Uite complimentul, nu e complimetul.

Așa sunt eu de dau o dau de gard exact atunci când nu este cazul. De mă ia gura pe dinaintea creierului și mă trezesc scoțând pe gură ce nu ar fi momentul să iasă, sau vorbesc exact atunci când nu trebuie.

Nu vi s-a întâmplat niciodataă? Nu vi se întâmplă de regulă?

Mie da!

Să vedeți, în încercarea de a oferi un compliment unei persoane care a scris o carte și pe care carte am cumpărat-o, am dat bani, am comandat-o, așteptat-o, citit-o din scoarță în scoarță și am apreciat teribil ideea din care s-a născut cartea respectivă, am ajuns să depreciez verbal munca omului.

I-am spus că am citit cartea, că m-a ajutat, a făcut diferența în viața mea într-un anume moment când mi se roteau ideile în cap și îmi lipsea curajul, cartea asta mi-a dat hint-ul necesar să ies de sub pătură și să acționez. După care am ținut să adaug că nici măcar nu o am acasă, că este împrumutată, ca multe dintre cărțile pe care le-am cumpărat de altfel. Și abia atunci mi-a picat fisa, atunci când închideam gura mulțumită de complimentul meu că practic în momentul în care împrumuți o carte, aduci un mare deserviciu autorului. Orice carte împrumutată este o carte mai puțin cumpărată și este o contribuție în minus adusă scriitorului. Omului care a muncit, s-a documentat, și-a pus ideile în parctică, a stat ore întregi înțepenit cu degetele pe tastatură ca să scoată un produs. Omul care a sperat că va ajunge la cât mai mulți oameni, omul care și-a stors creierul pentru paginile acelea.

Da, este un compliment frumos să știi că îți este cartea apreciată, cerută și citită, însă nu cred că mai este compliment să știi că este trecută din mână în mână, în mână, frunzărită, citită, poate mai și ajută, dar este cumpărată doar o dată.

Numai zic nimic…

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com

Locul crimei din mall

Nu veți citi în cele ce urmează o nouă poveste. Va veni și rândul poveștilor, dar în alte dăți.

Este realitatea de la fața locului sau din teren, sau de zi cu zi, sau ce se vede cu ochiul liber.

Mai avem puțin și facem doi ani de când stăm în această pandemie, ne învârtim puțin câteva luni, mai vine câte un val, se mai închide una alta, mai restricționăm câte ceva.

Haideți să vă spun cum e prin centrele acestea comerciale care au de toate de la food court la cinema.

Pai la intrarea în mall nu te întreabă nimeni nimic, nici la cumpărături, nici la magazine de fashion. Lucrurile se schimbă atunci când vrei să intri să vezi un film și poți face asta doar prezentând codul QR tu adultul și copilul peste 12 ani, atunci când vrei să accesezi un loc de joacă si atunci când vrei să mănânci.

Dacă iei mâncare la pachet, este în regulă nu te întreabă nimeni nimic de sănătate.

Dacă vrei să mănânci în mall la food court, ei atunci să vă povestesc eu cum stau lucrurile.

Aveam poftă de mâncare chinezească. Nu mai mâncasem de mult și apoi am așa o pasiune pentru ciupercile alea negre numite urechi de lemn. Nu știu cum le prepară oamenii ăia, dar mie acasă nu îmi ies așa nici dacă le fac incantații. În tot cazul, în ultima vreme mi s-au tot schimbat gusturile, apreciez altfel mâncarea, asta ca să nu zic din prima că am mîncat ceva rău și că acum câțiva ani mâncarea de la firma asta mi se părea ceva delicios.

Am stat la coadă destul de departe de persoana din fața mea, destul de înghesuită de persoana din spatele meu, se păstrează în continuare obiceiul de a comanda și plăti cot la cot cu cel din spate. Nimic nu ne poate lua acest obicei, este al nostru împământenit aici de strămoșii noștri.

