Nu știu exact care este momentul în care tinerii își pierd bunul-simț.

Apreciez tare mult noile generații care au mai mult curaj și sunt mai stăpâni pe ceea ce vor sau pe ceea ce simt, față de noi ceilalți care am crescut cu multe lipsuri emoționale.

Însă pe cât de mult îi apreciez, pe atât de mult în ultima vreme dau nas în nas cu adolescenți care nu au nicio legătură cu buna-creștere, cu bunul-simț sau cu acei cei șapte ani de acasă la care facem apel atât de des și care sunt mai importanți decât ne putem noi da seama.

Într-o după-amiază într-un loc de joacă destinat copiilor mici, o mână de adolescenți fumau de zor ocupând băncile plasate pe marginea parcului. Toți cei mici erau cu gura larg deschisă și ochii mari de uimire îndreptați spre ei. Erau o curiozitate și o uimire pe expresiile lor. Toți adulții au ales să îi ignore, mai bine nu îi văd.

Nu spun aici că pe vremea mea maică era așa și pe dincolo că nu era. Era și generația mea o generație de tineri lipsiți de bun simț. Diferența era atunci că nu se punea accent pe grija față de natură, nici pe cea față de cei din jurul nostru și nu interesa pe nimeni dacă tinerii fumează într-un loc de joacă. De fapt oamenii reacționau când tinerii foarte tineri fumau în locuri publice pentru că dezaprobau intens acest obicei, însă grija față de cei mici din punct de vedere al fumului de țigară nu exista. Eu am crescut într-o casă în care unul dintre părinți fuma în nasul copiilor fără absolut niciun fel de problemă. Iar educația antifumat a fost tot în fumul de țigări.

Așa că textul de astăzi nu este despre cum era atunci și cum este acum, că este la fel. Textul de astăzi este despre cum spune titlul: unde se pierde educația în evoluția tinerilor?

Că eu una tot investesc de aproape șase ani în această educație și să văd peste zece ani că s-a dus în neant, nu mi-ar fi ușor să accept lucrurile. Mai ales că eu sunt cu corectitudinea stindard.

Da, clar tinerii au nevoie de perioada lor de rebeliune fie că vreau eu, fie că nu vreau. Și sunt convinsă că această rebeliune nu le definește viața de viitor adulți. Pot fuma azi în locurile de joacă, însă ca adulți pot fi oameni integri ai societății. Totuși, unde pleacă educația? Ia o pauză? Se dă deoparte pentru lăsa nesimțirea să își facă simțită prezența?

Și nici măcar fumatul în locurile de joacă nu este cea mai mare problemă (eu tot insist cu acest subiect pentru că este cel mai recent de care m-am lovit eu, însă exemplele sunt mai multe și mai diferite) pentru că într-adevăr sunt mulți care chiar nu știu că locurile de joacă nu sunt destinate fumatului, mai ales când au în jur atât de mulți adulți care au trecut de zeci de ani de vârsta teribilismului și care se fac exact același lucru, ci modul în care primesc informarea. Chiar și când mergi cu bune intenții să îi rogi să fumeze în afara parcului, sunt mulți care au chef de ceartă, consideră că le este încălcat un drept care li se cuvine. Până la urmă este o pauză de la bun simț sau este o lipsă totală a bunului simț?

Încă nu știu cum să îmi lămuresc acest comportament și nu știu dacă este o atitudine generalizată și voi avea un adolescent indolent și insolent până va reveni la un normal acceptat de normele sociale.  

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Să-i spunem tocană de ardei sau să-i spunem piperchi, indiferent cum îi spunem, este absolut de lins pe degete.

Eu nu am rude și nici prieteni și nici tangențe de vreun fel cu aromânii. Nici nu le știu obiceiurile, nici felurile de mâncare, însă presupun că au mâncăruri bune că sigur nu are cum să fie altfel.

Acum mulți ani am văzut într-un video prezentată mâncarea aceasta numită piperchi (mai are o continuare însă nu știu exact unde vin diacriticele și prefer să nu o folosesc). Mi s-a părut simplu de făcut, ingrediente puține, aspectuoasă și părea delicioasă.

Ceea ce m-a făcut să trec la acțiune și să reproduc și eu acest fel de mâncare. Ne-a plăcut foarte mult, este într-adevăr gustos și sățios, însă nu știu din ce motive nu a intrat în rutina preparatelor pe care le tot repet.

Internetul abundă în rețete cu acest preparat. Unii folosesc ardei kapia, alții gogoșarii pentru că sunt mai dulci. Unii pun ou și amestecă să iasă un preparat cremos, alții lasă oul întreg fără să amestece, iar alții nu pun ou deloc.

Deși este o rețetă care se pretează mai mult vara pentru că sunt legume proaspete, de grădină, iar dulceața lor este diferită de cele în conservă, este un preparat care merge și toamna atâta timp cât mai găsim ardei pe piață.

Nu aveam în plan să fac piperchi, însă cum la mine în casă au aterizat (din neant) niște ardei kapia frumoși și colorați mi s-a aprins beculețul pentru acest preparat. Bine, ardeii ăștia trebuie să ajungă la soră-mea, dar promit că măcar cutia și tot primește și ea ceva :).

