Lună: aprilie 2022

Învârteam în tigaie o quesadilla când aud pe fundal, de la sursa de zgomot pe care o aveam pornită, o doamnă care făcea paradă cu copiii săi: fata este aici, iar băiatul este în țara X, lucrează la o asociație de prevenție a bolilor. A spus cu mare mândrie ce face băiatul, unde este, cu ce ocupă, o mare realizare a vieții ei acest băiat și pe bună dreptate. În ochii săi de mamă avea un copil realizat care lucra într-un domeniu important într-o țară străină, civilizată, probabil avea și un salariu pe placul său. Însă fata? Cu ea ce s-a întâmplat? Ea a este doar “aici”.

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud acest scenariu în care părinții menționează numărul de copii, însă îl etalează doar pe cel mai reușit din perspectiva lor. Cel care lucrează la bancă este cel lăudat, nu cel care pune faianță pe pereți. Fără să ia în calcul faptul că lucrători la bancă și buni sunt mulți și vor fi mereu, însă profesioniști care să monteze corect și bine o faianță, din ce în ce mai puțini, pe cale de dispariție.

De unde vine această diferențiere? Cum decide un părinte care este mai bun? Care a reușit în viață? Pe ce criteriu se bazează această diferențiere?

Fiecare om este unic și diferit de ceilalți. Fiecare om are propriul traseu în viață. Nu putem fi toți lucrători la bancă, așa cum nu putem fi toți muncitori în domenii în care se prestează munca fizică.

Eu spun că aceste diferențieri vin de la așteptări. Își pun speranțe, așteaptă ca cei în care investesc bani și timp să urce culmile succesului așa cum își imaginează ei în calitate de părinți, iar când nu se întâmplă treaba asta apare dezamăgirea. Ba uneori și învinovățirea copilului. N-ai fost în stare să fii avocat, uite câți bani am băgat în pregătirea ta.

Când nu își compară proprii copii, îi compară cu alți copii. În copilăria mea era o practică extrem de obișnuită. Pe lângă faptul că noi în casă eram trei frați și eram veșnic comparați unul cu altul, mai eram comparați și cu exteriorul, cu colegii de școală care luau note mai bune, cu vecinii care erau lăudați de părinții lor. De ce unul face și ceilalți nu, de ce unul poate și ceilalți nu. Nu se lua pe vremea aceea, în clasa muncitoare și needucată, în considerare aspectul talentului, ori a intereselor diferite. Nota era notă și tot ce conta.

Aș putea spune că am pretenții de la tinerele generații de părinți să schimbe aceste metehne, să își aprecieze copii așa cum sunt ei și pentru ce sunt ei și nu prin comparație între ei, însă asta ar însemna ca și eu să creez așteptări și să mă supăr când ele nu sunt realizate.

Poate ar ajuta în acest proces implicarea cadrelor didactice, care să le spună părinților cum au copii unici, deosebiți între ei și automat diferiți. Că nu au interese comune și nici abilități comune. Însă nici aici nu sunt șanse prea mari când aceleași cadre didactice împart copiii în buni și răi, cuminți și obraznici. Etichete.

Când o să aud părintele care spune cu mândrie că Ionel este avocat și ce problemă le-a rezolvat lor, dar Gigel este zidar și ce grătar frumos le-a construit, vă anunț și pe voi.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Știu că am mai scris despre acest subiect, însă îl tot constat și nu mă pot abține să nu îl mai dezbat puțin. Îl mai desfac în fire subțiri că poate-poate se lasă dus și în locul aruncatului cu piatra vin mesajele acelea care știu să pună civilizatul în cuvinte.

Urmăresc de ceva vreme constant paginile de FB al primăriei de sector și al primarului în funcție, am mai zis asta de nenumărate dăți, nu mai este un secret.

Uneori când am timp și mai ales chef mai arunc câte un ochi prin comentarii. Să văd cum reacționează lumea la informările publicate (fac asta și pe alte siteuri sau bloguri, însă rămân în spațiul oficial astăzi).

