pește?” l-a întrebat afaceristul.

“Da”, i-a răspuns pescarul. “Sunt mulți pești.”

“Poți să prinzi mai mult decât peștele pe care îl duci acasă familiei tale?” s-a interesat omul de afaceri.

Pescarul s-a uitat la el, i-a zâmbit și i-a răspuns: “Oh, da, prind adeseori mult mai mulți și pur și simplu le dau drumul înapoi. Vezi tu, îmi place să pescuiesc.”

“Păi de ce nu pescuiești toată ziua ca să prinzi cât de mulți pești poți?” l-a întrebat atunci omul de afaceri. “Apoi ai putea să vinzi peștele și să faci o grămadă de bani. Curând ai putea să îți cumperi a doua barcă, apoi o a treia, iar pescarii de pe ele ar putea de asemenea să prindă o groază de pește. În câțiva ani ai putea avea un birou într-un oraș mare și pun pariu că în mai puțin de zece ani ți-ai putea deschide o afacere la nivel internațional în domeniul distribuției de pește.”

Pescarul i-a zâmbit din nou omului de afaceri. “De ce aș face toate astea?”

“Păi pentru bani” i-a răspuns afaceristul. “Ca să faci avere și apoi să te retragi din activitate.”

“Și ce aș face atunci când m-aș retrage din activitate?” l-a întrebat pescarul continuând să zâmbească.

“Păi orice își dorești presupun”, i-a răspuns omul de afaceri.

“Spre exemplu aș putea lua micul dejun împreună cu familia?”

“Da, așa cred.” a spus omul de afaceri ușor iritat de faptul că pescarul nu se arătase mai încântat de ideea lui.

“Și dacă aș vrea, din moment ce îmi place atât de mult să pescuiesc, aș putea să pescuiesc câte puțin în fiecare zi?” a continuat pescarul.

“Nu văd de ce nu.” a răspuns omul de afaceri.

“Atunci probabil că nu va mai fi atât de mult pește acolo, dar ar trebui să rămână totuși ceva. Apoi aș putea să îmi petrec serile împreună cu soția, plimbându-ne pe plajă, și admirând apusul, în timp ce copiii noștri ar înota în ocean?” a întrebat pescarul.

“Sigur, ce-ți place ție, cu toate că atunci copiii tăi vor fi probabil deja mari.” a spus omul de afaceri.

Pescarul i-a zâmbit interlocutorului său, i-a strâns mâna și i-a urat succes în eforturile sale de a-și reîncărca bateriile.

Deși de obicei las la final citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult atunci când citesc o carte, de data aceasta am procedat invers și am pus la început acest citat/pildă, cum vreți să îi spuneți, din cartea Cafeneaua de la capătul lumii de John P. Strelecky.

Mi-a plăcut simplitatea poveștii și diferențele dintre cei doi oameni, cum unul avea ochi doar pentru bani și pentru afaceri și nu vedea că ajungea la același rezultat dar pe un drum lung și ocolitor. Și cum celălalt a găsit bucuria vieții în lucruri simple.

De ar fi atât de simplu…

Adevărul este că suntem mânați în viață de multe, uneori de foarte multe. Familia de bază, școala, societatea, media, prietenii, atât de mulți factori te fac să vrei mai mult, să îți dorești mai mult, să ai mai mult, să cumperi mai mult. Alergăm după fericire închipuită. După un statut care să ne garanteze apartenența la un anume mediu.

Totuși realitatea este că noi ca țară trăim la un pol al sărăciei, cu multă lipsă de educație care se vede în agresivitate, cu istericale și fel și fel de patologii. Iar toate acestea pun un văl peste ochi și oamenii nu mai au cum să vadă și altceva.

Nu știu dacă viața este atât de simplă. Nici dacă este atât de ușoară. Nici dacă poate fi. Însă cu siguranță din când în când ne ajută să ne amintim că nu merită în viața aceasta care nu putem ști cât de lungă sau cât de scurtă este, nu merită să luptăm pentru toate averile pe care le strângem sau pentru a vrea mai mult și mai mult.  Dar pentru a ajunge la simplitate mai întâi avem de rezolvat frici. Frica de sărăcie, frica de inconfort, frica de moarte, frici pe care le cărăm cu noi ca pe sacii de moară și de multe ori nici nu știm.

Merită un moment de cugetare. Tu pentru ce vrei mai mult?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Vreau să vă stric weekend-ul!

Am primit o recomandare muzicală (mulțumesc Geo!), v-o las la finalul articolului. Am zis ă nu o țin doar pentru mine, doar pentru noi, am distribuit-o într-un grup restrâns, însă m-am gândit că merită să stric weekend-ul tuturor. Sau poate nu.

