S-a redeschis sezonul jignirilor și al injuriilor în fața blocului.

Același spectacol an de an.

De când vine căldura și până când începe frigul se întâmplă acest pelerinaj bizar în fata blocului. Este un petic de ciment păstrat de la un fost parc transformat în parcare. A rămas cu 3 bănci zdrențuite și ceva umbră de la copacii plantați de câțiva ani. Seară de seară acolo își dau întâlnire mai mulți oameni din diferite blocuri din apropiere. Vin copii, părinții lor, oameni care vor să socializeze. Se consumă alcool și uneori se întrevede covorul persan din coji de semințe. Este un fel de terasă rurală cu iz de capitală.

Cu cât intrăm mai adânc în vară cu atât stingerea se dă mai târziu. În zilele glorioase chiar pe la 1-2 noaptea. Copii se zbenguie, țipă, zbiară, ce face orice copil normal și cu un plus de oboseală. Părinții lor asemenea: urlă, țipă zbiară la copii care urlă, țipă, zbiară.

Ce mă fascinează de fapt este repertoriul cu care părinții aceștia își alintă, alină sau conving proprii urmași. Au o întreagă gamă care evoluează de la săptămână la săptămână. Până anul viitor deja nu voi mai ști ce se poartă în materie de jigniri. Prostule este atât de lăsat în urmă.

Amenințările de genul te las afară, dormi pe bancă, te încui afară, nu mai ieși din casă, nu mai intri în casă, nu mai impresionează pe nimeni. Nici măcar pe Gigel care dă ignore cu măiestrie la zbieretele maică-sii în încercarea de a-l convinge să fie ascultător.

De ar fi protecția copilului în fața blocului în care locuiesc eu, probabil toate acele familii ar intra în consultanță și ar fi luați în evidență. Îmi este greu să cred că un te rup cu bătaia nu lasă niciun fel de urmări fizice. De fapt dacă stau să analizez foarte atent comportamentul de afară, observ în jur mai multă agresivitate decât îmi închipuiam că mai există. Bătaia încă este ruptă din rai. În cazul nostru din raiul de la bloc.

Și principalele noastre griji sunt wc-ul din fundul curții sau apa caldă lipsă dintr-o capitală de țară când principala problemă rămâne educația. Apă caldă mai rezolvi cu un boiler, mai încălzești pe aragaz, dar educația nu o poți regla din boiler. Nu spun acum că trăim civilizat și minunat cu lipsuri, doar că unele lipsuri pălesc în fața altora care devin copleșitoare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Viteza cu care împachetez este direct proporțională cu lenea cu care despachetez bagajele.

Am mai zis eu că îmi încep concediul din momentul în care mă apuc să caut și să citesc ce să văd și ce să fac în locul pe care urmează să îl vizitez. Azi spun că senzația de vacanță continuă și persistă și în momentul în care mă apuc să împachetez și să pregătesc bagajul. Iubesc să fac bagaje. Ador să văd hainele așezate în valiză cum așteaptă ele să fie purtate și transportate peste mări și țări sau doar câteva orașe mai încolo.

Știu că sunt mulți care simt o presiune când se apucă de bagaje, să nu uite ceva, să nu rămână acasă fix acel pluș care menține liniștea în hotel. Eu nu am această presiune. Fac listă din timp cu ce știu că am nevoie să nu uit. Telefonul este sfânt în materie de liste, am acolo un progrămel în care îmi notez tot ce am nevoie să țin minte pe lumea asta. Inclusiv cărțile pe care vreau să mi le cumpăr în viitor trec mai întâi printr-o listă din telefon. Telefonul mă anunță și când am vreo programare pe undeva, este agenda mea, asistentul meu, calculatorul de buget și multe altele. Chiar dacă mai încerc eu prin unele zile să uit de el, adevărul este că nu mă pot lipsi prea mult de telefon.

Revenind la bagaj, nu doar că am o plăcere deosebită să fac bagaje, am chiar o bucurie reală, anticipez, știu că mă așteaptă o perioadă de câteva zile de deconectare totală, de conectare la un loc nou. Tot ce am nevoie strâng într-un bagaj cât mai funcțional.