Am ajuns la casă, comandasem între timp ce pachețele de primăvară aș vrea să mănânc, încă mai vreau că eu le-am nimerit pe cele mai mult de iarnă. Vreau și ceva de băut? Vreau, desigur, că o să mi se facă sete după ce mă înfrupt din această mâncare delicioasă după care mi se scurg ochii mai ceva ca vițelului după ugerul mă-sii când o zărește prin ușa grajdului. Plătesc cash sau card? Card, normal că doar nu degeaba trâmbițeză ăștia că banii au microbi și sunt ptiu-ptiu. Mă gândesc între timp să mă dezinfectez cu dezinfectantul aflat pe tejgheaua de unde am luat mâncare, dar mă răzgândesc repede că sigur au dezinfectant pe toate mesele. Am certificat verde? Am, da, îl și arăt, mi-l și scanează. Zic oo ce bine ca să nu fac asta cu tava în brațe. Îmi iau tava și mă îndrept către zona amenajată pentru mese.

Zona amenajată pentru mese și pentru loc de servit masa arată exact ca orice zona a crimei din absolut orice film sau serial în care apare o zonă a crimei și câte un polițist la fața locului. Doar că în cazul meu polițistul era un agent de securitate care mi-a scanat și el codul QR în timp ce oscilam între tavă, telefon, mâini libere și cele de genul acesta. Apoi m-am întrebat fugitiv la care masă să mă așez mai exact ca să nu par prea suspectă. Dacă nu ați fost recent în mall-uri vă spun eu toată zona este înconjurată cu o bandă alb cu roșu și se intră și se iese printr-un singur loc lăsat liber, acela unde este și agentul de pază, astfel încât nimic să nu scape ochiului vigilent al aplicătorului de lege.

Eram noi cei din năuntru și ei, cei din afară. QR-iștii și ne-qr-iștii, scindații, divizații, ăia și ăștia.

Așteptam doar ca din moment în moment să apară Bones ca să scuture de praf un cadavru pe care nu îl vedeam încă sau Gibs care să examineze cu fața lui complet inexpresivă obiectele din jur.

Filmul a rămas în cinematografe, la food court zona de servit masa este încercuită cu bandă astfel încât intrușii care umblă liberi prin mall să nu adere la integritatea celor vaccinați și să nu îi îmbolnăvească.

Atmosfera abundă de o normalitate absolut firească.

Dezinfectant pe mese lipsește cu desăvârșire și nici pe tavă nu am primit vreun șervețel dezinfectant. Bine că am avut eu în geantă că altfel dacă există o delimitare, este totul sigur, nici dezinfectant, șervețele ori spălat pe mâini nu îți mai trebuie dacă ai QR code.

La terasă, în aer liber am fost întrebată dacă am cod qr. Am! Dar de ce să am, că doar e în aer liber. Ei, doar așa dacă aveți, nu trebuie să îmi arătați. Aaa făceam conversație…?

Și la final ceva practic, că vă interesează probabil să mai faceți și una alta cu kinderii. Până nu se schimbă schimbarea și nu rămânem iar cu gura ca la dentist, am găsit o știre din data de 23 septembrie în care este menționat că pentru activități care implică copii până la 12 ani la interior (piscină, cafenea, cinema, teatru) nu mai au nevoie de testare și implicit nici de cod QR. Aveți știrea integral mai sus pentru lămuriri suplimentare.

Să vă fie cu folos dacă aveți de gând să rupeți mall-urile în toamna-iarna acestui val 4.

muslim couple eating in restaurant
Photo by Jack Sparrow on Pexels.com

Cine a inventat curățenia?

Cine a decretat că nu putem trăi cu jeg?

Cine a decis că prea mult praf strică?

Cine a hotărât că geamurile trebuie musai șterse și pe interior, dar mai ales pe exterior?

Cine s-a apucat să așeze lucrurile la locul lor și de atunci a rămas ca literă de lege?

Și mai ales cine a adus în viața mamelor obsesia curățeniei?

