Costul stresului ascuns.
Acum mulți ani când eu eram foarte tânără (nu foarte mulți ani, totuși, că eu încă sunt tinerică, doar mă mai dor șalele din când în când) am asistat la o discuție în care era deplâns decesul unui tip. Tip care era în floarea vârstei, pe undeva pe la 50 de ani (posibil chiar ceva mai tânăr), care trăia o viață exemplară. Era foarte atent la alimentație, nu fuma, nu consuma alcool, făcea sport, alerga în fiecare dimineață, era antreprenor și pare că ducea o viață de invidiat. Și cu toate acestea într-un punct a făcut infarct (cred) și a murit.
Cum?
Toată lumea se întreba cum de a murit când el făcea totul corect comparativ cu toți ceilalți participanți la discuție care erau taman invers și încă în viață. Însă se ivise această neliniște legată de viață, de șansele la viață a unor oameni care nu puneau mare accent pe alimentație, mișcare, nu erau stricți cu obiceiurile lor de zi cu zi, comparativ cu un om care avea toate șansele în a reuși o viață lungă și care totuși decedase.
Adevărul este că noi toți de acolo, cei participanți la acea discuție știam viața acelui om doar prin prisma a ceea ce se vedea. Sub stratul de mușchi și piele fermă nu știm ce deșeuri avea omul care aparent se îngrijea mai mult de exterior. Nu îi cunoșteam copilăria, nici prea multe experiențe din viață, știam însă că avea o soție internată într-un azil cu ceva boală degenerativă și mai știu că își crescuse în mare parte singur fiul. Parcă nu mai pare o viață chiar atât de îngrijită, nu? Mie acum îmi pare că era un om care trăia destul de mult sub stres, care probabil a trăit un șoc atunci când a fost nevoit să își interneze soția, care cu siguranță s-a gândit cum se va descurca în rolul de părinte unic. Și aș băga mâna în foc să spun că toate cele deja enumerate au pus umărul la decesul său.
Stres!
Despre stres și legătura lui cu bolile vorbește Gabor Mate în cartea sa Când corpul spune NU. Despre trăirile din trecut pe care le transformăm în bagaj emoțional și îl purtăm cu noi întreaga viață pentru că nu știm să ne scuturăm de el, nu știm să îl lăsăm acolo unde îi este locul: în trecut. Pentru că mulți trăiesc în prezent coșmaruri din care nu știu cum să iasă pentru că au invitat și trecutul în prezentul lor și îl pun la masă, îl ospătează, îl îmbracă să nu îi fie frig, îi pun strat peste strat de durere și vină și depresie.
Știam în linii mari despre legătura dintre suferința trăită în copilărie și viața de adult, despre legături bolnăvicioase care te distrug încet, văzusem Înțelepciunea traumei în care Gabor Mate explică foarte clar cât de strânsă este legătura dintre făt și gândurile, emoțiile, stresul mamei, însă cartea aceasta a venit cu exemple, cu boli, cu suferințe, cu oameni care spun ce au trăit, cum au trăit și cum au făcut față. Și mai ales cum nu au făcut față. Când vezi totul negru pe alb, altfel se așază informația.
În primă fază am avut un șoc, am simțit să mă asociez cu toate bolile acelea. Aoleu am asta? Vai și eu parcă fac așa. Oare mi se va întâmpla asta? Aproape că îmi venea să fug la medic și să îmi fac toate analizele care să îmi arate că sigur ceva există pe undeva. Apoi am cernut informația, am așezat gândurile, am lăsat frica să treacă, am mai răsfoit câte o carte de-ale lui Irvin Yalom pentru că am găsit o familiaritate între Când corpul spune nu și Mama și sensul vieții: tot povești de psihoterapie.
Mi-a fost greu să citesc cartea aceasta, am trecut prin multe stări, am gândit mult, am asimilat mult, am analizat cât am putut și am internalizat cât m-am priceput. Și ca și când nu ar fi fost suficient că mă luptam cu informațiile pe care le primeam, a susținut Irina un webinar în care a spus scurt: o să mori! Te stresezi, te îmbolnăvești și o să mori. Bine, recunosc, nu a folosit atât de puține cuvinte, însă întregul meu sistem a tradus o oră și jumătate de informații la aceste două cuvinte cu egal între ele: stres = moarte.