Nu iau lucruri inutile, nu mă car cu un munte de haine, nu fac bagaje degeaba. Totul este util și folositor și cât mai mic. Îmi transfer în recipiente mai mici produsele de îngrijire. Sticlele pentru balsam de par și altele necesare îngrijirii vin în sticle destul de mari și nu am nevoie de tot conținutul pentru câteva zile, așa că ușurez bagajul transferând cât îmi trebuie în recipiente mai mici. Nu, nu merg la cumpărături special pentru aceste recipiente. Eu am păstrat câteva borcănele de la cremele pe care le-am consumat și le reutilizez pentru produsele de îngrijire după ce le-am spălat și curățat bine în prealabil.

La polul opus entuziasmului împachetării tronează despachetarea. La revenirea acasă trag de timp cât pot de mult până desfac bagajele și așez fiecare lucru la locul său. Chiar las pe holul casei trolerul câte 2-3 zile până să îl bag în seamă. E ca și cum aș ieși din starea de vacanță dacă despachetez. Realitatea pune stăpânire pe mine în momentul în care desfac fermoarul valizei. Atunci trebuie să și spăl hainele, eventual să și gătesc, să așez la locul lor tot ce am pus în bagaj. Vacanța pentru mine este o poveste și cine ar vrea să iasă din poveste, corect?

Am această capacitate de a mă dedubla atunci când plec de acasă, sunt practic alt om deși sunt tot eu, parcă nimic nu mă doboară. Da s-a întâmplat să mai primesc vești proaste prin vacanță, dar le-am primit detașat. Parcă oriunde în afară de București am impresia că stresul nu are cum să te omoare așa cum se poate întâmpla în acest oraș atât de sufocat și din ce în ce mai canicular.

Împachetări plăcute să aveți și să uitați acasă cât mai puține lucruri de care nici să nu aveți nevoie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Îmi iau puterea înapoi. Încă învăț să spun nu.

Într-o seară mi-am rugat copilul să îmi aducă ceva de pe pantofar. Mă bălăceam în cea mai cruntă lene a mea și aș fi vrut să zac eșuată pe canapea. Însă aveam nevoie de acel lucru, care a fost atât de important că nici nu îmi mai amintesc ce era.

Nu. Ia-ți singură, am auzit din gura omului meu mic.

Să-mi iau singură? Serios? Începuse deja monologul în capul meu. Atâtea fac pentru tine și o dată cer și eu ceva și atunci să îmi iau singură, de parcă cer din cinci în cinci minute și nu mai faci față solicitărilor și…și m-am oprit. Așa cum se întâmplă aproape de fiecare dată în ultima vreme atunci când încep discuții în capul meu: văd dincolo de moment.

Dar chiar așa, să îmi iau singură. M-am ridicat și mi-am luat. Copilul pur și simplu nu avea atunci chef să mă ajute pentru că altfel îmi răspunde cu da la multe solicitări, însă uneori mai spune și nu. Și ce bine trebuie să fie pentru omul acesta mic să poată să spună nu și să fie tratat cu respect pentru decizia pe care a ales-o.

Nu-ul nu a fost prezent în viața mea de la începuturile mele. Am fost crescută într-un stil obedient pe care mi l-am însușit foarte bine. L-am lipit de mine și acolo a rămas ca parte din mine deși nu ar fi trebuit să fie.

O bună perioadă de timp am avut impresia că părinții m-au lăsat mereu să aleg. Că de la ei totul venea sub formă de întrebare iar eu alegeam dacă da sau dacă nu, dar alegeam să fie da. Realitatea este că ei mă întrebau într-adevăr, însă erau pregătiți doar pentru da. Nu-ul nu exista în perspectivă.

Te duci până la piață?

Da, Doar că era nu. Nu voiam să merg,, nu voiam să mă trezesc la 7 dimineața, nu înțelegeam dacă la 8 sau la 9 se mută piața. Voiam să dorm. Nu-ul nu era o variantă.

Astfel, în viața mea de adult am uitat să spun nu. Am ajuns să mă enervez pe cei care îmi cereau să fac ceva ce nu doream. Mă enerva situația, mă enerva omul, mă enervam pe mine. Cu toate acestea spuneam da. Sigur că da, fac, merg, mă duc. Deși nu vreau.

