Lună: ianuarie 2022

Am citit: Destine în Toscana – Frances Mayes

Categoriesce citescPosted on

Am cumpărat cartea aceasta la scurt timp după ce m-am întors din Italia anul trecut. Poate am vrut să prelungesc puțin ideea de vacanță sau poate doar fără să îmi dau seama speram la o altă vacanță. Am mai citit scrieri și descrieri despre Toscana, însă nu am ajuns acolo niciodată în toate peregrinările mele prin Italia.

Nu puteam trece nepăsătoare peste acest pasaj fără să-l las aici scris. Pentru mine a fost inspirațional că doar am mai zis că în ultima vreme parcă așa se leagă cărțile între ele. Ce citesc în plan secundar se armonizează cu ce citesc în plan principal. Mă dezvolt pe o parte și găsesc ideea în beletristică pe pagini care au menirea să mă destindă și nu să mă pună la treabă, însă se pare că nicio carte nu mai dorește să-mi lase creierul să lâncezească.

“Venirea mea aici, dio, sunt doisprezece ani de-atunci, mi-o amintesc la fel de bine ca și când ar fi fost ieri. Am coborât din mașină, mi-am ridicat privirea spre casa de piatră abandonată și am știut. Ce am știut? Asta este. Aici voi inventa viitorul.”

Destine în Toscana tratează unul dintre subiectele cu care nu mă împac eu foarte bine și anume finalul vieții: bătrânețea. Trei femei trecute de 60 de ani își reconsideră planurile și își reorganizează viața așteptând să vadă ce le oferă viitorul. Eu cunosc o mulțime de oameni aici în Romania care la 60 de ani s-au așezat pe un scăunel și au zis că sunt bătrâni, de acum murim. Dar n-au murit. Și doar au stat și au așteptat. Eu cu astfel de exemple am crescut, m-am format, am trăit. La 60 de ani ești bătrân, asta dacă nu îmbătrânești de pe la 40 de ani și aștepți să vezi ce îți rezervă viitorul. Care viitor? Surprinzătoare pentru mine această alternativă, de a trăi în loc de a lamentare și lâncezeală.

Trei femei care vizitau un azil încercând să se decidă dacă să se mute acolo sau nu, se hotărăsc să se mute în Italia pentru un nou început. Singure, văduve, cu copii departe, fiecare cu viața proprie, își acordă o nouă șansă. Ei da, sper să nu uit această carte și să îmi amintesc peste ani că viața se trăiește și la 60 de ani și la 70 de ani și cine știe chiar și la 80. Viața se termină ea când ajunge la final și nu când decizi tu să te așezi pe un scăunel și să aștepți.

Mă fascinează cărțile cu personaje multiple, mă fascinează măiestria scriitorilor de a contura personaje pe care să le văd. Am intrat în povestea aceasta cu totul, am fost acolo în Toscana cea atât de apreciată. M-am întors puțin și în perioada di Medici când citeam Agonie și extaz când a fost primul impuls de a merge în Toscana, de a vedea ce este atât de fascinant acolo. Acum am avut din nou acel impuls, mai că îmi venea să îmi fac bagajele. Noroc că mă vizita o conjunctivită care m-a trezit la realitate că altfel acum făceam plajă.

Frances Mayes a redat atmosfera din intimitatea italienilor într-o manieră caldă. A fost ca și când aș fi privit pe fereastră în sufrageria oamenilor fără să îi deranjez și fără să facă notă de prezența mea. A fost ca și când aș fi fost acolo la festinurile lor culinare și aș fi mirosit fiecare sticlă de vin desfăcută, m-am bucurat de fiecare melodie auzită și am zâmbit la fiecare cântec rostit. Este o carte care te învăluie în atmosfera de vacanță și este o carte care liniștește mintea cea mereu încordată. Puneți-o în bagaj când mergeți în vacanța de peste vară ca să vă asigurați că atmosfera va fi sută la sută una de recreere.

Aș bate din ușă în ușă cu cartea aceasta pe la toți bătrânii care-și lasă viața să fie roasă de lamentare și să vadă, să simtă că există viață după o viață trăită mai mult sau mai puțin satisfăcător. Că există iubire la orice vârstă, că există independență dacă îți dorești și că se poate învăța o limbă nouă, chiar dacă mai greu și când pensia îți vine lună de lună. De fapt orice înveți nou indiferent de vârstă mai resuscitează puțin creierul și nu te trezești senilizat de la o vârstă în sus.

Deși nu o știam pe Frances Mayes și este prima carte pe care o citesc din ce a scris, cu siguranță voi mai citi și alte și mă voi mai întoarce către autoarea care a integrat America în Italia printr-o carte poetică și liniștitoare.

Nu vă uitați la televizor?

Categoriesdin cartierPosted on

Așteptam la farmacie să găsească apa de mare pe care nu o găsea, moment numai bun să mă bucur din liniștea din farmacie. De când cu covidul ăsta cozile peste tot se formează afară indiferent de vreme și înăuntru oriunde (mai puțin magazine) este liber.