Dacă îl cunoașteți pe responsabil, am și eu câteva a-i spune.

Că nu știu de ce nu se leagă lucrurile în capul meu când este haos în casă, când pe jos este labirint de jucării, când geamurile sunt pictate pe exterior de stropi de apă și praf, iar pe interior de degete mici și lipicioase.

Ceva tot s-a elucidat în capul meu: am prea multe lucruri și nu știu cum să scap de ele.

Ce să arunc, ce să las, ce să opresc, ce să mai țin, ce să donez, ce să mut, cum să mut ca să creez mai mult spațiu?

Și de ce am atât de multe lucruri în casă? Când s-au strâns? Cum s-au strecurat ele pe ușă și eu nu mi-am dat seama?

Sau poate casa este prea mică de fapt?

woman cleaning a glass window
Photo by Gantas Vaičiulėnas on Pexels.com

Sunt dependentă! Cum mă tratez?

Am cu filmele așa o relație că dacă aș putea să îmi lipesc ecranul de retină ar fi minunat. Mă bălăcesc în ele până la coate și doar mă gândesc fugitiv că ar trebui să mă opresc. Și mă opresc. Cu greu. Și cu regret că m-am despărțit de ceva ce îmi place.

Soluția mea a fost să mă țin departe de seriale. Pentru că nu pot privi ca omul un episod pe zi și gata. Mâine altul și tot așa. Nuuu. Eu când încep, păi încep. Tratez orice fac cu maximum de seriozitate, așa că și la seriale mă uit implicată total și dedicată complet.

Evident că am și eu task-uri pe timpul zilei și nu mă pot lipi de ecran așa cum mi-aș dori, dar nu-i nimic, pentru asta există noapte. Mă privez de somnul care și așa este puțin și de proastă calitate ca să mai văd încă un episod. Încă puțin. Încă ceva. Vai și cum s-a terminat episodul acesta, oare ce se întâmplă mai departe?

Exact! Scuze de dependent.

Așa că după ce supraviețuiesc cât urmăresc câte un serial cu toate sezoanele lui, declar război dependenței și renunț complet. Nu mă mai uit la nimic. Anunț și în casă că gata, am terminat, până aici a fost, nu se mai poate, dependența asta îmi ucide creativitatea. Nu mai scriu cum trebuie, nu mai citesc și tona de cărți nu scade doar dacă mai arunc câte un ochi ocazional, ci din contră crește. Dau chiar și o mică petrecere imaginară în cinstea reabilitării mele.

Toate până când clachez. Până când mă gâdilă pe retină și parcă m-aș uita la un serial. Până când încep să caut cam ce s-ar potrivi atunci. Până când cineva deschide gura și zice vaaai am văzut un serial, m-a prins complet. Atât!

Și industria asta exagerează, zău! Păi au făcut un prim sezon cu undeva pe la 10 episoade, au văzut că prinde, au făcut sezon doi cu 15 episoade, ca în sezonul trei să urce până la 20 și ceva de episoade și tot așa până la sezonul 6. Păi când văd eu 6 sezoane dacă nu fac maraton? Că dacă m-aș uita la câte un episod pe seară, asta în speranța că am și noroc de acel episod pe seară, termin un serial în 2 ani. Hai, fie, 6 luni.

Deci, cum mă tratez? Ăsta este normalul, de un episod pe zi? Sau și maratonul intră tot la normalitate și mă torturez eu degeaba?

man people woman apple
Photo by Stefan Coders on Pexels.com

Carantinarea cea de toate zilele.

Se dă următorul scenariu: se ia una bucată copil de școală, peste 7 ani, plasat în carantină la domiciliu pentru că are în clasă colegi pozitivi la Covid și este contact direct al unuia dintre cei infectați. Acest copil are și un frate în altă clasă care merge în continuare la școală pentru că este contactul contactului direct. Copilul mai are și doi părinți care merg la serviciu fizic, dacă sunt și vaccinați merg oricum la serviciu indiferent de situație.

