noiembrie 2021 – Ochelarii Cu Vedere

Dar de ce ești așa nervoasă? Deturnare emoțională de la un copil de nici cinci ani.

ce citesc29 noiembrie 202129 noiembrie 2021

De-a lungul vieții de până acum mi-a fost greu să îmi identific sentimentele. Să evaluez corect emoțiile. Nu am beneficiat în niciun fel de niciun fel de educație emoțională. Cine să o facă într-un sistem șchiop, surd și orb?

Atunci când am început să mă informez despre cum să fac mai bine pentru a fi un părinte corect, am tot întâlnit informații despre importanța educației emoționale.

Așa se face că am investit de foarte devreme în acest aspect. Am validat emoții, am acceptat răbufniri, am cumpărat cărți, cartonașe, puzzle-uri, reviste și orice ne-a ajutat pe toți în a ne recunoaște și valida emoțiile.

Nu am bagatelizat furia, nu am băgat sub preș revolta, le-am lăsat pe toate să curgă cu toate că uneori îmi venea să mă teleportez.

Am învățat alături de propriul copil abcedarul emoțional chiar dacă eu eram adultul din relație, eram novice în astfel de treburi îndelung invalidate.

Așa am ajuns în momentul în care am un ajutor real în acest om mic ce încă nu a împlinit 5 ani. Care cunoaște emoțiile pe chip, care știe cum se simte furia, care cunoaște nervozitatea. Care mă deturnează emoțional atunci când mă cuprind toate cele.

De ce ești așa nervoasă? M-a întrebat într-o seară când eu pendulam de pe un picior pe altul și băteam mărunt din buze. Nu sunt nervoasă am zis eu rapid fără măcar să gândesc vreo secundă. Eram pe pilot automat pesemne. Dar atunci de ce vorbești așa, ca și când ai fi nervoasă? Aici m-am oprit din orice făceam, am analizat situația, copilul avea dreptate și tocmai îmi oferise o deturnare emoțională ca la carte. Niciun copil nu vrea să se simtă în pericol sau vizat de o posibilă furie parentală, însă nu toți copii știu a discerne astfel emoțiile. Mulți dintre ei se feresc din calea unui taifun, alții care știu cum sunt emoțiile și cum se simt și că toată lumea le are, le acceptă și le privesc în față. Au curaj să spună și să întrebe, să tragă părintele de mânecă, uite nu ești pe panta cea bună, fă ceva și revino.

Îmi place de această echipă care suntem noi, de momentele în care ne dăm voie să răbufnim, chiar dacă mie încă îmi este greu să aud atât de multă supărare. Mă felicit în gând pentru investiția făcută în atât de multe ore de joacă cu și despre emoții, în atât de multe scenete și jocuri de rol cu plușuri pe post de echipă participantă, în atât de multe cărți citite din copertă-n copertă despre reguli, limite, dorințe, emoții și tot ce presupune acest pachet. Și mă mai felicit că nu m-am oprit aici și în continuare ne frustrăm și învățăm, plângem și ne refacem, strigăm și ne iertăm.

În drumul meu până acum m-au ajutat cărțile despre care am scris succint aici, le las cu liniuță mai jos în caz că nu mai știți ce să citiți zilele acestea libere.

Nu există părinte perfect – Isabelle Filiozat
Părinți liniștiți, copii fericiți – Laura Markham
Nu există copii răi – Janet Landsbury
Copilul tău competent – Jesper Juul

Eu pot nu mai este mantra mea de zi cu zi.

gânduri25 noiembrie 202125 noiembrie 2021

M-am născut într-o familie de oameni simpli strămutați din mediul rural din dorința lor de mai bine pentru ei și pentru familia ce aveau să și-o întemeieze. Însă nu toți oamenii au capacitatea de a se muta, de a imigra, de a se rupe de trecut. Așa se face că am crescut în spiritul sacrificiului uman.

Eu pot!

Eu pot să cresc trei copii, să merg la serviciu, să îngrijesc de un soț bolnav și alintat, să mă ocup de ale casei, să gătesc pentru cinci oameni, să văruiesc de două ori pe an măcar jumătate din casă, să îmi pun un ruj pe buze și să ies pe poartă cu un zâmbet arborat care spune că viața este minunată deși eu mă aflu în rahat până peste cap. Aceasta a fost mantra mamei mele. Am văzut-o zi de zi chiar dacă nu mi-a predat-o verbal ad-litteram. A fost suficient să văd.