La casa de lângă un domn încerca să cumpere un medicament de care farmacista nu auzise. Mi-a venit în minte de câte ori s-a întâmplat să mă trimită ai mei la farmacie să cumpăr x medicament care se numea în anume fel, dar oricum nu real și farmacista făcea ochii mari de uimire că poate nu este la curent cu ce au mai scos producătorii și uite așa pierde clientelă și bani. Doar că de fiecare dată medicamentul acela se numea altfel, se scria altfel, se citea altfel, noroc cu câte o farmacistă care citea printre litere și își dădea seama despre ce este vorba în propoziție.

Așa și domnul de aseară insista cu denumirea aia, iar farmacista o căuta pe toate listele și nu găsea nicicum. Până la urmă domnul lămurește situația:

  • Este pentru o vecină, mi-a dat să îi cumpăr, a scris și ea cum a știut. Este ceva pentru răceală. Știți, îi face acum reclamă la televizor.

Farmacista fără strop de umanitate, vă spun sincer, i-a replicat scurt:

  • Eu nu mă uit la televizor, dar dacă ați ști cum se numește aș putea să îl caut.

Nu știu cum s-a finalizat că între timp s-a găsit apa de mare, orice apă de mare, nu ceva anume sau cu nume greu de pronunțat și am plecat.

Mă gândeam ce ți-e și cu televizorul ăsta care este din ce în ce mai mare, din ce în ce mai plat, din ce în ce mai subțire, din ce în ce, ați prins ideea, și tu să nu te uiți la reclame, mai ales de medicamente. Cum să ratezi cum să scazi colesterolul, bila, rinichiul, ficatul și orice se mai umflă după ce mănânci un porc întreg la o masă? Ori să nu știi exact câte tipuri de siropuri poți lua în caz de guturai. Nțțț, nu se face.

Ce pierzi atunci când te uiţi prea mult la televizor

În chirie sau proprietar? Primează trendul sau dorința?

Categoriesde zi cu zi, gânduriPosted on

Nu am locuit niciodată în chirie. M-am născut în orașul acesta care pe cât îmi este de drag, pe atât de tare îl detest, trăiesc zilnic o antagonie care uneori mă acaparează, alteori nu. De acasă de la ai mei m-am mutat direct în casa noastră de la înălțimea de zece etaje într-un bloc construit înainte de anii ’90. Este adevărat că în facultate tânjeam și eu să stau în cămin pentru că vedeam libertatea, petrecerile și lipsa supervizării parentale, cam așa cum unii dintre ei ar fi dat căminul pe confortul de acasă.

Fac parte din categoria celor care s-au împrumutat la bancă, pe toată durata vieții de adult matur și funcțional, până aproape de vârsta de pensionare iar returnarea creditului va fi cu plus 15% față de finanțare. O mulțime de timp, o mulțime de variabile, o mulțime de necunoscute și mulți bani. Între timp m-am gândit de mai multe ori dacă nu cumva ar fi fost mai bine în chirie, să mă mut acolo unde îmi mut si job-ul și să nu mai facem până acasă mai bine de o oră, să nu mai pierdem atât de mult timp pe drum. Adevărul este că eu sunt foarte comodă. Ideea mutatului dintr-un loc în altul m-a speriat dintotdeauna. Împachetat, despachetat, cutii, genți, valize, praf, mutat, loc nou. Mai ales că după ce ai și copil și merge la grădiniță, ba chiar școală nu cred că îi face așa bine să îl tot muți la câțiva ani, să nu aibă niciodată un loc stabil și prieteni pe termen lung cu care să interacționeze la joacă.

Am urmărit în ultimii ani știri cu titlu mai degrabă negativ despre cât de pasionați sunt românii să devină proprietari și mai ales că suntem țara cu cei mai mulți proprietari pe cap de locuință. Da, este se pare o practică a noastră ce tinde în viitor să fie schimbată tocmai din cauza acestei insistențe că vesticii sau occidentalii sunt mai puțin proprietari și mai mult chiriași. Adevărul este că noi nu suntem nemți și nu ne schimbăm job-ul chiar la fiecare 6 luni, deși generația foarte tânără a început deja să practice un fel de leapșa a locurilor de muncă. Nu suntem nici americani unde cetățeanul de rând se descurcă pe cont propriu și se pensionează doar atunci când își permite financiar, deci viața este mai mult despre muncă și câștig și mai puțin despre a trăi și a simți.

Ce suntem noi?

Suntem câte puțin din fiecare, cu multe influențe. Cei mai mulți încă vor să fie proprietari, să aibă locul propriu unde să se simtă acasă și în confort. Alții sunt mobili și solitari și le place să se mute după job și nu să mute job-ul după casă.

Am cunoștințe care stau în chirie și se mută frecvent în speranța că găsesc acel loc care îi fac să se simtă cât mai acasă, dar am și foarte multe cunoștințe care sunt sau își doresc să fie proprietari.

Eu personal nu văd ca fiind ceva negativ faptul că ne dorim să fim proprietari. Abia mai înflorește puțin afacerea imobiliară. Iar atâta timp cât spațiul ne permite, prețurile ne permit, salariile ne permit și nu prea, putem fi proprietari. Din păcate a fi proprietar te leagă de o bancă de cele mai multe ori și automat te face vulnerabil, cauți stabilitate, un job călduț și începi să pierzi curajul de a face mișcări importante în viață. Când mai vin și copii în viața ta, devii și mai vulnerabil pentru că responsabilitatea crește preponderent cu vârsta copilului și cu ceea ce îți dorești să îi oferi. După copil prea puțini oameni mai sunt dispuși să facă schimbări drastice în cariera lor.  