Bun, revenind la preparatul de astăzi, am curățat și spălat cam zece ardei frumoși. I-am tăiat fâșiuțe și i-am pus în ulei alături de doi căței de usturoi. Am amestecat până s-au înmuiat ardeii, până s-a dus apa din ei și au începu să se călească. Apoi am adăugat o cutie cu roșii cuburi (roșiile de acum de pe piață nu sunt cu nimic mai gustoase) și am lăsat să scadă zeama și să se călească bine legumele. La final am adăugat o bucată de brânză de oaie pe care am sfărâmat-o ca să rămână și niște bucăți pe care să le simt în farfurie. Eu am mai avut rămasă o bucată foarte mică de brânză de burduf pe care am adăugat-o lângă cea de oaie. Am amestecat bine, să se omogenizeze, apoi am pus ouăle și le-am lăsat să se gătească tihnit.

La final am presărat puțin pătrunjel proaspăt. Nu am folosit sare pentru că are brânza destulă. Nu am folosit niciun fel de condiment deși nu îmi stă în fire, mie îmi plac condimentele.

A ieșit un preparat dulceag de la ardei, nu se simte aciditatea roșiilor, au fost bine gătite, este sățios și delicios.

Nu am avut răbdare să mai așez în farfurie, să pun frumos, să întind fața de masă, las mai jos două poze direct din oală.

Să vă fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Bateria pentru baie se montează doar la chiuveta din baie, iar bateria pentru bucătărie se montează doar la chiuveta din bucătărie. Asta așa ca să știți ce și cum să cumpărați. Sau poate sunteți ca mine și nu vă pasă.

Am mers în weekend să achiziționăm o baterie pentru o chiuvetă pe care urma să o montăm în baie. Am zis am mers, adică am mers noi toți din familie, să nu care cumva să vă imaginați că eu am vreun talent tehnic în a alege baterii, dar la simțul estetic ne dăm toți cu părerea.

Așa se facem că ne-am postat în fața peretelui unde erau expuse zeci de baterii. Care mai mari, mai mici, mai rotunde, mai înalte, mai robuste. De toate pentru toate gusturile.

Știam că ne trebuie o baterie înaltă, din aceea care se montează direct pe blatul măștii de chiuvetă. Și cam asta este tot ce știam. Așa că fiecare s-a dus pe unde i-a făcut cu ochiul acea baterie mai arătoasă. Copilul a vrut una flexibilă cu care să se joace când are chef. Îmi și imaginam cum zbura jetul de apă prin baie în timp ce îmi arăta cum modelează un șarpe. Brrr m-am scuturat de această imagine și am decretat fără baterie modelabilă, evident spre dezamăgirea kinderului care insista să o cumpărăm și când puneam piciorul afară din magazin. E bine să știi ce îți dorești.

Mie îmi picaseră cu tronc două baterii, diferite ca material, nuanțe și formă. Una era mai rotunjită, bej cu picățele și dintr-un fel de plastic foarte tare. Cealaltă era argintiu mat, mai pătrățoasă, iar ca material, ei bine nu știu din ce sunt făcute bateriile. Iar soțul alesese… de fapt nu alesese nimic, avea alte preocupări.

Cât ne uitam noi pe acolo și ne dădeam cu părerea a venit și un consultant să ne ajute. Îi arăt ce mi-ar plăcea mie, moment în care mă întreabă senin dar cumva cu o certitudine dacă pentru bucătărie îmi trebuie. Nu, pentru baie, am răspuns eu la fel de senină în timp ce eram cu ochii la panou.

Aaa dar aceasta la care vă uitați este pentru bucătărie, pentru baie am doar două.

Două? Două ce? Două baterii? Pai cum două că sunt aici zeci.

Da, dar acestea sunt pentru bucătărie, pentru baie doar două.

Ceva în capul meu nu se leagă. Cum adică baterie pentru bucătărie și baterie pentru baie? Sunt diferite? Au ceva diferit unele de altele? Cea pentru baie nu se poate monta la bucătărie și invers?

Consultantul era foarte debusolat, el nu părea să înțeleagă cum să vrei să faci așa ceva, să alegi o baterie pentru bucătărie pe care să o montezi la baie, cu toate că se lămurise și pe el, dar și pe noi că nu au nimic diferit și le poți monta pe oricare dintre ele și pe casă dacă vrei.

În final am ales-o pe cea argintiu mătuit, că se potrivea cu dușul, clar era o chiuvetă pentru bucătărie, cred, habar nu am, am luat ce mi-a plăcut, însă treaba asta mi-a amintit de următoarea întâmplare, mai jos redată.

Acum ceva ani căutam o perdea pentru un dormitor. Aveam în minte ceva vesel, cu fluturași, dar nu încărcată, mai degrabă diafană. Când în sfârșit am găsit ceva ce se apropia de ce voiam eu și mă pregăteam să spun care este dimensiunea pe care o doresc, vânzătoare mă complimentează pentru alegere spunându-mi că este o perdea foarte frumoasă de bucătărie. Și… nu merge la dormitor? întreb eu naiv. Doamna care vindea perdeaua era la fel de șocată ca și domnul  care vindea baterii pentru chiuvete. Cum să amesteci lucrurile? Până la urmă vânzătoarea a spus că merge și în dormitor de ce să nu meargă, mai ales când s-a văzut în situația de a nu mai face vânzare. Adevărul este că eu o cumpăram indiferente de părerea dumneaei.