Din acest punct scenariul se ramifică. Fie copilul contact direct devine infectat și rămâne în carantină, dar părinții dacă sunt vaccinați merg la serviciu, fie rămâne doar la stadiul de contact direct și tot singur acasă se trezește.

Undeva mie îmi dă cu virgulă, chiar dacă am mai discutat despre faptul că de la vârsta de 7 ani în sus copilul nu mai beneficiază de părinte în medical, însă între timp nu m-am lămurit nicicum. În cazul unui copil infectat cu Covid și care are simptome de febră, diaree, vomă, chit că are 7, 8, 9, chiar 10 ani, aș vrea să văd care este părintele acela care îl lasă singur acasă bolnav și nesupravegheat pe motiv că se descurcă singur?

Pur și simplu nu reușesc să înțeleg cum se uită – cei care trec drept lege niște inepții – la o vârstă pe care o contorizează în număr și atât și sunt ferm convinși că așa este bine. Că un copil de 7 ani se poate descurca singur acasă în absolut orice condiții.

Pentru că deși încă este pandemie sunt foarte mulți care nu pot lucra de acasă, unora nu le permite jobul, altora nu le permite șeful care este dezinteresat de ce probleme ai tu când trebuie să prestezi la program întreg la birou să te vadă și eventual să îți sufle-n ceafă. Prin mască evident.

Cum apar din ce în ce mai mulți copii pozitivați sunt curioasă să știu ce soluție gasesc părinții care chiar nu au cum să rămână acasă. Își iau concediu fără plată? Expun bunicii punându-i să aibă grijă de nepoți? Cum?

Știți că scenariul acesta de carantinare a unei clase nu se întâmplă o dată și gata. Că nu e musai să se pozitiveze toți în același timp. O clasă plină cu elevi se poate carantina și de 3-4 ori în următoarea perioadă.

Nu este un text cu soluții, este un text de informare ca să știți ce vă așteaptă în cazul în care aveți copii la școală. Atât.

boy in white face mask
Photo by cottonbro on Pexels.com

Am citit: Fugara – Alice Munro

Cu cât citesc mai mult din scriitura lui Munro încep parcă să mă obișnuiesc cu ea. Cu scriitura. E mult spus să îmi placă și nici nu cred că despre plăcut este vorba aici. Dar să mă obișnuiesc da, este necesar și util. Pentru că Alice Munro scrie diferit. Nu scrie pe repede-nainte și nu se citește fluturând din gene, se citește anevoios și reflectând puțin. N-am mai reflectat de ceva vreme la o beletristică ce-i drept.

Cartea are 8 povești și toate se termină în coadă de pește, unele par chiar neterminate de-a dreptul sau poate este doar nevoia mea de a ști mai multe, de a mai stoarce ceva de la personaje. Unele încep atât de în forță că abia după jumătatea ei îmi dau seama cam spre ce deznodământ se îndreaptă. Atunci când nu greșesc că se mai întâmplă și anticipări nefericite. Ceea ce înseamnă doar că autorulnu este anticipabil și că este un scriitor priceput.

Fugara este prima poveste din publicație și este și cea care dă numele cărții pentru că în toate poveștile se află câte o fugă. Fuga de vreun iubit, de familie, de părinți nepotriviți, de sine. Oare câți dintre noi n-am vrea să fugim de sine? De noi? De ce este în noi?

Alice Munro reușește să creeze 8 povești de întindere mică, total diferite, cu subiecte diferite, dar care să aibă în comun această fugă într-un context sau altul, într-un fel sau altul.

Îmi place acest stil în care se acordă o importanță deosebită femeii și trăirilor sale. Cu toate că personajele lui Munro par comune și nu ies cu nimic în evidență, în esență aici este frumusețea călătoriei literare, să transformi în extraordinar ceva ce pare a fi banal.