Din când în când la o anume perioadă de timp mai apare câte o știre în care ni se prezintă cu aplomb cam cum a crescut piața imobiliarelor și cam câți oameni și-au achiziționat o locuință în ultimul an, în ultimi cinci ani sau chiar în ultimii zece ani. Foarte bine, să evolueze. Când nu evoluează avem știri alarmiste că a scăzut piața imobiliarelor, deci e nasol cum ar veni.

Eu dacă aș avea bani mi-aș cumpăra câte o locuință în fiecare țară în care îmi place să călătoresc. Mi-aș construi o cabană mică lângă o apă, să ies cu picioarele în nisip când deschid ușa dimineața și să simt aerosolul de pe șezlongul personal.

Deci, trend sau dorință?

Numărul tranzacțiilor imobiliare a crescut luna trecută cu 2,4% | Agenția de presă Rador

Vremea de stat sub pătură.

CategoriesgânduriPosted on

Am perioade diverse în an în care mă cuibăresc sub pătură și stau. Aștept să treacă o boală, aștept să treacă un weekend, să se mai dezghețe afară, să se mai încălzească în casă. Aștept să simt speranță, să treacă frica. Am învățat în ultimii doi ani să nu mă mai las acoperită de frică deși ea mă vizitează frecvent. Sunt atât de multe momente în care simt nevoie să simt dinainte, să știu, să fiu sigură. Oare începe războiul? Oare criza aceea financiară a început deja? Scumpirile pot urca mai mult de atât? Cât va dura până ce nu voi mai primi factură de curent de la două companii? Oare de data aceasta scap de infectare? Cum să îmi protejez copilul cât mai bine? Țara aceasta mai merită să investesc în ea? Îi ofer spațiu, timp, ani și bani și îmi dă în schimb multă dezamăgire. Oare este un moment bun să emigrez?

Multe întrebări cărora aș vrea să le știu răspunsul ieri ca să pot decide azi ce fac mâine și să se întâmple întocmai ca să nu ma deturneze din bula pe care mi-o creez sârguincios.

Tot în ultimii doi ani am învățat mai ales pe propria mea piele că atunci când mă concentrez foarte tare pe să nu se întâmple și pe vai eu să nu pățesc asta, fix atunci se întâmplă, exact când mă concentrez foarte tare pe să nu se întâmple. Nu pot schimba eu lumea, nici nu cred că vreau să o fac chiar dacă aș putea, lumea este greu de mulțumit.

Astăzi este pentru mine o zi de stat ascunsă, cu pătura peste cap, să îmi fie cald și să am doar nasul la aer. Să deschid fereastra să intre gerul în casă în timp ce eu stau ascunsă acolo unde nu mă atinge frigul. Realitatea este alta totuși. Eu am pătură destul de subțire pentru că aștept să găsesc pilota aceea care îmi va ține atât de cald încât să nu mă mai intereseze că noaptea am în casă chiar mai puțin decât cele nouăsprezece grade de pe timpul zilei. Am zile pline cu joacă pentru că avariile la căldură și apă au reușit ceea ce încă nu a făcut valul de pandemie: au băgat grădinița în izolare până la remediere. Or să îmi crească rădăcini stând în casă pentru că probabil vârsta avansată mă ține pe loc cu câte un junghi. Chiar aș putea să spun în aceste condiții că greva mijloacelor de transport în comun chiar nu mă afectează. Oricum după zece ani de muncă mai mult sau mai puțin întreruptă, acum am metroul la scară. Supra-aglomerat în plin val pandemic, dar nu ne încurcăm în detalii de genul.

Am eu impresia că o porție aburindă de paste fundiță cu lapte și coajă de portocală mă vor scoate de sub pătura, fie ea și imaginară și mă vor încălzi până în vărful degetelor chiar și la nouăsprezece grade.

Să fiți bine și să fiți sănătoși

Tablouri Canvas Animale

Mama cui să fie oare?

Categoriesdin cartierPosted on

M-am nimerit toată săptămâna la grădiniță când iau copilul cu o bunică ce așteaptă să ia nepoata. Genul acela de bunică ce își dorește ca soarele să se rotească în jurul ei, chiar dacă el stă pe loc. Nu știți cum este? Eu știu. Este bunica ce nu a avut parte în viața ei de suficientă iubire cât ar fi avut nevoie începând din propria copilărie de la părinți sau cei care au crescut-o și îngrijit-o. Apoi s-a căsătorit iar soțul nu i-a arătat suficientă iubire cât ar fi avut nevoie să umple golul din copilărie pentru că nici el la rândul lui nu a fost învățat să iubească. Căsătoria este o datorie și mai puțin o emoție. Apoi a avut proprii ei copii, slavă Universului că a avut copii. Abia acolo s-a simțit iubită și adorată pentru că mama este Zeiță pentru propriul copil asta până în ziua în care deși căsătoria este o datorie, chiar și propriul copil s-a căsătorit cu nenorocita aia sau cu nătărăul acela. Ea a rămas neiubită și neconsolată până în momentul în care au apărut nepoții care pot umple acel vid nesățios. Văd acest tip de bunică peste tot în jurul meu, evident că sunt și excepții, dar din păcate acolo se încadrează, la excepții.

