Lună: octombrie 2022

Apreciez tare mult noile generații care au mai mult curaj și sunt mai stăpâni pe ceea ce vor sau pe ceea ce simt, față de noi ceilalți care am crescut cu multe lipsuri emoționale.

Însă pe cât de mult îi apreciez, pe atât de mult în ultima vreme dau nas în nas cu adolescenți care nu au nicio legătură cu buna-creștere, cu bunul-simț sau cu acei cei șapte ani de acasă la care facem apel atât de des și care sunt mai importanți decât ne putem noi da seama.

Într-o după-amiază într-un loc de joacă destinat copiilor mici, o mână de adolescenți fumau de zor ocupând băncile plasate pe marginea parcului. Toți cei mici erau cu gura larg deschisă și ochii mari de uimire îndreptați spre ei. Erau o curiozitate și o uimire pe expresiile lor. Toți adulții au ales să îi ignore, mai bine nu îi văd.

Nu spun aici că pe vremea mea maică era așa și pe dincolo că nu era. Era și generația mea o generație de tineri lipsiți de bun simț. Diferența era atunci că nu se punea accent pe grija față de natură, nici pe cea față de cei din jurul nostru și nu interesa pe nimeni dacă tinerii fumează într-un loc de joacă. De fapt oamenii reacționau când tinerii foarte tineri fumau în locuri publice pentru că dezaprobau intens acest obicei, însă grija față de cei mici din punct de vedere al fumului de țigară nu exista. Eu am crescut într-o casă în care unul dintre părinți fuma în nasul copiilor fără absolut niciun fel de problemă. Iar educația antifumat a fost tot în fumul de țigări.

Așa că textul de astăzi nu este despre cum era atunci și cum este acum, că este la fel. Textul de astăzi este despre cum spune titlul: unde se pierde educația în evoluția tinerilor?

Că eu una tot investesc de aproape șase ani în această educație și să văd peste zece ani că s-a dus în neant, nu mi-ar fi ușor să accept lucrurile. Mai ales că eu sunt cu corectitudinea stindard.

Da, clar tinerii au nevoie de perioada lor de rebeliune fie că vreau eu, fie că nu vreau. Și sunt convinsă că această rebeliune nu le definește viața de viitor adulți. Pot fuma azi în locurile de joacă, însă ca adulți pot fi oameni integri ai societății. Totuși, unde pleacă educația? Ia o pauză? Se dă deoparte pentru lăsa nesimțirea să își facă simțită prezența?

Și nici măcar fumatul în locurile de joacă nu este cea mai mare problemă (eu tot insist cu acest subiect pentru că este cel mai recent de care m-am lovit eu, însă exemplele sunt mai multe și mai diferite) pentru că într-adevăr sunt mulți care chiar nu știu că locurile de joacă nu sunt destinate fumatului, mai ales când au în jur atât de mulți adulți care au trecut de zeci de ani de vârsta teribilismului și care se fac exact același lucru, ci modul în care primesc informarea. Chiar și când mergi cu bune intenții să îi rogi să fumeze în afara parcului, sunt mulți care au chef de ceartă, consideră că le este încălcat un drept care li se cuvine. Până la urmă este o pauză de la bun simț sau este o lipsă totală a bunului simț?

Încă nu știu cum să îmi lămuresc acest comportament și nu știu dacă este o atitudine generalizată și voi avea un adolescent indolent și insolent până va reveni la un normal acceptat de normele sociale.  

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Vă cred, o să aflu și eu la un moment dat, am deschis gura și în timp ce scoteam această profundă înțelepciune, creierul meu se diviza. O dată s-a activat creierul care este împotriva bătrânilor, acela care îi contestă și nu îi înțelege și îi judecă și îi critică pentru că sunt răi și șantajiști emoțional. Iar o dată s-a activat creierul care a conștientizat că și eu o să am o vârstă înaintată și or să îmi tremure picioarele în timp ce merg pe stradă să îmi iau pâine și cu greu am să ajung acasă. Că parcă mi-ar prinde bine să îmi aducă cineva pâinea la ușă decât să merg să mi-o iau singură.

Îl știu pe bătrânul care m-a anunțat că este greu la bătrânețe. Îl știu din vedere. Locuiește cu mine în bloc și îl văd frecvent pe la câte un supermarket sau pe alee când vine repede spre casă. Nu merge încet, aproape că aleargă, pesemne că este singurul ritm pe care îl mai știe ca să se asigure că ajunge întreg acasă. La supermarket întâmpină frecvent dificultăți, îi este greu să își cântărească produsele, nu se descurcă și nu prea aude, lucru ce enervează casierele de fiecare dată.

