De mai bine de două săptămâni trăim mai mult prin casă. Când am zis că-i gata, am ieșit din București și ne-a izbit de ne-a pus iar la pat pe unii dintre noi. Am reluat statul în casă, am ieșit oricum mai mult fugitiv afară în aceste două săptămâni.
Într-o zi când am trecut de colțul blocului m-a izbit frumusețea florii grase de corcoduș ce stătea să pocnească. Mii de flori pe fiecare creangă. Unele deja se deschiseseră și era un miros amețitor la propriu. M-am bucurat tare și am sperat să ne facem bine repede ca să ne bucurăm de copacii ce începeau să înflorească.
Ieri am ieșit pentru doctor – iar – și am văzut câți pomi erau înfloriți, am simțit și mirosul de flori proaspete, de verde, de viu, de viață. Am inhalat puternic în plămâni aer parfumat. Asta îmi place mie la primăvară, sentimentul de renaștere.
Grădinile blocurilor au început să prindă culoare, iarba înverzește, copacii înfloriți arată ca niște globuri albe printre pomii cu crengi încă golașe. Am stat afară puține minute, însă m-am bucurat de tot spectacolul oferit de natură, ceva ce nu poate fi reprodus și nici egalat nicicum. Sper doar ca până ieșim noi din casă să mai prind ceva pomi înfloriți și să nu se scuture de tot.
În apartament, pe geamul bucătăriei văd cel mai bine pomii înfloriți împrăștiați prin cartier. Este același geam de la care văd cel mai frumos cer la apus atunci când soarele vrea să ofere un spectacol de seară. Tot de la același geam văd vara cireșele mici și roșii în grădina blocului de peste drum. Tot de acolo văd puful plopilor cum zboară în aer când se scutură. Dacă aș fi agent imobiliar aș pune în valoare geamul. De la acest geam vedeți un apus spectaculos, de la acest geam vedeți următorul cartier în toată splendoarea lui. Și tot așa.
Dacă aș fi văzut și o magnolie pe geam, imaginea ar fi fost completă, însă cartierul în care locuiesc nu abundă de magnolii, va trebui să le caut, mai ales că vine vremea de stat mai mult pe afară, de pus picioarele goale în iarba verde, de privit copaci înalți cu frunze mari.
Iubesc primăvara! Iubesc vremea care nu oferă nici foarte multă căldură, nici foarte mult frig. Iubesc umbra frunzelor verzi și florile colorate.
Să fie de bine sau să nu fie de bine că am devenit rezistentă la frig și nu mai pot dormi în căldură tropicală?
Acum mai bine de zece ani când ne-am mutat în blocul acesta era atât de cald iarna în apartament că noaptea țineam geamul rabatat în dormitor și tot timpul geamul rabatat în bucătărie. Mă rog, soțul, eu nu făceam așa risipă de căldură. Era vremea aceea în care iubeam ca iarna să stau în casă la treizeci de grade. De altfel eu nu știu cine a inventat treaba asta cu douăzeci și unu de grade în casă, mai ales la somn când noi vara avem cincizeci de grade. De unde scot eu douăzeci și unu? Și nu mă refer aici la aerul condiționat. În fine, detalii. Cert este că mie mi-a plăcut mai mult să-mi fie cald. De la frig în exces am un disconfort ridicat.
Dar de vreo cinci ani așa, a venit frigul în casa mea. Țevile au cedat pe rând, aburul a țâșnit din pământ și calorifere s-au răcit subit. În primă fază m-a luat plânsul. De frig. De la tricou cu mânecă scurtă m-am trezit cu polar în mijlocul iernii în casă. Pătura care mă învelise și îmi ținuse prea cald timp de ani de zile, mi-a devenit brusc insuficientă. Am căutat pijamale tot mai groase și șosete tot mai plușate. Și tot așa iarnă de iarnă. Când foarte frig, când ceva mai cald, însă temperaturile au scăzut constant. Optsprezece grade în casă au reprezentat apogeul și limita mea cel mai de jos a suportabilității de frig.
Weekendul acesta care doar ce s-a încheiat am fost într-un scurt periplu pe drumurile pașnice ale frumoasei noastre țări. Nu-i ea chiar Grecia, însă după ce ajungi la destinații reușești să te și bucuri de ce este în jur. Bine, poți să nu te bucuri dacă nu vrei, însă după ce dai un rinichi pe lichidul ăla cu care merge mașina, mai bine te bucuri.