Da, este ok să nu fiți de acord cu mine.

Bunica aceasta într-o zi discuta cu un tată căruia îi spunea cum procedează când copila refuză ce îi propune sau are momente de împotrivire. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să vin să te iau de la grădiniță. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să îți spun să îți pui căciula. Și încă vreo trei exemple cu tati de am crezut că bietul om este văduv sau ceva. Până în ziua în care a avut nevoie să afle ceva și a sunat-o pe Cris. Cine este Cris? Întreabă nepoata. Mami a ta, răspunde senin bunica. Deoarece tati te iubește, iar Cris trebuie să știe lucruri (da, dialogul din capul meu).

În altă zi o îngrijitoare de la grădiniță i-a spus că fetița este foarte veselă. Normal, pentru că a venit mămăița să o ia, a răspuns bunica cu multă mândri în glas. Și atunci, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că bunica este acel personaj care roiește în încercarea de a umple un gol.

Nu știu când și-au pierdut oamenii abilitatea de a iubi și de a arăta emoție, sentimente, dragoste necondiționată, însă este clar faptul că a le reînvăța pe toate pe cont propriu nu este atât de ușor pe cât tinde să pară. Este ca și cum ai învăța organismul să răspundă la comenzi pe care le-a uitat complet sau pe care nu le-a avut niciodată. Este un proces lung, greu și dureros cu satisfacții majore la final. Dar, cumva am uitat ceva ce pare să fi fost natural, sau măcar așa ar fi trebuit să fie. Cineva la un moment dat a rupt acest lanț și a zis eee ia că este prea multă iubire aici, gata de azi părinții își pupă copii doar în somn ca aceștia să nu știe că sunt iubiți că altfel li se urcă la cap. Și așa au crescut generații întregi de oameni scindați, ciungi și betegi emoțional.

Nu spun că bunica din poveste poate a fost una din mamele acelea castratoare emoțional și că poate în calitate de mamă nu a avut ce să ofere mai mult decât a primit la rândul său, însă este foarte posibil să fie și asta. Însă de atunci îmi tot roiește în cap întrebarea și nu-mi dă pace: oare a cărui părinte este mamă această bunică?

Ca sa obtii o mare doamna, incepe cu bunica" - Meseria de parinte

Nu îmi iese de fiecare dată, dar eu tot încerc.

Categoriesdin cartierPosted on

Nu îmi iese să fiu zen când mă izbesc de impolitețe. Abia îmi iese să rămân în papucii mei, să nu fiu tăioasă, să îl las în plata lui, chiar dacă încep să clocotesc. Câțiva pași mai încolo se oprește și oala sub presiune și nu mai țiuie în urechile mele.

În ultima vreme parcă plutește o atmosferă sumbră apăsătoare ca un nor cenușiu care prevestește o ploaie strașnică. Se văd fețele triste și de sub măști. Oamenii sunt mai nervoși, mai încruntați, mai fără răbdare, mai repeziți. Nimeni nu zâmbește pe nicăieri.

Oameni sunt deranjați de râsul altora, sunt oripilați. Râdeam într-o după amiază eu și copilul într-o stație de autobuz. Nu făceam zgomot foarte mare, în tot cazul în București nu poți întrece orașul la zgomot orice ai face. Dar făcusem noi ceva împreună și ne amuzase și râdeam, îmi făcea bine să aud râsul acela clar de copil și să văd fața înveselită, mai ales în cartierul gri în care trăiesc eu. Oamenii din jur se uitau la noi într-un mare disconfort. Nu s-a gândit încă nimeni să fie deranjat verbal de râs, dar fața lor arăta clar un mare disconfort. Oamenii sunt atât de deznădăjduiți încât râsul face rău, deranjează, poluează fonic.

Să fii politicos și să zâmbești chiar și pe sub mască nu destinde pe cel cu care interacționezi, parcă mai tare îl irită. Nu ești ca el, sigur tu ai o problemă.

Într-o zi la poștă i-am zis doamnei de la ghișeu un voios bună ziua, mi-a răspuns foarte deranjată cu bună seara pentru că este întuneric, deci este seară. Era ora 16 și abia începuse să se întunece. Nu am dezbătut diferența dintre ora de iarnă și ora de vară, fusese suficient că îmi explicase cum este cu bună seara și am lăsat așa să nu îi sară și mai tare capsa. Asta este ceva nou la mine, să las așa și să nu mai sar ca arsă să te conving că realitatea este asta pe care o perorez eu.

