Doar în filme am  mai văzut așa ceva.

Eram pe drum elen, urma să plătim o bucată de autostradă când de mașina noastră s-a lipit o altă mașină atunci când s-a ridicat bariera și a trecut odată cu noi, a virat rapid pe banda doi și dusă a fost. Totul s-a întâmplat atât de repede că abia am avut timp să realizăm ce a fost.

Mașina de care spun eu aici nu avea numere de înmatriculare și a trecut fără să plătească forțând bariera.

Câțiva km mai încolo când plăteam taxa pentru podul pe care aveam să îl traversăm, aceeași mașină albă, fără plăcuțe se lipise de o altă mașină, aceeași schemă.

Este genul de infracțiune pe care eu de regulă o văd în filme… în to fast to furious sau cine știe poate dacă s-ar fi făcut film după cartea lui Tibi Ușeriu.

Cum ajunge o mașină fără urmă de plăcuță să circule așa prin țări libere fără să vadă nimeni, fără nicio oprire, fără să se sesizeze nimeni?

Bine, noi aveam drumul nostru, nu am urmărit mașina aia, habar nu am ce destinație avea și dacă până la urmă a fost oprită și întrebat șoferul de sănătate sau acte. Întâmplarea a fost să ne intersectăm la două puncte de plată. Da, plată pentru ăștia de ne deplasăm corect.

Nu mă întreb ce a determinat șoferul să dea plăcuțele jos și nici dacă fugea de ceva sau de cineva, însă mă întreb dacă lumea în care trăim este sigură. Bineînțeles că se întâmplă nelegiuiri peste tot în lume, dar oare putem fi protejați eficient?

Rămâneți cu mine, vă mai povestesc de infractorii lumii.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Faceți-ne, asfaltați-ne, curățați-ne, dar nu ne deranjați vă rugăm.

De mai bine de o lună în bucățica de cartier în care locuiesc eu se muncește de zor.

Se pun flori, se aduc ghivece imense, se sparge asfaltul găurit și stricat, se pune strat nou și proaspăt, dar mai ales drept de asfalt. Este o forfotă continuu de la 7 dimineața și până spre seară. De undeva se aude aproape tot timpul un zgomot de spars betoane și bucăți de asfalt. Rar sunt pauze și acelea scurte. Când nu se aude picamer, se aude flex, când pare a fi liniște se aude o bormașină. Bine, bormașina este posibil să se audă de pe la vreun vecin, dar în vacarmul general deja nu mai contează.

Am mai zis eu că se schimbă fața cartierului, a zonei, a sectorului, și a lumii se poate schimba. Când ies din bloc încep să văd civilizația că până de curând vedeam doar gropi și urât. Bune și gropile totuși că sărea copilul în bălți când ploua. Văleu, acum unde mai sare!?

Aștept reabilitarea aceasta de aproape zece ani. Când m-am mutat în zonă nu era ciuruită rău, dar începea să fie, însă degradarea a fost cu siguranță foarte rapidă. Eu am lăsat disconfortul deoparte și m-am bucurat de evoluție. Știam că nu va fi disconfort la nesfârșit. Cam aproximativ două săptămâni au lucrat pe fiecare zonă mai mare și o săptămână pe cele mici.

De când au început lucrările acestea am văzut nemulțumirile în toate formele ei. De la praf, la zgomot. De la faptul că muncitorii stau la umbră, la faptul că nu respectă orele de liniște. oamenii vor progres, dar dacă ar fi posibil să îi ocolească ar fi minunat.

Nu vorbesc aici și acum despre faptul că în 2022 încă mă bucur de asfaltări în loc să discutăm despre proiecte mai îndrăznețe, poate o metodă de montare a panourilor fotovoltaice pe blocuri, ori ceva cu poluarea. Nu ne înscriem încă în acele țări civilizate care nu așteaptă zece ani pentru o asfaltare astfel încât să existe și discuții elevate pe lângă asfaltări, înțeleg asta. Bine totuși că începem de undeva.

Când se muncește inevitabil este și zgomot. N-ai cum să spargi beton sau asfalt silențios decât dacă poate pui un termopan deasupra lucrării și te asiguri că rămâne zgomotul acolo în fundal înfundat și nu iese la suprafață.

Întrebarea care mă macină pe mine este alta: cam cât de bolnavi suntem de nu reușim să vedem dincolo de interesul propriu? Cât de tare ne sunt întinși nervii de nu putem accepta o săptămână de disconfort pentru ani întregi de confort și bine? Preferăm praful și gropile numai să nu care cumva să ne deranjeze ceva, să nu ne tulbure existența noastră infimă.