Am avut o cazare de o noapte în Târgu Ocna într-o garsonieră listată pe booking. Tare drăguță și cochetă, mi-a plăcut mult acea garsonieră. Însă mai mult m-am bucurat că avea centrală proprie și prin urmare acces nelimitat la apă și căldură. Evident că primul lucru a fost să mă arunc în duș și să mă bucur de un duș cu apă fiartă și cu presiune, unde eu sunt obișnuită să mă spăl practic cu lingura pentru că la mine presiunea se rătăcește pe traseu. Să știți că doar sună mai rău decât este, să pleci din capitala țării și să te bucuri în patria Moldovei de apă caldă, este nu doar bizar, ci chiar hilar.
Când am ajuns la cazare mi-am dat seama că este cam frig, așa că am decis să măresc temperatura din termostat. Erau optsprezece grade, am urcat la 23, am zis să fie. O noapte de iad este tot ce îmi doresc. Apoi m-am gândit la prețul gazului și că poate ar fi bine totuși să fiu cumpătată. Pe de altă parte m-am gândit că nu am mai simțit căldură noaptea pe timp de iarnă deja de ani de zile. Am lăsat termostatul pe toate cele douăzeci și trei de grade. La un moment dat aerul a devenit greu de respirat, foarte uscat. Simțeam o căldură care mă lăsa cu leșin. Aș fi dat orice pentru o gură de aer rece și proaspăt, dar îmi era prea lene să mă ridic din pat.
Nu-i nimic, a reglat soțul situația din termostat, el fiind ceva rudă cu pinguin de Antarctica, mare minune că a rezistat să ajungă la douăzeci și trei de grade. A dat termostatul înapoi pe optsprezece grade și a dormit toată lumea lemn până dimineața.
Deci asta s-a întâmplat în toți anii aceștia, nu mai pot trăi în căldură? N-am putut să duc douăzeci și trei de grade? Păi ce fac eu la vară la patruzeci și cinci de grade când anunță la meteo cod roșu de caniculă? Mă mut și eu în Antarctica să fiu vecină cu pinguinii.
În ultimii ani mă tot ia prin surprindere ora aceasta care se schimbă, fie cea de vară, fie cea de iarnă. Nu doar că mă surprinde de nu știu niciodată când se va întâmplă, aflu de fiecare după ce schimbarea s-a produs. E ok, nu e ca și cum dacă aș ști înainte aș putea să schimb ceva. Adică să nu mai schimb ora, ar fi o variantă, dar cum?
Dar, parcă niciodată n-am fost mai surprinsă ca la schimbarea aceasta, ultima avută. Ei ultima, ce visez eu aici, cea mai recentă. Nu mă pot trezi dimineața, prind greu energie, trag de mine să mă dau jos din pat. Când deschid ochii am impresia că abia am dormit câteva ore, când mă uit la ceas sunt uimită de cât de târziu este. Aș sta cu pătura până sub bărbie și cu geamul deschis să intre aer rece în timp ce eu mă lăfăi în tot patul. Doar doar visez și eu.
Până mă reglez mă simt lipsită de energie și asta la fiecare schimbare de oră, parcă sunt în altă țară cu diferență de fus orar și eu nu sunt totuși în vacanță. Da, în vacanțe nu sunt așa afectată. Nu am fost în țări cu diferență de fus orar mai mare de două ore, însă treaba aceasta nu m-a afectat nicicum. Poate unde creierul meu știe că este pe modul de relaxare totală, fără presiune, fără timp, fără taskuri.
Era o discuție la nivel european să se renunțe la schimbarea orei, oricare dintre ele, deja nu mai contează, important pentru mine este să nu mai fie nicio schimbare de nicio oră, să se decidă la una și să rămână la ea. La nivel de discuție a rămas pentru că orele acestea tot se schimbă. Până atunci mai iau niște miere, cică dă energie și aștept și eu să simt că îmi începe ziua mai devreme de ora doisprezece.
În tot cazul, ori eu am îmbătrânit și nu mai fac față schimbărilor, schimbări care m-au debusolat oricum tot timpul, doar că acum le simt mai intens. Ori eu am îmbătrânit și devin o babă morocănoasă. Ciudat, tare ciudat.
Ce faceți ca să nu fiți afectați de trecerea la ora de vară?
A fost o vreme când era copilul foarte mic și apoi mai mare, dar tot mititel când atrăgeam spre mine toate babele dătătoare de păreri. Atrăgeam critici și grimase de dezaprobare. Și eu îmi doream atât de tare să fiu validată că fac o treabă bună. Că uite la mine cât sunt de epuizată și de plictisită și cât mi s-a atrofiat creierul de bebelușeală, dar fac o treabă foarte bună. Sunt aici pe metereze, n-am plecat pe câmpii și mai sunt și activă în fiecare moment.
