Nu ai voie să te încălzești de la aragaz

Nu e bine să urmărești știrile că te umpli de panici, frici și alte cele de la știrile transmise pe un ton atât de alarmist că ai impresia că vine sfârșitul lumii chiar acum. Și mai ales că nici nu mai ai scăpare. Cu toate acestea tot e bine să te uiți la știri că te mai umpli de niște indignare și îți mai vine să te duci să le dai câte una la 00 celor care ne conduc, dar bine că nu ai cui că și așa ce nevoie să avem noi de guvern și stabilitate politică și uite așa mai scapi și de vreo pedeapsă capitală că ai zdrobit ouăle celor care sunt incompetenți.

Urmăream aseară știrile despre o familie de la noi din țară care au murit intoxicați pentru că oamenii au dat drumul la aragaz să se încălzească, au închis toate geamurile și s-au dus la culcare. S-a dus tot oxigenul, emanațiile de gaz au fost fatale. Oamenii voiau căldură, voiau confort, voiau să le fie bine. Cam cum vrem toți care trăim în țara asta și nu avem.

Un ofițer de poliție a declarat, ca să se încheie știrea că au și un punct de vedere de la un oficial, cum că este interzisă prin lege încălzirea de la aragaz.

Dacă până în acest moment îmi era milă de oameni și îmi părea rău pentru ce au pățit pentru că și-au dorit normalitate, în acest moment mi-a venit să sparg televizorul. Nu am făcut-o pentru că televizorul nu mi-a făcut nimic și eu nici nu sunt genul agresiv, doar în mintea mea mai devin uneori un luptător feroce.

Dacă acolo în blocul acela se producea vreo explozie de la acumularea de gaz, vina era a acelor oameni care au vrut să le fie și lor cald. Vina celor care au adus țara în mizeria asta nu este niciodată. Nimeni nu plătește și nu răspunde pentru halul în care trăim noi în anul 2021, adică cel mai avansat din istoria noastră recentă, cel mai modern, cel mai avantajos și noi trăim ca în epoca de piatră.

Nimeni nu este tras de mânecă pentru că am ajuns în 2021 să ne spălăm la lighean în timp ce râdem de cei care au wc-ul în fundul curții și îi tragem de mânecă pentru că nu sunt moderni și europeni. Nimeni nu dă o explicație pentru cum am ajuns ca în 2021 să ne înghețe respirația în casă de frig pentru că asta este situația și trebuie să înțelegem. Că de ce am ajuns aici?

De-a lungul timpului a tot trebuit să înțelegem. Să înțelegem și să acceptăm. Că nu s-a făcut de 30 și de ani și acum suntem unde suntem. Cine nu a făcut de 30 și de ani? Hai să îi luăm pe degete, să îi numărăm. Cine trebuia să se ocupe până acum? Ce primar? Care ministru? Hai la raport.

Nu avem justiție, nu există nicio autoritate care să lupte pentru interesele poporului.

Aș vrea să nu vină nimeni acum cu ieșiți în stradă dacă nu vă convine pentru că aceste evenimente ne-au arătat că nu rezolvă nimic ieșitul în stradă. Și oricum nici nu avem cui să cerem socoteală mai exact că guvernul are pretenții de jocuri politice în plină pandemie.

Și aș mai vrea să nu vină nimeni nici cu aveți grijă pe cine votați că din cauza votanților suntem unde suntem. M-am săturat de placa asta uzată. Nu! Suntem aici și în această situație tocmai pentru că nu avem aleși demni de aceste funcții. Este acolo o mare cloacă ce nu face altceva decât să se schimbe între ei și să instruiască oameni noi tot in stilul caracatiței. Pur și simplu nu ai pe cine să votezi ca să fii sigur că este pentru popor.

Știu și eu că se fac jocuri politice peste tot în lume însă nu știu câte alte țări își lasă oamenii să moară la propriu din cauza frigului în case.

Nu, nu merg eu să îmi depun candidatura pe undeva ca să fac din rahat brici, eu nu sunt om politic și nici nu îmi doresc să fiu. Însă avem o clasă politică, oameni care își doresc să fie acolo, oameni care se pregătesc să fie politicieni. Atunci eu mă aștept să văd cum fac ceva și schimbă țara în bine și nu în răul în care am ajuns acum.