Am plâns astăzi. Nu mult, suficient cât să eliberez niște emoții. Și este atât de greu să recunoști public ceva atât de intim. Dar, merită, este un fel de terapie.

Sau ca să mai glumesc puțin, zilele acestea am fost intens pe șmotruit casa și s-a ridicat praful de pe parchet, praf care mi-a intrat în ochi și mi-a iritat ochii cam toată ziua. Tare poluant mai este orașul ăsta, se pare.

Un mix de emoții am trăit prin prisma acestei melodii, nu doar din amintire sau din dorul de cineva care nu mai este, ci și un mix de emoție pentru ceva ce ar fi fost frumos să fie. Să fie altfel, să fie diferit, să fie magic și nu doar real. Doar că povestea de viață a fiecăruia este atât de diferită, este unică și această poveste construiește realitatea fiecăruia. Chiar dacă unii greșesc și nu știu cum să facă altfel, o fac tot din poziția de bine și din iubire.

Parcă spunea cineva că iubirea mai și doare. Nu ar trebui să fie așa, iubirea nu doare, doar că uneori nu știe să fie altfel.

Un alt mix de emoții a mai venit și prin prisma unicii mele vulnerabilități: a copilului meu. Mintea mea de adult își dorește lucruri altfel, diferite, bune, unice, magice pentru puiul pe care l-a creat, însă este foarte posibil ca multe experiențe prin care trec micuții noștri să fie absolut în regulă pentru ei. Pentru noi sunt diferite pentru că le raportăm la bagajul nostru de trăiri până în acel moment. Și oricât de mult aș vrea eu să nu sufere și asta pentru că eu nu îmi doresc să sufăr, adevărul este că omul poate crește doar din suferință. Teoria sună boem, realitatea sperie.

Astăzi am ales să îmi amintesc frumosul. Mi-am amintit de sania din lemn cu care ne dădeam iarna pe ulița satului. Mi-am amintit de mirosul turtelor coapte pe plita sobei. Mi-am amintit de șorțul bunicii în buzunarul căruia ținea o bomboană mentolată. Mi-am amintit de râsul de copil când bunicul povestea într-o perspectivă amuzantă de ororile din lagăr din al doilea război mondial, probabil terapia lui. Mi-am amintit de spatele ușor aplecat al bunicului când cosea fânul. Mi-am amintit de rădăștile pe care le alergam vara prin curte ca să le prindem. Mi-am amintit de porumbul fiert cu zahăr pe care îl mâncam iarna în bucătărie. Mi-am amintit de partea frumoasă a copilăriei. Și mi-am amintit că îmi doresc să fiu o bunică de care nepoții mei să își amintească cu mare drag.

Atât pentru astăzi, nu mai divaghez, luați de ascultați, la mine este în loop.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Clătite fără dulceață din vișine – eșec total.

Astăzi tratăm un subiect de importanță națională. Este un subiect care știu sigur că în unele case aduce ceartă, oamenii nu își mai vorbesc, se supără. Până și la mine în familie au existat discuții, dar nu vă faceți griji, am supraviețuit toți.

De ce?

De la clătite evident.

Eu nu fac clătite, mă plictisește teribil acest proces, durează prea mult, întotdeauna trebuie făcute multe. Pune, întoarce, scoate, alta și tot așa. Este unul din puținele lucruri care mă plictisesc grozav în bucătărie. Următoarele pe lista plictiselii sunt sarmalele.

Dar pe cât de tare nu îmi place să fac clătite, îmi plac clătitele grozav. Îmi plac clătitele cu dulceață acrișoară și dulce din vișine zemoase și foarte bine coapte. Clătita aceea moale, pufoasă din care curge puțină zeamă lipicioasă de la dulceața de vișine. Vedeți, sunt expertă în clătite.

Până să plece fratele meu din țară îl invitam pe la noi pe acasă ori de câte ori aveam chef sau poftă de clătite. Eu pregăteam compoziția, iar el învârtea de zor la clătite cu orele. Dacă eram singură la părinți probabil că nu mai mâncam clătite în viața asta, așa a avut mama grijă să îmi facă un frate și apoi o soră ca eu să mă simt toată viața aia mică, chiar dacă aia mică are patruzeci de ani.

Apoi am descoperit că am și o cumnată. Nu, știam că am cumnată, dar nu știam că face clătite așa bune, prin urmare ori de câte ori o prindem, practic o obligăm să facă clătite. Vrea, nu vrea, are sau nu chef, contează mai puțin pentru că sunt prea multe guri hămesite după clătite.