Așa că oamenii își dădeau cu părerea. Am eu și norocul acesta de a locui într-un cartier profund îmbătrânit. Copilul meu era veșnic prea dezbrăcat, prea într-o parte, prea cu căciula în vârful capului, prea fără căciulă, prea cu pielea prea albă, prea cu orice. Pe de altă parte nici eu nu înțelegeam de ce văd alți copii prea îmbrăcați, prea cu căciulă peste ochi, prea cu glugă peste căciulă. Adică eram exact ca oamenii ăia care mă criticau vocal, doar că eu eram în sinea mea. Nu am mers niciodată să trag o mama de mânecă și să o întreb de ce naiba la 25 de grade copilul ăla are căciulă, glugă și îi mai lipsesc doar mănușile? Vedeam, mă minunam și mergeam mai departe. La rândul meu primeam aceeași dezaprobare.
Trăiam un cerc vicios.
Mă enerva să văd atâția copii înfofoliți în măsura în care mă enerva să primesc atâtea critici. Până în punctul în care am conștientizat și am zis stop. Gata! Nu mă mai interesează cine ce face atâta timp cât nu mă impactează pe mine. Îi văd pe alții cum nu îmi place mie, este în regulă, nu mie trebuie să îmi placă, așa cum nici noi nu e musai să fim pe placul altora. Între timp a mai crescut și copilul, a devenit mai puțin adorabil și apetisant pentru oamenii din jur și criticile s-au oprit, iar eu am refuzat să mai văd ce mă deranja. Auzeam rar și din ce în ce mai rar că nu are căciulă sau că este cu gâtul gol, că îi lipsește fularul sau mai știu eu ce imperfecțiuni vestimentare avea.
Lucrurile s-au liniștit.
Până de curând când în autobuz copilul și o doamnă în etate stăteau pe scaune față în față, moment care a reușit să îmi culce la pământ creierul rațional, să-mi adoarmă amigdala și să mă furnice toată pielea. În toate cele trei stații în care ne-am intersectat în autobuz trebuia să închei un fermoar la geacă, să așez o căciulă pe urechi, să așez căciula și pe urechea stângă, să ridic căciula de pe ochi, să închei o capsă la geacă. Să fac toate acestea pentru un copil trecut de cinci ani care nu este nici pe departe inadaptat sau cu lipsă de senzații. Am reușit cumva să-mi păstrez un calm aparent, să îi spun doamnei civilizat că este în regulă oricum și că ne descurcăm noi până la urmă. Dar doamna nu a fost mulțumită, s-a ridicat de pe scaun, a pus o mână pe copil și o mână pe căciulă și a așezat-o tacticos pe urechea descoperită. Acela a fost momentul în care am leșinat puțin pe interior.
În mod normal în perioada de glorie în care oamenii considerau că este normal să atingă după bunul plac un copil, le spuneam de fiecare dată că nu este acceptabil și nici normal. Între timp venind o pandemie, oamenii s-au mai înfrânat, nu toți că au mai fost episoade de scăpări, dar în general situația se calmase bine de tot. Așa m-am dezobișnuit și eu de a mai face educație unor oameni care probabil că își vor păstra obiceiurile toată viața. Acum însă s-a dat o luptă în mine între a spune sau a nu spune ceva, între a merge să îi așez doamnei căciula că parcă îi stătea strâmb, între a-i pune piedică la coborâre, mda, chiar și acolo am mers cu gândul. Am ales să ne uităm împreună, eu și copilul, urât la doamna care depășise limita, cumva sper că a înțeles mesajul.
Sper să fi fost doar o întâmplare și să nu reiau lungul drum al reeducării unor oameni care pot doar să sper că aduc ceva mai bun mediului în care se învârt și că alte mame nu vor mai fi nevoite să treacă prin procesul prin care am trecut eu. Dar stai, acela a fost un proces destinat mie, nu este nevoie să salvez alte mame, fiecare trebuie să învețe să vrea să se salveze.
Vă doresc un weekend fără căciuli, cu pomi înmiresmați și cu mult aer în plămâni.
Vreți să știți, nu vreți să știți, eu vă povestesc astăzi despre părul creț.
Eu mi-s creață de când mă știu, cu toate că atunci când eram mică, nu îmi amintesc și nu îmi conștientizez părul ca fiind unul creț, dar de la un punct încolo s-a edificat treaba și crețul a ieșit la lumină. Este moștenire de la tata și doar doi din trei avem o astfel de podoabă capilară.
Și nu mi-a plăcut.