Primăria comunică zilnic unde lucrează echipele ADP, ce lucrări se întreprind și mai ales în ce stadiu se află lucrările mai ample. Nu există informare care să nu primească laude și aprecieri și așa da-uri, așa cum nu există postare care să nu primească ură și tragere de urechi.

Să luăm ca exemplu o asfaltare de stradă. Primăria publică informarea că strada X a fost cerută de la Primăria Capitalei, a fost asfaltată pe banii bugetului local, că acum arată într-un fel când înainte nu arăta a stradă. Cei mulțumiți spun bravo, felicitări, să faceți cât mai multe, încurajări cum ar veni. Apoi vin mesajele, multe la număr care încep cu Dar strada Y când aveți de gând să o faceți? Dar pe Z de ce nu faceți nimic? Bine că ați făcut pe X când J arată jalnic, acolo de ce nu cereți de la Primăria Capitalei?

Unde se învață trasul acesta de urechi? Unde nu se învață o comunicare eficientă, argumentată și cu bun simț, dar mai ales cu respect?

Cred că ne rezumăm la acasă și la școală. Cele două vechi metehne. Dar aici de ce ai greșit Gigele? Pare cunoscut? Cam pare. Dar cum Costică a luat 10 și tu doar 9? Ăla de ce a putut și tu nu ai fost în stare? Același model de comunicare? Mie așa îmi pare.

Așa ajungem în stadiul în care avem impresia că unii oameni ne sunt nouă personal datori cu ceva anume, că sunt sclavii noștri și trăiesc exclusiv pentru a ne servi pe noi. Ideea este că atunci când un edil, funcționar, președinte și orice altă persoană care face parte din aceste categorii enumerate, adică un om cu funcție publică, are în gestiune un sector (să rămânem în parametrii obișnuiți), el lucrează în folosul comunității, pentru binele public și în favoarea cetățeanului, dar niciodată nu este sclavul omului de rând. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile că ar trebui să se întâmple civilizat.

Cum să facem să îl scoatem pe acest dar când aveți de gând să? În primul rând să închidem televizorul. Dacă nu putem sări peste programe și emisiuni alarmiste, cu instigare la ură și agresivitate, dacă nu putem să facem selecție în ce ne oferă media, atunci mai bine închis. Să deschidem cărțile. Cititul dezvoltă limbajul și vocabularul. Scoatem ghetoul și introducem cultura. Să stăm de vorbă cu alți oameni care nu sunt din aceeași tagmă cu noi. Oameni care ne pot ajuta prin propria lor conduită, cu un altfel de comportament și limbaj, oameni pe care să îi putem lua drept exemplu.

Se poate? Mmmnu cred. Eu nu am reușit să conving niște oameni extrem de apropiați să nu se mai uite la antena3, să renunțe la agresivitate. Am reușit să le schimb foarte puțin comportamentul prin faptul că nu am mai alimentat convingerile lor, nici nu i-am mai bătut la cap cu explicații, doar i-am lăsat în ale lor.

Păi și atunci de ce un text inutil și aberant pentru ceva ce nu poate fi schimbat oricum? Pentru că sunt o idealistă, naivă dacă vreți și încă mai cred că ne putem civiliza.

Hai că se poate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Mi-a spus recent un cadru didactic de la o formă de învățământ pre-școlar că nu au cum să nu primească copiii bolnavi pentru că nu au părinții ce să facă cu ei acasă. Bine, să îi trateze și să îi aline ar fi o variantă, dar na, sunt mai mult un impediment.

Textul de astăzi este un of al meu în jurul căruia tot roiesc de ceva vreme, voi generaliza cu toate că nu toți oamenii sunt așa cum zic eu, voi arăta cu degetul cu toate că fiecare are motivele sale întemeiate. Te rog nu citi dacă te simți lezat și înțelege că astăzi este despre mine și nevoia mea de refulare.