Ba chiar am avem și o prietenă care mai avea puțin să nască, dar care învârtea la clătite în aceeași casă cu oameni leneși. De-aia sunt eu expertă în clătite. În a mânca clătite.

Acum lucrurile s-au schimbat, fratele este în altă țară, cumnata vine rar, prietena a născut de câțiva ani, iar noi cu clătitele suntem în aceeași situație: vrem, dar nu are cine. Așa că am procedat pe principiul aplicat cu fratele: eu fac compoziția, iar soțul le coace. Le coace bine, credeți-mă.

La umplutură vine dilema. Eu nu concep clătite fără dulceață de vișine. Clătitele fără această dulceață sunt triste și se simt neapreciate. Clătitele iubesc dulceața din vișine. Dulceața aceasta a fost concepută special pentru clătite.

Copil în schimb care atunci când a fost născut a fost scăpat pesemne într-o fântână cu ciocolată, nu acceptă alte clătite în afara celor cu ciocolată. Câtă pierdere!

Iar soțul, ei bineși lui îi plac clătitele.

Bineînțeles că folosim și noi diverse umpluturi și gemuri, de la gemul din prune, la cel din zmeură, ori piersici, însă ca dulceața cu vișine nu-i nicio umplutură care să aducă atâta cinste unor clătite.

Deci, cine faci azi clătite?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

A trecut toamna aceasta pe lângă mine și abia am văzut-o, mai mult pe geam.

Am simțit că nu prea m-am bucurat de această toamnă. Abia i-am observat paleta de culori și asta când pomii aproape au devenit golași. Când ies eu afară este deja întuneric și nu copacii îmi atrag atenția.

Nu mă plâng de întuneric, mie îmi place și această perioadă care nici nu durează mult. Îmi place că văd oamenii pe străzi înfofoliți bine de frig, grăbiți să ajungă mai repede unde au treabă sau nevoie. Îmi place că îmi dă senzația că sunt rebelă, ia uite sunt pe străzi în creierii nopții când colo e abia șase după amiaza. Ideea aceea de noapte albă. După ce devii părinte nu prea mai apreciezi să ai nopți nedormite, ai nevoie de multă energie, energia vine din odihnă, din somn. Chiar dacă mie nu îmi place ideea de somn, nu îmi place nici să fiu obosită, așa că dorm. Apreciez și mai tare când am nopți pe care le dorm fără întrerupere, însă încă nu pot să sper atât de des la ele.

După cum ziceam, toamna mai mult pe geam. Pentru mine este bine și așa, am mai zis că eu dacă aș fi animal, clar pisică, să stau toată ziua tolănită pe o sursă de căldură. Bine, acum și dacă aș avea pisică ar fi foarte tristă că sursă de căldură la noi nu există. S-ar așeza pisica pe calorifer doar să îl încălzească ea pe el, altfel nu primește nimic de la metalul rece și greu, dar mai ales rece.

Mi-a fost dor toamna aceasta să merg în natură să mă bucur de spectacolul culorilor, nu am apucat și nu mi-am dat seama când a avansat anotimpul deși mă bucuram când călcam prin mormane de frunze pe drum. Măcar pe acestea le-am observat.

Acum este o vreme mohorâtă de stat la adăpost, deși mai bine zis ar fi o vreme de mers pe jos afară pentru că așa vine senzația de cald. Statul pe loc în frig aduce senzație de frig și mai mare în organism. Sezonul ceaiului fierbinte.

De acum aștept să ningă, iarna fără zăpadă oferă o imagine tristă. Pomii sunt golași cu crengi lungi și par fără rost, iarba este uscată, noroiul este peste tot și bălțile pline cu apă după ploi, clădirile sunt gri și cu tencuiala căzută. Albul zăpezii aduce un contrast în toată această negură urbană. Nu vorbesc aici de cartierul în care locuiesc eu, acesta își schimbă fața zi de zi, dar mai mult la bulevard. Probabil și în planurile secundare se vor schimba lucrurile în timp. Însă la modul general orașul acesta este destul de trist și ca aspect și ca oameni. Om fi noi o țară tristă, dar oameni mai triști ca în București nu știu dacă mai sunt și prin alte părți.

Doar cugetări azi, nimic esențial. Totuși acum în ultimele zile din toamnă, trec zilnic prin parc să văd spectacolul pregătirii târgului de Crăciun. Zilnic se modifică ceva, zilnic se mai montează ceva, zilnic aspectul lacului se schimbă. Este un spectacol interesant de transformare. Iar în parc iarba este în verde chiar dacă pomii sunt aproape complet golași.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De ce citesc continuu și constant cărți cu conținut psihologic și cărți care mă ajută să mă dezvolt?