Eu voiam păr drept cum aveau și cum au încă mama și soră-mea. Mi-a plăcut mereu să văd părul filat al soră-mii, cum se văd șuvițele tăiate și nu arătând ca o claie încâlcită din care de multe ori nu se înțelegea nimic ce este acolo.
Nu am avut niciodată grijă de buclele mele pentru că nu le acceptam oricum. În copilărie foloseam la grămadă produse de îngrijire ale părului, nimic special destinat tipului meu de păr. Nici nu știam că există, nici nu aveam idee și cu siguranță nu mi-ar fi cumpărat mie nimeni șampon pentru părul creț.
Așa se face că de-a lungul timpului de multe ori părul meu a ajuns să arate ca o măturică zburlită și destul de deteriorată căreia i-am mai atribuit și fel de fel de dermatite ale scalpului.
Până în momentul de față nu am intrat în niciun salon specializat pe părul creț. Nici nu am întâlnit specialiști care să îmi spună că sunt experți în firul de păr creț și nu am primit niciun fel de sfat pentru îngrijirea părului meu în saloane.
Abia nu de foarte multă vreme mi-am acceptat podoaba capilară așa cum este ea. Am acceptat ideea unui păr creț și mi-am dorit pentru prima oară să fac ceva pentru el și de dragul lui. Așa că am început să îl îngrijesc așa cum ar fi trebuit să o fac de multă vreme.
În primul rând am renunțat conștient la placa de păr, în curând am să o și scot din casă cu totul. Firul meu este subțire și uscat, nu are nevoie de încă o sursă de uscare. Păstrez peria rotativă pentru zilele în care mi se face dor de un păr drept sau cât de cât îndreptat pentru că mie nu îmi iese niciodată cum aș vrea.
Metoda Curly Girl este adusă în atenția generală de către Lorraine Massey care a inovat îngrijirea părului creț fiind foarte explicită legat de produsele de curățare și de modalitatea de folosire. Metoda presupune să folosesc pentru părul meu creț doar produse naturale care nu au în compoziția lor sulfați, siliconi, alcooli care usucă, ceară sau uleiuri minerale. Toate afectează scalpul și lungimea firului de păr, îl îngreunează și îl îngrașă ajungând să deterioreze firul de păr și implicit să îl strice. Lorraine mai recomandă să menținem părul natural, fără a-l agasa cu vopsea de păr, la mine nu este cazul, eu mă vopsesc și încă foarte des.
În punctul acesta al tranziției către bucle frumos definite folosesc un șampon special pentru părul creț. Șamponez o dată sau de două ori părul, în funcție de când a beneficiat de ultima spălare, apoi pun din belșug un balsam de păr cu ulei de cocos, iau un pieptăn cu dinții rari și pieptăn părul pentru a întinde balsamul uniform pe toată lungimea lui. Știu că în acest punct stiliști m-ar crucifica pentru că ei nu recomandă pieptănarea părului foarte ud din motive de rupere sau încâlcire, însă părul pieptănat cu balsam în el este chiar foarte descurcat și nu se rupe. Îl pieptăn și pentru a scoate firele de păr căzute, deoarece nu îl mai pieptăn până la următoarea baie. Cu părul foarte ud aplic un balsam fără clătire , îl pieptăn cu degetele și îl țin câteva minute în prosop cât să nu mai curgă apă din păr, apoi îl las să se usuce natural. Mulți recomandă aici folosirea unui tricou din bumbac pentru că nu absoarbe o cantitate mare de apă din păr astfel asigurându-i o hidratare mult mai bună. Hidratarea este una dintre marile lipsuri ale părului creț. Uscarea cu difuzor pe treapta cea mai de jos este o altă metodă de uscare recomandată în metoda Curly Girl.
Lorraine Massey mai recomandă în îngrijirea părului creț spălarea acestuia doar cu balsam de păr, spunând că este suficient pentru curățirea părului. Nu știu ce să zic, parcă simt nevoia să simt spumă pe păr, îmi dă impresia de scalp curat. Am văzut prin magazinele de specialitate cu produse care îndeplinesc criteriile metodei Curly Girl că au apărut o gamă a balsamului de păr special pentru spălat în loc de șampon. Eu prefer totuși varianta tradițională cu șamponare, spumare, clătire, balsam și restul.
Uneori între balsamul de păr pe care îl clătesc și cel fără clătire las să curgă doar pe lungimea părului apă rece de la robinet, apa rece ajută la formarea buclelor.
La final, părul nu se atinge până nu se usucă, aici recunosc că eu îmi bag mâinile în bucle încă de dinainte de uscare. Se strică buclele? Da, se mai strică, însă dacă le las să se formeze complet am impresia că arăt exact ca o oaie înainte de a i se da blana jos.