Am preluat mantra lui eu pot cu subiect și predicat.

Mai ales de când am devenit mamă m-am umplut de eu pot. Eu pot să fiu o mamă extraordinară. Vedeți-mă! Ce mamă grozavă sunt eu!

Nu mi-a fost suficient să fiu o mamă grozavă pentru copilul meu și atât, voiam să fiu validată de oamenii care mă știu, voiam de fapt să fiu validată de mama, să vadă că sunt o mamă grozavă pentru că în ochii mei nu eram o mamă chiar atât de grozavă. Nu puteam suficient deși puteam foarte mult.

M-am dezumanizat trăgând de mine până la ultima fărâmă.

De aceea bolile se și lipesc de mine ca eticheta de o sticlă uscată pentru că mereu mă prind cu garda jos, epuizată și emoțional deturnată. Normal că le fac loc pe căile mele respiratorii ori de câte ori se întâmplă să ne intersectăm.

Așa am devenit mama care iubește, crește, hrănește, iese afară, se joacă, distrează, citește, liniștește, alină, adoarme, fără pauză și fără întrerupere. Și cum copilul nu a fost făcut doar din mamă, are și tată care face foarte multe atunci când este în perimetru. Așa că pe lângă mama multifuncțională am păstrat și statutul pe care îl aveam deja și la care nu renunțam, exact așa cum am văzut că se face: călcat, gătit, spălat, desprăfuit. Mai pusesem peste și curățatul jucăriilor că toate trebuiau să lucească. Adăugasem la călcat și haine de bebeluș, apoi de copil mic, că doar cine a mai pomenit bebeluș șifonat la pantaloni.

Au trecut ani ca să pot demonta toată această mantră. Cu greu am recunoscut față de mine că eu nu pot. Că nu mai pot să mă joc non-stop, că nu mai pot să țin casa mai ceva ca-n spital când în spital oamenii iau infecții cum iau eu apă de la robinet. Că nu mai pot să ies afară, să mă joc în parc, să fac cumpărături și să și gătesc, toate într-o înlănțuire perfectă. Că este uman să nu mai vreau și că sunt om atunci când pur și simplu nu am chef.

Însă cel mai tare a căzut stratul acela în care am deschis gura și am cerut. Pentru că acest eu pot a avut un frate mai aprig, acela în care să nu cer ajutor. Asta a însemnat o înfrângere totală. Adică cum? Nu mă mai descurc eu singură întru totul și întru toate? Nu, nu mă mai descurc.

Și când am recunoscut că îmi este greu sau că nu pot și că nu leșină nimeni dacă eu merg pe stradă cu tricoul necălcat (deși am o prietenă care îmi oferă lecția aceasta de ani de zile, dar nu eram pregătită să o accept), că nu suferă nimeni dacă stratul de praf se adună pe mobilă. La drept vorbind, este praf pe mobilă și dacă l-aș șterge în fiecare zi. Și că jucăriile pot sta împrăștiate mai multe zile la rând chiar dacă pe alocuri mi se mai scurtcircuitează creierul când văd ce haos se construiește în jurul meu.

Da, accept această caserolă cu mâncare. Chiar dacă nu este pe gustul meu, este pe gustul celor din casă și mă scutește pe mine de gătit o masă. Da, primesc acest borcan cu murături dacă tu m-ai întrebat dacă să-mi dai. Dă-mi! Așa a mai căzut un văr de-al lui eu pot.

În continuare pot și fac și vreau și nu am nevoie, și mă descurc, însă mai puțin decât ieri și cu siguranță mult mai puțin decât mâine.

Eu pot acesta are multe rude și sunt convinsă că fiecare dintre noi are câteva din rudele lui eu pot. Când cade eu pot, se betegesc și rudele lui. Oamenii își arată vulnerabilitatea, sensibilitatea, bărbații plâng ca să elibereze emoții, femeile stau pe canapea cu picioarele pe pereți ca să își îmbunătățească circulația sanguină.