Multă vreme din viața de adult nu am conștientizat că nu știu să spun nu. Era un automatism care se întâmpla fără ca eu să îmi dau seama. Cunoșteam teoria, știam că sunt oameni care se lasă pe ei deoparte pentru a-i mulțumi pe alții deși nu vor, pentru că nu știu să refuze, însă nu mă vedeam pe mine în acest patern. Eram. Și încă cum eram.

Uneori de teamă de a refuza și de teamă de a nu supăra interlocutorul inventam scuze care nu erau adevărate. Am treabă atunci, sunt plecată și alte asemenea numai să nu spun simplu Nu!

Acest automatism încă este cu mine, îl văd, îl înțeleg, când capul meu este pregătit pentru scuze puerile îmi revin rapid și spun nu, mulțumesc, dar nu. Uneori îmi tremură vocea, alteori nu sunt nici eu sigură că eu am spus acel nu, însă el există. Și pentru că există îi mulțumesc.

Acceptați nu-ul copiilor. Este teribil de greu să fii refuzat mai ales când faci atât de multe lucruri pentru omul acela mic și hotărât. Însă adevărul este că nu putem crește ființe independente, pe picioarele lor, hotărâte, dacă acasă îi vrem obedienți și să nu ne iasă din cuvânt. Ei au nevoie ca mai întâi să se războiască cu noi, părinții lor, pentru ca mai apoi să țină piept lumii întregi.

Nu!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

O nouă lecție de educație financiară: nu deveniți dependenți de cardurile de credit.

V-am zis că revin cu informații cu și despre educația financiară. Ne educăm împreună acum în tinerețea târzie a vieții ca să știm ce să le transmitem și copiilor ca măcar ei să aibă o relație corectă cu banii lor.

Adrian Asoltanie scrie în Dragă, unde-s banii? despre  datorii mici și mari, credite pe termen foarte lung, ori scurt. Citiți cartea, chiar merită să aflați informații noi și utile sau poate doar cum să știți să nu luați decizii financiare care să vă ruineze.

Aproape zece ani am lucrat în instituții bancare și financiare. Am învățat on the job mai multe decât am învățat în mulții ani de școală despre credite, împrumuturi, bani și bănci. Surprinzător este că am studiat economie la școală, inclusiv la facultate am învățat despre macro și micro economie, am învățat despre ceva instrumente economice, toate fără ca măcar să am (eu cel puțin, dar pun pariu că nu am fost un caz izolat) vreo idee cât de vagă despre exact principalul instrument economic: banul.

Cu toate că locurile acestea de muncă m-au epuizat fizic și psihic, trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului și să recunosc că au reprezentat o școală foarte utilă. Am învățat rapid despre bani, credite, împrumuturi și mai ales carduri de credit. Am aflat informații pe care de regulă angajatul însărcinat să te convingă să accepți și să folosești un card de credit, omitea să le ofere. Am reținut informații pe care le aplic și astăzi în viața privată și care ne-au salvat de multe decizii financiare care ne-ar fi adus bătăi de cap.

Am ieșit de câțiva ani din sistem, nu mai știu dacă pe piața cardurilor de credite s-au mai limpezit lucrurile, însă în urmă cu 5-10 ani oamenii erau tare debusolați de datoriile pe care le aveau. Nu înțelegeau cum funcționează un card de credit și nu știau ce plătesc, nu aveau habar de diferența dintre rată și minim de plată și erau tare confuzi.

Erau și clienți care știau exact ce face un card de credit și se foloseau de el corect, însă erau atât de mulți care aveau impresia că primesc bani cadou cum nici loteria nu îți oferă.