Nu știu când s-a creat acest statement al lucrurilor blocate într-un anume spațiu. Perdea doar pentru bucătărie, baterie doar pentru baie, covor doar pentru hol, nici cine dictează acest trend, dar știu sigur că în propria casă poți așeza lucrurile exact cum vrei și cum îți face plăcere că doar în casa ta trebuie să te simți tu bine. Nu vine nici instalatorul, nici vânzătoarea, nici nimeni să își dea cu părerea. Sper!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Terapia 1 la 1 cu sinele tău – Raluca Anton

Acum ceva vreme cineva mi-a recomandat un mini serial de pe NF – Un al sine – un serial turcesc pe care am amânat să îl văd. De fapt îl scosesem de tot din minte însă informația aceasta tot revenea la mine pe diverse căi până m-am decis să îl urmăresc. Am înțeles atunci că filmul prezintă o parte din terapia constelațiilor. După o vreme am urmărit două podcasturi de-ale lui Mihai Morar în care apare Raluca Anton pentru că îmi atrăsese atenția în descriere exact acest tip de terapie despre care voiam să aflu mai multe.

Raluca Anton este psiholog de meserie cu multe formări în diverse terapii, printre care Imago și Terapia Constelațiilor, iar atunci când a decis că are ceva de oferit lumii, a scris o carte.

Terapie 1 la 1 cu sinele tău este o carte practică, se citește cu pixul în mână, se notează, se gândește, se însușește, se reflectă ca la finalul ei să fii puțin mai bine cu tine.

Am învățat în ultima vreme că trecutul este trecut și nu face bine nimănui să îl tot aduc în prezent, mie categoric nu. Că nu îl pot schimba, nici nu îl pot readuce la nesfârșit în viața mea actuală. Însă în măsura în care am învățat acest lucru am înțeles și că trecutul trebuie acceptat și integrat, chiar dacă nu neapărat înțeles pentru a putea ca el să rămână acolo unde îi este locul, în trecut. Nu este ușor. Nicio muncă cu sinele nu este ușoară. Pare mai ușor când citim câte ceva, că omul ăla a fluturat puțin din gene și și-a schimbat viața. Adevărul este că a fluturat ani buni din gene și încă o mai face pentru a reuși să schimbe o fărâmă din paradigmele pe care le-a tot cărat în spate.

Mulți ani mi-am petrecut întrebându-mă de ce? De ce a făcut aia? De ce s-a purtat așa cu mine? De ce nu a făcut ailaltă? Întrebări care nu îmi dădeau pace și care mă țineau captivă în furie și în resentimente. Încă mă întorc la de ce? din când în când pentru că uneori las trecutul să mă copleșească. Însă am reușit să integrez atât de mult din istoria mea personală încât trecutul acesta vine din ce în ce mai rar peste mine.

Raluca Anton spune că a sta în suferință este parte din procesul de vindecare. Ceea ce cred că este adevărat, este o modalitate de vindecare. Doar că acest proces este foarte diferit de la om la om și eu am întâlnit până acum câțiva oameni care au trecut prin cabinetele psihologilor și erau în niște dureri depresive din care nu mai reușeau să iasă pentru că procesul dura foarte mult. Autoarea oferă în cartea sa câteva exerciții care au menirea de a face lumină în propriul trecut, invitând la a nu judeca, ci la a accepta ce ni s-a întâmplat, iar mie mi se pare o formă mult mai ușoară de integrare a istoriei personale fără a fi victime sigure ale deznădejdii.

Cartea aceasta este una complexă cu toate că nu are termeni greoi, este scrisă pentru mase, citibilă, oferă multe informații cu trimitere la istoricul familial al fiecăruia. Face lumină în termenii care se perindă acum prin lume și care au devenit la modă, cum ar fi traumă și moștenire transgenerațională. Ne ajută să înțelegem cum integrăm în subconștient mesaje care inițial au menirea să ne țină în siguranță, însă care devin toxice și traumatice deoarece contextul social se modifică, însă paradigmele trecute rămân neschimbate.

Nu pot pune toată cartea aceasta într-un singur text, are tentacule prea multe pentru ca eu să le leg pe toate aici, așa că împart și mai revin cu text și lămuriri despre Terapie 1 la 1 cu sinele tău. Citiți-o, aveți doar de câștigat, chiar dacă nu o aplicați ca pe un exercițiu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

E grea bătrânețea doamnă!

Vă cred, o să aflu și eu la un moment dat, am deschis gura și în timp ce scoteam această profundă înțelepciune, creierul meu se diviza. O dată s-a activat creierul care este împotriva bătrânilor, acela care îi contestă și nu îi înțelege și îi judecă și îi critică pentru că sunt răi și șantajiști emoțional. Iar o dată s-a activat creierul care a conștientizat că și eu o să am o vârstă înaintată și or să îmi tremure picioarele în timp ce merg pe stradă să îmi iau pâine și cu greu am să ajung acasă. Că parcă mi-ar prinde bine să îmi aducă cineva pâinea la ușă decât să merg să mi-o iau singură.