Dacă spun că până în prezent am citit cam cât o bibliotecă mai micuță cărți de diverse tipuri de psihologie, neuroștiință, psihologia copilului, spiritualitate (da și aceasta este o formă de dezvoltare), până chiar și ezoterism (curiozitate), ați spune probabil că exagerez.

Ori poate nu ați spune.

Este adevărat că citesc divers și diversificat, citesc concomitent mai multe cărți, însă nu mai mult de patru, fiecare pe câte un segment și pe domenii diferite, așa reușesc să nu le încurc.  Pe unele reușesc să le citesc mai repede, pe altele greu, în luni de zile, uneori trag mult de câte o carte, alteori timpul îmi oferă din plin această plăcere de a sta cu ochii în pagini scrise.

Însă indiferent ce și cât aș citi și din orice domeniu, mă întorc la psihologie. Nu pentru a afla lucruri noi. Am primit foarte multă informație din aceste cărți. Pe unele le-am citit cu pixul pe hârtie, pe altele doar le-am citit ca pe o lectură, fiecare a lăsat o amprentă în mine. De la fiecare am învățat câte ceva și de la fiecare am aplicat destule pentru ca viața mea de astăzi să fie diferită în bine față de cea de acum mulți ani.

Mă întorc la aceste lecturi pentru că deși de multe ori știu informația, am primit-o, o am, totuși nu o integrez. Nu face click și nici aha în capul meu. Până in momentul potrivit în care cartea potrivită aduce aha-ul atotcuprinzător și face ca acea informație pe care o primisem deja din alte probabil cinci cărți, abia acum să fie revelatoare. Nu fiecare carte așază informația din prima. Uneori abia a treia sau a cincea carte face lucrul acesta. Poate o fi de la exprimare. Poate cărțile prea tehnice sau prea științifice se prind mai greu și atunci este nevoie de acea carte scrisă simplu fără pretenții academice, cu dorința de a fi comercială și care să pună informați acolo unde este locul liber.

Presupun că aceasta ar fi explicația în cazul meu. Pentru că mi s-a întâmplat să mă întreb de ce tot mai citesc astfel de cărți când teoretic am cam tot ce am nevoie pentru a funcționa decent. Nu sunt nici eliberată de toate fricile și traumele trecute prin viața mea, însă toată situația este mult îmbunătățită, iar mie îmi este infinit mai bine.

Și de câte ori nu am zis că mai citesc și cartea aceasta și gata. Gata, nu mai cumpăr astfel de cărți, nu mai citesc, îmi ajunge câtă informație am primit. În fond nu intenționez să devin terapeut. Dar de fiecare dată a mai apărut o carte care era musai să fie citită. Încă puțin despre dezvoltarea copilului, apoi despre copilul interior, câteva cărți ca să înțeleg ce s-a ales de al meu copil interior, apoi uite că terapeuții au scris și despre educație sexuală, să știu și eu ce să îi spun copilului. Nu, ce să îi spun știu, iar eu nici nu sufăr de pudoare exagerată, mai ales cât să spun că mi-e să nu dau prea multă informație, așa că mai bine să fiu pregătită. Apoi au venit cărțile cu și despre dezvoltare personală. Am mai citit și din Yalom cât s-a putut, am citit din ce a scris Gabor Mate că tot este foarte popular în aceste vremuri și mai suntem și contemporani. A mai venit și terapia comportamentală, terapia constelațiilor familiale, terapia de cuplu, terapia mamă-copil, acum urmează cele destinate înțelegerii adolescenților și tot așa, lista pare că nu se mai termină.

Însă un lucru este clar, din când în când am nevoie să mi se reamintească. Să nu uit că pot fi un om bun sau mai bun, o versiune mai bună a mea deși uneori am impresia că mă dedublez că este un alt eu acolo care poate face lucrurile mai bine în timp ce ăstălalt eu stă ascuns în umbră și abia așteaptă să răbufnească, să scoată colții și să muște adânc așa cum a mai făcut-o și în trecut.

Mai citiți-mă pentru sfaturi prețioase de prin cărți, pare că vor mai fi.

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Îl văd, zâmbesc și încetinesc, ba chiar pentru a face poză m-am și oprit.

Îl văd de departe. Îl văd chiar de dinainte să îl pot distinge clar. Știu sigur că este acolo pentru că zăresc nuanțele care mă asigură că mă așteaptă. Stă drept și neclintit, tăcut și misterios. Zâmbesc și încetinesc, vreau să am timp să îl observ clar în timp ce el stă acolo semeț.

În fiecare zi când merg spre grădiniță văd un panou publicitar. Ce credeați că descriu?