Știu: bla bla bla!

person wearing gray and white socks near brown fireplace
Photo by Taryn Elliott on Pexels.com

Cine a inventat jucatul pe podea sigur-sigur nu avea copii

Ca orice părinte responsabil am citit și eu dacă nu toate cărțile de parenting, măcar pe cele mai multe dintre ele. Și tot nu m-am oprit. Copilul tot crește… cine s-ar fi gândit că odată ce mi-am făcut treaba și am am creat, purtat, crescut în mine, treaba mea nu se termină la naștere.

Am înțeles eu din toate cărțile astea cum că joaca este esențială. Ei, esențială, de-a dreptul vitală.

Eu care sunt atât de dornică de joacă încât m-ar lua instant somnul dacă nu mi-aș ascunde căscatul și lispa de entuziasm, am înțeles importanța jocului și am procedat întocmai. Păi nu sunt eu părinte model? Model nu, dar părinte sunt, vă spun cu mâna pe inimă.

Prin urmare eu am luat ad-literam ce au zis oamenii ăștia prin cărțile lor de specialitate și mai ales ce au cules și reprodus toate blogurile care promovează parenting-ul corect în țara noastră. Măi și toți, dar toți au zis: așază-te pe podea și joacă-te cu copilul.

Unul n-a fost să spună să mă așez la masă, ori pe canapea în timp ce stau sprijinită comod de o pernă pufoasă. Nuuu, toți au dat-o cu podeaua.

Și m-am așezat ce să fac, doar nu era să nenorocesc pe viață copilul și să nu îi ofer dezvoltarea optimă obținută prin joacă.

Măi oameni buni, recent părinți, voi mai aveți o șansă să scăpați întregi la șale. Vă spun sincer că oamenii ăia de scriseră cărți deștepte nu s-au gândit o secundă că ai o vârstă când naști copilul și o cu totul altă vârstă când are copilul 3 ani sau 5 sau mai adunați și singuri.

Că în cazul meu care mă joc pe podea de aproape cinci ani de nu mai conving copilul că avem și masă în casă și canapea, suntem oameni serioși, avem pe ce să șadem, tot la podea ajung. La proriu. Noi tot pe jos ne jucăm fie vremea cât de rea, vorba cântecului. Că așa a citit mumă-sa copilului în n-șpe cărți și atât a dus-o capul ca acum să bocească pe interneți că o dor șalele și ar vrea să se mai joace și la o masă stând pe scaun că tare mai amorțesc toate cele. Cum zicea cineva recent că noi nu mai știm să stăm jos. Eu clar nu!

Se revoltă coloana din mine care este strâmbă în multe feluri, arcuită și curbată, se revoltă gleznele care îmi amorțesc, urlă fundul care se bătătorește de la podeaua tare. Declar război jucatului pe podea. Mă duc să întind un covor pufos, o pătură și trei perne că mă așteaptă un joc de echilibru.

Și nu uitați, podeaua este tare, indiferent de ce spun specialiștii.

an elderly man playing chess with his granddaughter
Photo by SHVETS production on Pexels.com

Timpul trece prea repede pentru că nu trăim în prezent

Tot zicem noi de ceva vreme cum că timpul zboară foarte repede. Că azi e luni, ai clipit și mâine este vineri. Că anul se duce mai rapid decât se duc colăceii din jurul burții. Că mai că nu-ți vine să mai închizi ochii pentru că nu știi în ce zi te mai trezești. Timpul și-a grăbit ritmul. Oare unde s-o grăbi așa tare?

După ce am ascultat destul de multe podcast-uri ale celor de la mind architect și am și citit ceva cărți pe subiectul minții, mi-am dat seama că timpul trece foarte greu când ești prezent. Și când trăiești în prezent. Noi trăim în mare parte în trecut și în viitor, mai deloc în prezent și atunci timpul zboară imediat. Pentru că așa este mintea construită, să meargă în trecut să caute probleme care au rămas nerezolvate și să încerce să găsească soluții.