Perioada de tranziție de la produse puternic chimicalizate la cele naturale, de la un păr afectat și deteriorat la bucle bine definite depinde de la persoană la persoană și de cât de tare este părul afectat. La început poate părea debusolat părul și să nu vrea să prindă formă, însă în timp buclele încep să se formeze. Și da schimbările se văd încă de la primele două spălări.
Intenționez pe viitor să achiziționez și o mască de păr intens hidratantă pentru a răspunde mai bine nevoii de hidratare a părului meu.
Dacă ați avut bucle la un moment dat și le-ați pierdut sau vreți să aflați dacă aveți textura părului creață pentru că multe nu își cunosc părul din cauza chimicalelor care l-au distrus înainte să afle ce tip de păr au, vă recomand metoda Curly Girl chiar și pe părul foarte drept, mă gândesc că folosirea produselor naturale poate fi un răsfăț pentru orice tip de păr.
Adevărul este că în societatea aceasta în care trăim noi, bătrânii pe care îi avem în jurul nostru au moștenit sau s-au obișnuit cu proverbiala cănuță cu apă. Sunt bătrâni, pensionari, inutili societății și așteaptă distracție de la ai lor copii. Așteaptă să intervină cineva în plictiseala lor, să îi scoată din amorțeală. Abia pe la oamenii cu bani și cu posibilități materiale văd că fac lucruri în care nu depind de alții, dar asta și pentru că își permit și pentru că s-au educat diferit pe parcursul vieții. Ceilalți, cei care îngroașă pătura socială nu își permit vacanțe nici măcar aceea una pe an. Mulți au muncit o viață pe minimum pe economie și au ajuns cu o pensie înjumătățită, cu medicamentele aferente și traiul scump, este greu să își mai permită și distracție. Însă este greu să se și gândească la acest aspect al vieții. Cum ar fi să trăiești fiind fericit indiferent de vârsta pe care o ai? Cum ar fi să știi că pensionarea nu înseamnă o condamnare, ci poate chiar o renaștere? Mă gândesc că ar fi bine să ne educăm așa.
Însă dintre acești mulți, prea puțini s-au gândit să facă lucruri care să îi bucure și care să nu îi coste nimic. Nimeni nu se gândește la voluntariat. Nu tot ce înseamnă a fi voluntar presupune și suferință, pentru că înțeleg că este greu să vezi și să nu te regăsești în suferința altora. Toți vârstnicii pe care îi cunosc eu personal și cu care interacționez foarte des nu au nicio legătură cu cititul. Au tot felul de scuze și de motive pentru care nu pot citi, nu au nici abonament la o platformă care oferă filme și documentare și în mare parte urmăresc la tv posturi cu știri alarmiste. Nu au prieteni și nici o relație prea bună cu vecinii cu care împart strada sau blocul de zeci de ani. Le lipsește componenta socială, cea care dă un mare suflu vieții.
Mi-a plăcut într-un film văzut recent când Robert De Niro care interpreta un personaj pensionar, văduv și fără ocupație spunând că a fi pensionar presupune multă creativitate pentru a-și umple timpul zi de zi. Cum de altfel a presupus că a-și sufoca copilul și pe familia acestuia nu aduce nimic bun niciunora.
Mi s-a părut revelator filmul acesta. Un moment de luat cu mine în viață să știu cum să nu fiu la finalul ei. Să nu fiu acaparatoarea de vieți a celor care nu îmi sunt datori cu nimic. Sper totuși ca până atunci să ajungă și societatea noastră să schimbe ceva în direcția asta. Sper ca în treizeci de ani să existe opțiuni pentru pensionari astfel încât să fie eliminat pe cât posibil sentimentul de inutilitate.
Dacă nu, măcar să mă mut undeva cu soare blând tot anul și să beau apă cu lămâie având picioarele afundate în nisip fin ca praful de la carierele cu ciment.
Pare greu de crezut că un simplu like duce la eliberarea în organism al dopaminei supranumit hormonul fericirii. Însă Dr. Kutscher susține că așa este iar eu îl cred pe cuvânt.
Un like este echivalentul unui feed-back.