Cărțile autoarei sunt cărți de film.Pot ajunge cu ușurință și puțină iscusință povești cinematografice, atât de bine este ilustrată natura umană și lucrurile pe care oamenii le fac în numele iubirii. Atât de bine că nici nu își mai dau seama când greșesc.

Luați de citiți!

Mi-e dor de apa caldă ca de…

… ca de zăpadă în plină iarnă.

… ca de un pahar cu Aperol în care se învârt cuburi din gheață.

… ca de aerul condiționat în plină caniculă.

… ca de o partidă de sex fără să am urechile ciulite.

… ca de… orice.

M-am obișnuit cu confortul, îmi place, îmi este comod și la îndemână, cu toate că apa caldă la robinet nu a făcut parte din viața mea încă de la începuturi. Cunosc foarte bine spălatul la lighean și încălzitul apei pe aragaz chiar dacă sunt născută și crescută în București.

Măi dar mai am oleacă și fac fac 40 de ani și eu tot la lighean mă spăl, tot pe aragaz încălzesc apă. Adicătelea cum s-ar zice nu mai evoluez și eu deloc? Sau orașul ăsta este la fel de degradat ca și acum mai bine de 30 de ani?

Înțeleg, în luna august este ceva revizie și m-am spălat toată luna cu o apă mai mult rece decât caldă, iar presiunea era atât de mare că puteam strânge mai multă apă într-o lingură.

Dar după ce s-a încheiat revizia cea din absolut toți anii, s-a trecut la reparații. Între timp nu mai este luna august, nici 50 de grade în termometru nu mai sunt, iar ovarele mele au început să urle. După apă caldă, evident că de rece sunt sătule dragele de ele.

Care o fi orașul ăla din țara aceasta care este cel mai prietenos cu oamenii? Cel mai modern? Util? Nepoluant? Civilizat? Respectuos cu cetățenii săi? Că acolo mă mut.

water flows from the tap to sink
Photo by Kaboompics .com on Pexels.com

Ce s-a întâmplat cu botnița?

A devenit o modă la noi ca de câte ori sare un câine pe mine, indiferent că este de mărimea unei jucării de pluș sau are jumătate din dimensiunea unui cal, să aud instant cât este de prietenos și că vrea doar să se joace. Dar oare eu vreau să mă joc?

Purtătorii de animale au ajuns enervant de intruzivi atunci când animalul purtat uneori în lesă că și asta este opțională pe cât de opțională este și botnița, sare mai ceva ca vițelul când o vede pe mă-sa și nu are acces la ea. Este blând nu vă faceți griji, vrea doar să se joace. A devenit un fel de motto. Eu nu vreau să mă joc. Poate sunt alergică la părul de animal. Poate mă grăbesc undeva și un vițel câine din ăsta de categorie mare aproape mă dărâmă. Poate am hainele alea bune de duminică și ăsta reușește să mă umple de noroi.

Este ca și cum aș lăsa la o terasă copilul să se așeze pe la toate mesele pe motiv că este ok, este prietenos, nu mușcă și vrea doar să se joace.

Evident că nu am nimic cu animalele, îmi plac și mie, însă din motive de alergie nu putem deține altceva decât o broască, cel mult pești. Asta nu înseamnă că îmi place ca atunci când merg liniștită pe stradă câte un câine să mă găsească interesantă și să vrea să se joace cu mine.

În zona mea am văzut mai mult stăpâni relaxați, cu lesa lejer ținută atunci când există și nici măcar unul n-am văzut cu botniță. Am văzut câini interesați de alți câini abia stăpâniți de purtătorii de lesă și care ocupau un întreg trotuar în dorința de a se sfâșia doar juca unul cu altul.

Există țarcuri speciale pentru câini. La noi în cartier știu două, poate or fi mai multe, nu m-am interesat. Însă până la botniță și până la țarc, câinele trebuie ținut în lesă, aproape de stăpân, nu la 10m, mai ales când e plin de populație.

Las mai jos un fragment din ordonanța de urgență unde se menționează ce categorii e musai să poarte botniță:

În Monitorul Oficial nr. 146 din 27 februarie 2014 a fost republicată O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi.

În cadrul acestui act normative se arată:
Art. 1 Prin câini periculoși se înțelege câinii aparținând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:
a) Categoria I: Câinii de luptă și de atac, asimilați prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog și metisii lor;
b) Categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobanesc Caucazian, Cane Corso și metisii lor.
Art. 2 Prin câini agresivi se înțelege:
– orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private
– orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop.

photography of three dogs looking up
Photo by Nancy Guth on Pexels.com

Mi-am făcut abonament la feta prăjită

Cunosc de mulți an mâncarea grecească. Unele preparate îmi plac, unele nu. Mă dau mai mult în vânt după unele aperitive care îmi lasă gura apă doar când mă gândesc.

De când m-am întors din Grecia am preparat deja de două ori tzatziki. Am avut grijă să mă întorc și cu niște pita din aceea bună de la ei ca să mă asigur că am cu ce să îmi răsfăț papilele gustative.

Tura aceasta de vacanță însă am încercat un preparat pe care ei îl servesc ca aperitiv și pe care l-am tot ocolit în alte dăți: feta cu miere și susan. Sunt deschisă la gusturi noi, dar parcă nu chiar la toate și de aceea am simțit nevoia să ocolesc acest preparat mai mulți ani. Doar că anul acesta am zis hai să vedem cum este. Și atât am văzut încât l-am comandat în fiecare zi. Și atât de tare ne-a plăcut încât aseară am luat foi de plăcintă să reproduc preparatul.

Însă până să gătesc eu acasă la mine, am fost la soră-mea care ar sta doar în bucătărie dacă ar putea și am reprodus o masă cu câteva aperitive grecești, dar care nu ne sunt străine nici nouă – despre toate în altă postare.

Cele mai multe emoții le-am avut cu această brânză. Ea sărată, mierea dulce, susanul este susan. Nu știam dacă vor aprecia și kinderii din familie și dacă va fi pe placul lor. Emoțiile mele au fost nefondate că a cam fost bătaie pe ea, până și cârcotașii care erau stupefiați de combinația dulce-sărat au uitat să se mai oprească.

Eu o știu prăjită, aș scoate prăjeala din combinație dacă aș ști că iese și preparată altfel. Bucata de brânză am îmbrăcat-o în foaie de plăcintă și soră-mea a prăjit-o în baie de ulei până s-a rumenit pe deasupra. Am scos-o pe șervețel și am tamponat-o pentru a înlătura execusl de ulei și am tăvălit-o prin miere iar deasupra am presărat susan. Brânza rămâne intactă, nu se topește, nu se scurge, iar combinația este delicioasă.

Aici ne apucasem deja de treabă

Din păcate tura aceasta nu am fost inspirată să fac poze înainte, așa că preparatele apar deja înfulecate și ne-editate în niciun fel, este un fel de realitate din teren ca să mă exprim profesional. 🙂

În ordinea numerelor de pe tricou: tzatziki, ardei umpluți cu cremă de brânză, măsline kalamata, murături asortate în stil grecesc, sărmăluțe cu orez grecești

De-ale orașului neajunsuri

În mod normal aici și acum ar fi fost un obișnuit text de luni cu o recomandare de carte. Întrerupem programul obișnuit pentru o știre de ultimă oră. Nu este nimic nou sau prea recent, este doar lipsa mea de informare ca să leașin la ghișeu. Pesemne așa îmi trebuie dacă plec în concediu toamna și nu mă mai interesează ce se întâmplă în jur.

Până acum am circulat cu tramvaiul plătindu-mi biletul prin SMS și beneficiind de un timp de 90 de minute pentru 3 lei plătiți după ce au intrat în vigoare noile prețuri de la 1 august anul curent, normal. Până astăzi nu m-a interesat și cum stă treaba cu abonamentul. Mă gândeam eu că și acolo crește prețul însă nici prin cap nu îmi trecea că vor pica opțiunile. Că nu-i așa, dormi liniștit, primăria veghează pentru tine și primarul știe cel mai bine ce îți trebuie ție.