Țara asta ne-o îmbolnăvi așa rău? Nu știu, dar clar ceva nu merge bine la cât de triști sunt oamenii. Am uitat să zâmbim, să ne bucurăm. Nimeni nu mai zâmbește când îți oferă un serviciu. Acum o săptămână la poștă m-au ajutat două angajate diferite. Era liber și am putut apela la ambele cu situații diferite și ambele au vrut să mă ajute, nu m-au expediat de la una la alta. Știți la poștă lucrează unii dintre cei mai triști, tracasați și uneori acri oameni. Femeile acelea acolo au contact cu oameni care sunt extraordinar de greu de gestionat, iar din aceștia sunt zeci pe zi. Una dintre doamnele care mi-au rezolvat mie treburile a terminat mai repede, la ghișeul la care eram a durat mai mult, a fost o procedură mai lungă, totul se scrie de mână. Încă. Atunci când am terminat am oprit special și la ghișeul celeilalte să îi mulțumesc pentru ajutor și să îi urez să aibă o zi ușoară. Nu vă puteți imagina uimirea de pe fața doamnei. Sunt convinsă că măcar pentru o perioadă din ziua aceea i-am schimbat în bine starea de spirit. Aprecierile aduc multă liniște. Dar nici asta nu știm să facem, nu știm să oferim ceva din noi celor care ne oferă servicii, ne enervăm ușor și catalogăm imediat, iar asta este ceva ce și eu fac chiar dacă muncesc să schimb. Suntem oameni dificili în țara asta cu bagaj greu de dus în spate. Poate ca de aia ne și place atât de mult să călătorim în străinătate să vedem cum la alții se poate și amabilitate și stat în ambuteiaje în trafic fără înjurături și să clătinăm triști din cap: la noi nu se vrea domnule!

În final voiam să vă spun că am stradă asfaltată, că parcarea nu mai este o groapă imensă, că florile din ghivecele mari sunt udate la timp. Ce să mai, mă lăudam, nu este nevoie să întrebați.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin

Nu judeca fiecare zi după recolta adunată, ci după semințele pe care le semeni.

Am plonjat în această carte fără să am nici măcar un indiciu despre ce îmi poate oferi. Poate dacă aș fi citit vreo informație înainte, mă gândesc că aș fi sărit peste lecturare și tare mult aș fi greșit.

Deși anul încă nu s-a încheiat, iar eu mai am încă de citit multe cărți, declar de pe acum că Apă proaspătă pentru flori este în topul cărților citite. Îmi este greu să cred că vreun alt autor va reuși să întrunească toate condițiile pentru a depăși scriitura lui Valerie Perrin.

Și spun de la început, ca să nu avem dubii, că nu ar trebui și că ar trebui deopotrivă să citiți această carte dacă sunteți în doliu. Dacă procesați un doliu nu-i o carte bună de lecturat, însă totodată este cartea ideală pentru lectură, exact pentru a depăși momentul. Depresiile, suferința, relațiile toxice, relațiile abuzive, rănile de abandon, toate se regăsesc în acest roman minunat scris și care poate scoate la suprafață sau poate ajuta la rezolvarea tuturor acestor răni.

…Cuvintele ucise se duc să urle în adâncul nostru.

Pe undeva Apă proaspătă pentru flori mi-a amintit de Oamenii fericiți citesc și beau cafea de Agnes Martin-Lugand – un alt roman care m-a păcălit după tilu și după copertă. Parcă au franțuzoaicele ceva în sânge de scriu atât de profund și de minunat în modul cel mai dramatic posibil.

Nu dai niciodată de oameni din întâmplare. Ei sunt trimiși să ne încrucișeze drumurile cu un anumit motiv.

Dacă citind cartea lui Lugand aproape că m-am înecat în suferință și am scos la suprafață multă durere, citind cartea lui Perrin am trăit o altfel de experiență literară. Nu pentru că ar fi aceasta mai puțin dramatică decât cealaltă, ci pentru că multe emoții au fost deja eliberate, consumate, acceptate. Așa am reușit să mă bucur de un citit curat. Trist într-adevăr, dar deosebit de înduioșător. În timp ce citeam mi-am dat seama că este prima carte cu un conținut trist de care mă bucur real. M-am bucurat și de celelalte însă nu am avut timp să observ atât de bine conținutul și scriitura, întorsăturile de situație, poate umorul când eu citeam printre lacrimi.