Pentru că vine acum o perioadă în care ne apucă vria mai ceva ca pe avioanele de pe cer, vă doresc să puteți atât cât se poate și să stați cu picioarele ridicate cât mai sus pe un perete pentru a facilita circulația sanguină. Picioarele vă vor oferi o îmbrățișare cu două mânuțe mici și călduroase.

Eu merg să șterg praful :).

Horoscop. Cât de gospodină eşti, în funcţie de zodia ta

Statul are grijă de noi, prinde și condamnă infractori pe care îi ajută să se perfecționeze în închisoare. Nu program de rabilitare, nu program de reintegrare socială, nu terapie.

ca să zic ceva24 noiembrie 202124 noiembrie 2021

Mi-au venit în cap imagini din filmul Închisoarea Îngerilor (The Shawshank Redemption). Un film foarte bun, dar foarte trist pentru mine. Agresivitate, reguli încălcate, nedreptate duc toate la un terci în capul meu. Trecând de aceste aspecte nu vreau să analizez acest film, simbolistica și toate cele. Altceva se leagă de acest film.

De când am citit cartea lui Tibi Ușeriu am considerat că el este unul, extrem de rar, care s-a putut reabilita după anii de penitență. A avut unde să se întoarcă, a avut la ce să se întoarcă, a avut un mediu creat în care să se integreze, familie care să îl accepte. A reușit astfel să își găsească motivația în viață, să își schimbe destinul și să devină un guru al sportului în condiții extreme.

Și asta nu au ceilalți care trec prin închisori și care ies de acolo mai bine antrenați și mai bine pregătiți pentru viitoare infracțiuni: mediul. Statul ii prinde (cumva se întâmplă și asta), îi judecă, îi condamnă, le asigură locul într-o închisoare. După x ani îi aliberează și se spală pe mâini fiind convins că ce treabă bună a făcut. A prins, condamnat și eliberat un om care a trecut printr-un proces de reabilitare din răufăcător în om model. Redat societății ca un prunc nou născut, curat mai ceva ca lacrima.

Doar că nu este așa. Sunt și cei care nu mai vor să fie închiși, care au unde să se întoarcă și la ce, dar și cei care nu știu să facă altfel și care pentru a supraviețui se perfecționează în ceea ce au învățat să facă, fiecare după greșeala proprie.

Asta mi-a plăcut la filmul acela cu Morgan Freeman ce care aminteam mai sus, că oamenii care erau eliberați din închisoare, erau sub un program de reabilitare, li se dădeau job-uri la care era musai să fie prezenți, erau verificați și urmăriți până când chiar prezentau încredere.

Ori la noi statul nu are niciun fel de insituții abilitate și pregătite să angajeze prin rotație foști condamnați. Iar ei nu prezintă suficientă încredere pentru a fi angajați oricum și oricând de către companiile private. Aici și pentru că percepția majoritară este că odată închiși oamenii nu beneficiază de toate resursele de reabilitare. Mediul din închisori este unul divers din punct de vedere al infracțiunilor, este o școală a criminalității. Din ce să te reabilitezi?

Să nu pară cumva că disculp întemnițații pentru fărădelegile lor, făceam o comparație între o scenă dintr-un film și realitatea în care ne învârtim noi toți.

Dacă vreti să știți de la ce m-am luat, de la textul ăsta al lui George Bonea.

Ultimele noutăți via sector 6.

de zi cu zi23 noiembrie 202127 noiembrie 2021

Am mai spus eu pe aici că la sectorul 6 unde îmi fac și eu veacul avem un primar care a înțeles sensul comunicării și pune pe FB, atât cel personal, cât și cel al primăriei de sector tot ce se întâmplă în areal cu bune și cu rele. Tot ce poate realiza, dar și ce nu poate realiza. Toate bețele de-a curmezișul pe care le întâmpină, dar și pe cele pe care le poate înlătura. Dacă își menține ritmul va lua panta ascendentă de Primăria Capitalei apoi Cotroceni sau cine știe, poate va sări direct la Cotroceni. Nu intru acum în detalii cum un bun gospodar de sector sau de oraș nu este echivalent cu un bun păstor al țării. Până acum nu am văzut Președintele cu abilități de funcția pe care o deține în țara în care oamenii oricum au impresia că un președinte le mărește pensiile.