Văd în jurul meu panouri publicitare cu duiumul. Îmi este cartierul plin de panouri publicitare. De toate felurile și pentru… dar pentru ce nu sunt reclamele alea. Abia le observ. Trec pe lângă ele fără să îmi stârnească nimic. Nici curiozitate, nici indignare, nici măcar vreun fior. Nu le țin minte și le uit de cum le-am văzut.

Dar.

Este și un dar.

Există acest panou publicitar pe care l-am descris metaforic la început de parcă urmează să mă căsătoresc cu el. Îl văd, zâmbesc, de fiecare dată zâmbesc, merg mai încet până trec de el și sper, chiar sper să nu fie înlocuit.

Să vă explic.

Nu sunt fană Momoa, dar apreciez un film bun atunci când îl văd și cu domnul acesta masiv am văzut ceva filme până acum. Nu mi-a plăcut filmul Jocurile foamei, însă am devorat cartea (Mulțumesc Alina pentru recomandare și împrumut). Evident că sunt fana lui Brad, omul ăsta arată bine la orice vârstă și în orice postură și sunt câteva filme în care a jucat și care efectiv m-au uns pe suflet.

Ei dar când vine vorba de Jason Statham altfel stau lucrurile. Îmi place ce să mai discutăm. Îmi place alura lui de bad boy, îmi place accentul, îmi plac glumele (măcar alea din filme că în viața reală nu știu dacă are umor sau nu, sper să aibă), îmi place, place, place. Sigur mă credeți. Am mai zis eu pe aici că două poze printate cu Jason au ținut loc de priveliște într-un timp în care biroul meu era orientat către două dulapuri, într-o perioadă în care lucram într-un mediu toxic și nefericit pentru mine. Imaginile acelea m-au ajutat să îmi rămână creierul activ și să mai și văd ceva frumos la doar o ridicare de privire (să-ți dea Dumnezeu sănătate Elena indiferent prin ce birouri mai treci).

Acum înțelegeți de ce mi-a atras atenția un panou publicitar? Și nici măcar nu sunt egoistă să spun că ar fi meritat Jasonică să fie el singurel pe tot panoul. Nu, sunt modestă, este bine că este și el.

Acum să nu vă prind că începeți să faceți pelerinaj pe la panoul meu de să creadă autoritățile că sectorul șase e ceva loc sfânt. Este doar un panou!

Vă doresc să vedeți astfel de panouri care vă fac să zâmbiți, care să vă amintească și de lucruri frumoase chiar și în această perioadă în care ne obișnuim cu frigul și cu virozele care își fac de cap. Să îmi doresc să fie scopul panourilor acesta de a aduce zâmbete și nu de a promova neapărat produse, magazine și oferte, ar fi prea mult și irealizabil, însă măcar așa câte un panou publicitar răzleț care să bucure, pare mai aproape de realizare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când te obișnuiești fără covoare sub picioare

De când s-a făcut mai rece ( în casă că afară a părut până de curând încă destul de cald), am mai pus o haină pe mine, un ciorap flaușat, ba uneori un halat gros de baie sau o pătură bine înfășurată pe lângă șale. Frigul mă enervează! Bine, pe mine mă enervează și căldura aia de cincizeci de grade. Temperatura optimă pentru mine este temperatura în care stau în tricou fără să scot limba precum câinii ăia care se târăsc și ei vara pe sub copaci la umbră.

Da, știu, sunt tare dificilă și nimic nu pare că îmi convine. Este ok, pot trăi cu această privire mustrătoare în ceafă. Ba mai mult sunt convinsă că nu sunt eu singura de pe lumea aceasta care își dorește o temperatura optimă și constantă pe termen nelimitat.

Să revenim zic. Acum e cam friguț prin casă și prin calorifere. La etajul meu superior cu greu ajung gradele alea care și așa nu-s prea multe în conducte, ciorapii au devenit nelipsiți de acum și până hăt târziu când se încălzesc și pereții casei și mai ales podelele.

Pentru că de ceva ani am scos orice urmă de covor din casă. Când am văzut cât de ușor se curăță o podea goală neblocată de nicio țesătură nu m-am mai îndurat să blochez drumul în ale curățeniei.

Uneori îmi este dor să simt sub tălpi covor moale și pufos. Ba recent am tot ajuns prin magazinele acelea mari cu materiale de construcții (și nu doar atât) și mi-am tot afundat mâna prin țesături moi și colorate. Da, m-aș întinde pe un așa covor, aș sta pe el și m-aș juca cu copilul fără să caut să nu mă așez direct pe parchetul rece și gol, însă când îmi amintesc că unele covoare se curăță tare greu și necesită multă muncă, îmi trece gândul ăsta repede.