Îl știu pe bătrânul care m-a anunțat că este greu la bătrânețe. Îl știu din vedere. Locuiește cu mine în bloc și îl văd frecvent pe la câte un supermarket sau pe alee când vine repede spre casă. Nu merge încet, aproape că aleargă, pesemne că este singurul ritm pe care îl mai știe ca să se asigure că ajunge întreg acasă. La supermarket întâmpină frecvent dificultăți, îi este greu să își cântărească produsele, nu se descurcă și nu prea aude, lucru ce enervează casierele de fiecare dată.

Nimeni nu are răbdare cu bătrânii. Nici eu nu am. Mulți dintre noi nu avem răbdare cu copiii, cu bătrânii nicio șansă. Eu spun mereu că am investit toată răbdarea pe care nu o aveam în propriul copil, astfel că absolut toate celelalte categorii sunt vitregite la capitolul răbdare. Nu-s o persoană răbdătoare și este ceva cu care mă lupt și zbat zi de zi ca să am mai multă. Mai multă nu-i oricât o caut.

Am și eu bătrânii mei și abia le fac față. Nu înțeleg ce le explic, au predat de mult armele, nu îi interesează nimic din ce este nou, iar lumea se schimbă cu o viteză mult prea mare pentru a ține pasul cu ea. Sunt oamenii care au muncit o viață întreagă în același loc, s-au pensionat de acolo și au rămas acasă într-o bulă fără să le pese ce este în lume…până ajung să interacționeze cu lumea. Văd cum toate aceste schimbări le produc disconfort. Nu mai au de foarte multă vreme capacitatea de a învăța ceva nou pentru că nu au acest antrenament. Nici mulți dintre cei tineri sau cei care se îndreaptă deja spre vârsta a doua (că nu sunt singură unde mă încadrez eu) nu au antrenat acest mușchi al învățării de lucruri noi. Au încheiat ciclul învățării o dată cu școala și nu aderă pe durata vieții la niciun curs care să îi scoată din zona de confort educațional. Nu poți fi un bătrân viu dacă ești un tânăr mort.

Din păcate școala noastră cea de toate zilele contribuie foarte mult la dorința de a scăpa de școală. Nu știm să învățăm de drag, nici de plăcere, iar presiunea pe note este foarte mare. Nu mai vorbesc de atitudinea cadrelor didactice de la educatori la profesori. Când un copil de 5 ani vine și spune că este oribil la grădiniță și că sunt prea multe activități de învățare, mă gândesc cu groază oare cât de oribil va fi la școală. Acea școală românească de stat unde învățătorii încă aplică pedepse și scot elevii afară pe hol. Sper să nu urmeze și pusul la colț sau trasul de perciuni. E normal să îți dorești, să abia aștepți, să vrei să termini cu școala. Câți dintre voi nu și-au spus că nu vor mai învăța niciodată în viața lor atunci când au terminat o formă de învățământ? Eu sigur am spus. Doar că eu m-am întors la învățat știind că este singura sursă de evoluție și fiind conștientă că doar așa pot ține pasul cu vremurile în schimbare.

E grea bătrânețea.

Este grea și singurătatea. Constat mult în jurul meu că bătrânii au acest obicei de însingurare, de izolare de societate și de acaparare a familie de bază. Însingurarea și izolarea sunt fenomene pe care le văd în societate indiferent de vârstă. Le văd și la mine. Îmi sunt autosficientă, iar familia de bază îmi este exact ce îmi trebuie, nu mai simt nevoia de socializare față-n față. Asta și faptul că sunt foarte mult absorbită de mediul virtual. Bătrânii nu sunt absorbiți de online. Nici de filme. Nici de televizor, excepție făcând un anume canal de știri care aproape le spală creierul. Însă observ că după o anume vârstă vine și acel nu mai vreau să deranjez pe nimeni. O văd la bătrânii din jurul meu, cu toate că vor să vorbească, să povestească, să socializeze, dar să le fie toate aceste nevoie îndeplinite de familia de bază. O presiune mult prea mare și un obicei care se perpetuează.

Evident că nu sunt toți oamenii așa, că sunt bătrâni înscriși pe la cluburi sau care fac clacă pe bănci în parcuri, la fel cum sunt și tineri care umplu site-urile care oferă cursuri fel de fel, cumva evoluăm, însă ritmul în care noi ne schimbăm este mult mai lent față de cum evoluează părțile celelalte, adică societatea, tehnologia și tot ce presupune o schimbare.

Concluzia? Concluzia este mai jos:

E grea bătrânețea!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Pusei murături. Eu cu mânuțele aistea două și cu două ale copilului care mai mult m-a lăsat baltă.

În ritmul ăsta dacă ajung să fac și sarmale, e clar că m-am stricat.

Eu nu fac sarmale.

Nu fac mucenici deși am făcut.

Nu fac preparate din astea de sărbători specifice paștelui sau iarna de crăciun.

Și nu pun murături.

De ce? Pentru că pe toate le-am făcut acasă la ai mei, mai mult obligat și forțat decât din plăcere. Pentru că îmi apasă niște butoane care mă fac să mă simt inconfortabil. Pentru că prea multă muncă și nu am văzut satisfacția și nici bucuria în acele munci.

Și pentru că presiunea era prea mare de parcă ne pregăteam de maraton și nu de sărbători.

Așa că am zis că nu fac, nu pun, nu vreau să mai trăiesc disconfort. Pentru că disconfortul nu aducea și bucurie, rămâneau doar stresul, epuizarea, enervarea și toate celelalte care nu îmi plăceau.