Să vedeți, mă duc eu la centru de reîncărcare carduri cu gândul să îmi fac abonament pe 2 linii urbane așa cum era maică pe vremurile mele. Alea în care puteai și aveai dreptul să alegi pe câte linii să îți faci abonamentul. Doar că ce să auză urechile mele, surpiză, că nu se mai poate. Primarul a decis: ori pe toate ori deloc. Că dacă eu circul maică doar cu 41 și 69 adică fix 2 linii urbane, atunci de ce mămică să mă pui să plătesc pentru toate liniile metropolitane? Sau cum era mama când lucra de mergea ea doar până la serviciu și înapoi doar cu tramvaiul 45 și atât cum era acum să plătească 80 de lei pentru tot transportul din București și Ilfov când ea doar urca și cobora în și din 45. Așa se face că a dispărut posibilitatea de a achiziționa abonament pe o linie, pe două și doar pe toate se mai poate.

Să ne înțelegem, nu contest prețul unui abonament pe toate liniile metropolitane, mai ales când ai acces și la liniile expres în aceiași bani. Eu vorbesc aici despre opțiuni. Ce să fac eu cu un acces pe toate liniile orașului și în afara lui când eu circul doar cu un singur mijloc de transport? Sau două? Ce s-a întâmplat cu opțiunea aceasta?

Acum foarte mulți ani, să fie ceva peste 10 am luat la pas Parisul. Am dat un rinichi pe vremea aceea pentru un abonament de o săptămână pentru mijloacele de transport în comun. Nu mai rețin exact cât a costat, era în euro și enorm de mult pentru condiția mea de la acea vreme. Țin minte că am fost atât de uimită de infrastructură că și azi îmi amintesc exact cum coboram eu din autobuz și intram de acolo din stație la metrou. Cum de la metrou traversam un pasaj subteran și ieșeam la tren. Cum din tren traversam și luam autobuzul. Nu mergeam pe 5 străzi adiacente ca să ajung de la una la alta, era totul eficient și accesibil pentru călători.

Așa și astăzi când am urcat în 41 m-a zgâlțâit atât de tare tramvaiul acesta modern pe o linie modern improvizată în zona de lucru Moghioroș că mi-au sărit ochelarii de pe nas la propriu, iar o doamnă care stătea pe scaun și a îndrăznit să nu se mai țină de scaunul din față, adică a luat mâna de pe bara scaunului din față pentru câteva secunde, a venit cu capul de geam. Să vă faceți o idee de zgâlțâială. Iar genul acesta de transport este pe multe linii de tramvai, totul modern într-un oraș modern.

Înțeleg că este nevoie de bani pentru modernizare și investiții, dar mai înțeleg și că din costurile abonamentelor și al biletelor nu se recuperează mare lucru că doar nu degeaba 1 călător din 10 își plătește călătoria, știrea aici. Însă nu de la cei corecți îți recuperezi banii, asta este clar. Eu aștept reintroducerea opțiunilor pentru abonamente pe una linie urbană și pe două linii urbane și pe ce mai era că peste două deja treceam la toate dacă aveam nevoie pentru că mie îmi place să decid singură dacă vreau să circul cu un mijloc de transport în comun sau cu toate și evident să plătesc pe măsura folisirii.

Dacă vă interesează și vreți să știți care este strategia de dezvoltare a STB-ului pe 10 ani, adică până în 2030 că a început deja de anul trecut, aveți aici documentația completă.

Gata, sunt decisă. De mâine iau Rahova la pas de tramvai. Și care sunteți de prin Pantelimon, dăm o tură cu autobuzul? Ce să fac, circul și eu de toți banii maică.

orange and green label airplane ticket
Photo by Torsten Dettlaff on Pexels.com