 Ohoo de câte ori nu m-am trezit eu înapoi la acea discuție rămasă nelămurită încercând să îi dau alte nuanțe, să o duc în altă direcție. Și de câte ori nu m-am proiectat în viitor creând alte scenarii, creând așteptări, punând bazele dezamăgirii. Și trăind tot timpul între trecut și viitor nu am mai știut când a trecut clipa de acum, unde s-a dus. Unde se grăbește timpul ăsta? Pai acolo, ori în trecut, ori în viitor.

Mintea trebuie păzită. Ținută pe loc, aici. Ceea ce este teribil de dificil.

Eckhart Tolle spune că nu putem schimba nici trecutul, nici viitorul și atunci de ce să nu trăim în prezent. Viitorul poate fi influențat prin acțiunile din prezent, dar în trecut cu siguranță nu mai poți interveni.

 Și atunci de ce ne tot întoarcem la trecut?

Pentru că sunt acolo lucruri care ne dor, care ne râcâie, care au rămas nerezolvate. Care își cer dreptul să iasă la suprafață. Și putem face și așa. Putem merge în terapie, scurmăm în tot gunoiul, devenim pentru o vreme ne-oameni și sperăm că înțelegem trecutul ca să putem trăi în prezent. Sau putem să acceptăm că nu îl putem schimba, să îl acceptam cu tot ce ne-a adus fără să îl mai zgândărim și să trăim în prezent.

Cum este mai ușor?

Nici cum. Este dificil pe orice drum o apuci, însă varinta în care îți accepți pur și simplu trecutul este mai puțin dureroasă.

Paul Olteanu spune că mintea face toate aceste lucruri pentru că asta face ea de peste două sute cincizeci de milioane de ani, ne păzește și ne ține în viață, este scopul ei principal. Nu a înțeles că lumea modernă nu mai este atât de periculoasă ca în preistorie. De fapt asta nu este adevărat. Lumea modernă este periculoasă, dar nu ca în preistorie. Sunt șanse spre zero ca într-o metropolă să te atace leul, însă sunt șanse spre aproape sută la sută să te atace un virus. Mintea nu are când să iasă din starea de alertă. Doar ținând-o în prezent o mai lăsăm să se odihnească. Iar asta dragii și dragele mele este al naibii de dificil.

Să fiți prezenți!

man people woman art
Photo by Nadezhda Moryak on Pexels.com

Mi-am dat seama că rosteam rugile greșit

În ultimii ani, dar mai ales și mai ales de iarna trecută mă tot rog.

 Te rog Universule, dă să am apă caldă să mă mai spăl și eu ca lumea și nu doar să mă înmoi oleacă în apa aia încălzită pe aragaz.

Dă Doamne să vină căldura în calorifere că anunță ăștia în fiecare an geruri mari de prin ianuarie și n-aș vrea să fac țurțuri stând în casă.

Dă, dă, te rog, te rog și tot așa.

Mi-am dat seama că Doamne are treburi mai importante decât căldura mea din calorifer și că Universul se ocupă cu altfel de cereri.

Acum sunt puțin răuță, dar doar așa de amorul artei că sezonul trecut iernatic, din luna februarie am avut și căldură în calorifere și apă caldă la robinet. Ce bine că se încălzise și afară de ajunsesem să sărim de 24 de grade în casă. Știu, nici așa n-a fost bine. Tare nemulțumit românul ăsta, cine să îl mai înțeleagă.

Zilele acestea când în sfârșit am simțit și eu că este toamnă, când afară a fost cald și plăcut exact așa cum este toamna, cu frunze atât de colorate ce îmi bucură ochii, când nu mai scade temperatura la 18 grade doar pentru că am deschis două geamuri, când am 21 de grade în termometru fără nicio ajustare din partea mea, mi-am dat seama că m-am rugat greșit.

Dă Doamne să nu vină geruri mari și nici troiene de netrecut, să fie afară ca acum, cu zile calde și însorite, să devină tricoul uniforma mea de zi cu zi ca să am cald și în casă. Lasă Doamne, nu te ocupa și de apă că mai scot niște oale pe balcon să se încălzească de la soarele acesta cald și darnic. Și nu îți face griji dacă de la ruga mea se topește de tot calota glaciară, am auzit că se iau măsuri anti-poluare.

Mulțumesc!

silhouette of person riding skateboard during sunset
Photo by Liam Bolduc on Pexels.com

În așteptarea restricțiilor

Îmi vine acum să scriu o satiră, să mai fac muțin mișto, să mai râdem, să mai destind niște frunți….doar că nu îmi vine.