Aseară la bancă unul dintre ATM-uri nu funcționa, însă din fericire cineva se și ocupa de el, ceea ce însemna că eu aveam să rezolv ce aveam de rezolvat. Abia reușisem să mă opresc să mă lămuresc de ATM că domnul care meșterea la el s-a întors spre mine și mi-a lătrat spus să nu aștept că este defect. Cum aveam căciulă și nu se vedea că aș fi și puțin blondă, am zis să scot la suprafață acest aspect și l-am întrebat dacă are idee în cât timp se rezolvă. Cred că dacă omul acela ar fi putu să mă spulbere de pe trotuarul din fața băncii cum face Thor prin filme cu ciocanul lui, sunt convinsă că nu ar fi stat pe gânduri. Păi lucrez la el, nu se vede? Aș fi putut să îi spun că de la înălțimea mea se vede că se joacă, ori că îi place să scoată multe chitanțe din ATM, dar că și lucrează nu se vede, pentru că nu are nicio pancartă pe care să scrie mare și vizibil: lucrez. În schimb i-am spus că sunt convinsă că lucrează, însă eu întrebam dacă poate estima în cât timp va fi gata. Nu a știut să îmi răspundă și probabil că nu îmi răspundea nici dacă știa pentru că era vizibil deranjat de orice îl deranjase înainte.

Oamenii nu sunt doar triști, mai sunt și nepoliticoși. Vânzătoarele ceartă clienții în magazine, doamnele de la poștă încearcă să te convingă că este vina ta că îndrăznești să folosești acele servicii, șoferii te claxonează pe trecerea de pieton – atunci când nu te calcă- pentru că îndrăznești să traversezi când ei se grăbesc sau sunt neatenți la volan. Toți oamenii aceștia sunt exploatați la rândul lor și sunt în locurile pe care probabil le urăsc însă nu au alternativă sau dacă au nu o văd. Este un cerc care se repetă și din care nimeni nu pare să știe sau să vrea să iasă.

Și nu aș zice în acest moment că pandemia ne-a făcut așa cum suntem azi. Pandemia doar ne-a arătat calea pe care să ne așezăm și noi am luat-o drept proprietate personală. Pandemia doar a grăbit puțin lucrurile. Pandemia doar a scos la suprafață ceea ce exista deja în fiecare dintre noi. Pandemia ne-a testat abilități pe care le aveam și de care am uitat. Într-un fel ciudat, ar cam trebui să îi mulțumim pandemiei din unele puncte de vedere. Ne-a pus degetul pe intoleranță, pe ură, pe nervozitate, pe frică (pe mine aici m-a atins cel mai tare), iar cei care încă sunt întregi la minte după atâtea valuri pandemice încep să fie numărabili.

Zâmbește acum, nu te costă chiar nimic. Și dacă nu îți vine și nu ai chef și nu ai motive, forțează-te. Îți va aduce ceva bun, garantez că nimic rău.

LECȚIA DE PSIHOLOGIE: CUM FACEM DIFERENŢA DINTRE UN ZÂMBET FALS ŞI UNUL REAL? » Dambovita Reality News

Brioșe sărate sau cum să asiguri cu ușurință una dintre mesele zilei.

Categoriesmai și gătescPosted on

Mi-au venit în gând brioșele sărate și am zis că nu este bine să le irosesc acolo, să le și scot la suprafață, mai ales că nu am mai făcut de mult tare. Într-o vreme le făceam des, reprezentau oricare masă de peste zi, ba chiar și gustare dacă era necesar. Deși ele conțin ouă și primul gând este de mic dejun, vă spun eu că pot fi și prânz și merg și la cină cu o salată lângă sau cu un sos cremos, ori chiar cu tzatziki că tot mai are puțin și vine vara și să fim deja intrați în atmosferă.

De regulă eu fac brioșele acestea cu ce am prin frigider, nu au de fiecare dată aceeași compoziție, însă păstrez ouăle ca să fiu consecventă.

Aveam în frigider ouă care era musai să le consum înainte de termenul de expirare și ca să nu mă duc spre ceva dulce, mi-am îndreptat atenția spre ceva sărat. Am luat un bol mare să mă pot lăfăi în el, în care am spart 8 ouă pe care le-am amețit bine cu un praf de sare. În mod normal pun și un amoniu sau un praf de copt însă de data aceasta pur și simplu am uitat. Nu au crescut ca și celelalte și s-au și lăsat puțin când le-am scos din cuptor, însă tot bune și tot mâncabile.

Abia aici vine partea complexă a preparatului pentru că am curățat, spălat și tocat pe rând o legătură de ceapă verde, un ardei kapia și o legătură de mărar. Am mai dat pe răzătoare și o bucată de brânză de oaie, nu foarte mare, dar suficient să o simt în preparat. Am presărat cu delicatețe (musai) un praf de piper, un praf de paprika, un praf de oregano și alte câteva condimente pe care nu le pot spune, nu pentru că ar fi secret de stat, ci pentru că pe borcan scrie condimente pentru omletă. Pe toate le-am amestecat bine, le-am pus în formele pentru brioșe și le-am dat la cuptorul preîncălzit, la foc mititel să se gătească oul în tihnă și nederanjat.

Tai niște felii de roșii și de castravete verde și proaspăt pe o farfurie pe care pun și aceste brioșe și am finalizat mic dejun sățios.

Fac un sos cremos cu iaurt, muștar și maioneză și o salată cu crudități crocante sau câteva legume la abur și am asigurat prânzul sau cina dacă schimb sosul cu unul mai ușor.