Dacă în mod normal oamenii sunt obișnuiți cu termenul acesta de feed-back mai ales din corporații extrapolând-ul până la conversațiile ușoare de zi cu zi, adulții tineri sau chiar cei care vin din urma lor, au mai aproape de ei aprecierea de pe rețelele de socializare decât pe cea prin viu grai. Ei bine orice interacțiune atrage după sine eliberarea de hormoni în organism. În cazul unui feedback pozitiv se eliberează dopamina, te simți bine, ești apreciat, mai crește încrederea în sine, este clar ceva ce îți dorești să simți și pe viitor. Pe acest sistem ar trebui să funcționeze companiile și mai ales profesorii la școală pentru a obține rezultatele scontate: apreciezi comportamentele pozitive care să fie încurajate pentru a obține altele asemenea. În măsura în care noi suntem obișnuiți doar să arătăm paiul din ochiul celuilalt, suntem obișnuiți să umplem caietele cu roșu, facem ședințe interminabile pentru a găsi vinovați, automat vom obține mai multe comportamente pe care de fapt încercăm să le evităm. Este adevărat că este în natura noastră să criticăm și să evidențiem greșelile însă cu efort și exercițiu acest comportament se poate modifica. Pare ușor, însă chiar este nevoie de muncă.
Revenind la like-uri se pare că anticiparea acestora produce mai multă dopamină decât rezultatul în sine. 500 de like-uri, de 500 ori eliberat hormonul fericirii, cum să nu îți dorești mai mult hormon din acesta!? Și atunci ce faci? Postezi mai mult, mai des, mai frumos, atragi mai multă atenție ca să te asiguri că te menții fericit.
Dar ce se întâmplă când nu vin likurile?
Oamenii care sunt setați pe aprecieri virtuale au muncit din greu pentru a-și asigura o comunitate care să le ofere ce își doresc și încă repede. Hormonul lor este asigurat și doar ceva improbabil i-ar scoate în afara acestei scheme. Însă să presupunem că se întâmplă, nu vine aprecierea, fericirea virtuala este în mare pericol. Atunci se eliberează în organism hormonul stresului – cortizol. Ori extra stres nu își dorește nimeni.
De aceea sunt persoane atât de dependente de rețelele de socializare pentru că sunt dependente de aprecieri și de fericirea din organism pe care acestea le produc. Viața virtuală le aduce ceva ce nu au sau nu știu cum să aibă în cea reală.
Un alt aspect negativ pe care îl aduc cu sine aceste like-uri de pe rețele de socializare constă în faptul că cei care nu au exercițiul aprecierii clasice prin viu grai nu știu să o primească pentru că nu au răbdare. Vor totul acum, imediat și scurt. Tehnologia ne-a educat pe repede-nainte și ne-a oferit o fericire superficială, însă cu ascensiune rapidă.
Tot în cartea Copiii erei digitale autorul scrie că deși toate școlile își doresc să fie moderne și să se digitalizeze dotând sălile de curs cu tablete și ecrane, în realitate doar învățatul clasic cu pix, hârtie și cărți este unica ce produce doar beneficii fără polițe de plătit pe termen scurt, mediu și lung. Prin urmare ceea ce ne dorim a fi next step în educație, ajunge să ne prăjească creierele.
În concluzie, tehnologia este tare, tare atractivă, utilă și prezentă în viețile noastre, însă atât de nesănătoasă mai ales pentru generațiile viitoare.
Când a ajuns prima oară informația aceasta la mine am strâmbat profund din nas. Bine, eu am nasul foarte mic, așa că nici grimasa n-a ieșit, dar eu pe interior am zis ei da, acum citim și cărți care ne învață să facem ordine. Ce mai urmează? Și ordinea este o bucurie? Ordinea este o corvoadă. Și tot certându-mă eu cu mine în capul meu că era clar că o luasem pe arătură m-am trezit punând în coș, plătind și așteptând curierul să îmi aducă această carte.
Am primit cartea, m-am uitat la ea, am ținut-o în mâini și m-am enervat puțin, mai avea și 300 de pagini. Partea bună că avea și poze, m-am simțit undeva la școală când căutam să aibă cărțile cât mai multe poze deoarece aveam impresia că sunt mai ușor de citit. Până la urmă mi-o făcusem cu mâna mea, cumpărasem o carte care să mă enerveze. Păi vine curățenia din Japonia la mine în casă când până nu de multă vreme puteam mânca direct de pe parchet?
M-am apucat de citit.
Și culmea, chiar mi-a plăcut. Atât de tare încât mi-am înnebunit familia și prietenii cu informații din metoda konmari.
Am plecat de pe picior de scepticism și am descoperit o autoare blândă, modestă, cu foarte mult bun simț și obsedată de ordine. Și cum am aflat din prima că ordinea și curățenia sunt lucruri diferite, am căutat-o pe Marie Kondo și am descoperit-o pe NF în două serii de tipul reality show bazate pe ordine și curățenie.