A ieșit aseară Președintele acestei țări și ne-a anunțat în linii mari ce au discutat o oră și jumătate în ședință cu fostul/demisul/actualul Prim-Ministru și restul Miniștrilor în aceeași situație dintr-un guvern existent-inexistent. Adică așa parcă e ca să nu fie.

Nu mai spun și eu că prin primăvară-început de vară toți dădeau pandemia dusă și cu bagajele făcute și ne asigurau că putem sta cu burta la soare înghesuiți ca sardinele, dar pe plajă și pe faleză, că au tot spus atâția.

Ceea ce nu prea înțeleg eu este de ce a anunțat niște măsuri care deja există. Aa sau o fi fost reamintire până vin restricțiile alea mari?

Pe lângă vacanța care începe de luni din data de 25 oct. și este pentru toți școlarii și durează două săptămâni, restul, cam erau. Masca era obligatorie peste tot și pentru toată lumea, la evenimente și cinematografe intrau doar cei cu certificate. Nimic nou. Aștept deciziile ălea mari.

Părerea mea, știți aia necerută, dar pe care eu o las aici oricum, ar trebui o carantină generală acum pentru toată lumea. Aia e, economie, ne-economie, până acum se pare că nu ne-a păsat prea tare de economie ca acum să ne amintim de ea. Și cu toată starea de urgență dacă ar fi să fie, dar nu cred că au atâta curaj aleșii noștri, nu cred că ar avea succes, poate doar dacă fiecare ușă de bloc ar fi păzită cu câte un tanc, altfel nu cred.

În starea de urgență trecută, la mine aici în fața blocului o adunătură de oameni beau alcool și stăteau la povești în absolut fiecare seară. Dacă ieși acum pe stradă masca este ceva extrem de opțional chiar dacă este aglomerat. În locurile de joacă nu ne pasă nici de alți adulți, nici de copii ai altora pentru că nu ne pasă nici de noi și nici de propriul copil. Așa văd eu lucrurile, dacă îți este greu să porți mască, nu îți pasă nici de mine, nici de tine. Nici de copilul tău, nici de al meu. Nu îți pasă.

Parcă mă văd că iau iar drumul munților de data următoare când mai întrebați de mine o să aflați că am învățat să vorbesc cu ursul. Fără să îmi dea o labă peste ochi.

Știți vorba aia cum că niciodată nu este prea târziu? Să sperăm că se aplică.

view of city street
Photo by IKRAM shaari on Pexels.com

Bucătarul meu personal a trecut la un alt nivel

Am scris pe blog despre oameni pe care îi cunosc și care au și-au început afaceri sau au talente care le suplimentează veniturile. Am scris aici pe blog despre prietena mea care croșetează frumos. Am scris aici pe bșog despre prietena mea care este artist floral. Acum scriu despre sora mea care bucătărește.

Soră-mea, Mihaela, a început să gătească dacă îmi aduc eu bine aminte, cred că de pe la 7 ani. Pe vremea noastră era încurajată munca de orice fel, iar gătitul nu făcea excepție. Când aveam de ales ce treabă prin casă să facem, ea alegea mereu bucătăria și eu curățenia. Ani mai târziu se vede cine bucătărește și cine este obsedat de curățenie.

Acum a venit timpul să se îndrepte spre drumul care probabil îi era predestinat: gătitul!

Și-a deschis o pagină de Facebook unde postează poze cu preparatele pe care le gătește. Colaborează deja cu o firmă de catering pentru prăjituri de casă, iar de ani de zile de sărbătorile de iarnă gătește preparate tradiționale la cerere. O întreagă forfotă la ea în bucătărie.

Preparatele sunt de casă, au gust proaspăt, nu se simte gustul de artificial și nici de chimicale. Ceea ce pentru mine este exact ce trebuie pentru că din punctul meu de vedere așa ar trebui să fie toată mâncarea, cu un gust natural și nu spre plasticul spre care ne îndreptăm cu atâta viteză.

