Lună: septembrie 2021

Nu veți citi în cele ce urmează o nouă poveste. Va veni și rândul poveștilor, dar în alte dăți.

Este realitatea de la fața locului sau din teren, sau de zi cu zi, sau ce se vede cu ochiul liber.

Mai avem puțin și facem doi ani de când stăm în această pandemie, ne învârtim puțin câteva luni, mai vine câte un val, se mai închide una alta, mai restricționăm câte ceva.

Haideți să vă spun cum e prin centrele acestea comerciale care au de toate de la food court la cinema.

Pai la intrarea în mall nu te întreabă nimeni nimic, nici la cumpărături, nici la magazine de fashion. Lucrurile se schimbă atunci când vrei să intri să vezi un film și poți face asta doar prezentând codul QR tu adultul și copilul peste 12 ani, atunci când vrei să accesezi un loc de joacă si atunci când vrei să mănânci.

Dacă iei mâncare la pachet, este în regulă nu te întreabă nimeni nimic de sănătate.

Dacă vrei să mănânci în mall la food court, ei atunci să vă povestesc eu cum stau lucrurile.

Aveam poftă de mâncare chinezească. Nu mai mâncasem de mult și apoi am așa o pasiune pentru ciupercile alea negre numite urechi de lemn. Nu știu cum le prepară oamenii ăia, dar mie acasă nu îmi ies așa nici dacă le fac incantații. În tot cazul, în ultima vreme mi s-au tot schimbat gusturile, apreciez altfel mâncarea, asta ca să nu zic din prima că am mîncat ceva rău și că acum câțiva ani mâncarea de la firma asta mi se părea ceva delicios.

Am stat la coadă destul de departe de persoana din fața mea, destul de înghesuită de persoana din spatele meu, se păstrează în continuare obiceiul de a comanda și plăti cot la cot cu cel din spate. Nimic nu ne poate lua acest obicei, este al nostru împământenit aici de strămoșii noștri.

Am ajuns la casă, comandasem între timp ce pachețele de primăvară aș vrea să mănânc, încă mai vreau că eu le-am nimerit pe cele mai mult de iarnă. Vreau și ceva de băut? Vreau, desigur, că o să mi se facă sete după ce mă înfrupt din această mâncare delicioasă după care mi se scurg ochii mai ceva ca vițelului după ugerul mă-sii când o zărește prin ușa grajdului. Plătesc cash sau card? Card, normal că doar nu degeaba trâmbițeză ăștia că banii au microbi și sunt ptiu-ptiu. Mă gândesc între timp să mă dezinfectez cu dezinfectantul aflat pe tejgheaua de unde am luat mâncare, dar mă răzgândesc repede că sigur au dezinfectant pe toate mesele. Am certificat verde? Am, da, îl și arăt, mi-l și scanează. Zic oo ce bine ca să nu fac asta cu tava în brațe. Îmi iau tava și mă îndrept către zona amenajată pentru mese.

Zona amenajată pentru mese și pentru loc de servit masa arată exact ca orice zona a crimei din absolut orice film sau serial în care apare o zonă a crimei și câte un polițist la fața locului. Doar că în cazul meu polițistul era un agent de securitate care mi-a scanat și el codul QR în timp ce oscilam între tavă, telefon, mâini libere și cele de genul acesta. Apoi m-am întrebat fugitiv la care masă să mă așez mai exact ca să nu par prea suspectă. Dacă nu ați fost recent în mall-uri vă spun eu toată zona este înconjurată cu o bandă alb cu roșu și se intră și se iese printr-un singur loc lăsat liber, acela unde este și agentul de pază, astfel încât nimic să nu scape ochiului vigilent al aplicătorului de lege.

Eram noi cei din năuntru și ei, cei din afară. QR-iștii și ne-qr-iștii, scindații, divizații, ăia și ăștia.

Așteptam doar ca din moment în moment să apară Bones ca să scuture de praf un cadavru pe care nu îl vedeam încă sau Gibs care să examineze cu fața lui complet inexpresivă obiectele din jur.

Filmul a rămas în cinematografe, la food court zona de servit masa este încercuită cu bandă astfel încât intrușii care umblă liberi prin mall să nu adere la integritatea celor vaccinați și să nu îi îmbolnăvească.

Atmosfera abundă de o normalitate absolut firească.

Dezinfectant pe mese lipsește cu desăvârșire și nici pe tavă nu am primit vreun șervețel dezinfectant. Bine că am avut eu în geantă că altfel dacă există o delimitare, este totul sigur, nici dezinfectant, șervețele ori spălat pe mâini nu îți mai trebuie dacă ai QR code.

La terasă, în aer liber am fost întrebată dacă am cod qr. Am! Dar de ce să am, că doar e în aer liber. Ei, doar așa dacă aveți, nu trebuie să îmi arătați. Aaa făceam conversație…?

Și la final ceva practic, că vă interesează probabil să mai faceți și una alta cu kinderii. Până nu se schimbă schimbarea și nu rămânem iar cu gura ca la dentist, am găsit o știre din data de 23 septembrie în care este menționat că pentru activități care implică copii până la 12 ani la interior (piscină, cafenea, cinema, teatru) nu mai au nevoie de testare și implicit nici de cod QR. Aveți știrea integral mai sus pentru lămuriri suplimentare.