Dar acum când se face rece, când parchetul este rece, când nu îmi place să cobor din pat și să simt sub tălpi ghețarul de la pol, mi se face dor de câte un covor.

Nu, nici măcar nu trebuie să merg să cumpăr covoare, le am pe toate împachetate și stivuite prin dulapuri, doar că momentan nici măcar frigul nu mă poate convinge să le întind și să mă bucur de căldura lor. Cine știe, poate cândva în viitor când și copilul va fi mare și nu va mai împrăștia cu viteza gândului, poate atunci și nici atunci nu sunt așa convinsă că voi mai avea covoare prin casă.

Voi, cu parchetul gol sau acoperit de covoare?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am aterizat fix în mijlocul unei discuții interesante. A citi sau a nu citi basme se întrebau două adolescente.

Două adolescente în tramvai disecau basmele:

-Tu îți dai seama că astea sunt povești pentru copiii mici? zice prima.

-Da și sunt oribile. Și Mica Sirenă moare în ocean…completează a doua.

– Toate poveștile astea cu Frumoasa adormită, Scufița roșie și care mai sunt… horror…

Cum au ajuns să vorbească adolescentele chiar despre basme nu știu pentru că eu am aterizat fix în mijlocul discuției și am ciulit bine urechile până au schimbat-o pe mâncare fast food.

Într-adevăr unele basme par de-a dreptul fioroase, faptul că Disney le-a scindat și le-a schimbat cursul nu înseamnă că ele au altă conotație, le-a făcut disponibile de la vârste foarte mici, însă fără a avea și ceva de învățat la finalul poveștii.

Basmul poate fi citit copiilor cam de la vârsta de cinci ani în sus și tot de la aceeași vârstă au capacitatea de a înțelege ce transmit basmele.

Am tot scris despre psihanaliza basmelor scrisă de Bruno Bettelheim, o carte care m-a ajutat pe mine să văd basmele într-o altă lumina, una mai puțin sângeroasă decât este prezentată de autori.

Mi-a spus o prietenă că am această părere nefastă despre basme pentru că nu mi-au fost citite în copilărie și analizându-le cu mintea de adult le-am perceput dăunătoare și nu benefice. Posibil, nu zic nu. Eu am întâlnit basmele când am învățat să citesc și mă plictiseau teribil, iar mai târziu le-am studiat la școală.

Pe de altă parte nu știu unde se întâmplă această schimbare legată de basme. Când nu le mai vede mintea de copil și începe să le analizeze mintea de adult. Nu știu nici dacă este posibil doar celor care nu au beneficiat de basme în copilărie. Nu știu nici dacă fetele respective auziseră poveștile acestea înainte de a merge la școală, dacă cineva le citise și lor seara povești nemuritoare.

Da, într-adevăr Mica Sirenă se risipește în spuma mării și da, Hansel și Gretel sunt abandonați de părinți în pădure, însă conform psihanalizei toate acestea sunt încercări pe care copilul le percepe ca atare și care ajută în procesul de creștere și de maturizare.

Așa o fi, nu zic nu ca să nu sar peste anumite povești pe care le-aș face uitate altfel.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nașterea – un moment traumatic pe care copilul îl duce cu el toată viața.

Cel puțin așa spune Raluca Anton.

Evident nu toți trecem prin momente traumatice la naștere, fie că suntem adultul care dă viață, fie că suntem copilul care ia contact cu lumea înconjurătoare. Însă, realitatea din România cam aici ne plasează.

Acum este momentul să te oprești din citit dacă ai o astfel de experiență care îți cauzează orice fel de neplăcere.

În România se poartă acest sistem în care copilul este separat de mamă. Este mult mai important pentru sistemul medical românesc să măsoare și să cântărească copilul fix în secunda doi unei  nașteri decât să lase noul-născut să fie în contact cu mama. Este atât de împământenită această practică încât atunci când transmitem informații despre un nou-născut menționăm greutatea, înălțimea și nota de la naștere, iar interlocutorii vin cu aprecieri de genul e gras sau este înalt. La atât ne rezumăm pentru că atât știm.

În spitalele de stat nu se practică pe nicăieri alăptarea în primele secunde de după naștere, nici contactul direct cu bebelușul. Mama și copilul se reunesc abia după ce copilul este bine curățat, bine înfășat, mirosul și simțurile îi sunt alterate deja.

În cazul unei nașteri prin operația de cezariană separarea este și mai mare. Copilul și mama se reunesc după 12-24 de ore de la naștere. Timp în care copilul stă singur și primește lapte formulă, iar mama este la terapie să se refacă, nu se poate mișca și are dureri (acum fiecare după propriul organism).