Nu încerc acum să vă conving să cumpărați ceva de la ea. Pur și simplu este un text în care mă laud cu sora mea care a decis și a reușit să iasă din propria-i bulă și să se îndrepte într-o direcție și spre ceva ce îi place. Îi apreciez curajul și determinarea. Mai ales că știu și cât este de dificil să schimbi paradigme, să ieși din papucii confortului, să te expui și să faci schimbări radicale.

Îmi place foarte mult la ea că este diferită de mine. Eu dacă mă uit la o rețetă și doar mi se pare că ar fi complicat de realizat, o fac uitată. Pe când ea se uită pe ingrediente și zice da, fac și eu. Așa a pus murături în stil grecesc doar pentru că i-am adus din Grecia un borcan mic cu murăturile lor care mie mi-au plăcut tare mult. Așa am mâncat papanași delicioși doar pentru că am cerut. Așa am reconstruit împreună (dar mai mult ea cu gătitul eu cu mâncatul) o masă grecească pentru că încă nu mă puteam desprinde de vacanță când am revenit în țară. Așa avem pentru clătite dulcețuri delicioase din nuci verzi ori din frăguțe de pe dealuri pe care nu ajunge orice picior de om. Așa multe altele. Las mai jos câteva poze, nu ca să vă curgă balele, ci ca să mă credeți pe cuvânt că eu sunt om serios aici.

Cum să vezi frumos într-o mare de urât

Suntem atât de obișnuiți să vedem urâtul din jurul nostru încât uităm să vedem că mai este și frumos pe lângă el. Urâtul, critica, autocritica au crescut în noi și au fost dezvoltate pe măsură ce am trecut prin viață. Atât de mult că au ocupat și locurile ce nu le reveneau.

Nu vă speriați, nu fumez nimic de calitate care să mă facă să nu văd că spitalele gem de pacienți care nu pot respira, ori că firmele de pompe funebre au acum o afacere înfloritoare, ceea ce este bine pentru afacere, chiar dacă atâția alți oameni sunt îndoliați. Simt și frigul din casă. Îl am și eu și trăiesc cu el zi de zi. Mă învârt în pătură atât de mult că mai am puțin și mi-o lipesc pe piele ca parte integrantă din mine. Văd jegul de pe stradă și mizeria care le cade oamenilor din mâini. Văd atât de multe lucruri rele și urâte, nu doar pentru că având o sticlă în fața retinei ar trebui să văd mai bine, ci pentru că așa am muncit cu sârg toată viața la a fi cu critica în ascensiune.

Critica îți întoarce critică!

Așa se pare, că Universul îți întoarce exact ceea ce trimiți spre el. Așa oamenii au ajuns să ducă extremul la negativism, să fie îmbolnăviți înainte de vreme, să nu vadă lumina dintr-un tunel care îi înghite. Nu mai știm să vedem frumos.

Am mers ieri în parc cu copilul și am observat împreună culorile din copaci. Am văzut cum unii pomi aveau toate frunzele galbenele, cum erau nuanțe diferite de verde, cum roșcatul se vălătucea în aer. Ne-am uitat la 5 copaci, fiecare cu câte o culoare și toți împreună formau un peisaj îmbucurător. De pus pe pânză și păstrat întru frumusețe. Cum arată frumosul? Exact așa, ca niște copaci toamna.

Apoi am inspirat adânc un val de aer rece pe care l-am simțit cum se încălzește în interiorul meu. A fost un imbold de energie că mă cam luase somnul și am descoperit eu că încă nu pot dormi pe bancă în parc.

Bucuria mea față de natură a scăzut numărul de infectări într-o zi? Nu!

Dar dacă ieșeam afară și mă plângeam de cât este de frig că și așa tot de la frig ieșisem și mă deranja că pe jos era un covor de frunze, iar ca să traversez trebuie să fac un sprint peste un lac și totul doar mă deranja, ajuta în vreun fel situația curentă din țara noastră? Nu!

Ceea ce înseamnă că și dacă mă bucur și dacă sunt în depresie nu schimb cu nimic mersul lucrurilor pentru că eu sunt doar una. În tot cazul este mai util pentru mine și pentru cei apropiați mie să fiu veselă și zâmbitoare decât să mă vadă în depresie și plină de critică.

În fond, mai spun și specialiștii din multe domenii că o atitudine pozitivă crește barometrul sănătății organismului.