Nu am avut niciodată card de credit. De ani de zile din când în când aducem în discuție utilitatea unui card de credit pentru diverse achiziții. De fiecare dată la final am zis mai bine nu, am strâns banii câteva luni și am achiziționat ce am avut nevoie. Acum câțiva ani banca la care am deschis contul curent s-a străduit ceva să îmi vândă un card de credit. L-am refuzat politicos de multe ori, iar ei în final l-au lipit de contul meu. Au zis să nu îl închid de tot, să fie acolo în caz că mă răzgândesc și să nu reiau procedura cu hârtii și toată birocrația. M-au atins în punctul sensibil al hârțogăraielor și am acceptat să nu îl închid definitiv. Cu toate acestea, nu m-am răzgândit, el este tot acolo, mă cam încurcă pentru că trebuie să fiu foarte atentă atunci când operez tranzacții între conturi deoarece la un moment dat am virat în cardul de credit o sumă de bani. Abia atunci mi-am dat seama că mai am un cont ciudat la ceea ce știam deja. Banii se recuperează să știți în cazul în care vă veți afla vreodată în această situație. Câteva telefoane la bancă și multe transferuri între departamente readuc banii în contul curent.

Dar ce face un card de credit?

În primul rând te ajută să achiziționezi bunuri de care ai nevoie sau pe care ți le dorești dar nu dispui de toți banii necesari achiziției. Este util pentru cumpărăturile cu dobândă zero la raft și îți împarte o sumă de bani în rate egale pe o durată bine determinată. Dacă ești corect, nu întârzii și nu atragi penalizări, cardul de credit este inofensiv. Cu excepția dobânzii anuale și a taxei de administrare a cardului. Mulți uită să ia în calcul că acest card care are de fapt dobândă zero la cumpărături are o dobândă anuală care se aplică chiar dacă îl utilizezi, chiar dacă nu.

Adrian Asoltanie recomandă ca orice sumă anuală să o împarți pe luni și apoi chiar pe zile ca să vezi exact cam de câți lei pe zi sau chiar pe lună muncești pentru plata respectivă, fie că este dobândă, fie că este pachetul de țigări, fie că este vacanța de vară. Așa afli exact dacă într-o zi sau într-o lună cheltui mai mult decât produci.

Apoi orice card de credit pe lângă suma disponibilă pentru cumpărături mai are disponibilă o sumă de bani și pentru retrageri de la ATM. Aici oamenii aveau impresia că primesc un cadou și că suma de bani pe care o retrag de la bancomat nu trebuie să o și depună în contul cardului de credit.

Eu cred că dacă oamenii primeau această explicație la achiziția unui card de credit, multe executări silite n-ar fi existat. Domnul Ionel, ai scos 300 lei de la bancomat luna asta, la exact următorul salariu care te asiguri că este până în data scadentă a cardului îi pui pe toți la loc așa cum i-ai scos. Dacă nu faci asta și plătești câte puțin, se formează un minim de plată care nu îți scade datoria pentru că plătești dobândă de x%. Îi scoți, pune-i la loc și treaba asta va fi ca un împrumut la vecin. Că vecinului îi dai bani înapoi la următorul salariu în primul și în primul rând de rușine, iar rușinea este ceva care la români funcționează ca un declanșator.

Însă nimeni nu avea timp de explicații simple pe limbajul simplist al oamenilor. Toată lumea avea targete de atins și vânzări de întreprins, nu de explicații. Așa au ajuns oamenii care și așa nu aveau educație financiară și nici cultură economică să plătească de multe ori suma pe care au utilizat-o fără să știe cum funcționează.

Și în concluzie?

Utilizați carduri de credit corect, nu le folosiți ca pe un card de debit, nu sunt banii voștri. Orice leu scos de pe cardul de credit se returnează uneori chiar înzecit. Dacă puteți să vă descurcați fără carduri de credit, cu atât mai bine. Faceți economii, puneți bani deoparte și cumpărați ce aveți nevoie, asigurați fond de urgență care să vă permită să cumpărați inclusiv un frigider la nevoie. Toate se fac în timp și uneori chiar în ani însă se poate. Însă un card de credit care are taxă de emitere card, taxă de retragere atm, taxă anuală de întreținere card, dobândă anuală a cardului de credit și dobândă zero la cumpărături doar la comercianții care practică o astfel de tranzacție, faceți un calcul și vedeți cât ați putea economisi lunar. Dar zilnic? Dar anual?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când cred că viitorul nostru s-a pierdut prin lipsa educației și prin lipsa bunului simț, se întâmplă ceva care îmi dă speranță.