Nimeni nu are răbdare cu bătrânii. Nici eu nu am. Mulți dintre noi nu avem răbdare cu copiii, cu bătrânii nicio șansă. Eu spun mereu că am investit toată răbdarea pe care nu o aveam în propriul copil, astfel că absolut toate celelalte categorii sunt vitregite la capitolul răbdare. Nu-s o persoană răbdătoare și este ceva cu care mă lupt și zbat zi de zi ca să am mai multă. Mai multă nu-i oricât o caut.

Am și eu bătrânii mei și abia le fac față. Nu înțeleg ce le explic, au predat de mult armele, nu îi interesează nimic din ce este nou, iar lumea se schimbă cu o viteză mult prea mare pentru a ține pasul cu ea. Sunt oamenii care au muncit o viață întreagă în același loc, s-au pensionat de acolo și au rămas acasă într-o bulă fără să le pese ce este în lume…până ajung să interacționeze cu lumea. Văd cum toate aceste schimbări le produc disconfort. Nu mai au de foarte multă vreme capacitatea de a învăța ceva nou pentru că nu au acest antrenament. Nici mulți dintre cei tineri sau cei care se îndreaptă deja spre vârsta a doua (că nu sunt singură unde mă încadrez eu) nu au antrenat acest mușchi al învățării de lucruri noi. Au încheiat ciclul învățării o dată cu școala și nu aderă pe durata vieții la niciun curs care să îi scoată din zona de confort educațional. Nu poți fi un bătrân viu dacă ești un tânăr mort.

Din păcate școala noastră cea de toate zilele contribuie foarte mult la dorința de a scăpa de școală. Nu știm să învățăm de drag, nici de plăcere, iar presiunea pe note este foarte mare. Nu mai vorbesc de atitudinea cadrelor didactice de la educatori la profesori. Când un copil de 5 ani vine și spune că este oribil la grădiniță și că sunt prea multe activități de învățare, mă gândesc cu groază oare cât de oribil va fi la școală. Acea școală românească de stat unde învățătorii încă aplică pedepse și scot elevii afară pe hol. Sper să nu urmeze și pusul la colț sau trasul de perciuni. E normal să îți dorești, să abia aștepți, să vrei să termini cu școala. Câți dintre voi nu și-au spus că nu vor mai învăța niciodată în viața lor atunci când au terminat o formă de învățământ? Eu sigur am spus. Doar că eu m-am întors la învățat știind că este singura sursă de evoluție și fiind conștientă că doar așa pot ține pasul cu vremurile în schimbare.

E grea bătrânețea.

Este grea și singurătatea. Constat mult în jurul meu că bătrânii au acest obicei de însingurare, de izolare de societate și de acaparare a familie de bază. Însingurarea și izolarea sunt fenomene pe care le văd în societate indiferent de vârstă. Le văd și la mine. Îmi sunt autosficientă, iar familia de bază îmi este exact ce îmi trebuie, nu mai simt nevoia de socializare față-n față. Asta și faptul că sunt foarte mult absorbită de mediul virtual. Bătrânii nu sunt absorbiți de online. Nici de filme. Nici de televizor, excepție făcând un anume canal de știri care aproape le spală creierul. Însă observ că după o anume vârstă vine și acel nu mai vreau să deranjez pe nimeni. O văd la bătrânii din jurul meu, cu toate că vor să vorbească, să povestească, să socializeze, dar să le fie toate aceste nevoie îndeplinite de familia de bază. O presiune mult prea mare și un obicei care se perpetuează.

Evident că nu sunt toți oamenii așa, că sunt bătrâni înscriși pe la cluburi sau care fac clacă pe bănci în parcuri, la fel cum sunt și tineri care umplu site-urile care oferă cursuri fel de fel, cumva evoluăm, însă ritmul în care noi ne schimbăm este mult mai lent față de cum evoluează părțile celelalte, adică societatea, tehnologia și tot ce presupune o schimbare.

Concluzia? Concluzia este mai jos:

E grea bătrânețea!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eram într-o zi pe un hol cu o carte în brațe așa cum fac de obicei atunci când aștept copilul de pe la câte o activitate. Holul acesta găzduia mai multe săli cu activități diverse pentru vârste diferite.

Două uși mai la dreapta se schimba tura la ceva dansuri. O mamă a scăpat din ochi copilul, copil care era de școală primară, avea 8-9 ani. I-o fi zis unde se duce și mama n-a auzit sau poate că la vârsta aia nu mai este nevoie să justifici fiecare pas. Mama a întrebat în jur unde îi este copilul, un părinte i-a spus că la baie, doar că de la baie nu mai venea. Mama a început să se agite, să strige, nimeni nu răspundea. În final după ce a răcnit de s-a auzit în trei cartiere mai la stânga, a ieșit și copilul de la baie, speriat și plâns când a văzut că balaurul din maică-sa amenința să îl înghită.