Pot fi puse la pachet la școală sau la serviciu, sunt versatile, se pretează în orice pachet.

Îmi plac mâncărurile la care nu muncesc foarte mult, care sunt rapide ca timp de preparare și îmi place că am o familie absolut adaptabilă și că nu sunt deranjați nici dacă ar mânca omletă la cină în loc de mic dejun.

Să aveți poftă!

Am citit: Cum să fii o mamă/fiică bună – Sil & Eliza Reynolds

Categoriesce citescPosted on

Am început să citesc cărți de parenting după ce s-a născut copilul meu, mai mult din frică decât din dorința de a fi informată sau în pas cu timpurile. Eram atât de concentrată să nu repet greșeli, să nu cad în deznădejde și să nu văd cale de ieșire, să arăt că eu pot. Să demontez acel ai să vezi tu când vei avea copiii tăi că nu e așa cum spui acum. Să îl dobor pe prima palmă este mai greu de dat, dar pe urmă restul vin ușor. Frica m-a făcut să mă informez, să fiu alertă, să mă storc ca pe un mop zdrențuit de la atâta folosire și să nu cedez.

Fiecare carte din aceasta care avea menirea de a mă ajuta să fiu o mamă capabilă, aptă, iubitoare, empatică și mai ales corectă, mi-a adus în primul rând cunoaștere pentru mine în corpul meu și în capul meu.

Am mai zis eu pe aici că am înțeles din cărțile de parenting mai multe lucruri despre adulți, decât despre copii pentru că am recunoscut tipare și am înțeles mecanisme.

Cum să fii o mamă/fiică bună este o carte destinată în principiu fetelor adolescente și mamelor de fete adolescente care aduce în prim plan intuiția feminină. Este prima carte de acest gen pe care eu o citesc. Am citit mult despre psihicul uman, despre creier, despre știință și neuroștiință, despre a fi prezent în viața copilului și în momentele petrecute cu el, dar despre a beneficia de ce oferă intuiția în a crește corect și echilibrat un copil, n-am mai citit până acum.

Este o carte scrisă în tandem mamă-fiică cu exemple personale și din lucrul cu oamenii, cu experiențe din experiența de psihoterapeut a lui Sil din mulții ani de lucru cu oamenii.

Partea scrisă de Eliza cred că merge citită de fete cam de pe la vârsta de 13 ani, atunci când încă nu s-a declanșat uraganul, însă nici nu mai este prin preajmă copilul drăguț și simpatic la fiecare pas. Și da, cred că așa cum este o carte scrisă în tandem, este și o carte ce poate fi citită în tandem. Pentru că fiecare, atât mamă cât și fiică, află câte ceva despre cealaltă. Mai ales în cultura noastră unde am fost învățați atâția ani să ne băgăm emoțiile sub preș, unde plânsul este rușinos, iar vulnerabilitatea este o prostie. Cred că ar trebui să știe și copiii noștri că și noi adulții avem sentimente ce ies la suprafață atunci când simt nevoia să o facă. Și mie îmi vine să țip, să bufnesc, să înjur când simt nevoia să scot din mine emoții care mă macină. Este adevărat că eu am și mai mult autocontrol decât un copil aflat în plină furtună emoțională.

Am înțeles de mult că dialogul sincer și corect este drumul spre o relație echilibrată și este ceea ce susțin și autoarele în cartea de față. Am înțeles că pedepsele sunt o formă de control – poate informația aceasta ajunge la cât mai mulți părinți și la cât mai multe cadre didactice care încă practică cu succes pedeapsa în corectarea comportamentului. Adică au un fel de căței pe care îi dresează. Au fost cuminți primesc recompensă, altfel nu primesc și cățelul știe ce comportament îi aduce recompensa. Exact așa este și la copii și funcționează până la un punct, apoi ne plângem de ce fel de tineri sunt acum în societate. Ei bine, noi îi ajutăm să ajungă așa cum apoi nu ne plac. Scuzați analogia cu patrupedul, patrupedul nu are nicio vină în această discuție.

Am mai înțeles că trebuie să ne dăm jos vălul de la ochi și să vorbim deschis cu copilul despre corpul său și despre modificările ce apar pe măsură ce crește. Asta spuneam și aici legat de ce informații oferim și de la ce vârste. Nu ar trebui să mai considerăm ca fiind rușinos să pronunțăm cuvinte care au legătură cu organismul nostru.

Noutatea acestei cărți pe lângă faptul că face foarte mult trimitere la intuiție (nu dezvolt acum, pentru că voi reveni cu un alt text doar despre intuiție), este trimiterea pe care o aduce către Eckhart Tolle și despre scrierile sale legate de starea de prezență. Starea de prezență coboară vălul de pe ochi, oferă o atenție sporită și ne ajută pe noi mamele să vedem dincolo de strat, să vedem substratul, emoția, frica, neliniștea. Copii au multe astfel de emoții și trăiri și nu sunt mofturi, sunt temeri pe care nu știu să le exprime sau sentimente cărora nu știu să le facă față.