Cartea lui Valerie Perrin este cartea cu cele mai multe lecții de viață. Citate potrivite plasate bine în carte astfel încât să fie văzute, sa fie asimilate.

Trebuie să înveți să oferi absența ta celor care n-au învățat cât de importantă este prezența ta.

În Apă proaspătă pentru flori am găsit umor, ironie, speranță, moarte. Am întâlnit viața unei mame distruse după ce și-a pierdut fiica într-un incendiu. Cartea urmărește viața acestei mamei, de la speranță, la ruinare, la decădere, la supraviețuire, la iubire, la trăire. Am mai găsit povești diverse, adulter, iubiri mature la vârste la care mulți nu se mai gândesc la iubire. Am întâlnit sentimentul de vinovăție, un sentiment greu de trăit cu el. Și am mai găsit și mister. Un mister care se dezvăluie ușor-ușor până la finalul cărții lăsând povestea să curgă într-un ritm molcom.

Ce frumos este astăzi afară! În fiecare zi mă întâlnesc cu frumusețea lumii. Există, desigur, și moarte, durere, timp urât, Ziua Tuturor Sfinților, dar viața iese întotdeauna la suprafață. Mereu există o dimineață când lumina zilei este frumoasă și iarba crește din nou pe pământurile pârjolite.

O poveste despre viață, iar viața pentru unii este mai intensă, pentru alții mai dureroasă, pentru alții plină de șotii, oricum ar fi, tot viață se numește, chiar dacă uneori greutățile sunt prea apăsătoare. În Apă proaspătă pentru flori am vizionat filmul unei povești despre viață. O viață diferită și diversă, dar tot viață.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Buhnici- un caz clasic de comunicare de criză.

Acum pentru că a trecut valul de hate legat de acest derapaj exprimat public și televizat, am zis să vin și eu cu o altă perspectivă, una profesională. Nu iau partea nimănui deși aș putea, nu achiesez la spusele domnului mai sus menționat, însă eu vreau să tratez subiectul din punct de vedere PR-istic. Aici cei neinteresați puteți închide paginile și să vă întoarceți la viețile voastre pentru că poate fi plictisitor.

Câteva date tehnice.

În timpul festivalului Neversea care s-a desfășurat între 7 și 10 iulie, George Buhnici considerat persoană publică, fost jurnalist, actualmente vlogger/blogger, a oferit un interviu pentru o emisiune tv de tip cancan în care a declarat că la mare îi place să vadă piele tonifiată fără vergeturi și fără celulită, continuând seria declarațiilor cu compararea corpului soției sale cu corpul unei minore.

Câteva zile mai târziu informația s-a rostogolit în media, a fost preluată în online de mai toți blogerii, de mai toate persoanele publice și site-urile de scandal, astfel că  subiectul fierbinte al momentului a apărut în Click, Cancan, mihaivasilescublog, prințesa urbană, vice etc.

Când lucrurile au luat amploare, Buhnici a publicat în data de 18 iulie pe blogul său o explicație care a reaprins subiectul în media.

La aproximativ două săptămâni de la interviul buclucaș, Buhnici a lansat un video pe canalul său de youtube în care și-a cerut scuze și s-a autocatalogat mârlan.

Cum e cu criza.

Cazul este unul de criză, asta este clar. Comunicare de criză. Buhnici este persoană publică, s-a retras din televiziune ca să se ocupe integral de partea de IT în mediul online. Prin urmare ar trebui să fie un exemplu pentru cei care îl urmăresc, pentru comunitatea pe care și-a construit-o. Activitatea sa i-a atras parteneri care i-au permis realizarea de podcasturi.

În primă fază Buhnici a păstrat liniștea, probabil sperând să se evapore interesul internauților, când a văzut că a devenit subiectul preferat al momentului, la aproximativ o săptămână după interviu a publicat pe blogul personal un text în care explică ce a vrut să zică de fapt cu acel interviu. Nu a considerat că este necesar să își ceară scuze, și-a asumat interviul și nu a dat înapoi de la crezul său. Lucru care l-a îngropat și mai tare crescând furia în online.

Partenerii de afaceri l-au somat să își ceară scuze pentru a continua colaborarea, însă solicitarea a rămas fără ecou și BCR s-a retras din a-l sponsoriza pe Buhnici.