Ori tocmai separarea aceasta este resimțită de către copil. Matrițele încep să se formeze încă din prima secundă de viață. Ele înregistrează informațiile și le stochează pentru tot restul vieții. Nu, nu ni le amintim însă acționăm și reacționăm întreaga noastră viață pe baza acestor matrițe și nici nu știm, nu o facem conștient.

Raluca Anton (v-am zis că mai revin la cartea aceasta) în Terapie 1 la 1 cu sinele tău vorbește despre această formă de abandon, pentru că este un abandon pe care matricea îl înregistrează ca atare. Copiii se comportă în viața lor de copil și chiar în viața lor de adult conform acestei forme de abandon care se formează încă de la naștere. Unii își adâncesc această traumă suferind alte forme de rupturi cu părinții, ori cu cei care îi îngrijesc.

Să luam ca exemplu cazurile noastre, ale celor născuți înainte de anii 90 când concediul maternal era o perioadă extrem de scurtă de timp, de doar 3 luni. După 3 luni mamele reintrau în câmpul muncii iar bebelușii erau de multe ori în grija bunicilor la țară. Nu vorbesc despre cum era atunci în maternități pentru că nu am foarte multe informații, însă pot să presupun. Însă o ruptură majoră are loc atunci când mama se întoarce la muncă într-un stadiu în care bebelușul are încă foarte multă nevoie de brațe protectoare, de alinare, de hrană la cerere. Apoi dacă trece în grija unor persoane care au ca prioritate munca la câmp și mai puțin nevoile unui bebeluș, separarea aceasta merge ascendent înregistrând noi și noi valențe în matrița abandonului.

Pentru că eu am fost al treilea copil născut în familie, mama a putut amâna reintrarea în câmpul muncii pentru încă două luni prin concediu medical pentru ceilalți doi copii. De la cinci luni am trecut în grija bunicilor care aveau extraordinar de multă treabă în gospodărie și în jurul acesteia. Pe mama o vedeam foarte rar și vreo trei ani de zile aproape că nu ne-am văzut una pe cealaltă. Ruptura care s-a produs atunci între noi nu a fost recuperată nici astăzi. Pentru că ea nu a avut instrumentele necesare și pentru că eu abia aflu cum să descurc ițele în urma unui regim traumatizant și cicatrizant.

Eu în postura de viitoare mamă am născut copilul într-un spital de stat prin operație, am intrat în contact cu copilul prima oară la câteva ore după naștere pentru că a fost adus la cerere în terapie și ne-am mai văzut a doua zi. În rest, a stat fiecare în salonul său și ne întâlneam pentru alăptare asta dacă nu era la incubator și săream peste masă și eu și copilul. Abia când am venit acasă am putut să ne conectăm. Nu știu dacă acea separare este motivul ori cauza pentru un copil cu o nevoie foarte mare de atașament și cu o nevoie de a verifica încontinuu apartenența la familie și de a se asigura că nu există abandon, însă la aproape șase ani de când a venit pe lume, copilul meu încă are aceste nevoi la un nivel foarte ridicat cu multe asigurări și reasigurări de-a lungul timpului. Însă până la această carte nu am reușit să fac legăturile între evenimente. Nu am văzut separarea de la naștere ca pe ceva dăunător pe termen lung, ci ca pe ceva normal, în asta trăiam și încă trăim ca sistem. Nu am văzut lipsa de interes din partea cadrelor medicale ca pe ceva devastator, ci ca pe o obișnuință în care suntem de atâția ani de zile.

Și știu că există intenția de a se schimba acest sistem, de a se adapta la norme moderne, însă rezistența este greu de dărâmat în mediul nostru.

Nici sistemul medical privat nu excelează la acest capitol, însă acolo lucrurile se mișcă mai rapid în direcția normelor care în alte state reprezintă o normalitate curentă. Sunt și în România clinci private unde poți naște natural și civilizat, unde poți negocia la semnarea contractului acea oră magică de care vorbesc mulți specialiști.

Separarea mamei de copil la naștere este o formă de abandon pe care copilul o duce cu el toată viața. Ora magică – o soluție minoră pentru rezolvarea unei traume majore.

Ce este de făcut? Să reușim să înțelegem noi adulții acest mecanism, să îl integrăm și să oferim mai departe înțelegerea și acceptarea de care are nevoie un copil. Da, înțeleg că nevoia ta de conectare este mare, că teama ta de abandon este reală, că te ajut să înțelegi aceste mecanisme și te ajut să le integrezi în sinele tău pentru a-ți fi mai ușor pe viitor.