Doar că…

 Mai tratez ceva colo, mai vindec ceva dincolo, mai schimb o paradigmă, mai văd lucrurile în altă lumină. Așa se face că a venit copilul cu un borcan cu castraveți de la grădiniță. Că au lucrat acolo în acest fel care m-a bucurat și în euforia mea m-am auzit spunând: hai, vrei să punem și noi murături în weekend?

Nu mama, mie mi-a ajuns, mi-a fost suficient la grădiniță, o activitate total anostă și nu îmi mai trebuie, pot să trăiesc și fără murături. Așa m-am bucurat. Dar doar în capul meu că nici copilul nu-i Enstein, nici Kant, e copil normal care la auzul acelei întrebări a zis Daaaaaaaaaa. Cu mult aplomb și și mai mult entuziasm.

Așa se face că a doua zi, am luat copilul de o mână, plasa în altă mână, am mers în piață, am ales împreună legumele, am plătit, ne-am întors acasă și ne-am pus pe treabă.

Jonglam de ceva vreme cu ideea murăturilor, mai ales că îmi era poftă de pepenaș murat. Acum ceva vreme un supermarket a avut la vânzare pepene murat la borcan care m-a ademenit până l-am luat în brațe și am plecat cu el spre casă. Doar că acest pepene a ajuns foarte repede la gunoi din păcate. Era ceva oribil de nemâncat. De atunci m-am tot gândit să fac eu murăturile mele care să îmi placă, doar că lenea a câștigat de fiecare dată. Până în momentul în care am zis hai că pot.

Și am putut!

Mai mult eu că al meu copil după ce a curățat un morcov și-a amintit de o jucărie pe care nu a mai băgat-o în seamă de secole. După ce a curățat ceva usturoi s-a plictisit. După ce a pus 2 gogonele în borcan a strigat vecina. Și așa am rămas eu să mă lupt cu borcanele și cu disconfortul. Stai, care disconfort? Nu am avut niciun disconfort. Mi-a plăcut să pun în borcane exact ce legume am vrut eu și cum am vrut eu. Mi-a plăcut că m-am oprit exact atunci când m-am plictisit și am obosit. Că nu a fost un maraton al murăturilor, ci o activitate normală de făcut cu copilul care a stat exact atât cât a avut chef. Da, mi-a plăcut să pun murături, mi-a plăcut să aleg legumele. Și mi-a plăcut să mă gândesc la momentul în care voi desface un borcan cu legume murate, sărate și crocante și le voi pune pe masă pentru ai mei, dragi mie.

Nu vă imaginați că am pus butoaie cu murături, nu este cazul, doar am jonglat cu câteva borcane între 800 gr si 2 kg și pe care abia aștept să le degust.

Nu știu dacă anul viitor mă va găsi în același stadiu cu borcane întinse pe masă, dar știu că orice este posibil, iar eu rămân deschisă să primesc informațiile care ajung la mine. La sarmale nu mă bag. Încă!

Acum, dacă or să și iasă murăturile mele sau nu sau dacă vor fi pe placul meu, este discutabil, eu de fapt mă bazez pe murăturile pe care le pune soră-mea, dar sstt să nu mai spuneți nimănui :).

Sursa: Pinterest

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Magia ordinii & Kiki & Jax – Magia prieteniei îți va schimba viața – Marie Kondo

Am tot scris despre Marie Kondo și metoda ei de a face ordine, numită KonMari, încât probabil ajunge să fie prea mult.

Încă una și mă opresc. Promit.

Am zis că m-am apucat de o reorganizare a casei după ce am citit Bucuria ordinii. Între timp am urmărit pe youtube filmulețe cu Marie Kondo și emisiunile filmate de pe Netflix ca să văd exact cum procedează atunci când face ordine, cum împachetează hainele și cum sunt toate așezate în așa fel încât să nu se mai ajungă la dezastru.

Magia ordinii am impresia că este prima carte scrisă, Bucuria ordinii fiind cea care i-a urmat. În Bucuria ordinii găsiți și imagini, descrierile sunt urmate de exemplificări grafice. În magia ordinii acestea lipsesc, însă în esență informațiile sunt asemănătoare. Dacă vă hotărâți să parcurgeți drumul acesta, eu recomand Bucuria ordinii și este suficient, sunt eu destul de nebună încât să citesc toate cărțile și este de ajuns.

Au trecut mai bine de șase luni de când am reorganizat casa și toate dulapurile. Ordinea se menține, nu au apărut lucruri inutile între timp, nici nu s-au înmulțit cele existente. Am un dulap golit de atunci de la marea reorganizare care este și acum gol. Deși Marie recomandă să nu rămână mobilă goală că nu acesta este scopul ordinii, la mine s-a întâmplat și până acum nu a fost pus în pericol să se umple. Încă nu știu de ce îl păstrez și nu știu nici care va fi soarta lui până la final.

Cu toată ordinea și orânduirea casa nu este brici tot timpul. Genul acesta de ordonare nu asigură o casă care nu va mai fi niciodată dezorganizată. Din contră, dezordine se va produce. Mai ales într-o casă cu câte un copil mic sau cu membri care împrăștie lucruri așa cum sunt cei din familia mea. Diferența acum este că ordinea se face cu mai multă ușurință. Lucrurile ajung mai ușor la locurile lor. E ca și cum fiecare și-a învățat poziția de bază și tinde să ajungă acolo.