Frica.

Acum ceva vreme eram în mol cu al meu copil, era multă lume, erau activități diverse și ateliere de tot felul. La un moment dat ne uitam la un curs de prim ajutor, nu era foarte multă lume, însă oamenii erau ciorchine ca să vadă cum se acordă primul ajutor în diverse situații. Al meu copil și-a retras mâna din mâna mea și s-a făcut nevăzut în exact o fracțiune de secundă cât mi-a luat mie să întorc capul. Și nu l-am mai văzut. Am mers în direcția în care am crezut că s-a îndreptat, am dat ocol locului împrejmuit pentru activitatea care se desfășura acolo, am mers la scările rulante să văd dacă s-a aventurat, m-am uitat peste balustradă să văd dacă este la alt etaj, am mai ocolit perimetrul de trei ori și nici urmă de copil. Panica a urcat în mine cu viteza luminii. Îmi venea să plâng și să țip în același timp. Am scos telefonul să îmi sun soțul să îi spun că am pierdut copilul și să mă ajute să îl găsesc, mi-am dat seama că nu are cum să mă ajute pentru că era departe tare. Apoi m-am uitat după un paznic ca să mă ajute să îmi spună unde să merg să dau anunțul prin stație că îmi caut copilul. Toate s-au întâmplat într-un timp foarte scurt care mie mi-a părut a fi un secol.

La un moment dat de undeva din mine s-a auzit rațiunea. Hey, ai investit mult timp, explicații, atenție în copil, ai un copil deștept care știe unde să se întoarcă la tine, mai ai răbdare. Și într-adevăr în timp ce gândul acesta îmi rula în minte și în timp ce începeam să mai dau o tură, spre mine venea al meu copil care începuse să se impacienteze pe măsură ce se apropia de mine pentru că probabil fața mea era mai mult decât evident transfigurată.

Acela a fost singurul moment în aproape șase ani când am avut o situație de genul acesta. Copilul de fapt nu plecase nicăieri, era acolo în acel perimetru doar că oamenii fiind înghesuiți eu nu am văzut nimic. Voia să fie mai în față să vadă mai bine. În momentul în care l-am văzut l-am luat în brațe, dar îmi venea să și urlu, să întreb de ce îmi face una ca asta. Doar am luat în brațe. Ne-am așezat pe o bancă, am spus că m-am speriat, că am crezut că s-a pierdut, că nu știam unde să caut, că este aglomerat și că nu trebuia să îmi dea drumul din mână. Am căutat să am un ton normal, însă sunt convinsă că panica a răzbit din toate unghiurile gâtului meu.

Frica.

Frica a fost acolo în ambele situații de posibil copil pierdut și faptul că mintea noastră țese scenarii. Cu viteza luminii mintea poate emite mii de gânduri în timpul cel mai scurt posibil. Într-un minut ai timp să asiști la cele mai negre scenarii ale minții.

Ce face diferanța? Modul în care investești în tine și în emoțiile tale ca atunci când apare o situație neprevăzută raționalul să se audă.

Sunt ferm convinsă că într-o altă viață a mea mai îndepărtată aș fi reacționat și eu exact ca prima mamă, ba chiar mai mult cred că aș fi prins copilul de umeri și l-aș fi scuturat bine ca altă dată să nu mai facă și să nu mă mai pună în situația aceea de a-mi fi frică. Și undeva într-un colț al minții mele exista această posibilitate și atunci în mol, însă raționalul și prezența momentului au fost cele care m-au scos din panică și au liniștit balaurul.

Mă bucur că investiția în mine dă roade. Pentru mine este un exemplu concret de eficiență a muncii pe care o depun de ani de zile pentru a-mi fi mai bine. Nu mă mai las atât de ușor copleșită de emoții puternice. Că există o gestionare pe care o pot accesa, că am învățat să îmi aduc mintea de pe coclauri și să o pun să facă ce vreau eu când vreau eu. Nu, nu îmi este ușor și nici nu îmi iese de fiecare dată, dar se pare că în situații presante revine la putere călărețul și nu leșină elefantul, vorba celor de la Mind Architect.

Zilele acestea frica mă pune din nou la încercare pe o altă temă pe care nu am integrat-o suficient și care a ieșit la suprafață să se arate. Procesul este departe de a fi finalizat, însă după ce iraționalul a dat o tură prin ograda mea, a apărut și raționalul cu stindardul la purtător. Mai lucrez, mai lucrez și iar lucrez.

Pentru astăzi vă doresc să puteți să puneți degetul pe frică atunci când vine în vizită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.