Încă o dată mi s-a confirmat faptul că basmele sunt deschizătoare de drumuri, mă bucur că nu am citit degeaba Psihanaliza basmelor, deși mie încă nu îmi plac basmele, îmi plac poveștile acestea moderne și colorate și pline de fantezie, însă ofer Cezarului ce-i al său și nu dau basmele deoparte, noi chiar am început să citim variantele originale în detrimentul celor distorsionate de la Disney.

Sper să vă fie cu folos ideile lăsate de mine aici, cu toate că eu recomand să citiți cartea pentru a avea propriile voastre idei.

Ei doi și un aparat de aer condiționat.

Categoriesca să zic cevaPosted on

Mă enervează teribil porumbeii. Mă enervează că sunt mulți și fac multă mizerie și se adună în stoluri de am impresia că vor să mă ia pe sus și să mă arunce din văzduh de unde mă lipesc de o bucată de asfalt, fără gropi, cu puțin noroc.

Mai tare decât porumbeii mă enervează pescărușii cu țipătul lor strident. Pe ei îi văd mai rar, însă îi aud continuu și îmi imaginez cum planează ei pe deasupra blocurilor înalte adaptați și ei la civilizația modernă.

Însă porumbeii sunt prezenți fizic. Îi văd, sunt peste tot ca o invazie de termite…doar că în cazul de față cu porumbei.

Într-o după amiază friguroasă în parcul Cișmigiu, pe vremea când încă arăta a parc, într-un loc de joacă unde erau și copaci înalți cu trunchiul gros, se roteau ceva porumbei. Nu vedeam exact câți pentru că se întunecase iar eu pe întuneric nu disting prea clar cu toți ochelarii din dotare. Dar îi auzeam cum se rotesc pe deasupra copacilor și cum își fâlfâie aripile în zbor. O clipă am fost chiar fascinată de moment până când un porumbel în zborul lui maestuos s-a scăpat nițel pe el. Însă totul s-a întâmplat cu o viteză care mi-a dat impresia că mă aflu în mijlocul unor trageri. Răhățelul de porumbel ( că este ceva frumi și porumbelul e delicățel) m-a izbit în rama ochelarilor, ochelari care plecaseră ușor de la locul lor mai într-o parte. Damn porumbeilor!

Mă mai enervează când se activează gospodina din mine, aia pe care mă străduiesc foarte tare să o țin ascunsă, o îndes bine în interiorul meu și nu îi dau voie să se manifeste pentru că vine după ea cu toată obsesia curățeniei și face ochii mari când vede aparatele de aer condiționat pline de rahat de porumbel. Da, da exact, alea care stau afară și sunt prinse pe suport de peretele exterior. Ce, ele nu trebuie să strălucească de curățenie? Doar se știe foarte clar că dacă nu cureți și aparatul de aer condiționat nu le ai cu curățenia. Așa că din când în când când îi văd că stau zgribuliți pe aerul condiționat le mai bat în geam. Eu vreau doar să îi salut, dar nu știu ei de ce se sperie și zboară. Ciudați și porumbeii ăștia.

Însă mi-am schimbat într-un fel părerea despre ei (în alt fel încă nu) în momentul în care i-au răhățit aparatul de aer condiționat și geamul de la balcon vecinului de la etajul 8, iar asta se întâmpla fix de pe aparatul meu de aer condiționat. Ei atunci recunosc că și-au dat mâna răutatea cu satisfacția și până și gospodina din mine s-a hăhăit zgomotos. Vecinul de la 8 este vecinul deranjat de absolut tot ce mișcă, suferă tare cu nervii, întreaga familie de fapt, sunt captivi în blocul acesta în care oamenii nu înțeleg sensibilitatea lor la zgomot și viață și bat la toate ușile unde se simt îndreptățiți să o facă. În mai multe zile caniculare de vară când aveam aerul condiționat pornit s-a postat în ușa mea câte un membru din apartamentul acesta al etajului 8, indiferent de oră, nu conta că era 11 noaptea și eu am copil mic care la ora aceea doarme și ei își uită degetul pe sonerie de parcă ar suna la room service, sau mai discret bat în ușă delicat, doar că de pe interior se aud bubuituri puternice. Nu ne încurcăm acum în detalii. Oamenii aceștia îmi cereau de fiecare dată pe bună dreptate să rezolv cu aerul meu condiționat care picură pe tabla lor montată de ei deasupra geamului bucătăriei sau pe aerul lor condiționat care le stropește geamul de la balcon și este tare neplăcut. Este ca picătura chinezească, așa mi-au spus și m-au convins de fiecare dată. Ceea ce ei nu au mai vrut să înțeleagă era că ce noi reparam, porumbeii stricau pentru că se băgau fix acolo pe țeava aceea și rupeau orice însemna protecție. Așa că după multe astfel de discuții, explicații, sugerându-mi să închid aerul condiționat când fierbeam la propriu în casă, m-am bucurat tare când am văzut cât de răhățit poate să fie geamul lor, exact acela care era sensibil la apa de la aer condiționat. Aștept și momentul în care să îmi spună să mut aparatul de aer condiționat pentru că li se murdărește geamul de la balcon și atunci am confirmarea că sunt pe alte meleaguri ei. Da, porumbeii mă răzbunaseră.