Cartea este ilustrată și trece prin toate categoriile de ordine dintr-o casă de la haine, încălțări și până la produsele comune din bucătărie sau baie. Fiecare încăpere este pusă sub lupa ordinii și oferă explicații despre fiecare categorie în parte.
Principiul de bază este să păstrezi în casă doar ce îți aduce bucurie. Să porți doar haine care îți aduc bucurie. Să folosești produse care îți aduc bucurie. Să umpli biblioteca doar cu cărți care îți aduc bucurie. Astfel întreaga viață se organizează pe modelul bucuriei și întreaga viață ți se schimbă la finalul maratonului de ordine.
Încă din timp ce citeam cartea m-am apucat de sortat. Prima categorie cu care Kondo propune să se înceapă sortarea este cea de haine. Toate hainele se strâng în morman pe pat. Absolut toate hainele. În acest fel îți dai seama exact câte haine ai, dacă sunt multe sau suficiente. În general noi avem haine mult mai multe decât avem nevoie sau decât putem purta într-un timp relativ scurt. Eu am început să renunț la haine care nu doar că nu îmi aduceau bucurie, ci chiar îmi aduceau un mare disconfort când le purtam. Cu ocazia aceasta am renunțat la ele.
Eu sunt în plin proces de ordine, încă nu am terminat, casa s-a transformat într-un semi-depozit, peste tot este ceva care așteaptă fie să fie împachetat, fie să meargă spre donații, fie să ajungă la gunoi.
Da, poate că ține de bun simț să nu strângi lucruri inutil, însă adevărul este că cei mai mulți dintre noi ajungem exact în acest punct pe care nu îl dorim: de a stivui.
Ilustrație din cartea Bucuria ordinii pentru împăturirea tricourilor.
Ilustrație din cartea Bucuria ordinii pentru bluzele cu mânecă lungă.
Marie Kondo aduce în cartea sa câteva idei de depozitare, de îndepărtare a etichetelor de pe produse pentru a îndepărta zgomotul din casă, de amenajare. Majoritatea sunt preluate din cultura japoneză, altele sunt experiență proprie. Pentru mine cartea aceasta a adus ca noutate două elemente de care țin cont de acum înainte: păstrez doar ce îmi aduce bucurie și metoda de împachetare haine a la Marie Kondo.
Metoda de împachetare presupune să împăturești hainele până la dimensiunea unui dreptunghi mic și să le așezi vertical în sertar sau în dulap. Eu am ales să îmi pun hainele împăturite în cutii pentru că nu dispun de sertare. Acum în loc de teancuri până la tavan, am cutii distribuite în dulap cu haine așezate una lângă alta și nu una peste alta.
Am să las să treacă o perioadă să mă obișnuiesc cu noul stil de viață și am să revin cu un articol detaliat asupra acestei metode și dacă într-adevăr viața mea este mai organizată sau am eșuat și am revenit la vechile metehne. Este totuși adevărat că dorința aceasta de a face ordine la exterior a venit după ce am început să curăț interiorul, după ce m-am suspus unui detox emoțional, după ce s-a așezat o liniște am simțit să aduc și în afara mea ceva din interior.
Căutați-o pe Marie Kondo pentru că știe ea foarte bine cum să vă explice de ce o viață plină cu bucurie este o viață frumoasă și o viață ordonată vă aduce invariabil bucurie.
De câțiva ani mai arunc câte un ochi prin caietele nepoților mei care merg la școală. Au vârste diferite, unii sunt mai înalți decât mine, alții se pregătesc să meargă la școală și să intre în acest sistem prin care toți am trecut. Nu am putut să nu observ că unele lucruri nu s-au schimbat foarte mult față de perioada în care am fost eu la școală, adică multă vreme în urmă. Caietele încă sunt umplute cu roșu de învățătorii cei zeloși.
Este adevărat că eu nu am avut o relație bună cu școala în ansamblul ei, că mi-a fost greu și deși viața de adult mi-a dat ceva șuturi în fund, la școală nu m-aș întoarce. Nu fac parte dintre cei care își regretă timpul din copilărie sau din școală. Mi-am dorit să fiu adult și mă bucur că sunt. Nu scriu astăzi de pe picior de frustrare și nu arăt cu degetul acuzator. Este doar ceva ce am tot văzut și încă văd pe o perioadă mare de timp.
După ce am mai citit una-alta, am mai ascultat pe ici pe colo, îmi este foarte clar de multă vreme că arătatul cu degetul nu este educativ. Nu ajută!
Urmăresc recent un documentar, o completare a unei cărți pe care încă o citesc, va aduce în casa mea schimbări majore de organizare, voi prezenta peste puțin timp – însă voiam să spun că am văzut o profesoară care spunea că iubește să aducă bucurie în viața copiilor. A fost momentul în care am făcut legătura cu pixul roșu și cu gândirea autohtonă.