Eram aseară în tramvai într-o căldură de îmi țiuiau urechile și șiroia cascada prin cârlionții mei. Aveam impresia că mă aflu în cuptor cu Harap-Alb, dar lipsea Gerilă. Mă rog, o fi fost și el în pauză, ați prins ideea.

În spatele meu un grupuleț de 4 tineri de școală generală, unul dintre ei mai înalt decât mine și fâșneț tare. Era spiritual, glumeț și relaxat fără să pară insolent. În scurt timp își zăresc un profesor și sar pe el. Din domnul nu îl slăbesc. Domnul părea de gașcă, apropiat de ei, era și tânăr ce-i drept. Le propunea o drumeție la început de iulie, i-a întrebat pe fiecare ce fac acolo, unde merg și de unde vin. A întrebat și de alți colegi ai lor. Așa am aflat că unul dintre ei era pedepsit din cauza mediilor mici. M-am întristat tare, știu ce înseamnă presiunea notelor și a mediilor mari, cum nu ai voie să îți scadă standardele că dai rău în societate. și automat și părinții se simt lezați pentru insuccesul școlar. Sper ca în epoca modernă să nu ne mai doară așa tare de note, dar în capul meu mereu lucrurile sunt diferite de realitate.

Puștiul cel spiritual făcea calendarul drumeției, spunea când nu poate să meargă pentru că are antrenamente sau meciuri, părea foarte hotărât și dedicat sportului său. Am admirat mereu oamenii aceștia indiferent de cât de mici au fost, care și-au găsit drumul în viață, care au știut din prima ce vor și unde vor să ajungă, care au avut lângă ei oameni care i-au urmărit și i-au îndrumat exact acolo unde efortul depus nu a devenit o corvoadă, ci o recunoștință pentru că ajung în punctul pe care și-l doresc. M-a impresionat tare că vorbea cu dăruire despre sportul pe care îl practica. Îi propusese domnul profesor să sară peste un antrenament ca să meargă în drumeție, a spus cu greu că face acest sacrificiu de a renunța la un antrenament doar pentru acest profesor, semn că profesorul sădise o anume sămânță în el.

Și mi-am dat seama. Mi-am dat seama că există speranță, că se poate să creștem și tineri care au bun simț, care pot fi glumeți fără să fie insolenți, că amuzamentul vine din inteligență și se cultivă de la vârste mici, că și profesorii pot promite o legătură sănătoasă cu elevii lor, că școala nu se oprește la poarta instituției și că noi în general putem fi mai bine în viitor.

Păcat că toate acestea sunt minoritate și nu majoritate. Dar, se poate și există speranță.

Importanţa relaţiei dintre profesor şi elev - Revista Margot

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Pot rămâne mută de uimire în fața unor bolovani așa cum nu pot în atât de alte momente care emoționează în mod normal.

Nu știu de unde am această pasiune pentru pietre, stânci, bolovani. Nici măcar nu cred că este o pasiune, pur și simplu iubesc să văd pietre. Cum mă bucură niște stânci, prea puține alte lucruri îmi aduc o asemenea stare de bine.

Ooo cât de frumos! Am exclamat când am văzut un perete stâncos pe traseul care duce la stâncile Sf. Ana din Sinaia. Nu am mai fost pe traseul acesta până acum, de altfel sunt o ignorantă pentru că stau mai mult pe lângă orașe și prea puțin mă aventurez dincolo de ele. Să nu cumva să ies din acel confort care îmi aduce mulțumire, însă nu și bucurie pură.

Am urcat pe acest traseu, care nici nu este complicat. Eram cu gândurile mele în acel moment, îmi aminteam cum cu un an în urmă încă în recuperare post-covid nu puteam nici să trec de botul de mașinii. Cum îmi limitasem mișcările și drumurile care îmi erau cândva obișnuite, un an întreg mi-au devenit de nesuportat. Acum urcam liniștită fără să simt nevoia să mă întind în colbul muntelui. Am urcat fără să îmi vină să plâng de neputință după ce un an m-am luptat cu mine să pot.