Însă am decis să empatizez cu ei definitiv când mai zilele trecute doi porumbei se drăgăleau pe aerul meu condiționat, fix în fața geamului meu. Era frig tare afară și erau zgribuliți ghemotociți unul în altul iar unul îl ciugulea pe celălalt pe cap în timp ce moțăia ușor. Ei abia atunci au devenit frumi și drăgu și lasă-i să se răhățească că e și ei păsări. Dacă înainte făceam eforturi să se sperie ca să plece de pe aparat și mă ignorau cu desăvârșire, acum încerc să nu îi deranjez și culmea că mă văd prin geam de la distanță destul de mare și zboară. Cine știe, s-or fi schimbat generațiile și ăștia noii nu știu mersul lucrurilor.

Un weekend ne-răhățit de porumbei vă doresc să aveți.

Porumbei | Enciclopedie Animale

S-a scumpit parcarea – un vuiet care va deveni normal imediat ce va trece.

Categoriesde zi cu ziPosted on

Când o să vadă cât s-a făcut parcarea o să ii cadă fața. Așa spunea vecinul de sub apartamentul meu aseară. Nu mă mai îngrijorez de mult că din apartamentul meu aud toate discuțiile celor din apartamentul care locuiesc cu un etaj mai jos. Nici că atunci când este liniște aud chiar de la 2 etaje mai jos și nu doar de la cei care sunt pe aceeași verticală cu mine. Nici că în toiul nopții aud din dormitorul care este lipit de baie pe cei care fac pipi. Apa trasă la baie este deja muzică pentru urechi. Așa sunt apartamentele acestea în blocuri construite pe vremea împușcatului când nu era împușcat. Pereți subțiri, plafon și mai subțire. Ne-am obișnuit, ne-am adaptat, am acceptat, am luat lucrurile ca atare.

Adevărul este că eu nu știu cum stă treaba într-un apartament nou și modern pentru că nu am fost într-unul niciodată și nu am nici prieteni care să adere deja la acest statut de bloc nou construit. Poate că și acolo se aud vecinii de dedesubt, cine știe.

În tot cazul, m-am obișnuit.

M-a îngrijorat în schimb că cineva avea să sufere. Cuiva îi cădea fața când afla cum stă treaba cu parcarea. M-am tot gândit ce va face omul fără față. Eei sigur și-o adună de pe jos, și-o mototolește bine ca pe o hârtie nefolositoare și merge așa cu ea să se așeze la coadă la ghișeu să plătească parcarea pentru că nu îl interesează on-line-ul.

S-a scumpit parcarea este tot ce se aude în ultima vreme. S-a scumpit parcarea bate chiar si omicronul.

Dacă înainte pentru o parcare care costa pe an sub 100 lei aproape că erai linșat când parcai pe un loc de parcare gol, acum pentru 500 lei în cel mai bun caz cheamă poliția. Aici se va da adevărata luptă, în parcare, nu la banii scoși din buzunar. Pentru că da, s-a scumpit parcarea, dar nu vor renunța oamenii grămadă la locurile de parcare. Nu va renunța nimeni. Nici sub formă de protest, nici sub formă de nemulțumire, nici sub formă dar lasă că le arăt eu lor, îmi fac eu parcarea mea. Oamenii au nevoie de acele locuri de parcare. Este mult mai liniștitor să îți știi mașina pe un loc de parcare amenajat decât pe marginea bordurii. Și atunci de ce atâta plângere?

Da, știu, cunosc mecanismul din spate. Prețurile se tot aliniază la standarde europene, occidentale, internaționale, extraterestre, însă nu și veniturile. Și cu toate acestea, toți cei care au loc de parcare scot din buzunar 500 lei pe an, chiar 1000 dacă este cazul pentru a-și păstra locul de parcare. Aici este și o nuanță de teritoriu. Ești proprietar cum ar veni pe un petic de teren și normal că nu renunți la el așa ușor. Lasă să fie că cine știe.

De la înălțimea geamului meu văd parcarea destinată scării în care locuiesc și eu. Nu am văzut permutări de mașini, eliberări de locuri, zarvă sau vânzoleală în parcare. Fiecare mașină pare la locul ei. Ceea ce înseamnă că toată lumea este de acord cu decizia.

O să spun ce văd eu că aduce bun această majorare: delimitarea locurilor de parcare mai des de o dată la câțiva ani pentru că benzile acelea se șterg foarte repede, asfaltarea locurilor de parcare pentru că unele arată ca și când ar fi căzut pe ele niște bombe mai mici, întreținerea corespunzătoare a locurilor de parcare. În zona noastră străzile și locurile de parcare sunt măturate frecvent, dar tot sunt pline de gunoaie, iar acum vreo doi ani am beneficiat chiar de o spălare cu spume și clăbuci a locului de parcare. Sunt convinsă că toate acestea vor deveni o rutină la un moment dat.

Altfel, cu scumpirea locului de parcare este ca și cu apartamentul într-un bloc vechi: te obișnuiești până la urmă, la început este mai greu.

Parcare profi #9 - Cum parchezi într-o parcare goală? - Mortu`s Blog