Sunt absolut convinsă că avem și noi profesori care gândesc astfel și care și acționează întocmai, însă această categorie este în minoritate, pot doar să sper că îi crește numărul până devine o normalitate.
Tot recent am citit – ceea ce mi-a întărit convingerea – că sublinierea greșelilor nu face decât să atragă alte greșeli după sine. Prea puțin se încurajează când se face ceva bine. Nu spune nimeni da ok, ai avut 5 greșeli pe care să le îndrepți, uite, astea sunt, dar iată și ce ai făcut bine. Partea asta cu bine este sărită de regulă.
De ce consider eu că este important acest aspect încă din școală?
De fapt încă de la naștere pentru că și noi acasă suntem obișnuiți să punctăm greșelile și mai puțin aspectele pozitive, iar pe măsură ce cresc mai tare îi tragem la răspundere. Este un comportament care se continuă în colectivitatea, la grădiniță, apoi la școală, noi nu ne oprim tirada acasă. Copii noștri sunt bombardați din toate părțile, Așa cresc, așa se formează, așa consideră că este normal. Apoi ajung în companii, în firme mai mici sau chiar multinaționale, ca simpli angajați sau ca șefi importanți în organigramă și merg pe același procedeu. Cum apare o situație, mai întâi se caută vinovații și abia apoi rezolvarea ei. Lucru care se vede și în politică la schimbarea guvernelor și a miniștrilor, cum toți care vin arată cu degetul spre cei care au plecat. Aspect pe care îl regăsim și în situațiile care au devenit glume cu instalatori/electricieni/muncitori/meșteri: dar cine v-a lucrat aici?
Ce este de făcut?
Altceva în afară de schimbarea gândirii? Schimbarea gândirii, cititul, informatul. Să scoatem pixul roșu și să evidențiem aspectele bune, pozitivismul. Schimbarea comportamentelor prin enunțarea clară a aspectelor pozitive. Cu ocazia aceasta aducem plus valoare în aspectul empatie, în înțelegere a celor de lângă noi.
Însă pentru toate trebuie mai întâi să lucrăm noi adulții cu noi pentru a ne putea influența moștenirea în mod pozitiv.
Toate rețetele pe care le păstrez de ani de zile sunt legate de amintiri. Toate au emoții în spate. Toate trezesc în mine diverse sentimente și toate bune și frumoase, de aceea le și păstrez. Că doar nu aș vrea să mănânc sarmale cu cortizol, mănânc sarmale cu zâmbet. Zâmbesc eu, sarmalele sunt ocupate să fie înfășurate și înghesuite unele în altele.
Toate rețetele de care îmi aduc aminte au o istorie în spate. Pe unele le făcea bunica și s-au pierdut în timp când ea nu a mai fost, pe altele le făcea mama într-un fel anume când eram eu copil. Toate sunt emoții în stare pură.
Cu toate acestea nu am păstrat și nici preluat tot ce mă face fericită în materie de rețete culinare. Nu știu exact de ce refuz să le prepar, fie din lene că-mi par complicate, fie din dorința de a fi diferită și de a rupe lanțul familiar. Însă când am ocazia să le consum în familie, nu spun nu, nu doresc chiar atât de tare să rup acest lanț, cel puțin nu definitiv.
Nu îmi amintesc când a pornit tradiția aceasta a mucenicilor moldovenești, nu mai știu dacă îi prepara bunica sau nu, dar clar îi făcea mama, dar nu chiar an de an. Noi eram mai atașați de aceștia decât de cei cu zeamă. Astăzi nu refuz pe nici unii dintre ei, însă doar pe cei cu zeamă îi prepar și eu de vreo doi ani de zile. Opturi mari, rumene și unse bine cu miere nu fac, nu am făcut niciodată și nici nu am să fac vreodată.
Din fericire eu am ceva ce mulți nu au sau nu își permit: eu am bucătar personal. Eu și marile vedete ale lumii ne permitem bucătar personal, diferența este că eu pe al meu nu îl plătesc. Gătește din plăcere. Sau pentru că nu știe să spună nu iar eu profit. Discutabilă treabă, zic să nu aprofundăm.
Astăzi mucenici moldovenești a la soră-mea, că de aceea am eu bucătar personal care nu spune nu.
Această pagină web folosește module cookie pentru îmbunătățirea experienței de navigare precum și pentru asigurarea unor functionalități. Cookie settingsACCEPT
Privacy & Cookies Policy
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these cookies, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may have an effect on your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