Cum este un copil mic bolnav? Necooperant. Pe lângă alte stări și trăiri pe care le are, însă în tot cazul la debutul unei boli nu este cea mai bună versiune a sa, așa cum de altfel nici eu adultul nu sunt atunci când nu mă simt bine. De ce îți dorești la clasă un copil cu care nu poți lucra, îmi este greu să înțeleg.

Apoi ce părinți nu își pot îngriji propriul copil bolnav? Aici sunt mai multe categorii. Sunt cei care pur și simplu nu au chef de miorlăieli și lamentări și preferă doar varianta roz, frumi și drăgu al propriei oglinzi pentru că greul este greu de dus. Însă sunt și părinții care sunt condiționați de job.

Deși concediul medical pentru îngrijirea minorului este legal și acceptabil până la vârsta de 7 ani, pe urmă minorul este capabil, abil și apt să se autoîngrijească, foarte mulți părinți evită acest concediu. Mai târziu plâng după el, când nu își mai pot lua, dar când îl au îl evită. Companiile, multinaționalele, cele organizatoare de team-building-uri, preocupate de ehilibrul între viața privată și viața profesională, toate având menirea de a crește randamentul angajatului în serviciul prestator, le ia cu leșin de îndată ce le anunți că se lasă cu un medical. Colegii te urăsc și îți doresc să mori pentru că i-ai încărcat pe ei cu task-urile tale, compania consideră că un angajat nu este multitasking, iar dacă este, este pe trend.

Prestam la una dintre aceste companii degrabă leșinătoare când una dintre colege întoarsă din concediu de maternitate își lua pe rând medical pentru cei doi copii ai săi și era mai mult pe acasă decât pe la birou. Short long story: a plecat foarte repede, nu înainte de a petrece mult timp prin ședințe cu șefi mai mici și mai mari care încercau să o facă să plece pentru că îi încurca.

Este un cerc vicios, au companiile explicații clare pentru care nu apreciază medicalurile, altele pe lângă lipsa empatiei. Nu vrea nimeni să te plătească pentru a-ți permite luxul de a fi bolnav, toți vor să-ți dai viața pentru banii pe care îi primești, dar acolo în câmpul muncii. Bine, să nu-ți dai viața chiar de tot pentru că ar fi nasol pentru ei pe urmă. Aici intervin taxele plătibile către stat, imposibilitatea financiară de a avea mai mulți angajați pentru mai multe cerințe, dorința de profitabilitate oricum, oricât. Un cerc vicios, cum ziceam.

Pe lângă toate acestea sunt angajații care nu au curaj să își susțină punctul de vedere. Nu vor să fie luați la ochi, nu vor să se pună rău cu șeful, am văzut ce înseamnă să te frece cineva când vrea, să pună presiune pe tine când tu nu știi ce să faci cu ea. Câți oameni au curajul să spună că este dreptul lor legal să aibă concediu medical pentru îngrijirea copilului lunar sau săptămânal, dacă este nevoie și dacă zilele care sunt limitate sunt încă acolo? Nu mulți. Acum ceva ani eu nu aș fi avut acest curaj. Pur și simplu îmi era teamă să confrunt oameni, voiam să fiu plăcută, să nu deranjez, să las loc de bună ziua. Și îi înțeleg pe oamenii aceștia care nu pot să spună, să vorbească, să își apere drepturile pentru că și eu am fost acolo.

Educația de acasă din păcate mai tare ne trage în jos și ne afundă decât să ne ajute să evoluăm, iar de școală nici nu se poate pune problema. Școala ne-a ajutat să fim mici roboței obedienți, în niciun caz nu ne-a pregătit pentru viață, pentru relații interumane și nu ne-a învățat nimeni să ne respectăm și mai ales să ne iubim.

Și ca să revin la începutul textului, da, este greu să lipsești des de la serviciu, să anunți mereu că îți iei medical să îți îngrijești copilul, să vezi șeful cum își dă ochii peste cap, să vezi colegii cum te privesc cu ură, însă de ce îți este greu să faci față tuturor acestor efecte ale unei decizii?

Meriți tot ce este mai bun pentru tine.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.