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, încercați să vă analizați o situație care vă demoralizează și de care vă plângeți foarte tare. Când vă veți opri din lamentare și situația respectivă se schimbă.

O zi cu frumos!

red leaf trees near the road
Photo by Pixabay on Pexels.com

Dacă mai ține mult valul 4 o să ajungem să ne decapităm pe străzi pentru o mască

Am ieșit ieri din casă după o săptămână. Mai aveam puțin și îmi creșteau crengi prin urechi dacă mai stăteam mult. Așa este când una bucată copil reintră în colectivitate și adună cu multă sârguință tot ce se împarte pe acolo, iar mamă-sa este și mai sârguincioasă și nu lasă copilul să se chinuie singur. Nu am făcut covid, am făcut viroză din asta urâtă de anotimp rece. Dar la cum behăiam și ne curgeau mucii, am ales să stăm în casă la căldură (ya right) să ne facem bine.

Așa se face că ieri am dat cu nasul de frigul de afară. Puțin că a început ploaia și nu eram pregătită că în aer liber mai și plouă, eu mă așteptam ca dincolo de zidurile blocului să găsesc soare blând de toamnă și frunze ruginii în copaci. Nu fu să fie.

Mergând eu așa pe stradă cu masca asamblată bine pe față că așa am înțeles că toată lumea poartă masca pe peste tot, iar eu sunt dintre cei care respectă regulile, încă nici eu nu am aflat de ce țin atât de tare să respect regulile, dar o fac. Însă dacă mai vin multe valuri în pandemia asta o să rămân cam singura care mai respectă ceva.

Mulți, foarte mulți oameni care nu aveau nici măcar urmă de mască pe undeva pe la vedere. Nu mai vorbesc de cei care încă o țin pe sub nas prin magazine. Tot mă nedumerește cum de atâția oameni cum pun piciorul afară din România respectă tot ce impun alte țări, dar nu reușesc să facă treaba asta și în țara în care trăiesc zi de zi. Ciudat, tare ciudat.

Astăzi totuși nu pe oamenii care nu respectă regulile vreau să îi aduc în discuție, ci pe cei care ne conduc și guvernează și orice înseamnă autoritate a statului. Pentru că din cauza unei gestionări defectuase de zeci de ani de zile, oamenii sunt extrem de neîncrezători în tot ce înseamnă stat în țara aceasta. Nu o spun eu, o spun statisticile, dați o căutare pe google dacă chiar vreți să aflați.

Degeaba avem reguli, legi, ordonanțe de urgență și monitor oficial dacă toți au contribuit la o imagine delăsătoare și de neîncredere în instituții.

Ca polițiștii să fie luați în serios vor mai trece încă zeci de ani de spălare a imaginii pentru ca oamenii să își schimbe părerea despre ei.

Ca guvernul să fie beneficieze de încrederea poporului va mai…ei aici nu știu ce va trebui să se întâmple că este așa o negură totală peste tot ce înseamnă guvernanți.

Pentru ca Primarul General să beneficieze de susținere ar trebui ca oamenii să nu mai dârdâie de frig in case, să aibă apă caldă și să nu îi mai devoreze țânțarii. Și nu, nu se rezolvă toată treaba, doar că acestea țin de civilizație și nici nu ar trebui să le mai aducem în discuție, să fie normalitate. Cum să discutăm de progres când noi ne tot împotmolim în țânțari și apă caldă.

Pentru ca Președintele să beneficieze de credibilitate ar trebui chiar să îi pese de populație și să lase naibii deoparte pedagogia politică pentru că a renuțat de mult să mai fie profesor, prin urmare ar trebui să nu se mai poarte ca un profesor răzbunător pe elevii care consideră el că merită o lecție.

Acestea sunt doar câteva aspecte succint radiografiate despre neîncredere, ne-transparență, ne-asumare care au adus oamenii în stadiul în care își bagă picioarele.

Degeaba îi tot arătăm pe oameni cu degetul că nu fac, nu vor, nu acceptă. Degeaba facem glume că știu una, dar nu știu alta. Degeaba râdem de neștiința lor când nimeni nu s-a obosit să investească real în educație. Să investească în comunicare, în transparență, în combaterea știrilor false care împânzesc on-line-ul.