La fel este și cu împachetatul hainelor. Pe lângă faptul că acum nu mai calc. Nu chiar deloc, ci aproape deloc. Cămășile și hainele pretențioase ca material încă ajung sub fierul de călcat, însă se întâmplă foarte rar. Înainte strângeam hainele de la uscat și le îngrămădeam într-un coș de rufe până mă urneam să le calc. Înainte să am copil treaba asta îmi ocupa o după amiază întreagă sau două dacă erau foarte multe. Stăteam mult în picioare și mă durea spatele. După ce am avut copil și a durat ceva până n-am mai călcat, dura și o săptămână să golesc coșul de rufe. Acum strâng hainele de la uscat și mă apuc să le împachetez, nu le mai depozitez nicăieri, nici nu le mai las grămadă într-un loc. Le netezesc cu palma și când mă apuc de îndoituri, hainele nu opun rezistență, nu se fac cute și nu rămân șifonate, ba chiar se mai îndreaptă cât stau în cutie în dulap.

Da, la început a fost greu, chiar foarte greu, nu se așezau nicicum și am fost convinsă că nu o să îmi iasă, însă am avut răbdare (greu de crezut) și m-am obișnuit cu metoda.

Revenind la Magia ordinii, cartea nu aduce nimic în plus față de Bucuria ordinii, poate doar ca povești expuse în carte diferă, însă conținutul este asemănător. Doar mi-a întărit mie convingerea că sunt pe drumul cel bun și că mi se potrivește acest stil organizat și relaxat de așezare ale obiectelor din locuință.

Marie Kondo a scris și o carte pentru cei mici numită Kiki & Jax – Magia prieteniei îți va schimba viața. Este o carte destinată copiilor mici, undeva până în 7 ani, apoi este mai greu de implementat un astfel de obicei. Prezintă în carte două modele diferite de personalitate. Unul căruia îi place să ordoneze și unul căruia îi place să își umple casa cu tot ce găsește. Un strângător din acesta mic am și eu acasă și până acum această carte nu a adus nicio modificare de comportament. Cine știe, poate în alte case este mai mult succes. Cartea este simpatică, ilustrată, iar la final are și o reprezentare grafică pentru împachetarea hainelor ca să îi ajute pe copii să folosească aceeași metodă de împachetare.

Traiul într-o casă ordonată este mai ușor de dus. Din casa mea cel mai mult îmi plac dulapurile cu haine la interior. M-aș muta și eu acolo dacă aș putea, atât de multe îmi place cum stau așezate toate acele haine care par că respiră și se odihnesc în același timp.

Atât pentru azi, luați cu ordonare și organizare dacă încă nu ați trecut la fapte.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când 20 de ani de la terminarea liceului nu mai pare timp așa puțin ca atunci când nu îi numeri.

Discutam zilele acestea cu prietena mea din liceu. Ohoo de cât timp ne știm noi am renunțat să mai numărăm că ne dăm seama că poate fi o viață de om. Din păcate ne vedem rar deși locuim în același oraș, dar am realizat că simplul fapt de a fi în cartiere diferite e ca și cum ne-ar departe mii de km și atunci e normal să fie greu să te vezi. Sau poate doar suntem comode și ne găsim scuze pentru că s-a mutat comunicarea în scris. Și asta este valabil pentru mai toate relațiile cu oamenii din jur: mai mult în scris și mai puțin pe viu.

Din când în când descopăr informații pe care ori le-am uitat, ori nu le-am știut niciodată și mă apucă așa o nemulțumire când mă gândesc la școală. Cum am pierdut ani din viață învățând lucruri inutile și cum nu am învățat lucruri care chiar ar fi fost necesar să le fi știut.

Și ca să nu spun că arunc așa vina pe școli din vârf de degete, eu mereu îmi verific informațiile. În cazul de față cu prietena mai sus menționată. Își amintește ea așa ceva? Sigur? Înseamnă că am uitat eu. Ei asta cu am uitat eu nu prea s-a aplicat că ce nu știam eu, nu știa nici ea. Acum nu zic, e posibil să fi fost amândouă toante sau să fi chiulit fix în momentul acela când se distribuia informația, nici asta nu prea se aplică. Acum de toante, nu știu ce să zic, dar de chiulit noi nu chiuleam că eram tocilare. Doar prin a 12-a au ieșit rebelele din noi și am început să mai sărim peste ore, dar rar.

În tot cazul nu despre învățătură am vrut să fie azi, asta a fost așa o introducere în context ca să vedeți cam cât de bătrână sunt eu de fapt. Și că am prieteni din paleolitic. Râdem, glumim, dar anii 80 și ceva par din ce în ce mai îndepărtați.

Ziceam că recent am mai trecut prin filtrul nostru ceva informații pe care le știm sau nu le știm și nu știu cum nu am fost atentă și discuția a deraiat spre profesori. Vorbeam de profesorii de la informatică, se pare că am avut mai mulți, eu îmi amintesc de doi, ea de trei. Aici s-a produs marea schismă. Pentru simplul fapt că eu am dreptate iar ea nu are. Atât de simplu.