Mbun, revenind la păstorul sectorului 6, dl. Ciucu pentru că așa se numește, la început de mandat m-am poziționat împotriva domniei sale din cauza unei declarații care îi ieșise și care îmi deranjase buclele într-un an și așa demotivant la nivel mondial pe motiv de pandemie. Între timp și-a redresat poziția prin multiplele proiecte și dări de seamă.

Și cum n-am mai scris de ceva vreme ce mai e nou prin 6 am zis să vă pun azi la curent. La curent cu noutățile, nu la priză că și-așa ia foc factura (am să revin cu un text detaliat legat de acest aspect al facturilor la curent după ce se rezolvă situația și nu mai vin concomitent facturi de la două firme diferite).

În primul și-n primul rând pentru doritorii de defrișări controlate, începând cu data de 25 noiembrie vor fi 4 târguri pentru pomii de iarnă. Pe mine mă interesează cel din parcarea pieței Moghioroș, dar vor fi și deasupra Pasajului Lujerului, în vecinătatea Pieței Gorjului și pe Șos. Virtuții. Preturile se situează între 50 lei și maximum 350 lei, conform Primăriei Sectorului 6.

Dacă nu vă plac cei din târguri să știți că și la Leroy prețurile pleacă tot de la 50 lei. Restul magazinelor chiar nu știu ce prețuri practică, nu m-am documentat suficient.

În altă ordine de idei sau în al doilea rând ca să păstrăm linia pe care am pornit, pentru că problema asta arzătoare a brazilor a fost lămurită, Primăria a lansat o aplicație de mobil prin intermediul căreia se pot face sesizări, se pot plăti impozite și se pot primi informații actualizate legat de aspecte ce țin de sector. Acum, toate sunt cu titlul de se pot deoarece nu am ajuns încă să văd cu toți ochii mei cum funcționează această aplicație deoarece încă nu o pot folosi. Am descărcat-o aseară destul de târziu, am completat datele cu caracter personal, inclusiv am fotografiat buletinul, însă am nevoie de o validare care încă nu a venit. Mai trebuia să vină și un cod prin sms, dar este pe fir cu siguranță. Altfel, ideea este bună, avem nevoie de metode simplificate pentru a ocoli ghișeele supra-aglomerate.

Tot la noi în sector se ridică de zor mașini abandonate și se amendează pentru cele parcate pe spații verzi, ceea ce este normal. Este normal să nu parchezi pe un spațiu verde. Eu tot mai cred că educația prin frica de amendă funcționează doar dacă amenda este suficient de mare, altfel rămân la ceea ce scriu aici de am făcut rană la buricele degetelor: doar și numai educația schimbă mentalități și transformă mârlănismul în bun simț. Când vom înțelege în țara asta că educația este singura care ne scoate din mocirlă, atunci vom avea și schimbări palpabile. Degeaba aducem o școală la standarde moderne, deși este un demers foarte bun, dacă profesorii au aceeași mentalitate ca acum 30-40 de ani. Degeaba școlim și profesorii, ceea ce ar fi un vis devenit realitate, dacă nu ne implicăm și în școlirea părinților. Totul este un cerc continuu, iar noi suntem la mii de ani lumină de a închide acest cerc.

Hai că m-a luat valul. Din sectorul 6 vești numai de bine. Luați modelul sectorului 6, nu vă mai gândiți că 1 este ăl mai bogat sector al Capitalei, că na, acum 1 e ăl mai deplorabil. Am plecat eu din 1, dar tot mai trag câte un drum-două pe acolo. Cică poți scoate omul din sectorul 1, dar nu poți scoate sectorul 1 din om :).

Singura carte care a reușit să mă adoarmă.

ce citesc22 noiembrie 202122 noiembrie 2021

Am participat recent la un curs la succestraining.ro unde am primit o bibliografie. Deși pe cele mai multe le-am citit deja, voi vorbi doar despre două dintre ele, deși ele merită toate suficientă atenție, însă am decis să nu expun întreaga listă.

Până la acest curs nu am auzit de Puterea prezentului de Eckhart Tolle. În tot cazul, dacă mi-a răsărit vreodată prin fața ochilor, nu mi-a atras nicicum atenția.