Este ușor? Categoric nu. Este și mai greu să accepți această nevoie din poziția de fost copil cu traumă de abandon, însă orice efort este răsplătit cu un pas mai aproape de normalitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ciorba cu sfeclă roșie – pentru când nu știi ce să mai gătești.

Când eram eu copil mâncarea pe care am urât-o cu toată ființa mea a fost ciorba. Și nici măcar nu uram mâncarea în sine pentru că multe ciorbe erau foarte gustoase, însă eu uram ideea de ciorbă. Nu înțelegeam de ce să mănânc ciorbă.

Eu am trăit ceva ani la și cu bunica. Bunică ce nu era fan ciorbă. Ciorba era o mâncare pe care o gătea rar și nici atunci nu îmi amintesc să fi fost neapărat nevoită să mănânc. Maximum vreo două ciorbe îmi amintesc să îmi fi pus bunica pe masă. Apoi m-au relocat cu părinții și regulile au fost diferite. Mâncarea aceea delicioasă pe care o mâncam până rămânea farfuria curată a dispărut și în loc a apărut acea regulă cu ciorba. Nicio zi fără ciorbă. Era mâncarea de bază pentru masa de prânz cel puțin.

Uneori mâncam în timp ce cantitatea de zeamă din farfurie creștea simțitor de la lacrimile care șiroiau pe fața mea. Alteori stăteam atât de mult la ciorba aia până plecau toți de la masă și o puneam înapoi în oală și terminam și eu cu mâncarea în sfârșit.

La un moment dat, după ani de război cu ciorba și cu părinții, într-o încercare de psihologie inversă ai mei au predat armele și au zis că pot mânca ce doresc fără a mai exista obligativitatea ciorbei. Le-a ieșit ce-i drept că de atunci nici că m-am mai apropiat de ciorbă și am decretat că în viața mea nu voi mai mânca așa ceva.

Ei nu s-a pus problema că nu am mai mâncat deloc, însă întâlnirea mea cu acest preparat culinar a fost mai rară decât întâlnirea ghețarilor cu soarele. La modul că mai mâncam, dar cam la o lună cel puțin.

Într-o zi pe când copilul crescuse suficient de mult și când diversificarea se finalizase am decis că pot găti pentru toată lumea același fel de mâncare. Atunci am constatat că cel mai des găteam ciorbă pentru că era copilul fan zeamă și fan legume iar eu am ajuns să mănânc ciorbă mai des decât se vede ursul la plimbare prin Brașov. Iar acum nu mă mai obliga nimeni. Nici nu îmi mai displăcea ideea de a mânca ciorbă. Ceea ce înseamnă că este adevărat când se spune că maternitatea scurtcircuitează încrengăturile cerebrale și te transformă din om în mamă…pesemne mamele mănâncă ciorbă.

Între timp ciorba pe masa mea a luat amploare. Au aterizat prin castroane și apoi prin burți ciorbe cu diverse cărnuri de la găină, la purcel și chiar vită, uneori curcan. Toate însoțite de câte o acreală cum își șade bine ciorbei. Alteori gusturile au fost mai rafinate și s-au delectat cu supe creme, ori cu supe cu găluște, ba cu supe cu tăiței. Să nu mai spun de supa de ceapă care încălzește toate simțurile amorțite în zile friguroase.

Și cum toamna ar fi în mod normal mai frig, dar nu prea mai știm exact dacă să ne îndreptăm spre plajă ori spre ski, măcar știm că încă este acest anotimp bogat în fructe și bogat în legume și bogat în culori.

Așa se face că recent am pus pe masă o ciorbă roșie cu sfeclă roșie și ea, acrită cu borș și domolită cu nițel pătrunjel. Este o ciorbă dulce – acrișoară, cu legume, cu gustul dulce al sfeclei care se echilibrează foarte bine cu borșul ca să nu iasă mâncarea apoi prea dulce. Și-au dat concursul în oală pe aragaz 2 cartofi, o ceapă și un morcov tocate mărunt, alături de o felie groasă și rotundă de țelină.

Nu, nu a fost batere pe oala cu bunătate, dar nici nu a fost de ignorat. Este un fel de mâncare consistent, sățios, cu legume, colorat și bun la gust. Pregătită o dată sau de două ori pe toamnă nu face pe nimeni să leșine. Desigur puteți pune deasupra o lingură de smântână sau un ardei pișcăcios alături. Preferințele nu se dezbat.

Așa că dacă nu aveți răspuns la ce să mai gătesc, puteți încerca o ciorbă cu legume de sezon.

Text scris de Iulia Dumitrescu.