Am suspectat-o chiar că a fost la alt liceu deși o vedeam zilnic, iar ea a crezut că mă îndrept spre bolile alea care te fac să uiți lucruri.

Concluzia a fost că ea a inventat profesori, eu i-am șters, dar împreună scoteam de-o catedră. Adică am avut o profesoara, asta a fost limpede pentru ambele părți implicate. Apoi am mai avut un profesor, unul singur, pe care și-l amintea și ea. Și fiecare și-ar fi văzut în liniște de viața-i proprie dacă nu mai scotea din joben un alt profesor. De ce sunt convinsă că nu a existat al treilea profesor? Stați că vă spun. A luat ingredientele de la profesorul comun și le-a pus la al treilea schimbându-i doar înălțimea și culoarea părului. E clar că este fake ca lumina zilei. Ochi albaștri? Bifat! Accent moldovenesc? Bifat! Piele albă? Bifat! Tânăr? Bifat! Toate fetele leșinate în urma lui? Bifat! Toate sunt amintiri comune. Pe toate le-a luat și le-a atribuit și celuilalt care nu a existat de fapt, e clară treaba.

Stați aproape maică să vă mai spunem ce nu ne mai amintim.

Amintirile noastre sunt scindate, ele se modifică ori de câte ori le accesăm și doar avem impresia că sunt conform cu realitatea. Realitatea este relativă și este a fiecăruia. Ori de câte ori accesăm o amintirea se adaugă sau se șterg elemente, cel puțin așa zice neuroștiința. Totuși nu se modifică într-atât de mult încât să adăugăm sau să ștergem persoane. Asta ține de alt spectru.

Eu spun că doar la informatică am schimbat profesorii, în rest au fost constanți. La geografie nu îmi mai amintesc dacă am avut 1 sau 2 in toți cei 4 ani de liceu. Deci, cum stați cu memoria? Vă mai amintiți de profii din liceu?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Frica – o emoție puternică ce poate deveni un balaur cu multe capete.

Eram într-o zi pe un hol cu o carte în brațe așa cum fac de obicei atunci când aștept copilul de pe la câte o activitate. Holul acesta găzduia mai multe săli cu activități diverse pentru vârste diferite.

Două uși mai la dreapta se schimba tura la ceva dansuri. O mamă a scăpat din ochi copilul, copil care era de școală primară, avea 8-9 ani. I-o fi zis unde se duce și mama n-a auzit sau poate că la vârsta aia nu mai este nevoie să justifici fiecare pas. Mama a întrebat în jur unde îi este copilul, un părinte i-a spus că la baie, doar că de la baie nu mai venea. Mama a început să se agite, să strige, nimeni nu răspundea. În final după ce a răcnit de s-a auzit în trei cartiere mai la stânga, a ieșit și copilul de la baie, speriat și plâns când a văzut că balaurul din maică-sa amenința să îl înghită.

Frica.

Acum ceva vreme eram în mol cu al meu copil, era multă lume, erau activități diverse și ateliere de tot felul. La un moment dat ne uitam la un curs de prim ajutor, nu era foarte multă lume, însă oamenii erau ciorchine ca să vadă cum se acordă primul ajutor în diverse situații. Al meu copil și-a retras mâna din mâna mea și s-a făcut nevăzut în exact o fracțiune de secundă cât mi-a luat mie să întorc capul. Și nu l-am mai văzut. Am mers în direcția în care am crezut că s-a îndreptat, am dat ocol locului împrejmuit pentru activitatea care se desfășura acolo, am mers la scările rulante să văd dacă s-a aventurat, m-am uitat peste balustradă să văd dacă este la alt etaj, am mai ocolit perimetrul de trei ori și nici urmă de copil. Panica a urcat în mine cu viteza luminii. Îmi venea să plâng și să țip în același timp. Am scos telefonul să îmi sun soțul să îi spun că am pierdut copilul și să mă ajute să îl găsesc, mi-am dat seama că nu are cum să mă ajute pentru că era departe tare. Apoi m-am uitat după un paznic ca să mă ajute să îmi spună unde să merg să dau anunțul prin stație că îmi caut copilul. Toate s-au întâmplat într-un timp foarte scurt care mie mi-a părut a fi un secol.

La un moment dat de undeva din mine s-a auzit rațiunea. Hey, ai investit mult timp, explicații, atenție în copil, ai un copil deștept care știe unde să se întoarcă la tine, mai ai răbdare. Și într-adevăr în timp ce gândul acesta îmi rula în minte și în timp ce începeam să mai dau o tură, spre mine venea al meu copil care începuse să se impacienteze pe măsură ce se apropia de mine pentru că probabil fața mea era mai mult decât evident transfigurată.

Acela a fost singurul moment în aproape șase ani când am avut o situație de genul acesta. Copilul de fapt nu plecase nicăieri, era acolo în acel perimetru doar că oamenii fiind înghesuiți eu nu am văzut nimic. Voia să fie mai în față să vadă mai bine. În momentul în care l-am văzut l-am luat în brațe, dar îmi venea să și urlu, să întreb de ce îmi face una ca asta. Doar am luat în brațe. Ne-am așezat pe o bancă, am spus că m-am speriat, că am crezut că s-a pierdut, că nu știam unde să caut, că este aglomerat și că nu trebuia să îmi dea drumul din mână. Am căutat să am un ton normal, însă sunt convinsă că panica a răzbit din toate unghiurile gâtului meu.