Stâncile de la Sf. Ana m-au lăsat mută de uimire. Sunt frumoase, imperfecte, colțuroase, semețe. Erau oameni acolo care le escaladau, era deasupra un cer senin cu nori pufoși și albi. Era liniște, era iarbă și erau furnici mari cât niște viermi rapizi. Era umbră. Și erau stânci.

Am cuprins cu ochii și am încercat să îmi întipăresc bine în amintire imaginea unor bolovani imenși. Am înțeles de ceva vreme de ce Michelangelo a rămas fidel pietrei deși putea fi un pictor desăvârșit. Emoția pe care o simți lângă piatră este ceva cu greu de egalat. Piatra are o frumusețe aparte. Dură, rece, abrazivă sau netedă ca un bloc de marmură, toată își spune povestea cui este dispus să asculte.

Mi-e dor de plaja care are nisip fin, dar are și pietre colorate și scoici aduse de valuri pe mal. Caut de fiecare dată prin râuri pietre care se sfarmă între degete ca niște foițe fine de lut. Vălătucesc apa rece sloi pe deasupra bolovanilor de pe fundul râurilor și caut să simt aceste pietre șlefuite de apă, să văd care este mai frumoasă, care este mai colorată, care este mai dungată. De toate îmi aduc aminte atunci când mai descopăr câte o stâncă ce mă bucură. Și vreau să țin în mine cât mai mult acest sentiment al bucuriei, să-l port ca pe o eșarfă ce mă învăluie și mă protejează.

Vă doresc să găsiți pietrele care să vă bucure. Eu deja am început să fac colecție.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Străzile deschise în Sectorul 6 a scos din case o invazie de oameni mici și mari.

Weekendul acesta care tocmai s-a încheiat a adus la mine în cartier, chiar lângă casa, mea festivalul străzilor deschise. Mult teatru, de la teatrul de păpuși la statuile vii ale teatrului Masca, la jocuri pentru cei mici și muzică pentru toată lumea.

S-a închis bulevardul pentru traficul auto între Valea Argeșului și Valea Ialomiței și s-a instalat acest festival urban și pietonal. Plin, viu, aglomerat și cu un potențial enorm.

În weekend nu am fost acasă, însă am ajuns la timp Duminică după amiaza cât să mai prind ceva din atmosfera festivalului. Am luat la pas stația aceasta deschisă pietonilor, fix pe mijlocul străzii, lucru pe care nu îl pot face nicicând altă dată.

Deși credeam că fiind pe final, va fi lejer, am fost surprinsă să constat că oamenii erau afară, treceau de la o reprezentație la alta, erau pâlcuri strânse în zonele de interes, a fost  un eveniment care a scos în stradă foarte multă lume. Este adevărat că prea multă aglomerație pentru gustul meu, însă se vede nevoia enormă de socializare pe care lumea o are, lucru cert că pandemia a lăsat mai multe urme decât ne dăm noi seama în acest moment.

Totul minunat și frumos? Ar fi putut fi dacă am fi educați ca oameni. Și tare mi-ar plăcea să văd că se investește și în educație tot cu atât de mult aplomb pe cât se investește în festivaluri și inițiative de petrecere a timpului liber. Arta, cultura urbană, sunt forme de educație, bineînțeles, însă educația care ne face civilizați, empatici și corecți, acolo este o bubă mare. Bineînțeles că nu are legătură cu subiectul de față, că una-i una și alta-i alta, dar am simțit nevoie să punctez această nevoie atunci când am văzut că pentru poza ideală te așezi în fața omului aflat în scaun rulant ți rămâi acolo până ești satisfăcut de imaginea pe care ți-o dorești. Sau cum îți lași copilul să nu aștepte la coadă ca ceilalți fraieri pentru că el este mai mic și dacă este mic nu are reguli. Lucrurile acestea umbresc astfel de evenimente care transformă un moment în care ne putem simți bine în momente de mojicie. Urbană, firește. Nici nu știu unde se mai poate pune accent pe educarea adulților când societatea, școala și familiile lor au ratat acest element extrem de important în viața modernă.