Cumva m-am apucat să o citesc deși concomitent mai citeam încă 3 cărți, i-am făcut și acesteia loc. Este singura carte căreia n-aș putea să îi fac un rezumat oricât de scurt dacă m-aș apuca. Mi-ar fi greu să extrag și câteva idei principale. M-am întors și am recitit fragmente întregi pentru că nu înțelegeam ce a vrut autorul să spună. Sau nu eram atentă. Iar aceasta este o carte care se citește cu ochii larg deschiși. Nu îți permite să o citești fiind cu mintea în alte șapte părți.

Este unica și singura carte pentru care m-am luptat să rămân trează indiferent de momentul zile în care o citeam. Citeam și simțeam cum mi se închid ochii, cum m-aș fi rezemat puțin de un perete și aș fi tras un pui de somn. Am citit-o seara, dimineața abia trezită, în timpul zilei, la prânz, la diferite ore, am dus un fel de experiment al meu cu mine și cu cartea. Rezultatul de fiecare dată același. Cu greu reușeam să citesc un capitol întreg. Atâta efort pentru o carte n-am mai depus niciodată.

Eckhart Tolle prezintă lucruri pe care le știam în linii mari grație neuroștiinței, subiect pe care îl urmăresc de ceva vreme. Dacă nu-ți păzești mintea ea tinde să fugă fie în trecut pentru a rezolva situații aparent rămase fără finalitate sau pentru a prezenta perspective diferite, fie în viitor unde creează scenarii posibile, așteptări și alte cele. Este extrem de dificil pentru mine cel puțin să îmi țin mintea în prezent când viteza cu care zboară poate întrece un supersonic. Zeci de mii de gânduri rulează în capul unui om într-o zi și nici măcar nu suntem conștineți de toate, aspect ce face treaba și mai dificilă. Să trăiești aici și acum este mult mai complicat decât pare atunci când citești. Când aplici și pui în practică începe o luptă de putere între minte și conștiință. O minte neantrenată câștigă întotdeauna.

Puterea prezentului cred că este cea mai însemnată carte în care în toate cele 262 de pagini autorul pledează pentru a trăi în prezent, în ce este acum și ce se întâmplă acum. Să mergem în trecut doar dacă este absolut necesar și pentru scurtă vreme, să ne lăsăm purtați de viitor doar pentru a planifica ceva și să revenim în acest moment. Mă iau exemplu pe mine, nici măcar nu mă raportez la întreaga rasă umană deși sunt convinsă că cei mai mulți dintre noi trăim după un tipar. Nu mai vorbesc de cât de mult trăiesc în trecut și câte scenarii diferite pentru o singură situație reușesc să creez, mă refer aici la cât de mult trăiesc în viitor. Mă gândesc deja la anii de pensie, la viața de atunci, la sănătatea mea viitoare, la finanțe, la educația copilului și la ce îi voi putea oferi pentru a mă asigura că în societate merge un om care o va spijini și nu unul care o va distruge. Mă gândesc și planific minivacanța de la sfârșitul săptămânii, apoi la cea care îi va urma, la sfârșitul de an, cum să mă împart de Crăciun. Merg mai departe pentru anul viitor, gânduri pentru următorii ani mai apropiați, pentru bătrânețe, întrebări mai mult sau mai puțin existențiale. Nu fac doar asta 24 de ore, însă de când sunt conștientă de gândurile mele mă surprind adesea că sunt hăt departe. Uneori îmi imaginez o viață frumoasă, alteori îmi imaginez scenarii apocaliptice pe principiul lui dar dacă…Și de prezent am uitat.

Faceți exercițiul de a vă analiza gândurile, unde trăiți cel mai mult, în trecut sau în viitor? Faceți exercițiul de a trăi acum, cât este de greu?

Eu de ce n@iba nu am învățat asta?

ca să zic ceva19 noiembrie 202119 noiembrie 2021

Am reușit să fac niște ordine în prioritizări pentru că sunt atât de multe cele pe care vreau să le văd, să le aud, să le citesc, să le asimilez, să le conțin că uneori nu știu cum să le mai așez în listă.