Frica.

Frica a fost acolo în ambele situații de posibil copil pierdut și faptul că mintea noastră țese scenarii. Cu viteza luminii mintea poate emite mii de gânduri în timpul cel mai scurt posibil. Într-un minut ai timp să asiști la cele mai negre scenarii ale minții.

Ce face diferanța? Modul în care investești în tine și în emoțiile tale ca atunci când apare o situație neprevăzută raționalul să se audă.

Sunt ferm convinsă că într-o altă viață a mea mai îndepărtată aș fi reacționat și eu exact ca prima mamă, ba chiar mai mult cred că aș fi prins copilul de umeri și l-aș fi scuturat bine ca altă dată să nu mai facă și să nu mă mai pună în situația aceea de a-mi fi frică. Și undeva într-un colț al minții mele exista această posibilitate și atunci în mol, însă raționalul și prezența momentului au fost cele care m-au scos din panică și au liniștit balaurul.

Mă bucur că investiția în mine dă roade. Pentru mine este un exemplu concret de eficiență a muncii pe care o depun de ani de zile pentru a-mi fi mai bine. Nu mă mai las atât de ușor copleșită de emoții puternice. Că există o gestionare pe care o pot accesa, că am învățat să îmi aduc mintea de pe coclauri și să o pun să facă ce vreau eu când vreau eu. Nu, nu îmi este ușor și nici nu îmi iese de fiecare dată, dar se pare că în situații presante revine la putere călărețul și nu leșină elefantul, vorba celor de la Mind Architect.

Zilele acestea frica mă pune din nou la încercare pe o altă temă pe care nu am integrat-o suficient și care a ieșit la suprafață să se arate. Procesul este departe de a fi finalizat, însă după ce iraționalul a dat o tură prin ograda mea, a apărut și raționalul cu stindardul la purtător. Mai lucrez, mai lucrez și iar lucrez.

Pentru astăzi vă doresc să puteți să puneți degetul pe frică atunci când vine în vizită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Minestrone în stomac. Să fie ăsta dor de Italia?

Adevărul este că îmi este dor de o plecare, de o hoinăreală pe undeva. De frumos. De alt aer. Nu este posibil momentan, deși vorba aia, o vacanță este oricând binevenită.

Când am fost în vară în Italia am avut ocazia să mănânc această supă groasă și dulce care abundă de legume, numită minestrone. Este prima dată când o mănânc la ei și este și prima dată când încerc eu să o gătesc.

Supa lor mi-a plăcut tare mult. Era densă, cu o zeamă cremoasă, multe legume și cu ceva parmezan deasupra. Doar se știe, mâncarea fără parmezan nu are viață :).

Cum Rimini este foarte aproape de San Marino, deși viața mea s-a desfășurat mai mult în Rimini, mie de San Marino îmi este mai dor. Să merg pe străduțele acelea înguste și pietruite, să urc pe lângă magazine micuțe, să cobor pe lângă restaurante cochete cu fețe de masă curate. De cetatea aceea care are atâta piatră cât să îmi ajungă aerul rece până în măduva din oase.

Da, supa am mâncat-o în Rimini, dar acum nu mai poate omul să viseze și la țara vecină? O supă or avea și-n San Marino, zic, deși n-am căutat eu acolo supa.

Așa se face că atunci când am intrat la Lidl și am văzut legume pentru minestrone mi s-a aprins beculețul, nările mi s-au umplut de mireasma caldă și dulceagă a supei iar simțurile mele s-au acutizat mai ceva ca urechea unei vulpi în așteptare de atac. Am căutat repede și un parmezan și dusă am fost.

Așa este, am cam sărit peste etape și am folosit legume congelate. Nu sunt împotriva lor, însă nici nu am un obicei din a le folosi, adică se întâmplă mai rar, dar se întâmplă.

Supa aceasta este diferită de la farfurie la farfurie în Italia. În principiu se gătește cu ce are omul prin casă. Este o supă groasă cu legume de sezon, din orice sezon. De aceea și variază. Toamna poate avea dovleac în componența ei, iar vara aproape orice se poate găsi într-o grădină. Are atât de multe legume că ar ieși două mâncăruri din ele.

Supa mea are în componență nu mai puțin de 14 legume: dovelecel, morocov, fasole boabe, fasole păstăi, mazăre, ardei gras, broccoli, spanac, țelină, varză, praz, roșii, cartofi, usturoi.

Eu am călit legumele acestea în puțin unt, apoi am pus 2 litri de apă la 1 kg de legume și am lăsat să fiarbă aproximativ  40 de minute. La final am asezonat cu sare, un praf de piper, un vârf de oregano și un strop de paprika. Probabil că rețeta de bază nu avea astfel de condimente, însă eu așa am simțit să pun în oală și am pus. La final în bol a aterizat și niște parmezan răzuit și a ieșit o supă densă și tare aromată, caldă și bună pentru zile cu frig și soare din ce în ce mai puțin.

La gust seamănă cu ce am mâncat în Italia, nu este exact la fel, dar este mulțumitor. Promit că am să fac și cu legume proaspete când am să fiu pe tihnă pentru că voi repeta preparatul acesta cu siguranță.

Luați cu lingura că tot e prânz.

Text scris de Iulia Dumitrescu.