Festivalul acesta a adus un profit bine primit tuturor magazinelor de pe margine. Le doresc doar ca la următoarele ediții care se vor desfășura în weekendurile 25-26 iunie, 8-9 octombrie și 15-16 octombrie să îi găsească mai bine pregătiți și mai bine aprovizionați. Ce-i drept am văzut pentru prima dată coadă la magazinul cu cafea, dar tot pentru prima dată am văzut și rafturi goale, nu mai zic de vânzătoare irascibile și extenuate. Profitul a venit la pachet cu multă muncă și un furnicar de oameni.

Las mai jos poze preluate de pe FB-ul Primăriei Sect 6, pozele lor sunt mai aspectuoase față de ce am pozat eu, însă nici cu ale mele nu îmi este rușine. Vă spun că dintre toate personajele din stradă, preferata mea a fost statuia dactilografei de la teatru Masca. De altfel toate statuile sunt foarte expresive iar mimica lor este un spectacol în sine. Iar de la teatrul de păpuși preferații noștri au fost Vasilache și Mărioara, reprezentație adusă în stradă de teatrul Țăndărică.

Haideți în stradă!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: La capătul lumii și în țara aspră a minunilor – Haruki Murakami

Am auzit de Murakami de ceva vreme, dar nu intra pe lista priorităților mele culturale. Aveam și așa o listă tare lungă care nu se termină niciodată de cărți de atât de multe feluri care așteaptă liniște să le citesc. Într-o zi m-am oprit în fața unui anticariat și pe tejgheaua din față erau etalate câteva titluri ale lu Haruki Murakami. Am zis că este momentul să îl introduc pe acest autor total necunoscut mie în lunga listă ce și așa se mărește constant. I-am acordat și prioritate și am ales să citesc La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, cartea care m-a costat doar 15 lei.

Inițial am avut impresia că citesc două romane la preț de unul. Cartea este împărțită în capitole din La capătul lumii și din Țara aspră a minunilor, clar două romane, fără nicio legătură între ele. De fapt este o poveste care se întâmplă simultan în două locuri diferite fără a se suprapune, dând impresia de două povești total diferite.

Cam după jumătatea cății am reușit să suprapun poveștile și să îmi dau seama că este totuși un singur roman. O scriitură de excepție cu o imaginație pe măsură.

Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă de timp să o clădești și totul se poate distruge în câteva clipe.

Ce gen de roman este această carte intrigantă și fascinantă? Ei bine, greu de zis, dar m-aș hazarda să îl cataloghez totuși la SF. Acțiunea din În țara aspră a minunilor se petrece în Japonia modernă, însă în multe pagini mi-a fost tare greu să îmi dau seama dacă este vorba de Japonia zilelor noastre sau de Japonia din viitor. Acțiunea din La capătul lumii se desfășoară pe un tărâm magic și auster, dar etern. SF categoric. Dar un SF cald, cu accente fantastice și cu multă introspecție.

M-a fascinat mintea întortocheată a autorului care a creat o lume subterană, un labirint, un drum sub un oraș viu de care oamenii de la suprafață nu aveau idee. La fel cum m-a fascinat ideea de a trăi fără suflet, de a fi cititor de vise din cranii de unicorni, de a fi separat și de a trăi fără propria umbra care este vie și personificată. Aici voi fi mai detaliată și trebuie să spun că separarea de Umbră m-a atins, am purtat cu mine suferința Umbrei.

Pe tot parcursul cărții am avut această impresie că în La capătul lumii este de fapt o țară a minunilor, însă cam aspră, iar în Țara aspră a minunilor este o lume ce pare imposibil de depășit, la capătul ei. O împletire atât de puțin evidentă a celor două lumi printr-un titlu complex.

Mi-a părut rău când am dat și ultima pagină. Am avut nevoia de continuare, să știu mai mult, să aflu ce au mai făcut toate acele personaje fără nume, personificate doar de ținuta lor, ori de jobul pe care îl au, sau ceva aspect fizic. Am încercat de nenumărate ori să anticipez finalul, așa cum fac eu la fiecare carte, însă nu am reușit nicicum să fiu pregătită pentru genul acesta de final pe care l-a gândit Murakami pentru La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.