Ceea ce părea a fi scandalul momentului a dus la crearea unor campanii publicitare cu trimitere la declarațiile lui Buhnici. Astfel a apărut reclama la Gillette Venus în care se promovează pielea cu vergeturi, dar și reclama de la Freshful by Emag cu celebra roșie cu vergeturi.

La aproximativ două săptămâni de la lansarea interviului, George Buhnici a publicat un video pe canalul său de youtube în care își cere scuze pentru momentul în care a declarat lucruri pe care nu ar fi trebuit să le facă publice.

Concluzia.

Dacă scuzele de final ar fi venit imediat ce video-ul a început să circule în online și ar fi spus că a greșit când a vorbit cum a vorbit, sunt convinsă că tot scandalul și indignarea publice ar fi fost mult diminuate. O comunicare eficientă face toată treaba. Credibilitatea îi este foarte zdruncinată, a pierdut colaboratori, potențiali clienți și mulți oameni din comunitatea sa. Scuzele venite mult prea târziu față de eveniment, mai ales după ce și-a asumat ceea ce a spus și a menționat că nu își cere scuze pentru că nu a greșit cu nimic, i-au pecetluit noua identitate publică.

Ce a fost rău, ce a fost bine.

Declarațiile în sine au făcut mult rău, mai ales că noi încă trăim într-o țară în care pedofilii sunt provocați de copilele minore, iar fetele violate poartă vina pentru viol, astfel de declarații rostogolite în spațiul public fac foarte mult rău.

A fost bine că oamenii au luat atitudine, chiar dacă mulți pe model de imbufnați, mulți au răspuns cu ură la acest derapaj care a fost taxat din foarte multe direcții.

Cumva ne îndreptăm spre o pistă bună, însă mai întâlnim mulți bolovani pe drum. M-am bucurat când am văzut câți oameni au luat poziție și nu au râs și au mers mai departe, însă m-am întristat când am văzut că mulți dintre cei care au reacționat au fost tot pe modelul Buhnici deși ei considerau că procedează corect.

Și totuși…

Eu îl văd un caz bun de tratat la facultățile de profil, de disecat în toate părțile pentru a scoate la iveală tot ce poate oferi o astfel de comunicare de criză.

Dacă eu aș fi fost PR-ul lui George Buhnici (bine că nu sunt și frigiderul meu se menține gol), ar fi oferit o declarație cu scuzele de rigoare și cu mea culpa imediat ce onlineul a preluat interviul. Mai mult și soția dumnealui care îi aprobă derapajele ar fi dat un comunicat în care și-ar fi susținut soțul, dar ar fi înfierat limbajul folosit. Cum experiența le-a lipsit cu desăvârșire și situația aceasta avenit ca un tăvălug peste ei, media sapă în continuare prin declarațiile lor și scoate la înaintare mizeriile pe care le tot elucubrează soții Buhnici de ani de zile.

Textul de astăzi este documentat, fiecare informație are trimitere in hyperlink către surse, le puteți accesa dacă nu le-ați văzut deja de zeci de ori.

Am ales să scriu la calm, după ce valul de isterie a trecut sau cel puțin s-a diminuat considerabil, după cum am spus și la începutul textului, nu am scris astăzi ca să pun la zid, ci doar să fac o analiză din punct de vedere al comunicării defectuase. Scuzele acelea pe care le aștepta toată lumea imediat după ce a declarat lucruri care nu aveau ce să caute în spațiul public, sunt ne-credibile, iar imaginea lui a rămas cea pe care a arătat-o în timpul festivalului Neversea.

Pentru mai multe păreri pr-istice, urmăriți-mă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Poftă bună!

Vara aceasta am lăsat-o mai moale cu gătitul. M-a izbit o mare lene de bucătăreală, bine, căldura care a stors vlaga din mine a adus o mare lene în general. Însă clar în bucutărie a lovit cel mai tare.

Nu, nu am trecut mai mult pe mâncare comandată sau cine în oraș. Pe acestea le păstrăm pentru pofte mai mult și uneori când chiar nu avem cum să punem o mâncare pe masă, altfel eu sunt adepta mâncatului acasă cu mâncare preparată în bucătăria mea. Chiar dacă nu am mai pus aragazul la treabă, de o salată tot am avut energie. Sau mâncăruri rapide și ușoare care nu necesită prea multă preparare termică.

În weekend m-am răsfățat cu mâncare bună gătită de alți oameni. Că na, așa-i când nu ești la tine acasă, te bucuri de munca altuia. Astăzi însă nu se mai putea, țipa frigiderul de gol ce era.

Aveam în dulap de ceva vreme acest orez negru pe lângă care mă tot învârteam pentru că nu știam ce să îi fac, nu am mai gătit până acum orez sălbatic, nici nu am mai mâncat, dar astăzi i-am dat o șansă.

Am umplut o oală cu apă, nu am măsurat nimic, pe pungă scria să pun apa de șase ori cantității de orez. Eu doar am pus apă cât am considerat că ar fi suficient. Am spălat bine acest orez, apoi l-am pus în apa ce dădea în clocot și în care pusesem înainte o linguriță de sare. L-am lăsat să fiarbă cam 40 de minute și l-am amestecat din când în când, la final l-am scurs în strecurătoare.

Am pus la rumenit două bucățele de unt, peste care am turnat câte o cutie de porumb și una de mazăre, n-aș putea să spun exact de ce, așa am considerat eu că ar trebui să se potrivească, însă sunt convinsă că orice legumă poate însoți acest orez de la dovlecel, la ciuperci, chiar morcov.. La final am pus orezul și am mai amestecat cât să se întâlnească toate aromele. Nu am asezonat cu nimic, cu toate că eu sunt mare fană anumite condimente în bucate. Nici cu sare nu am mai completat. Orezul acesta are el o aromă a lui pe care am simțit nevoia să o simt, să nu o acopăr cu condimente. Este foarte sățios și foarte bun la gust. Ca textură aș spune că este ușor, dar foarte ușor gumat.

A plăcut și familiei, copilul a fost reticent la început, evident pentru că așa sunt ăștia micii programați, să respingă mâncăruri care nu le sunt familiare. Am împărțit farfuria, a acceptat să guste, pentru că aici se dă cea mai mare bătălie: la gustat. A primit notă de trecere din fericire.

Mai jos este poza cu o farfurie completă. Pulpele de pui nu sunt prăjite, sunt gătite într-o tigaie dry cooker fără ulei, însă din grăsimea lor se formează această crustă la final când se elimină apa.

Dacă nici ăsta nu este mâncat sănătos, data viitoare pun poză cu ciorba de burtă pe care am mâncat-o-n weekend ca să scandalizez internetul :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Aloo doamnaa, nu aveți voie la casa de marcat.

Când am fost astă iarnă la Milano, fiind frig și iarnă din aia ce dădea în primăvară, mi-a zis Oana că e musai să mănânc ciocolată caldă din aia groasă că nu îmi mai trebuie nimic pe lume. Mna, m-am speriat puțin inițial că voiam să îmi mai trebuie câte ceva pe lume, dar eu sunt om care ține cont de părerile celor din jur, ba sunt chiar foarte influențabilă. Păi nu m-am dus eu la italieni să caut ciocolată caldă care se mănâncă și nu se bea?

M-am dus

Am cautat. Și am și găsit.

Bineînțeles că după ce m-am scurs pe lângă o ceașca de ciocolată caldă, densă, mi-au aplaudat papilele gustative și gâtlejul a făcut mătănii întru recunoștință, au crescut standardele mai ceva ca ambrozia pe marginea drumului. Ce zeamă lungă aia de la magazin de acasă, eu din asta vreau să beau de acum. Sau să mănânc.

Tot Oana m-a scos din impas și m-a trimis la magazinele italienești de la noi din oraș că sigur au pentru că luase ea. Păi nu m-am dus eu? Vara pe 40 de grade de abia vedeam umbra, am mers să caut ciocolată caldă groasă? V-am zis că sunt influențabilă. Aveam și-un plan pentru ea, găsisem și cornuri cu fistic cum servisem eu când am luat copilu-meu de-o aripă să îi arăt frumusețe de gară din Milano. Ei aș, eu vânam ciocolata aia densă. Frumoasă și gara ce-i drept.

La magazin am recunoscut ceva produse de le văzusem și pe la italieni, nu prea am recunoscut prețurile, probabil pentru că leul are mai multe cifre, iar euro este mai amărât în inflația lui. M-am învârtit prin magazin, micuț ce-i drept. Doamnele serviabile, și-au oferit ajutorul, m-am lămurit că nu au ciocolata caldă pe care o caut eu. Apropo, dacă aveți în zonă magazin italienesc, cică Ciobar se numește ciocolata asta densă.

Dacă tot eram acolo, băutorul din mine a zis să arunc un ochi și pe la sticlele lor. Am avut ocazia ca în țara aceea a pizzei și a pastelor să degust niște vinuri care mi-au rămas pe retină întipărite. Seci, dar nu aspre și în tot cazul nu acre. Roze. Și uitându-mă eu pe la sticle, chioară cum îs simt nevoia să fiu mai aproape de sursă, de etichetă. Nu este o scuză, este o consecință a miopiei, am aflat și eu de la medicul oftalmolog că nu-s nebună că citesc cu cartea lipită de retină, cică-s doar chioară. Și cum admiram eu sticlele frumos aranjate, merg pe lângă raft până în capăt. Moment în care aud că doamna nu are voie după casa de marcat. M-am uitat și eu mirată care doamnă. Am văzut casa de marcat și pe mine între casă și raft. Eu eram doamna.

Eu doamna nu are voie paralel cu casa de marcat pentru că așa era poziționată, chiar în spatele casei nu aveam cum să fiu și nici de ce, dar când au dus raftul cu produse până-n fund la casa de marcat nu și-au pus problema că vine clientul să se uite.

Îmi ziceți ce vreți să vă arăt și vă arăt eu, mă lămurește casiera.

Ei asta chiar m-a amuzat. Adică eu cer așa vreo șase sticle cu vin, le inspectez cu ochiul meu miop, le întorc pe toate părțile, aprob din cap, spun mulțumesc și la final nu cumpăr nimic. Păi nu-mi pun ăia interdicție la intrare în magazinul italienesc?

Când puteau să lase omul să se uite la raft și să constate singur dacă are sau nu nevoie de ceva. Că de aia este autoservire acolo. Numa’ zic și eu.

Am plecat cum am venit de la magazin, pe aceeași căldură arzătoare, fără ciocolată caldă, că cine a mai pomenit ciocolată caldă la 40 de grade când ea e de găsit mai pe la iarnă. Na, prea multă influențare strică.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Învățați-vă fetele de mici să pună limite sănătoase și să nu accepte abuzuri.

Savuram o înghețată, mă bucuram de gustul proaspăt și răcoros în timp ce mă gândeam că imediat după ies iar în caniculă, mă topesc sub soare și aproape că mă întind pe caldarâm ca să găsesc o urmă de răcoare, uitând cât de încins este. Griji de om cu alergie la soare, deh. În lentoarea mea priveam în jur, urmăream oamenii de fapt, am dezvoltat de ceva vreme această pasiune a privitului în public, a urmăritului de comportamente, a observării de obiceiuri.

Undeva mai departe un cuplu de adolescenți urmăreau ceva pe telefonul ei din câte mi-am dat eu seama. La un moment dat el i-a smuls ei telefonul din mână și a ținut-o la distanță ca să nu și-l poată recupera. Ea după ce s-a enervat, s-a ridicat, s-a așezat, și-a recuperat telefonul, l-a iertat și și-au continuat vizionarea.

Mai târziu în aceeași zi, la brutărie, doi bărbați purtau o conversație cu vânzătoarea. Se cunoșteau și posibil ca asta să le fi dat dreptul de a avea niște glume libidinoase. Ea râdea. Avea simțul umorului. Accepta glume nesărate de la doi bărbați care probabil că aveau și altă treabă mai bună de făcut. Sau cel puțin sper că aveau.

În ambele situații fetele acestea au ajuns în acel punct nu fără ajutor. Familia încalcă frecvent limitele personale, părinții abuzivi construiesc un comportament obedient, societatea încă învață băiatul că este în regulă să se comporte ca un apucat și să trateze fetele cu lipsă de respect.

Aș fi vrut să mă ridic și să merg să îi spun fetei să nu îl ierte. Comportamentul de genul acesta se schimbă doar atunci când este înțeles și integrat. Aș fi vrut să îi spun fetei că are dreptul la intimitate. Ce are ea în telefonul ei o privește pe ea. Este valabil și la geantă, portofel și buzunare. Când te apuci să cotrobăi prin lucrurile celuilalt ai o mare neîncredere de rezolvat și trăiești în suspiciune. Viața pare prea scurtă pentru a trăi astfel. I-aș fi spus fetei să își ia puterea înapoi, să decidă ce vrea să arate și cui și să fii ținut la distanță prin mișcări de eschivă este absolut nepoliticos. I-aș fi spus fetei că nu ar trebui să accepte astfel de lucruri pentru că ar trebui să se iubească mai mult și să își ofere mai mult. Mai mult respect, mai mult spațiu personal, mai multă încredere în sine. I-aș fi spus fetei exact ce aș fi vrut și eu să aud în trecutul meu atunci când am acceptat glume libidinoase sau atunci când limitele mi-au fost încălcate. Nu a avut cine să îmi ofere atunci astfel de informații. Eu m-am format, am crescut și am fost educată într-o familie și într-o societate profund obediente și profund patriarhale.

