Să ne lămurim din capul locului, eu nu-s un client mofturos, nu fac fițe și ca să fac o reclamație ar trebui să mă scoată ceva foarte tare din papucii mei. Nu merg la cazări de 5* în mare parte pentru că nu îmi permit, dar merg pe principiul că pentru un dormit nu-i musai să-mi zboare unicorni roz prin cameră. Și mai am un principiu de la care nu mai fac rabat după ce am trăit niște experiențe dezastruoase în România: oricât de puține stele ar fi la intrare, curățenia trebuie să existe.
Am călătorit în multe țări din Europa, am avut cazări diverse, de la un castel vechi în Germania transformat în hotel, la un hotel de 2* din Italia sau unul cu uși din gratii de aveam impresia că mă închid acolo pe veci. Peste tot a fost curat și peste tot am fost bine primiți. Oamenii au înțeles când au fost condiții speciale de drum, când ajungi la cazare în creierii nopții pentru că a întârziat avionul, nu au avut o problemă să ne cazeze cu amabilitate nici la 2 noaptea. Grecii ne așteaptă de fiecare dată să ne cazăm după ora chek-in-ului pentru că înțeleg că venim de la mulți km depărtare și că pe drum se poate întâmpla orice. În fond ține de umanitate să primești omul obosit să pună capul pe o pernă și nu să îi impui să respecte ora de cazare mai ales când nu depinde de el.
Ori poate am eu prea multe pretenții, deși am zis că nu-s om mofturos.
Am călătorit și în România în foarte multe locuri, am străbătut țara în lung și-n lat ca să o cunosc, să o știu, să o văd. Am fost întâmpinați cu zâmbetul pe buze, cu asertivitate, dar și cu multă ignoranță.
Am atât de multe povești din țară că aș putea umple o carte în două volume. Cam atât de ospitalieri suntem deși ne place să ne batem cu palma pe burtă și să ne considerăm ca atare.
Am mai zis eu pe aici că la una dintre cazări administratorii, ospătarii, ce or fi fost purtau o discuție despre noi, de față cu noi cum că bebelușul nostru avea să deranjeze pe cineva important de la Transelectrica. Ori cum o cazare nu a făcut nici minimum de efort de a ne reține să ne cazăm la ei când am întrebat unde putem mânca, au zis simplu nu știm și ne-au lăsat să plecăm pentru că doamna se întrerupsese dintr-o discuție la poarta pensiunii și părea deranjată de întrerupere. Și vorbim de o localitate săracă la poalele munților Aninei ce nu părea că abundă în turiști. Și multe altele. Bine, astea sunt povești și de acum zece ani, între timp lucrurile s-or mai fi schimbat. Sau nu?
La sfârșitul săptămânii trecute am dat o fugă la Iași, la fel unii cu treabă, alții cu distracția. Am ales să ne cazăm într-un complex de lângă oraș, la pădure, răcoare, cu parc de aventură, trambuline și alte elemente care să ne ofere distracție pentru ceva ore. Ne-am mai cazat aici ceva ani în urmă, într-adevăr condițiile de cazare la bungalow-uri s-au îmbunătățit, au făcut modificări care se văd și sunt binevenite. Însă la capitolul umanitate și asertivitate prea departe de pretențiile mele. E clar, am pretenții.
Pentru drumul acesta la Iași ne-am trezit toți cu noaptea-n cap când mijea de ziuă, am văzut răsăritul de pe drum. Nu vorbesc și de drum că atâtea aș avea de zis de nu m-aș mai opri vreo trei zile. Drumul lung până-n ălălalt capăt de țară, șantiere, lucrări, traversări de orașe, obositor, sigur. Copilul ca de obicei un erou al deplasărilor și în mașină și în avion, îmi depășește așteptările de fiecare dată. Speram să câștig măcar o oră la chek-in, nu s-a putut, am înțeles, m-a deranjat, normal, dar am acceptat, regulile lor până la urmă. Dar pentru că eram deranjată de acest aspect am refuzat să iau eu legătura cu administratorul, așa că soțul drăguț, galant, fermecător, a preluat această sarcină. Deși eu rămâneam la cazare, el pleca. Lucrurile trebuiau să fie simple, la ora 14 puteam merge liniștită spre căsuță, avea să fie descuiată, să găsesc cheia pe interior și să nu uit că nu se face cazarea mai devreme de ora 14. Am înțeles, cum să nu înțeleg eu, doar sunt om rezonabil chiar și atunci când văd bungalow-ul pregătit și gata de a fi folosit chiar cu două ore înainte de cazare, dar după cum ziceam, regulile lor, cine-s eu să-mi facă favoruri. Nici nu am insistat, doar îm întrebat, nu s-a putut, am lăsat așa.
La ora mai sus menționată, nu mai devreme, ci cu 5-10 minute mai târziu, mă înființez la căsuța care-mi revenea și stau în fața ei să o admir că era tare încuiată. După alte telefoane, și 15 minute mai târziu vine agale o doamnă, ușurel, fără grabă, mai inspectează ceva pe proprietate, se mai oprește să vadă cum merg lucrările de umbrire pentru terase, se mai uită în stânga, în dreapta și ajunge în final și la mine ca să constate următoarele: Numai soțul a sunat pentru a afla toate detaliile, dumneavoastră nu ați făcut nimic, nu vă lasă soțul deloc să vă descurcați și singură.
Acum, în ce lume, univers paralel sau nu, această remarcă are vreo legătură cu respectul față de client, cu asertivitatea și cu conștientizarea că afacerea ta merge doar și numai datorită clienților?
De atât de multe ori în țara asta am avut impresia că mi se face o favoare că sunt cazată, ori servită pe la vreo terasă, oameni deranjați de faptul că eu sunt acolo. Firește că știu că sunt nemulțumiți, nefericiți, prinși în capcana aceasta a locului pe care îl detestă, a faptului că nu sunt respectați. Toate se văd în atitudinea lor față de clienți, în fața pe care o afișează atunci când interacționează cu clienții, în grimase și ochi dați peste cap. De aceea când mai cade puțin horeca nimeni nu empatizează cu oameni care rămân fără locuri de muncă, cu trai greu de pe o zi pe alta, e greu să oferi empatie când ți se pune pe masă o farfurie cu șnițel tras prin ură.
Din păcate nimeni în țara asta nu ne învață, nu ne spune că a fi uman și asertiv cu clientul, pacientul, elevul și orice altă categorie puteți insera aici, ține de a fi bun în ceea ce faci chiar dacă urăști ceea ce faci. Niciun client nu poartă vina pentru sentimentele tale și nu ar trebui pedepsit pentru ceea ce simți tu. Iar asta dragii și dragele mele este ceva ce eu am aflat extrem de târziu în viață și tare aș fi vrut să știu, să înțeleg și să conștientizez mult mai devreme.
Revenind la Iași, nu știu dacă doamna își ura jobul sau nu, nu părea genul acela de angajat (sau poate era afacere proprie), dar părea realmente acră și genul care nu știe că există și limite. Că genul de relație de cuplu pe care o am eu, mă privește pe mine, că nu mă aștept ca în banii de cazare să primesc și sfaturi maritale și că în general îți ții părerile pentru tine, mai ales atunci când urmează să livrezi venin.
Și cu asta dragilor și dragelor, devin mai selectivă cu cazările prin țară și momentan dacă pot evita o deplasare cu cazare, o voi face. Iar de mâncat la cârciumi nu se pune problema, că nu sunt fan și prestez rar, tare rar și sunt convinsă că horeca nu-mi simte mie lipsa.
Text scris de Iulia Dumitrescu.