Mate spune că nu există studii științifice pentru majoritatea bolilor prezentate în carte care să facă o legătură între stresul trăit de individ și boala de care suferă. Nu există cercetări suficiente care să schimbe fața medicinei și să trateze individul ca pe un întreg și nu ca pe o bucățică. Ce-i drept, în toți ani mei în care am trecut pragul cabinetelor medicale și a fost o perioadă de ani de zile în viața mea în care am vizitat mulți medici și multe clinici diferite la stat, dar mai ales în privat, absolut nimeni nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. Niciun medic, nici măcar medicul meu de familie, nici cei din trecut și nici cel din prezent nu au știut vreodată istoricul meu personal de supărări, frustrări, angoase, stres, abuzuri, traume. Te doare rinichiul, îți facem n analize și teste, vedem dacă găsim ceva, apoi tratăm local, antiinflamatoare să nu mai simți nimic și mai vedem cu ce amorțim simptomul care îți urlă un mare STOP. Stai. Oprește-te puțin și uită-te la tine și vezi cum ești. Ești supra aglomerat și toți oamenii trag de tine în toate direcțiile și tu nu spui nu deși abia te târăști? Ia vezi ce îți aduce asta? De ce te doare coloana de rămâi înțepenit? De ce îți cedează rinichii? De ce ai noduli la sâni când știi că ai născut natural și ai alăptat doi ani de zile? Pentru că trebuie să te oprești și să ai grijă de tine.
Cartea aceasta abundă în interviuri cu oameni suferinzi, cu boli incurabile, aflați în diferite stadii ale bolilor de care suferă și toți au dulapurile pline cu fantome. Abuzuri de toate felurile, atașament evitant, părinți cu dependențe, copii responsabili pentru fericirea părinților lor și multe altele descrise pe larg în fiecare capitol. Las mai jos un scurt fragment al unui interviu dintre Gabor Mate și o pacientă cu artrită reumatoidă. Interviurile de regulă au fost făcute în spațiile personale ale pacienților, fie acasă la ei, fie în mediul de lucru, doar această pacientă a acceptat să se întâlnească într-un spațiu neutru al unui fast food. În acest fragment m-am regăsit eu cel mai bine și a avut cel mai mare impact în capul meu.
– Sunt curios de ce ai vrut să ne întâlnim la McD.
– Acasă sunt mereu conștientă de modul în care arată casa mea. Trebuie să fie curată și ordonată.. Dacă cineva vine la mine acasă și observă că ici-colo există praf, atunci…
– Nu vorbești despre curățenie, vorbești despre perfecțiune. Nu poți să scapi de praf, așa-i? Praful face parte din viață. Și dacă nu poți accepta acest lucru, totul trebuie să fie perfect. Ești așa cu toate lucrurile din viața ta?
– Da. Înainte de a avea artrită reumatoidă eram și mai și. Mătușile mele mă numeau superfemeie. […]
Am înțeles destul de târziu că mă înscriu cu brio în lunga listă a perfecționismului. Praful mi-a consumat mare parte din existență. Mai curat ca în spital era motto-ul meu. Pentru că în spital riscai să mai pescuiești câte un microb, bacterie, ceva, pe când la mine în casă clar nu. Și mai târziu am înțeles că sunt rigidă. Bine că am evoluat. Dacă pun acum o poză cu sufrageria, arată ca un câmp de luptă, atât sunt de împrăștiate lucrurile. Și toate se datorează copilului care este încununarea haosului, împrăștierii și dezordinii. Care a scos farmacia din casa noastră și a pus în loc geamuri pline de urme de degete și desene pe abur și lucruri împrăștiate. Am trecut prin diverse stări de la agonie la nepăsare. Toate în timp și de durată. Acum sunt relativă relaxată cu haosul și mai ales cu praful care chiar există din plin în atmosferă, însă nu sunt pregătită să arăt lumii acest aspect. Dacă mâine s-ar anunța un musafir, aș face măcar minimum de ordine.
Am învățat din această carte că nu sunt părinții de vină pentru modul în care nu s-au implicat armonios în copilăria mea pentru că și ei au în spate propriul lor bagaj pe care nu au știut cum să îl depășească. Am învățat că mă ajută să îmi internalizez trecutul. Este al meu, mi s-a întâmplat mie, nu îl pot schimba, însă îl pot accepta, chiar dacă nu pot înțelege pe deplin de ce unele lucruri au decurs cum au decurs. Încă învăț să pun limite sănătoase pentru mine chiar dacă cei vizați sunt răniți, este treaba lor să își trateze propriile răni. Încă învăț să spun NU. Nu vreau să merg în vizita aceea pentru că nu mă simt confortabil.
Da, este încă o carte care a făcut lumină în mine și este ceea ce vă doresc și vouă: să faceți lumină singuri sau cu ajutor și să reușiți să ieșiți din disperare.
Să fiți bine!
Articol scris de Iulia Dumitrescu