Dați-le fetelor putere!

Am continuat să stau pe scaunul meu, cu înghețata mea în față. Nu intervin în astfel de situații. Cu o floare chiar nu se face primăvară. Nu am niciun drept să intervin în relația cuiva doar pentru că am eu impresia că am dreptate. Am învățat demult că dreptatea aceasta este doar a mea, că dreptatea celuilalt se vede diferit. De aceea femeile bătute de soții lor le iau apărarea atunci când cineva din afară încearcă să le apere (bine acolo este și ceva sindrom, dar eu nu-s psiholog).

Și revin la subiectul fierbinte care arde ca o plăcintă abia scoasă din cuptor, acel subiect pe care îl învârt pe aici de ceva vreme: educația. Educăm acum, avem în viitor. Evident că nu este cazul, eu transmit informații din vârf de tastatură, din canapeaua mea confortabilă, din buricul țării, pe când viața reală este acolo afară, în case, în familii defavorizate, în sate mult prea departe de modernitate. În locuri în care nu a ajuns nici Alfie Kohn, nici Gary Chapman, cu atât mai puțin Laura Markham, nici mulți, enorm de mulți autori care sunt citiți doar de cei care au conștientizat că fără informare nu poți face schimbare.

Nimic nu se schimbă de aici. Un alt of de-al meu doar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu nu uit niciodată. Nimic. Pe nicăieri. Eu sunt mama organizării și tatăl controlului.

Eu sunt doi părinți în unul. Eficienți și riguroși, fără să admită greșeli. Sau eram. Sau oi mai fi, dar m-am cam delăsat pe parcurs.

De când mă știu stăpână peste acte de proprietate am tot strâns după lume. Tot omul își mai uită o periuță de dinți, o întreagă plasă cu haine, ochelari de soare, mâncarea pentru copil, orice se poate uita. Am strâns conștiincioasă, am împachetat, am predat apoi zile, săptămâni sau luni mai târziu când s-a putut. Pe unii i-am catalogat în gând împrăștiați, pe alții i-am compătimit că sunt amețiți din fire, tot un fel de împrăștiați, dar altfel.

Mereu mă comparam cu mine, cum domnule, eu care sunt atât de riguroasă și de eficientă reușesc să interacționez cu oameni care mai au puțin și își pierd și capul pe undeva. În realitate posibil ca oamenii să nu fie atât de dezlânați, ci eu extrem de rigidă, însă interacțiunea noastră în lumea asta tot mi-a dat cu virgulă. Eu care îmi doresc să socializez cu oameni care au precizie elvețiană în materie de organizare de fapt mă țin de mână cu visători și nonșalanți în ale organizării.

Ce am eu de învățat de la ei? Poate detașarea! Dar eu sunt organizată și îmi place așa. Îmi place da să fie ordine și toate în ordine, însă este atât de obositor să le țin așa în linie. Mai ales când și propria-mi casă abundă de împrăștietori și de dezorganizați. Păi cum, la așa organizare ce credeți că a făcut Universul? A râs puțin, aia a făcut. A luat una bucată bărbat, l-a glazurat să pară perfect și l-a dat spre însurătoare. L-a glazurat, doar. Perfect? Nici gând. Nici măcar eu nu mi-s perfectă. Dar eu sunt organizată. Pe când el este, ei bine, el este în lumea lui, alta decât ce trăiesc eu aici pe pământ. Apoi eu, miss pus lucrurile la loc, și el, mister unde îmi este portofelul au zămislit împreună una bucată copil perfect dar tare, tare împrăștietor. Păi și ce-am făcut, am rămas singură în ale organizării?

Bine, hai să mă detașez și eu oleacă? Cum? Cum necum, am simțit detașarea pe pielea mea. De ceva vreme îmi tot uit prin mașină ba sticla cu apă, ba ochelarii de soare, aia e, îmi e lene să merg să recuperez deși aș putea să o fac. Eu strâng tot din mașină când cobor, nu las nimic în urmă, în ultima vreme las destule. Apoi acum ceva vreme am plecat de la ai mei de acasă în papuci și mi-am lăsat acolo încălțările de stradă. De ce? De amețită, eu știu? Nici n-am sesizat ce bine eram eu în papuci. Altă dată am uitat în altă casă un evantai. Nu-i bai, e doar un evantai, ar zice orice om. Da, orice om normal, nu unul cu sindrom obsesiv-compulsiv.