Să vă fie cu folos dacă aveți de gând să rupeți mall-urile în toamna-iarna acestui val 4.

Se dă următorul scenariu: se ia una bucată copil de școală, peste 7 ani, plasat în carantină la domiciliu pentru că are în clasă colegi pozitivi la Covid și este contact direct al unuia dintre cei infectați. Acest copil are și un frate în altă clasă care merge în continuare la școală pentru că este contactul contactului direct. Copilul mai are și doi părinți care merg la serviciu fizic, dacă sunt și vaccinați merg oricum la serviciu indiferent de situație.

Din acest punct scenariul se ramifică. Fie copilul contact direct devine infectat și rămâne în carantină, dar părinții dacă sunt vaccinați merg la serviciu, fie rămâne doar la stadiul de contact direct și tot singur acasă se trezește.

Undeva mie îmi dă cu virgulă, chiar dacă am mai discutat despre faptul că de la vârsta de 7 ani în sus copilul nu mai beneficiază de părinte în medical, însă între timp nu m-am lămurit nicicum. În cazul unui copil infectat cu Covid și care are simptome de febră, diaree, vomă, chit că are 7, 8, 9, chiar 10 ani, aș vrea să văd care este părintele acela care îl lasă singur acasă bolnav și nesupravegheat pe motiv că se descurcă singur?

Pur și simplu nu reușesc să înțeleg cum se uită – cei care trec drept lege niște inepții – la o vârstă pe care o contorizează în număr și atât și sunt ferm convinși că așa este bine. Că un copil de 7 ani se poate descurca singur acasă în absolut orice condiții.

Pentru că deși încă este pandemie sunt foarte mulți care nu pot lucra de acasă, unora nu le permite jobul, altora nu le permite șeful care este dezinteresat de ce probleme ai tu când trebuie să prestezi la program întreg la birou să te vadă și eventual să îți sufle-n ceafă. Prin mască evident.

Cum apar din ce în ce mai mulți copii pozitivați sunt curioasă să știu ce soluție gasesc părinții care chiar nu au cum să rămână acasă. Își iau concediu fără plată? Expun bunicii punându-i să aibă grijă de nepoți? Cum?

Știți că scenariul acesta de carantinare a unei clase nu se întâmplă o dată și gata. Că nu e musai să se pozitiveze toți în același timp. O clasă plină cu elevi se poate carantina și de 3-4 ori în următoarea perioadă.

Nu este un text cu soluții, este un text de informare ca să știți ce vă așteaptă în cazul în care aveți copii la școală. Atât.

A devenit o modă la noi ca de câte ori sare un câine pe mine, indiferent că este de mărimea unei jucării de pluș sau are jumătate din dimensiunea unui cal, să aud instant cât este de prietenos și că vrea doar să se joace. Dar oare eu vreau să mă joc?

Purtătorii de animale au ajuns enervant de intruzivi atunci când animalul purtat uneori în lesă că și asta este opțională pe cât de opțională este și botnița, sare mai ceva ca vițelul când o vede pe mă-sa și nu are acces la ea. Este blând nu vă faceți griji, vrea doar să se joace. A devenit un fel de motto. Eu nu vreau să mă joc. Poate sunt alergică la părul de animal. Poate mă grăbesc undeva și un vițel câine din ăsta de categorie mare aproape mă dărâmă. Poate am hainele alea bune de duminică și ăsta reușește să mă umple de noroi.

Este ca și cum aș lăsa la o terasă copilul să se așeze pe la toate mesele pe motiv că este ok, este prietenos, nu mușcă și vrea doar să se joace.

Evident că nu am nimic cu animalele, îmi plac și mie, însă din motive de alergie nu putem deține altceva decât o broască, cel mult pești. Asta nu înseamnă că îmi place ca atunci când merg liniștită pe stradă câte un câine să mă găsească interesantă și să vrea să se joace cu mine.

În zona mea am văzut mai mult stăpâni relaxați, cu lesa lejer ținută atunci când există și nici măcar unul n-am văzut cu botniță. Am văzut câini interesați de alți câini abia stăpâniți de purtătorii de lesă și care ocupau un întreg trotuar în dorința de a se sfâșia doar juca unul cu altul.

Există țarcuri speciale pentru câini. La noi în cartier știu două, poate or fi mai multe, nu m-am interesat. Însă până la botniță și până la țarc, câinele trebuie ținut în lesă, aproape de stăpân, nu la 10m, mai ales când e plin de populație.

Las mai jos un fragment din ordonanța de urgență unde se menționează ce categorii e musai să poarte botniță:

În Monitorul Oficial nr. 146 din 27 februarie 2014 a fost republicată O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi.

În cadrul acestui act normative se arată:
Art. 1 Prin câini periculoși se înțelege câinii aparținând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:
a) Categoria I: Câinii de luptă și de atac, asimilați prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog și metisii lor;
b) Categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobanesc Caucazian, Cane Corso și metisii lor.
Art. 2 Prin câini agresivi se înțelege:
– orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private
– orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop.