Lună: februarie 2022

Putem comenta, putem plânge, putem ajuta. Putem alege!

Categoriesde zi cu zi, off-uriPosted on

M-am întors zilele acestea pe toate părțile, m-am foit, sucit, am scris, am șters, n-am publicat nimic. Ca de fiecare dată când sunt în impas, iau o pauză. Nu mă arunc pe interneți să fiu prima care postează, care își dă cu părerea, care face pronosticuri. Nu că ar fi ceva rău în asta, doar că eu funcționez contra curentului. Scriu în primul rând pentru mine și nu pentru trafic. Însă ar fi absurd să nu recunosc că se formează o comunitate care intră aici tocmai ca să citească. Așa că scriu. Pentru mine, pentru tine și pentru mine iar.

Este război. Asta este clar. Este un război foarte aproape de țara noastră și asta ne sperie și ne face să ne gândim dacă lucrurile vor escalada și războiul va fi și în ograda noastră. Lumea stă călare pe televizor și pe știri alarmiste, nefaste și detaliate până la limita suportabilului, astfel inducându-și panica până în măduva oaselor. Știm cu toții ce înseamnă război și fără atât de multe detalii.

Da, mă uit la știri, nu la toate și nu pe toate posturile, selectez. Da, citesc știri, dar la fel selectez. Da, mă gândesc la toți oamenii care fug din calea gloanțelor. Da, mă gândesc la patologii și boli psihice. Le fac pe toate pentru că sunt om, trăiesc aici și întrebări mi-am pus și eu.

Nu am păreri despre această situație, sunt analiști, politologi și oameni pregătiți care să poate face previziuni, cel puțin teoretice. Nu sunt jurnalist de război, nu relatez din teren. Și nu intenționez să aduc și mai multă panică. Dacă am învățat ceva în urma pandemiei, am învățat să îmi văd frica, să mi-o recunosc și să ies din ea cât mai repede.

Mai știu și că oamenii au nevoie să vadă și să trăiască și lucruri normale. Oricât de dureroasă este situația actuală, oricât de neverosimil pare totul, nu ne putem opri din trăit. Aproape că am făcut asta când a început pandemia. Am fost atât de paralizată de frică încât m-am pus pe pauză. Am dat skip vieții mele. Acum indiferent de ce se va întâmpla vreau să trăiesc eu viața și nu invers.

Oamenii s-au mobilizat, organizațiile conduse de oameni s-au mobilizat, companiile private s-au mobilizat, uitați-vă pe net, căutați informații, s-au făcut liste, se donează organizat, se oferă cazare pentru refugiați, totul este online. În sectorul 6 se donează pe Calea Crângași și pe Str. Lunca Cernei (lângă centrul de vaccinare anti-covid) prin Magazinul caritabil SocialXchange, mai multe detalii oferă Primarul Sect. 6 – Ciprian Ciucu pe pagina sa de FB.

Eu am putere de discernământ și de a alege și de a decide pentru mine, nu mă gândesc nicio secundă că unii merită pentru că și unii nu merită pentru că. Toți oamenii care sunt în nevoie merită și nici măcar o secundă nu vreau să mă pun în papucii mamelor care fug din căminul lor cu un copil mic de mână spre necunoscut.

What Gives You Hope in Life? | How Do You Develop Hope in Life?

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Cum să-ți pierzi capul prin avion. Sau cum a fi la modă mai tare te încurcă.

Categoriesca să zic cevaPosted on

Eram în aeroport, așteptam îmbarcarea spre Bergamo. Eram cu nervii tensionați, era primul zbor al copilului, nu știam cum va fi, îmi doream să fi putut anticipa ca să liniștesc și nervii mei, mai ales că nu îmi place să zbor, nu îmi plac turbulențele, nici înghesuiala din avion, toată experiența în sine îmi displace.

În fața noastră o tipă care arăta foarte bine trăgea de un troler mic de mână. Era fit, era îmbrăcată simplu, dar cu gust, părul lucios tras cu placa, machiajul înlocuitor de mască. Chiar era frumușică. Atrăgea privirile celor din jur pentru că reușea cumva să îi țină pe toți la distanță. Fizic. Ceea ce nu era rău ținând cont de situația pandemică. Avea pe cap o pălărie lungă, lată și înaltă cât o săptămână de post. Adică părea interminabilă. Era o pălărie din aceea cu boruri ample, făcea concurență pălăriei de plajă doar că era bățoasă și dreaptă.

Un fel de umbrelă dar mai fancy. Dacă îi mai știți pe cei care vindeau pe marginea drumului încărcătoare și acte false, dar și umbrele care se puneau pe cap. Cam așa și pălăria aceasta, doar că mai mare.

Când tipa aceasta, căreia îi stătea foarte bine cu pălăria respectivă, s-a așezat pe scaun în zona de așteptare, a mai ocupat încă alte două scaune în stânga și în dreapta cu amplitudinea borurilor. Distanțarea era de doar un scaun, dar așa își făcuse mai mult loc.

Partea interesantă a venit în momentul în care ne-am îndreptat spre avion. În autobuz și-a dat pălăria jos. Știți toată distanțarea aceea care are loc în aeroport, pur și simplu ia o pauză în autobuz. Acolo este toată lumea grămadă.

Când urcam scările spre avion, am văzut că reapăruse pălăria. Nu putea fi ratată, cred că o vedea și turnul de control pe radar. Când a intrat în avion și-a înclinat capul să poată intra și pălăria. A avut loc undeva mai în față și pe dreapta, aveam vizibilitatea bună. Lumea era grăbită, voiau culoar liber ca să își ocupe locul să nu care cumva să se trezească cu el luat. Așa că și doamna a trebuit să se așeze pe scaun și să elibereze culoarul, moment în care pălăria i-a rămas deasupra scaunelor sprijinită pe scaunul din față și pe scaunul pe care îl ocupa. Nu i-a încăput pălăria între scaune. Știți, noi zburam cu low cost unde spațiul este atât de îngust că dacă inspiri mai puternic ai șanse să tragi pe nas mătreața celui din față. Mergeam în capitala modei, este adevărat, dar mai pe buget redus.

Mai greu a fost pentru duduie că pe lângă faptul că nu a putut să își țină pe cap pălăria, a mai trebuit să o depoziteze și în spațiul destinat bagajelor pentru că însoțitorii de bord nu i-au permis să o țină cumva prin jur probabil pentru că ocupa prea mult spațiu. La aterizare când toată lumea se grăbește și face coadă la ușă înainte ca măcar să se fi oprit avionul și înainte să se anunțe decuplarea centurilor, a trebuit să fac o mișcare de genul matrix pentru că reapăruse pălăria în peisaj. Capul mi-a rămas intact, drept dovadă că încă mai scriu și astăzi, iar alții m-au mai și văzut între timp.

De fapt eu voiam să vă zic să aveți grijă cu moda, uneori vă poate da bătăi de cap.

Las mai jos o scenetă memorabilă din Titanic Vals:

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Ne place să ne înghesuim și să ne respirăm aerul comun. Poate pentru că suntem latini. Sau poate pentru că ne lipsește educația. Încă se studiază.

Categoriesde zi cu zi, din cartierPosted on

M-am bucurat tare când pandemia aceasta a adus în prim plan ceva diferit în comportamente. Că țineam la spațiul personal, că nu mai stăteam unii în alții, că nu mai plăteam la magazin cu persoana din spatele meu lipită de mine în fata POS-ului, că urcam singură în lift.

Înainte de pandemie când îmi cedam întâietatea la lift și preferam să mai aștept puțin, mereu venea și încercarea de convingere dar haide-ți că avem loc, nu e problemă. Oamenii pur și simplu nu acceptau că vrei să mergi singur cu liftul. Cum să vrei așa ceva? Sigur ai o problemă care ține de partea superioară a corpului. A venit pandemia și brusc nimeni n-a mai încercat să mă convingă de nimic. Ba chiar eram anunțată să aștept următorul lift, să nu care cumva să mă înghesui, să aglomerez și să existe risc de îmbolnăvire. Lucru care mă făcea invariabil de fiecare dată să zâmbesc, dar mă bucuram că frica aduce și ceva bun.

Acum de când se dă ca sigur finalul pandemiei (deși nu-s prea convinsă, am văzut recent niște grafice din întreaga lume care nu par deloc încurajatoare. Deși varianta Omicron este expusă ca fiind blândă și cu foarte puține victime, realitatea acelor grafice spune că la nivel mondial a făcut aproape la fel de multe victime ca suratele sale variante de pe la sfârșitul lui 2020 sau primăvara lui 2021 când au fost cele mai multe decese în urma virusului) și abia se mai vorbește de numărul de infectări, lumea a început să își recapete comportamentele. În capul meu persistă această idee că odată ce ai un comportament diferit și îl menții timp de câteva luni, un an, unde mai pui că-s chiar doi ani, atunci el se implementează și nu mai revii la comportamentele de dinainte. Capul meu clar e defect.

Oamenii au reînceput să stea grămadă precum ciorchinele. Delimitările din magazine se pare că nu le mai observă nimeni, am reînceput să plătesc cu câte un om lipit de coasta mea, poate ar trebui să îi invit să împărțim costurile dacă tot suntem prieteni de plată cu cardul.

Recent am cedat locul la lift – pentru cei care locuiesc la casă, să știți că primul ajuns în fața liftului este primul care îl ia, asta când nu cedezi locul persoanelor care par că au nevoie de întâietate – unei vecine care își dorea să ne lipim trupurile suave într-un loc atât de strâmt că aproape îți prinzi nasul între ușile liftului. Eu sunt safe, nasul meu este mic. Atât s-a chinuit doamna să mă convingă că este absolut în regulă să fim vecine și de spațiu strâmt, nu doar de bloc, că m-a asigurat că a avut covid fix acum trei luni și aș fi absolut protejată. Mă rog, nu știu cine a lămurit-o pe ea că este absolut protejată pentru că s-a infectat în urmă cu trei luni, dar na, detalii. Pur și simplu femeia nu a înțeles că eu nu mai doresc și nu mai accept să mă întorc la obiceiurile de acum ceva vreme și îmi place ca în lift să împart spațiul doar cu membrii propriei mele familii. Atât. Așa este normal, civilizat și mai ales respirabil.

Vă doresc să aveți parte de aer respirabil și să vă înghesuiți doar când și cu cine vă doriți :).

VIDEO/ Înghesuială după agheasmă în ziua de Bobotează: „Și cu matale, unde te vâri?”, „Doamne ferește”, „Unde te sui?” – Ziarul de Gardă

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Când corpul spune NU – Gabor Mate

Categoriesce citescPosted on

Costul stresului ascuns.

Acum mulți ani când eu eram foarte tânără (nu foarte mulți ani, totuși, că eu încă sunt tinerică, doar mă mai dor șalele din când în când) am asistat la o discuție în care era deplâns decesul unui tip. Tip care era în floarea vârstei, pe undeva pe la 50 de ani (posibil chiar ceva mai tânăr), care trăia o viață exemplară. Era foarte atent la alimentație, nu fuma, nu consuma alcool, făcea sport, alerga în fiecare dimineață, era antreprenor și pare că ducea o viață de invidiat. Și cu toate acestea într-un punct a făcut infarct (cred) și a murit.

 Cum?

Toată lumea se întreba cum de a murit când el făcea totul corect comparativ cu toți ceilalți participanți la discuție care erau taman invers și încă în viață. Însă se ivise această neliniște legată de viață, de șansele la viață a unor oameni care nu puneau mare accent pe alimentație, mișcare, nu erau stricți cu obiceiurile lor de zi cu zi, comparativ cu un om care avea toate șansele în a reuși o viață lungă și care totuși decedase.

Adevărul este că noi toți de acolo, cei participanți la acea discuție știam viața acelui om doar prin prisma a ceea ce se vedea. Sub stratul de mușchi și piele fermă nu știm ce deșeuri avea omul care aparent se îngrijea mai mult de exterior. Nu îi cunoșteam copilăria, nici prea multe experiențe din viață, știam însă că avea o soție internată într-un azil cu ceva boală degenerativă și mai știu că își crescuse în mare parte singur fiul. Parcă nu mai pare o viață chiar atât de îngrijită, nu? Mie acum îmi pare că era un om care trăia destul de mult sub stres, care probabil a trăit un șoc atunci când a fost nevoit să își interneze soția, care cu siguranță s-a gândit cum se va descurca în rolul de părinte unic. Și aș băga mâna în foc să spun că toate cele deja enumerate au pus umărul la decesul său.

Stres!

Despre stres și legătura lui cu bolile vorbește Gabor Mate în cartea sa Când corpul spune NU. Despre trăirile din trecut pe care le transformăm în bagaj emoțional și îl purtăm cu noi întreaga viață pentru că nu știm să ne scuturăm de el, nu știm să îl lăsăm acolo unde îi este locul: în trecut. Pentru că mulți trăiesc în prezent coșmaruri din care nu știu cum să iasă pentru că au invitat și trecutul în prezentul lor și îl pun la masă, îl ospătează, îl îmbracă să nu îi fie frig, îi pun strat peste strat de durere și vină și depresie.

Știam în linii mari despre legătura dintre suferința trăită în copilărie și viața de adult, despre legături bolnăvicioase care te distrug încet, văzusem Înțelepciunea traumei în care Gabor Mate explică foarte clar cât de strânsă este legătura dintre făt și gândurile, emoțiile, stresul mamei, însă cartea aceasta a venit cu exemple, cu boli, cu suferințe, cu oameni care spun ce au trăit, cum au trăit și cum au făcut față. Și mai ales cum nu au făcut față. Când vezi totul negru pe alb, altfel se așază informația.

În primă fază am avut un șoc, am simțit să mă asociez cu toate bolile acelea. Aoleu am asta? Vai și eu parcă fac așa. Oare mi se va întâmpla asta? Aproape că îmi venea să fug la medic și să îmi fac toate analizele care să îmi arate că sigur ceva există pe undeva. Apoi am cernut informația, am așezat gândurile, am lăsat frica să treacă, am mai răsfoit câte o carte de-ale lui Irvin Yalom pentru că am găsit o familiaritate între Când corpul spune nu și Mama și sensul vieții: tot povești de psihoterapie.

Mi-a fost greu să citesc cartea aceasta, am trecut prin multe stări, am gândit mult, am asimilat mult, am analizat cât am putut și am internalizat cât m-am priceput. Și ca și când nu ar fi fost suficient că mă luptam cu informațiile pe care le primeam, a susținut Irina un webinar în care a spus scurt: o să mori! Te stresezi, te îmbolnăvești și o să mori. Bine, recunosc, nu a folosit atât de puține cuvinte, însă întregul meu sistem a tradus o oră și jumătate de informații la aceste două cuvinte cu egal între ele: stres = moarte.

Mate spune că nu există studii științifice pentru majoritatea bolilor prezentate în carte care să facă o legătură între stresul trăit de individ și boala de care suferă. Nu există cercetări suficiente care să schimbe fața medicinei și să trateze individul ca pe un întreg și nu ca pe o bucățică. Ce-i drept, în toți ani mei în care am trecut pragul cabinetelor medicale și a fost o perioadă de ani de zile în viața mea în care am vizitat mulți medici și multe clinici diferite la stat, dar mai ales în privat, absolut nimeni nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. Niciun medic, nici măcar medicul meu de familie, nici cei din trecut și nici cel din prezent nu au știut vreodată istoricul meu personal de supărări, frustrări, angoase, stres, abuzuri, traume. Te doare rinichiul, îți facem n analize și teste, vedem dacă găsim ceva, apoi tratăm local, antiinflamatoare să nu mai simți nimic și mai vedem cu ce amorțim simptomul care îți urlă un mare STOP. Stai. Oprește-te puțin și uită-te la tine și vezi cum ești. Ești supra aglomerat și toți oamenii trag de tine în toate direcțiile și tu nu spui nu deși abia te târăști? Ia vezi ce îți aduce asta? De ce te doare coloana de rămâi înțepenit? De ce îți cedează rinichii? De ce ai noduli la sâni când știi că ai născut natural și ai alăptat doi ani de zile? Pentru că trebuie să te oprești și să ai grijă de tine.

Cartea aceasta abundă în interviuri cu oameni suferinzi, cu boli incurabile, aflați în diferite stadii ale bolilor de care suferă și toți au dulapurile pline cu fantome. Abuzuri de toate felurile, atașament evitant, părinți cu dependențe, copii responsabili pentru fericirea părinților lor și multe altele descrise pe larg în fiecare capitol. Las mai jos un scurt fragment al unui interviu dintre Gabor Mate și o pacientă cu artrită reumatoidă. Interviurile de regulă au fost făcute în spațiile personale ale pacienților, fie acasă la ei, fie în mediul de lucru, doar această pacientă a acceptat să se întâlnească într-un spațiu neutru al unui fast food. În acest fragment m-am regăsit eu cel mai bine și a avut cel mai mare impact în capul meu.

– Sunt curios de ce ai vrut să ne întâlnim la McD.

– Acasă sunt mereu conștientă de modul în care arată casa mea. Trebuie să fie curată și ordonată.. Dacă cineva vine la mine acasă și observă că ici-colo există praf, atunci…

– Nu vorbești despre curățenie, vorbești despre perfecțiune. Nu poți să scapi de praf, așa-i? Praful face parte din viață. Și dacă nu poți accepta acest lucru, totul trebuie să fie perfect. Ești așa cu toate lucrurile din viața ta?

– Da. Înainte de a avea artrită reumatoidă eram și mai și. Mătușile mele mă numeau superfemeie. […]

Am înțeles destul de târziu că mă înscriu cu brio în lunga listă a perfecționismului. Praful mi-a consumat mare parte din existență. Mai curat ca în spital era motto-ul meu. Pentru că în spital riscai să mai pescuiești câte un microb, bacterie, ceva, pe când la mine în casă clar nu. Și mai târziu am înțeles că sunt rigidă. Bine că am evoluat. Dacă pun acum o poză cu sufrageria, arată ca un câmp de luptă, atât sunt de împrăștiate lucrurile. Și toate se datorează copilului care este încununarea haosului, împrăștierii și dezordinii. Care a scos farmacia din casa noastră și a pus în loc geamuri pline de urme de degete și desene pe abur și lucruri împrăștiate. Am trecut prin diverse stări de la agonie la nepăsare. Toate în timp și de durată. Acum sunt relativă relaxată cu haosul și mai ales cu praful care chiar există din plin în atmosferă, însă nu sunt pregătită să arăt lumii acest aspect. Dacă mâine s-ar anunța un musafir, aș face măcar minimum de ordine.

Am învățat din această carte că nu sunt părinții de vină pentru modul în care nu s-au implicat armonios în copilăria mea pentru că și ei au în spate propriul lor bagaj pe care nu au știut cum să îl depășească. Am învățat că mă ajută să îmi internalizez trecutul. Este al meu, mi s-a întâmplat mie, nu îl pot schimba, însă îl pot accepta, chiar dacă nu pot înțelege pe deplin de ce unele lucruri au decurs cum au decurs. Încă învăț să pun limite sănătoase pentru mine chiar dacă cei vizați sunt răniți, este treaba lor să își trateze propriile răni. Încă învăț să spun NU. Nu vreau să merg în vizita aceea pentru că nu mă simt confortabil.

Da, este încă o carte care a făcut lumină în mine și este ceea ce vă doresc și vouă: să faceți lumină singuri sau cu ajutor și să reușiți să ieșiți din disperare.

Să fiți bine!

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Nu am rest să vă dau este o practică sau o realitate?

Categoriesdin cartier, off-uriPosted on

În ultima vreme aud frecvent acest nu am rest să vă dau, atât în magazine tip alimentară cât și atunci când comand online și plătesc ramburs.

Este adevărat că de o vreme bancomatele eliberează bancnote mari și nu mai iese pe fanta bancomatului și mărunți de 5 sau 10 lei. Ceri 100 lei, primești o bancnota, asemenea și la 200 lei. Merg la un magazin care nu este supermarket și iau un pachet de unt cu 200 lei am mari șanse să plec fără unt pentru că nu vrea nimeni cei 200 lei ai mei. Nu au rest. Sau dacă îmi dau mie restul, rămân fără mărunt în casa de marcat. În zona mea este ceva frecvent. Parcă m-am întors puțin în timp când primeam gume și acadele în loc de rest deși nu ceream produsele. Nu avem rest să vă dăm 50 de bani, dar vă dăm o gumiță.

Am comandat recent prin una din aplicațiile acestea care ne fac viața mai comodă când putem prin câteva click-uri să avem la ușă de la mâncare gata gătită, la lapte și detergenți. Când altcineva face cumpărături pentru mine și mi le aduce la ușă, eu doar spunând mulțumesc, este foarte bine până când ceva mă scoate din ritm. După cum spuneam, două dintre comenzi mi-au dat cu virgulă.

Le-am plătit cash, am notat în aplicație cu câți bani plătesc, în capul meu mă gândesc că fac asta tocmai pentru a se ști cât rest trebuie să îmi returneze curierul și nu ca să facă aplicația sondaje de opinie, ia să vedem câți din cei care au plătit astăzi cu cash au avut suma fixă.

Așa s-a întâmplat că am notat în aplicație că am suma de 200 lei, era clar că aveam nevoie să primesc rest, comanda mea era infim mai mică, a venit curierul la ușă și când i-am arătat bancnota mi-a zis senin că nu are rest. Cum să nu ai rest? Pai n-am notat eu în aplicație? Știu, dar nu am rest, exact așa mi-a spus. Că știe. Păi dacă știe de ce a venit la ușa mea știind că eu plătesc cu o bancnotă de 200 lei? Începuse să mi se încrețească părul, așa că am preferat să mă caut prin toate colțurile posibile și în toate portofelele, ba chiar am atentat și la pușculița copilului ca să scot suma exactă că doar în aplicație notasem degeaba. Curierul și-a făcut treaba, a plasat comanda, a încasat banii, aplicația a făcut o treabă minunată, toată lumea fericită, eu ușor năucită.

După o vreme am mai plasat o comandă prin aceeași aplicație. Am plătit tot cash, evident calculul făcându-se cu tot cu bacșișul aferent, să câștige toată lumea. Am notat în aplicație că nu știu exact cu ce sumă plătesc, pentru că îmi era lene să verific dacă am fix sau nu. Mă așteptam că atunci când nu știi ce sumă are clientul, curierul are la el suficienți bani pentru a da rest. În cazul acesta trebuia sa primesc rest 10 lei. A venit curierul care vorbea la telefon pe speaker, o fi avut și el ceva de rezolvat, nu zic nu, însă nu mă auzea pe mine când vorbeam. A predat comanda, a luat banii s-a uitat rapid la ei, s-a întors și a plecat. Niciun rest. Probabil a considerat că bacșișul lui este de încă 10 lei cu toate că notasem și în aplicație și suma finală se calculase cu tot cu bacșișul curierului. Aș putea spune că acesta a fost doar neatent.

Însă la partea cu nu avem rest este chiar ceva care mă depășește.

Mi s-a întâmplat și la o mare farmacie să mă certe casiera că dacă îmi dă mie tot restul rămâne cu casa goală. De ce merg să cumpăr atât de puțin cu sume atât de mari? Ultima oară când am verificat nu mi-am dat seama că treaba mea de client este să mă gândesc și dacă au comercianții rest sau nu și să îmi fac griji din cauza asta.

Pățirăți?

mărunțiș - Catchy

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Cum își dă statul seama după ani de zile că a făcut o eroare?

Categoriesoff-uriPosted on

La sfârșitul anului trecut, chiar înainte de Crăciun am primit un cadou în plic de la domnul Stat care mă informa cu maximă candoare că sunt bună de plată pentru că, el, domnul Stat nu a calculat corect la momentul respectiv și se pare că mi-a dat mai mulți bani.

Bani pe care eu i-am cheltuit cu maximă responsabilitate și cu zâmbetul pe buze că eu când primesc bani sunt în extaz, iar când trebuie să îi dau sunt în agonie.

Trei ani mai târziu domnul Stat s-a prins că a greșit și că a fost prăduit și mi-a trimis înștiințarea că este cazul să își recupereze greșeala. Cum de la cine? De la mine! Că doar eu am cheltuit banii statului fără ca măcar să clipesc că folosesc foloase necuvenite.

Hmm oare ce am luat de banii ăia? Pampersul pe o luna? Oi fi asigurat apa, mâncarea și hainele copilului? Sau m-oi fi dus în cârciumă și am băut de toți banii fiind extrem de veselă că beau pe banii statului?

Să ne lămurim: la final de 2018 am finalizat concediul pentru creștere al copilului și am început să beneficiez de stimulent de inserție prestând cu sapa într-una bucată companie. Pentru că și anume trei ani de zile sunt trei ani de zile și nu m-am gândit că pot apărea erori de calcul, chiar nu mai țin minte și nu mai știu ce s-a întâmplat, când, cum, de când am început să primesc bani. Unde s-au terminat banii pentru creșterea copilului și unde a început stimulentul de inserție. Cu cine să mă confrunt că nu mai țin minte? Pentru că se pare că domnul Stat mi-a dat mai mulți bani la începutul perioadei și nu la finalul stimulentului de inserție.

Așa că am băgat mâna în cont și am scos fără tragere de inimă suma îndatorată să nu care cumva să vină perceptorul să-mi bată la ușă cum că sunt datornică. Nu se face.

Prin mila Sfintei digitalizări în scrisoarea onorifică unde îmi sunt înșiruite toate articolele de lege cu toate alineatele și literele aferente în care sunt lămurită cât de grav am încălcat eu legea că m-am folosit de banii statului în mod fraudulos și cum el statul este extrem de îndreptățit să își ceară înapoierea foloaselor necuvenite pentru că altfel eu încalc legea, am găsit și un cont iban pentru plata online. Slavă ție digitalizare că nu trebuie să stau pe la nicio coadă. Mă și vedeam mergând de la 3 dimineața ca să prind loc în față să plătesc eroarea statului.

Deci eu am greșit? Pai da, eu am greșit că n-am știut calculele pe dinafară (și nici pe dinăuntru cum zice copilul meu) și am cheltuit bani care cică nu îmi reveneau. Deh, dacă nu mi-a plăcut matematica la școală, na, acum chiar se vede.

Dar cum mai este mult până să ajungem la o comunicare transparentă, eficientă și din ambele părți, probabil mai durează și până domnul Stat trimite niște notificări corecte ca să nu zic și cinstite.

Aș fi vrut să confirm plata trimițând ordinul de plată și am căutat pe fiecare rând să fie o adresă de e-mail pentru confirmare. Degeaba am căutat, nu există. În schimb am găsit un număr de telefon la care nu răspunde nici naiba, bine că naiba nu lucrează la stat.

Am mai căutat lămuriri legat de perioada aceea din cretacic când s-au încurcat ițele. Când anume am încetat să primesc indemnizația și când anume am început să primesc stimulentul de s-a făcut greșeala asta, că am așa un sentiment că acum au rămas ceva luni descoperite. Dar știți, am mai zis, eu și matematica….

Nu, nu există transparență. Statul mi-a zis că a greșit și eu trebuie să îl cred pe cuvânt. Și dacă nu îl cred am ocazia să contest în x zile și să declar că sunt nemulțumită. Mda, parcă 780 lei nu reprezintă o sumă atât de mare astfel încât să îmi pun pe butuci sănătatea psihică luptându-mă cu statul în încercarea de a mă lămuri.

Am plătit! Acum doar refulez ca să închid capitolul, dar sunt într-adevăr curioasă cum s-au prins de greșeală după trei ani de zile. Bine că totuși n-au așteptat să facă copilul 18 ani ca să îmi spună că am cheltuit bani care nu îmi aparțineau.

Sfat: reluați matematica încă de la clasa întâi, nu se știe niciodată când îți trebuie în viață permutări de n luate câte k.

Câți bani au dat românii pe artă în 2020: interesul pentru achiziții a explodat

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Mi-am pus copilăria în farfurie.

Categoriesmai și gătescPosted on

Mi-a arătat soră-mea la un moment dat că a făcut chiftele din cartofi și m-am transpus automat în copilărie. Chiftelele în casa noastră nu erau ceva comun, mai degrabă o raritate, însă când erau se terminau instantaneu. Deh, guri multe, compoziție puțină.

La un moment dat au intrat pe ușa bucătăriei aceste chiftele făcute integral din cartofi și doar cu câteva ingrediente pe lângă și de atunci n-au mai plecat, cu toate că le făceam tare rar. De când am plecat de acasă nici nu le-am mai gătit, dar nici nu le-am mai mâncat și mi se făcuse dor sau poftă de ele. Bine, nu mi se făcea nimic dacă nu îmi arăta soră-mea, că eu trăiam bine mersi în uitarea mea. Așa a trebuit să mă pun la treabă, să murdăresc vase și pe mine, să spăl vase, să stau lângă aragaz de m-am plictisit. Ceva groaznic, vă spun.

De fapt, nu este groaznic, chiftelele acestea se fac foarte ușor și dacă chiar voiam să scap repede le puneam în tavă la cuptor ca pe cele din dovlecel, însă eu m-am încăpățânat să le fac în tigaie.

Am fiert cartofii și i-am zdrobit ca la piure, dar nu chiar fin, am pus sare, piper, 2 ouă, 2 fire de ceapă verde, usturoi din belșug și o legătura anemică de pătrunjel. Le-am amestecat pe toate și m-am apucat să le formez ca pe chiftelele clasice când mai mari, când mai mici, când mai plate, când mai bombate, așa cum le stă bine unor chiftele dolofane. Și le-am încercat în toate variantele să văd care îmi plac mai mult, le-am pus în tigaia încinsă însă neunsă cu nimic, le-am tăvălit prin pesmet, am uns tigaia cu ulei, în toate variantele au ieșit bune tare.

Am făcut un sos tzatziki că nu mi-a venit să le las așa singure și golașe, iar combinația s-a dovedit a fi una de mare succes.

În momentul în care am mâncat am închis ochii și am deschis ușa bucătăriei de acasă. Eram acolo lângă dulapul pe care țineam bolul în care amestecam cartofii sfărâmați. Am privit faianța albastră de pe perete și am simțit liniștea unui cămin.

Acasă la ai mei era multă zarvă de obicei. Eram multe personalități diferite și neînțelese, însă uneori, rar, mai era și liniște. Ori armonie. Ori bună dispoziție. E drept că momentele acestea durau puțin, însă cu siguranță ele au existat.

Am închis ușa casei cu un zâmbet, am lăsat faianța în urmă, am plecat de lângă dulapul care mi se părea înalt, dar care acum mi-a rămas mic și m-am întors la sosul meu grecesc în casa mea, cu ai mei în jurul mesei unde personalitatea fiecăruia este acceptată.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Dacă tot ne iubim zic să și citim.

Categoriesce citescPosted on

Aveam pentru astăzi pregătită o recomandare destul de greoaie, am tras tare tot weekend-ul ca să termin de citit, de scris și de comparat, însă m-a lovit târziu tare că azi e cu și despre iubire și am zis să o mai amân puțin.

Încă mai aveți timp să vă sărbătoriți, ziua abia a început și dacă sunteți dintre cei care dau din colț în colț după un cadou, deși nu-i musai de cadoreală dacă mă întrebați pe mine, eu zic că vă puteți scoate frumos cu o carte care să se potrivească momentului sau relației sau cine știe pur și simplu fără nicio legătură.

Las mai jos câteva cărți care cred eu că merg mână-n mână cu perioada aceasta de lună de îndrăgosteală, dar nu-i obligatoriu să mă credeți pe mine și orice alegere vă încântă eu zic că este perfectă.

Dă și un play înainte de lecturare.

Ce se întâmplă în iubire – Allain de Botton

Ce se intampla in iubire - Alain de Botton

Este o carte de ficțiune filosofică dacă este să dau crezare autorului. Cuprinde între paginile sale o poveste de iubire pe termen lung și arată cum trăiește o relație după ani de conviețuire împreună. O radiografie detaliată a căsătoriei cu plusuri și minusuri.

Cele cinci limbaje ale iubirii – Gary Chapman

Ca să mai rămânem puțin în sfera aceasta a cunoașterii de sine, recomand limbajele lui Gary Chapman atât pentru adulți cât și pentru copii, doar vorbim de iubire în toate stările ei. Conform autorului oamenii se diferențiază printre altele și prin acest limbaj al afecțiunii și ar fi ideal să șe comunicăm celorlalți conform limbajului propriu. Unii sunt pupăcioși și au nevoie de acest gen de afecțiune, alții își doresc îmbrățisări mai multe, iar alții au nevoie să fie surprinși și să primească mai multe cadouri.

Orbi – Petronela Rotar

Deși pare a fi o poveste de dragoste, de fapt este o poveste cu multă durere și suferință și prezintă aspectele toxice ale unei relații bazate pe suferință. Orbi se află frecvent în recomandările mele și poate ați zice că nu se potrivește cu ziua de azi, eu zic că în istoria noastră bogată în comportamente deviante, această carte este exact ce trebuie.

Fată, femeie, alta – Bernadine Evaristo

Să zicem că dacă citiți această carte scara inteligenței voastre mai crește cu o treaptă. Oferă cultură generală, oferă informații despre condiția femeii, oferă o viziune asupra femeii moderne, prezintă frânturi din artă. O carte complexă cu povești foarte bine conturate.

Suflete pereche – Cecilia Ahern

Un roman romantic ce prezintă o iubire aparent imposibilă ce se întinde pe durata mai multor ani, însă până la urmă lucrurile se așează și ce părea imposibil devine posibil și chiar realizabil. Un roman ușor și relaxant.

Dacă lista aceasta vă dă cu virgulă și nu găsiți nimic suficient de romanțios, aveți oricând la dispoziție cărțile sau chiar filmele Fifthy shades of Grey ( o variantă a Escrocului de pe Tinder, dar acum nu băgați în seamă tot ce scriu eu pe aici) și cu asta am împăcat pe toată lumea. Sper!

50 Shades of Grey Official Cast – Sharon A Chia

Să fiți bine, să vă iubiți, să vă reamintiți de ce sunteți încă un cuplu sau o familie, să simțiți fluturi în stomac ca atunci prima oară când v-ați văzut și undeva în subconștient ați știut că el sau ea este ceea ce așteptați.

Love Love - Posts | Facebook

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Amalia invers în vacanță pe tărâmul distracției – Micha Rau & Kathleen Hoffmann

Categoriescarte copilPosted on

Perioada sărbătorilor de iarnă a fost una prolifică pentru cărți. Copilul meu a primit multe cărți frumoase și colorate. Pe unele i le-am cumpărat noi, pe altele le-a primit de la prieteni sau rude. Am mai zis că o carte este un cadou excelent atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari și încă mai cred în acest lucru.

M-am îndrăgostit de prima carte Amalia invers, așa că am așteptat să văd dacă va fi serie și vor mai apărea și altele și într-adevăr a ajuns la noi o nouă carte veselă și colorată care este în topul preferințelor mele dintre cărțile pentru copii. Ce, eu nu pot avea preferințe din biblioteca copilului?

Am să revin cu o nouă listă de cărți nou nouțe pe care le avem deja în bibliotecă, însă am vrut să o prezint pe aceasta separat pentru că este de departe preferata mea dintre toate pe care le-am citit în ultima perioadă.

Dacă prima carte mi s-a părut genial de creativă, a doua mi se pare și mai reușită. Povestea este și mai trăsnită iar lucrurile care se pot întâmpla pe tărâmul imaginației sunt greu de acceptat pentru adulții care au ieșit de multă vreme din sfera copilăriei.

Cum să nu iubești această carte care te transpune într-o lume fantastică, ude poți călători într-un autobuz-piscină, tărâmul de joacă este foarte colorat, casele sunt diferite de la cort indian la castel iar distracția este asigurată, tot ce trebuie să faci este să te simți bine și să te joci. Nu pare greu, nu?

Este un loc în care părinții au timpul lor fără să își facă griji pentru cei mici și mă bucur că s-a păstrat acest aspect din prima carte, un timp special al părinților fără copii în zonă.

Praful magic este prezent peste tot și în această carte, este cel care o ajută pe Amalia să facă lumină în întuneric, să găsească drumul înapoi spre casă, să aibă grijă de ea în lipsa părinților. De unde pot comanda niște praf din acesta, vă rog?

Cum toate lucrurile sunt invers, au pe post de valet un cățel, iar în perete au paie pentru băuturile preferate. Dorm în piscină plutind cu ajutorul pijamalelor gonflabile și sar în trambuline imense. Peste tot este doar distracție, joacă și aventură.

Dincolo de toate acestea este o carte care îi dă copilului putere infantilizând adultul. Copiilor le este greu să fie tot timpul lipsiți de putere, tot timpul altcineva să decidă în locul lor și pentru ei, să nu poată lua decizii de multe ori nici dintre cele mai elementare pentru că noi adulții suntem tot timpul acolo hotărând pentru ei ce este mai bine. Despre toate acestea este Amalia invers, despre putere, despre decizii, despre autonomie, despre posibilitatea de a alege măcar ce ține de ei și de corpul lor, dacă mai mult nu se poate. Și credeți-mă nu-i ușor și nici la îndemână, mai ales pentru mine care sunt mama controlului să cedez acest control și să las loc autonomiei, însă niciun efort nu este prea mare atunci când beneficiarul este un viitor adult integru.

Ba da, efortul este mare, dar merită!

Vine sau nu vine primăvara?

Categoriesde zi cu zi, din cartierPosted on

Am așa un sentiment că vine primăvara. Este din ce în ce mai soare, nu neapărat mi se pare mai cald, dar îmi dă starea aceea de relaxare pe care o simt primăvara. Grădinile blocurilor sunt pline de ghiocei, zambilele sunt deja ieșite din pământ, parcă și văd copacii care se îmbracă cu haină verde.

Nu zic că am trăit în ultimii ani destul de des astfel de sentimente de primăvară și apoi a venit iarna cu tot cu zăpada aferentă, chiar nu zic. O fi utilă și zăpada, nu zic nu, dar acum chiar este cazul de primăvară.

Am acest sentiment primăvara de reînnoire, de nou, de trezire, de viață. Am un entuziasm că se încălzește, că ziua se mărește că este mai multă lumină și mai puțin înnorat.

Îmi place când este cald să dorm cu geamul deschis și să fiu trezită în cântec de păsărele. Bine, mai mult prin alte părți ale țării și mai puțin prin București, dar nu este imposibil nici așa, cu toate că aici nu îmi plac zgomotele traficului care acoperă orice altceva.

Îmi place să mă trezesc dimineața înaintea tuturor și să văd că este lumină afară, că ziua începe mai devreme, să fiu eu cu mine până începe zumzăitul din casă și bormașina vecinului.

Îmi dau seama că mă cam grăbesc că încă este februarie și oricând situația se poate schimba, mai ales că în țară prin unele zone este viscol, zăpadă mare și temperaturi foarte scăzute, mai ales că din ce am văzut la meteo prin unele zone, mai aproape de granițe suflă chiar crivățul. Însă partea bună când vorbim de vreme este că mereu apare soarele oricât de grea se arată o iarnă.

Aproape de mine este o alee pe care îmi place tare mult să merg. Este ferită între două blocuri lungi. Este umbroasă cu mulți copaci și grădini generoase. Grădinile sunt îngrijite, au flori diverse de când se ivesc ghioceii și până toamna târziu când cade bruma pe ultimii trandafiri înfloriți. Îmi place aleea aceasta mai mult decât îmi plac unele parcuri din zonă pentru că diferența contă în florile în diverse culori, explozia de verde care se ițește pe un pământ orânduit după viziunea cuiva care își dă interesul să întrețină o grădină de care se bucură atât de mulți ochi. De cum să încălzește puțin mai văd câte o mâță care își leagănă coada leneș de pe pervazul câte unui geam și se uită cu superioritate pisicească la noi trecătorii de pe alee. Adevărul este că pare tare liniștită zona aceea atât de ferită de străzile aglomerate, acolo pare că oamenii nu prea se enervează pentru că este suficient să se uite pe geam, să vadă natura și imediat vizualul le conferă liniștirea după care tânjim toți.

Vinerea întotdeauna a fost ziua în care m-am simțit cel mai bine, încrezătoare, cu speranță. Într-o parte a vieții mele era ziua în care începeam să trăiesc după o săptămână în care mă târam și încercam să nu mă sufoc. Acum învăț de ceva vreme să trăiesc în fiecare zi, astăzi mă bucur de soare și de aleea pe care voi merge în curând, dacă mâine ninge mă voi bucura de zăpadă, însă tot mai tare îmi place perspectiva unei primăveri.

Deschideți geamul, vine aer rece de afară care flutură perdelele de până și nasul meu veșnic înfundat mă lasă să respir puțin.

10 curiozități despre primăvară | AniDeȘcoală.ro