Pentru că la noi în țară este vorba doar despre putere și nu despre oameni. Niciodată despre oameni.

Atât pentru astăzi, de aici din patria mucilor trecuți și a gâtului des-roșit.

competition dispute goats
Photo by Pixabay on Pexels.com

De ce sloganul spălați-vă pe mâini cu apă caldă și săpun mi se pare de o mare ipocrizie.

Pe la începutul anilor 2000 a fost o problemă cu gazele în partea aceea de Capitală numită generic Șoseaua Chitilei, situată în sectorul 1, ăl mai de top sector al nostru.

Problema a fost la modul că nu erau gaze deloc. Niente. Nada. Nichte. Deloc. Dacă lăsam cana cu apă pe masă în bucătărie, la următoarea sorbire era gheață. Oricum, pe gerurile alea nu se putea bea decât apă ușor călduță ca să nu se facă țurțuri până trecea de gât. Era în plină iarnă, ianuarie, iar acum 20 de ani încă nu stăteam în tricou de Crăciun, ceea ce înseamnă că era frig, ger chiar. Nu  mai țin minte care a fost atunci problema, până la urmă nici nu trebuia eu să îmi bat prea tare capul că eram copil. Măi dar așa tare îmi amintesc gerul îndurat de nu vă puteți imagina.

Când mergeam la culcare, mă echipam ca de mers pe pârtie și ne băgam toți sub un teanc de pilote și pături de abia puteam respira de greutatea lor. Aveam în pat sticle cu apă caldă (curent aveam) ca să mai dezmorțească puțin gerul de sub pături.

Evident toată lumea spera că va dura puțin, 1 zi-2 și nu a luat nimeni măsuri de genul un foc mare de tabără în mijlocul casei sau achiziționarea de aeroterme care nu erau chiar așa pe toate drumurile atunci, ca acum. În tot cazul nu exista niciun fel de informare și nimeni nu știa nimic. Pentru a avea mâncare gătită mama gătea noaptea când oamenii nu mai foloseau nicicum gazul și avea la argaz măcar 2 ochiuri funcționale. Pe timp de zi era atâta presiune că puteai ține un ochi pornit pe minimum și în jumătate de oră se încălzea și mâncarea.

Toată treaba asta a durat undeva în jur de o lună. Poate mai puțin, poate mai mult, nu îmi amintesc chiar toate detaliile. Însă îmi amintesc că dimineața ieșeam de sub stratul de pături și mă pregăteam să merg la școală. Adică dădeam jos de pe mine tot echipamentul menit să îmi țină de cald și luam hainele de școală. Că așa era pe vremea aia, nu te duceai la școală în pijamale și nu păsa nimănui că tot cartierul este într-un ger siberian, regulile se respectau.

Mi-am zis atunci că așa frig eu sper să nu mai trăiesc nicicum.

Tocmai de aceea mă găsesc 20 de ani mai târziu, în alt sector al nostru, nu la fel de prosper ca 1, dar promițător, unde de câțiva ani fac frigul în casă la propriu. Nu fac frigul atunci când mă încălzesc cu surse externe care n-au nicio treabă cu căldura furnizată de mult-iubitul stat. Evit să spun cum îi cheamă pe ăia de se ocupă acum cu agentul termic de încălzire pentru că pur și simplu nu mai știu și nici nu îmi mai pasă.

De mai bine de o săptămână am maximum 20 de grade în sufragerie că aici măsor, aici e mai animată treaba. Că dacă intru prin dormitoare care au și pereți exteriori mă ia plânsul. Am reușit să cresc în sufragerie temperatura la 22 de grade când am călcat și de la abur s-a făcut și călduț. Tot e bine că n-am făcut igrasie în casă. Mai reușesc să urc temperatura la 21 de grade când sunt mai multe gadget-uri în funcțiune și mai prestează și ele puțin la confortul termic. Dar cam atât. Când a scăzut temperatura sub acele 20 de grade ce se mențin în mare parte din timp, am mers și am făcut o baie fiartă ca să mă încălzesc. Nu, nu am apă caldă la dispoziția mea când vreau eu, când am nevoie ori chef, nu mă înjurați degeaba. Am pus un boiler mic unde mă pot opări în voie pentru câteva momente.