Iar acum ceva vreme am uitat în altă parte tot încărcătorul pentru laptop. Tot. Nu doar o bucățică, nu un vârf, tot. Iar laptopul tot era descărcat și închis, aproape ferecat. De aceea a fost așa liniște pe aici.

Norocul meu este că domnul unde îmi este portofelul a fost atent la suferința mea și a comandat repede un adaptor de încărcător să mă pot folosi și eu de încărcătorul ‘mnealui. Iar pentru asta pot doar să îi mulțumesc, evident. Că deși Universul a glumit puțin și a glazurat exteriorul, a pus în loc multe alte aspecte care au rămas în picioare chiar și atunci când glazura s-a dus. Pesemne că Universul nu râdea chiar așa tare.

Ceea ce înseamnă că ori m-am dereglat și eu ca toți cei care-și uită pe la mine diverse, ori ei erau normali și intru și eu în normalitate cât de cât. Ce să fie, cum să fie?

Nu vă povestesc cum mi-am pierdut și un sutien că ajung pe lista ălora de mai au puțin și-și uită capul prin alte părți. Mă opresc aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Șefa – Marie NDiaye

Nici nu știu cum să vă zic eu despre romanul acesta. De ce să-l citiți, de ce să vă dați din timpul vostru pentru a satisface o curiozitate literară? În primul rând ca să vi se facă foame. Da, chiar așa, citiți Șefa și vă puteți imagina într-un restaurant select, fin, rafinat, la o masă cu față de masă albă, impecabil de albă, ospătari care nu fac altceva decât să vă servească pe voi și să vă acorde doar vouă toată atenția lor, să vă zâmbească la fiecare îmbucătură când închideți ochii satisfăcuți până în străfundurile cele mai intime ale papilelor voastre gustative. Să vină pe rând feluri diverse și diferite de mâncăruri. Nu știți ce mâncați, nici nu contează, sunt toate delicioase. Divine. Cartofii se topesc în gură, se simte gustul unturii de gâscă, pateul este cremos exact ca un norișor pe care vi-l imaginați la ospăț, vinul este licoros și exact cât trebuie de rece, carnea este suculentă. Vă dau lacrimile la prima îmbucătură, de uimire, cerul gurii se arcuiește și devine dureros căci niciodată nu a primit ceva atât de fin, de rafinat, de simplu și de gustos în aceeași măsură. O contradicție culinară, o contradicție a timpului.

Bun, acum că ați înghițit în sec, v-ați și trezit din reverie, ați luat o gură de apă să treacă gustul de rață caramelizată pe pat de cartofi dulci trași în untură de gâscă crescută la fermă în Franța, în al doilea rând ați putea citit această carte din perspectiva unui portret psihologic. O femeie provenită dintr-o familie săracă, semi analfabetă, reușește să să își deschidă propriul restaurant într-o lume dominată de bărbați. Este șefa propriului local, își inspiră colegii de bucătărie, devine celebră în ale gastronomiei, primește stele în recunoaștere, apare în ziare, i se cer interviuri. Dă dovadă de o pricepere înnăscută care o duce pe culmile succesului gastronomic. Succes pe care nu și-l dorește.

Este totodată și un roman de dragoste, povestea este spusă din perspectiva ajutorului de bucătar, un bărbat mult mai tânăr decât Șefa care i-a purtat o dragoste nemărturisită și neîmpărtășită ani de zile. El povestește publicului larg cum era exact această femeie care în ochii săi a fost nu mai puțin de extraordinară, nu mai puțin de inteligentă, devotată, hotărâtă, calmă și loială crezului său, lucruri care au dus-o la reușita într-o lume care nu o dorea, o lume a patriarhatului.

Nu este un roman care vă învață să gătiți, nu se regăsesc rețete, doar denumiri culinare când și când, fiind urmărit mai degrabă caracterul personajelor decât ce se află în farfurie.

Am citit acest roman într-o pauză de la altele, altceva față de ce citesc acum în mod obișnuit, am zis să îi dau o pauză lui Murakami înainte de a-l relua și orice pauză este binemeritată, ca o gură de aer diferită, mai limpede, mai clară.

Text scris de Iulia Dumitrescu.