Las în încheiere paragraful meu preferat din carte:

Când ne-am întâlnit data trecută, mi-ai spus că totul e anormal aici și ai tras concluzia că nu nu e cazul să mai rămânem. Acum îmi spui că Orașul e perfect. Ascultă-mă bine! Pentru că veni vorba, vreau să subliniez că Orașul nu e perfecțiunea întruchipată. La fel cum nu există aparate care să funcționeze, în principiu, o veșnicie. Entropia e în creștere.

…..

Zici că în Oraș nu există ură, cerată, pretenții, Eu, dacă aș fi sănătoasă aș bate din palme de fericire. E un vis frumos și îți doresc din toată inima să fii fericit. Dar dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie. Fericirea se naște din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. Așa ceva mi s-ar părea mie normal să se întâmple. Dar nu se întâmplă în Oraș.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cineva s-a gândit să compare festivitățile de premiere din școala autohtonă cu podiumurile sportive.

Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.

Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.

Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.

Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.

Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.

Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.

Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.

Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.

Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.

Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.

Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.

Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.

Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.

Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.

Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.

Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?

Illustration of a podium and the gold Cup 2399729 Vector Art at Vecteezy

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Biblioteca în aer liber din centrul orașului.

Acum vreo două săptămâni aveam ceva treabă prin Breaza. Orașul Breaza. Și cum nu poți trece printr-un oraș fără să îi testezi locul de joacă, exact asta am și făcut: am mers cu copilul în locul de joacă. Un loc de joacă refăcut destul de recent, îl știu și în varianta de dinainte, dacă aveți drum faceți o oprire, este mic, însă este diferit de ce se găsește în București. Stând așa liniștită și contemplând ce este nou, ce este vechi, observ pe o bancă o carte. Mă surprinde, de regulă nu văd cărți abandonate pe bănci. M-am uitat în jur să văd dacă dădea cineva semne de cititor. Mai era în parc doar o doamnă care vorbea la telefon pe o altă bancă, nu părea a fi interesată de cărți. M-am gândit imediat că cineva a uitat-o, mi-a părut rău că dacă venea o ploaie o uda clar.

Apoi am văzut în foișorul de lângă locul de joacă un băiat care răsfoia o carte. M-am bucurat, să vină copii în parc să citească, nu-i puțin. La o vârstă așa mică nici nu prea contează ce anume citești, nu toate lecturile rămân cu tine pe viață, important este să citești ca să dezvolți vocabularul și limbajul, dicția când citești cu voce tare și fluiditatea în vorbire.

Deși mă uitam insistent la băiat, nu că voiam, dar nu îmi puteam muta privirea, am observat acolo în foișor un raft cu cărți. Erau ferite de ploaie fiind sub acoperiș. Însă nu erau ferite de umiditate, însă erau în stare bună. Vechi, dar funcționale. Era o inițiativă a bibliotecii din oraș, probabil cărți de care se puteau lipsi din bibliotecă. Erau mai mult cărți pentru adulți, le răsfoiau și copii, aia e, doar am spus că important este să citești, nu ce citești. Mnu chiar. Adică n-aș vrea ca al meu copil la 8 ani ca după ce a învățat să buchisească să treacă direct la Sandra Brown. Cărțile erau tare diverse.

Cărțile din Parcul Breaza.

M-am gândit că ar fi o variantă abordabilă și în București în mai multe parcuri, dar mi-a trecut repede. Oamenii sunt neglijenți, le lasă pe unde apucă, plus că pentru a citi gratis este suficient să intri într-o bibliotecă și să alegi ce titluri dorești. De altfel o carte lăsată în aer liber se degradează rapid, umiditatea nu este cel mai bun prieten al hârtiei.

Da, m-a surprins raftul din parcul din Breaza și mi-a plăcut inițiativa chiar dacă nu toate titlurile erau potrivite pentru toate vârstele. Însă nu mă îmbăt cu apă rece și sunt convinsă că o astfel de inițiativă nu are niciun ecou asupra maselor. Cine dorește să citească o face oricum, nu are nevoie de rafturi în locuri publice, iar pentru educarea populației este nevoie de ceva mai mult decât un simplu raft. Dar, cine știe, există un început în toate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.