Vedeți voi diferența pentru mine dintre acum 20 de ani și prezentul pe care îl trăiesc nu există. Nu este niciun fel de evoluție. Acum 20 de ani dârdâiam de frig în casă și îmi îngheța apa în cană, astăzi se întâmplă exact același lucru.

Se fac 2 ani de zile de când ne luptăm cu mizeria asta de pandemie. În aproape 2 ani de zile am auzit îndemnul de a ne spăla pe mâini cu apă caldă și săpun pentru a ne păstra sănătoși, că aproape mă ia cu leșin când aud. În aproape 2 ani de zile am reușit să mă înfurii atât de tare că îmi venea să iau o găleată cu „apa asta caldă” și să o arunc peste toți, dar absolut toți aleșii țării de la primar la președinte ca să vadă și ei cam cât de caldă este apa care face țurțuri când afară este frig.

Dar, nu disper, este în regulă, doar a zis el Nicușor că în alte țări oamenii trăiesc la 20-21 de grade și că este ceva normal, iată s-a rezolvat nu am de ce să mă plâng. Mă mai plâng când or să scoată subvenția de la gigacalorie și costul cu întreținerea o să sară în aer la propriu. Că doar într-o țară civilizată în care zeci de ani nu s-a mișcat niciun tub și nicio țeavă și sunt pierderi imense, să te decizi să scoți subvenția pentru că nu-i așa, populația este bună de plată tot timpul pentru toate eșecurile celor aleși și votați, estea calea cea mai simplă. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva reglementărilor chiar dacă îmi vor afecta bugetul și încă bine, însă sunt împotriva hoției și a incorectitudinii.

Până una alta, pentru pături plușate, pufoase, moi și călduroase lăsați-mi un comentariu și vă spun de unde le puteți cumpăra.

hands coffee hand laptop
Photo by cottonbro on Pexels.com

Am citit: Perfecționistele – Sara Shepard

Că tot am zis să schimb autorul și să mai aduc în prim plan și autori noi. Adică ceva ce nu am mai citit eu ca să nu zic că mă învârt printre un număr limitat de scriitori.

Și nu știu cum se face că în ultima vreme îmi tot pică în mână cărți care au legătură cu adolescența, dacă nu cumva sunt destinate în totalitate adolescenților. Poate că Providența se joacă cu gândurile mele și îmi trimite semnale despre cum va fi când îmi va ajunge copilul adolescent. Ce să zic, să fie bine ca să nu fie rău.

Am citit această carte micuță, drăguță destul de ușor. N-am mai citit de multă vreme o carte sub 500 de pagini, ceea ce este bine că mă ajută să îmi mai destind creierul între cărțile care mă consumă cumva emoțional.

Doar că dacă de obicei mă bucur când am puține pagini de citit, acum am simțit nevoia de mai multe totuși. Povestea m-a lăsat în coadă de pește pentru că este cap de serie, însă eu nu sunt interesată să continui, mă opresc la acest volum, oi afla eu până la urmă cum se termină povestea. Drama a fost suficient cât să îmi stârnească curiozitatea și prin urmare aveam nevoie de mai multe informații.

Romanul se înscrie în categoria Young Adult cu ceva Mistery pe acolo, deși în realitate are mai multă drama și mai puțin mister.

Perfecționistele sunt 5 fete cucuiete care își construiesc o viață aparent perfectă fără ca ele să fie perfecte. Doh! De parcă există perfecțiune pe lume. Cel puțin nu în cea umană. Dacă nu vă pare nimic cunoscut, să știți că mie îmi sună a viața de pe rețelele de socializare unde totul este frumos, perfect, genele stau la locul lor mereu și coafura rezistă orice ar fi.

Personajele sunt multe și planurile se succed, este destul de greu să construiești în jurul a 5 personaje principale plus altele secundare. Istoriile personale ale fetelor sunt suculente și am simțit nevoia să aflu mai multe, mai din straturi, dar cine știe, poate a păstrat câte ceva și pentru celelalte cărți.

Recomand cartea pentru că: are intrigă, are mister, are dramă, creează așteptare, induce către anticipare și mai ales poate duce către subiecte de discuție cu adolescenții din dotare pentru că în roman povestea se duce la suicid, bullying, orientare sexuală.

Spor la descusut limbile adolescenților.