Am reluat parțial podcast-urile și pentru că am primit mai multe recomandări pentru a-l urmări pe Dr. Constantin Dulcan în postura de invitat al lui Morar (căutați pe youtube podcast-ul dacă v-am stârnit interesul) am zis să încep cu Fain&Simplu.

N-am apucat să urmăresc prea mult că m-a pălit un flashback de toată frumusețea. Spune Dr. Dulcan chiar de la începutul emisiunii că atunci când vrei să înveți ceva să faci asocieri. Să asociezi ce vrei să înveți cu ceva frumos, ceva ce îți place, asocieri pe culori. Să nu înveți mecanic.

Și acum tobele…tadaaam…ei bine, doamnelor și domnilor care mai atuncați câte un ochi pe aici, vă spun că eu dețin informația asta de vreo 20 de ani. Asta mi-a spus mie soțul meu de pe vremea când nu era soțul meu, pe vremea când nici nu știam că îmi va fi soț și partener de cursă lungă.

Eu care am știut a învăța doar mecanic toată viața mea școlară, care am fost un mic papagal care n-a știut cum să facă altfel. Am vrut să știu să învăț, să îmi fie ușor să rețin informații, să nu fiu nevoită să muncesc atât de mult pentru nenorocitele alea de note, însă n-am știut cum.

Soțul meu își cunoaște CNP-ul pe de rost. Și nu doar pe al lui, ci și pe al meu și pe cel al copilului nostru. Eu nu îl rețin nici măcar pe al meu. El învață prin asociere (probabil și repetiție, funcțiile de bază ale creierului inclusiv în schimbarea paradigmelor), eu învăț doar prin repetiție sau memorie vizuală, însă atunci când poți reproduce cu fidelitate numărul paginii și imaginea asociată textului intră tot la învățare mecanică.

Mie de ce naiba nu mi-a oferit nimeni în școală informația asta? Sau poate chiar am avut și profesori dedicați care au fost mai mult decât simpli profesori plictisiți și mi-au oferit alternative și variante iar eu am ales cu bună-știință să le ignor învățămintele? Pe undeva tind să am dubii. De acasă nu am primit această informație pentru că ai mei dacră ar fi avut această logică, mi-ar fi oferit-o cu siguranță.

Problema aceasta nu m-a părăsit odataă ce am terminat școala. Se pare că o retrăiesc acum cu propriul copil. Că de aia soțul știe a-i explica prin asociere cum se face 8 sau 3 sau 2, pe când eu am o explicație mai mult tehnică și mecanică.

Hai că se poate și așa.

man wearing eyeglasses sitting beside table — Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com

Melancolie de toamnă.

amintiri18 noiembrie 202118 noiembrie 2021

Abia acum simt că este toamnă și că ne apropiem de iarnă.

Este vânt exact cât trebuie, este mohorât, se întunecă devreme, soare abia se zărește printre nori.

Frigul îmi intră până în oase. Mă îmbrac bine și ies afară să mă încălzesc. Am diverse motive să fac asta: merg să iau copilul de la grădiniță, merg în parc, merg să iau pâine. Când mă întorc în casă mi se pare chiar cald în primele zece minute. Mai fac un duș și deja am impresia că m-am întors la cele 25 de grade pe care le lăudam deunăzi.

Afară admir natura. Pomii sunt atât de goi pe cât erau oamenii astă vară pe plajă. Mi s-a făcut dor să îmi simt picioarele în nisip ud și cald. Cu toate că au trecut puțin peste două luni de când am simțit briza mării, dorul de apa vălătucită nu se stinge niciodată. Un crustaceu ca mine doar își ostoiește dorul o data pe an și asta atunci când se poate.

Fac eforturi să mă întorc în prezent, să fiu aici printre oameni triști. Masca pusă strâmb le schimonosește fața în grimase stupide. Ceilalți, care sunt în război cu masca sunt crispați în încercarea de a se convinge că ei nu vor fi prinși. Ne separăm în deștepți și proști ca întotdeauna.

Aleg să calc pe frunze, pe covor cât mai gros, le caut cu privirea înainte să le strivesc sub talpa încălțărilor. Sunt firave și se frâng rapid, unele sunt zburate de vânt și așezate pe alt caldarâm spart și găurit de diverse lucrări care au lăsat cicatrice ca rănile după război.

Zona aceasta este tristă, blocurile sunt atât de urâte, niște scheleți ai unei epoci trecute, dar ne-apuse. Prea puține au beneficiat de reabilitare termică, poate de aia nici termometrul nu mai sare de 21 de grade în zilele bune.

Mă întorc în casă, este bine, m-am încălzit de afară. Mă vâr totuși sub pătura pufoasă cu un ceai cald lângă mine ca să păstrez căldura corpului cât mai mult în stare intactă. Mă cufund în pozele de astă vară, retrăiesc drumul prin cariera de marmură, mă minunez de stâncile care ies din apă, admir spuma care se formează la suprafața apei când valurile se risipesc în mare.

Încă puțin și începe iarna.

Un tată de Crăciun. Sau cum sunt eu cu un băț în f/\nd.

despre filme17 noiembrie 202117 noiembrie 2021

Știu că nu înțelegeți nimic din titlu, dar explic imediat. Am dat peste filmul acesta în timp ce scrolam în căutare de ceva care să mă facă să râd. Mi s-a părut mie așa la prima ochire cum că ar fi comedie și am zis că este cazul să văd acest film care se numește exact așa, Un tată de Crăciun!

În acest film am descoperit-o pe ea, blonda, personajul principal feminin care se străduia foarte tare să organizeze un crăciun ca la carte. Cel puțin ca la cartea ei. Totul planificat până la ultimul detaliu, chiar până la virgula de la ultimul detaliu. Cu dashboard cu cu împărțeala pe camere, cu planificarea pe zile a activităților. Cu ce se mănâncă, unde, cum, cțnd, cât. Mama și tatăl detaliilor, vă spun.

Totul era atât de bine organizat încât lipsea distracția cu desăvârșire.

Iar tipa aceasta blondă care supraviețuia sărbătorii, cu ani mulți de terapie în spate, avea un rictus pe post de zâmbet, luminozitate în exterior și un țunami la interior.

Ei bine, tipa asta de fapt în realitate sunt eu. Nu atât de sociopată…sper… dar categoric eu.

Am ratat multă distracție fiind mai preocupată de planificare. Sunt părintele organizării și culmea îmi și place. Adunat cu puțină dictatură a rezultat că am reușit de-a lungul timpului să stric buna dispoziție și a altora, nu doar pe a mea. Așa că da, m-am regăsit într-o oarecare măsură în acest personaj.

Ce am rezolvat între timp?

Las de la mine, încerc să nu mă mai implic la nivel emoțional atât de mult, să nu îmi mai pese. Am înțeles că oamenii sunt diferiți, că nu trebuie să fie toți ca mine. Am înțeles că perfecționismul nu este ceva de ridicat în slăvi. M-am mai relaxat și nu doar la suprafață. Evident, nimic din toate acestea nu a fost ușor, nici distractiv, și nici peste noapte, însă acum este categoric cu mai multă distracție.

Pe principiul, unde dai și unde crapă: am căutat un film de comedie și am dat peste niște conștientizări. Bun și așa.

Filmul este totuși unul de comedie, deși umorul englezesc nu este chiar pe gustul tuturor.

Vizionare plăcută.

Un tată de Crăciun | Site oficial Netflix — Imagine preluată de pe netflix

De unde vina frica pentru păr? De ce ne deranjează când copilul își ține părul pe față?

ca să zic ceva16 noiembrie 202116 noiembrie 2021

De când sunt mamă am luptat cu multe methne înrădăcinate adânc în psihicul nostru colectiv. Unora le-am declarat război fățiș, pe altele le-am ignorat fiind prea obosită să mai explic, intervin, arăt, dau exemple.

Deși am zis de atât de multe ori că nu este treaba mea să educ oameni mari, tot de atât de multe ori uit și mă lansez în explicații. Că doar eu dețin adevărul suprem, pentru că știu, că am citit în cărți și dacă eu am putut schimba, înseamnă că toți pot, trebuie doar să încerce puțin. Doar că nu-i așa și pare a fi o lecție care îmi intră greu în cap. Cică îs oleacă și intelginetă. Aham!

De când e copilul la mine-n viață l-am lăsat să-și gestioneze podoaba capilară. A vrut păr lung, lung a fost. A vrut breton, breton s-a făcut. A vrut tunsoarea aia, aia a fost. Nu-i place părul prins și îi place cu pletele în vânt, este în regulă că și mie îmi place să mi-l țin desfăcut. De fapt îmi plăcea și când eram mică, dar mama mă obliga să îl am mereu prins, dar mie îmi plăcea să îmi simt părul că îmi încadrează fața.

Tot de când este copilul în viața mea aud constant că trebuie să aibă părul prins, bretonul îi intră în ochi, părul îi intră-n ciorbă, că părul lung se ține în elastic, că fața trebuie să fie liberă, că de ce am decis să îi fac breton, de parcă copilul e prea cretin pentru a-și dori lucruri.

De unde oare teama aceasta pentru păr? E deja clar că părul nu strică vederea așa cum se vehicula pe vremuri, ochiul se adaptează. Și oricum atârnă peste ploape câte șuvițe de păr, nu o placă betonată de să nu mai vezi nimic. Și totuși există această frică de păr.

Părul care în unele culturi este tratat regește, nu se taie, se afumă, are anumite semnificații, la noi este ceva de speriat.

Probabil că tot din trecutul ăsta care nu ne dă pace ni se trage. Pare că ce a existat de dinainte de comunism a fost șters cu buretele din memoria colectivă și a rămas tot haosul creat de perioada comunistă. Că acolo trebuia să ai cordeluță pe cap, să șezi frumos, să ți se vadă fața, să faci impresie bună, aparențe cum ar veni. Acum aparențele sunt pe FB, atunci erau live.

Nu vă imaginați că mă iau iar de vârstinci cu gândirea lor învechită și neadaptabilă, am întâlnit mulți oameni tineri care încă trăiesc în aceleași concepții.

Na, că eram gata să închei fără să menționez diferențele dintre băieți și fete. Ați observat că băieții trebuie tunși pentru că altfel le este cald cu părul lung, pe când fetelor nu le este cald cu părul până la șale? Important este să fie strâns legat în coadă. Băieții au scalpul mai sensibil și li se face cald mai repede? Poate că de aia îi și părăsește părul la maturitate, numai zic.

Dacă ne este atât de frică de păr că ne orbește, oare ce alte frici mai avem că propriul corp ne vrea răul?

Cartea mea preferată

ce citesc15 noiembrie 202115 noiembrie 2021

Am fost întrebată recent care este cartea pe care eu o prefer. Acea carte pe care o iubesc din interiorul ființei mele. Acea carte la care mă întorc cu drag și pe care o citesc iar și iar și iar.

Și am avut un blocaj.

Pentru că eu ador atât de multe cărți.

Iubesc atât de multe scrieri încât îmi este greu să aleg.

Însă până acum nu a venit acea carte pe care să vreau să o citesc și să o recitesc iar și iar.

Am citit, am aflat, am descoperit, am primit și am trecut la urmatoarea care îmi poate oferi ceva nou.

Noutatea este termenul care definește relația mea cu cărțile.

Și cum să o aleg pe ea, unica, dintre atât de multe frumuseți literare?

Kristin Hannah îmi oferă de fiecare dată acel prag pishologic care mă pune în scenariul lui da, chiar cum ar fi dacă?

Agnes Martin-Lugand mă transpune în lumea perfectă și decăzută a unor vieți cu final fericit.

Petronela Rotar mi-a oferit prin Orbi o vastă lecție psihologică îmbracată într-o poveste de iubire cu multă suferință și rupturi din adâncurile ființei.

Atât de multe thrillere foarte bine documentate mi-au încântat retina și câteva Sf-uri foarte bine imaginate mi-au bucurat timpul dedicat lecturii.

Cum să aleg cea mai bună carte dintre toate citite și care au avut menirea de a mă descoperi pe mine cea ascunsă în unghere întunecate? Fiecare a schimbat câte ceva. A lăsat câte ceva diferit. A oferit câte ceva care m-a scos la lumină.

Dintre ce să aleg? Cum să le împart?

Așa că am decretat: cartea mea preferată va fi cartea pe care o voi citi de mai multe ori în această viață. Până atunci, iubesc toate cărțile.

Aveți vreo astfel de carte pe care să o puteți pune pe piedestalul preferinței?