Lună: august 2021

Nebunia mea de dinainte de concediu.

Categoriesde zi cu ziPosted on

Când eram copil la mama acasa mă omora curățenia, mai ales aia generală. Nici nu puneam bine covoarele pe jos că le și scoteam și le puneam iar la bătut, scuturat, periat, de zici că aveam ură pentru covoarele alea. Și asta nici măcar nu era curățenia aia generală-generală, era așa o generală mai light. Cred că așa se distra mama sau ceva că nu îmi explic.

Când începea vacanța ne expediau la țară și în lipsa noastră ei zugrăveau, văruiau și evident făceau curățenie. Și asta se întâmpla în fiecare vară. Când am crescut și nu am mai avut la ce țară să ne ducem că nu mai era nimeni acolo, de cum luam vacanță mama ne făcea o surpriză și ne punea să dăm covoarele afară în prima zi de libertate de la școală. Chiar simțeam vacanța aia nu mă pot plânge.

Atunci am zis că eu în casa mea nu voi face niciodată curat. Nimic și de niciun fel și că nu mă va deranja jegul care se va strânge. De aia am devenit obsedată de curățenie, că am zis că nu fac nimic.

Când m-am mutat în casa noastră nu doar că m-a apucat febra șmotruitului, dar am inaugurat și curățenia de dinainte de concediu. Acum mă apucă râsul uitându-mă prin casă la ce haos este uneori când mă gândesc la perioada în care nu aș fi găsit germeni în casă nici căutați cu lupa și mi se părea că nu este suficient de curat. A venit un copil în viața mea și m-am mai trat de una alta.

Dar la curățenia de dinainte de concediu nu renunț. Acum nu i-aș mai spune chiar curățenie, ci mai degrabă ordine la dezordine.

Și de ce insist să fac asta? Pentru că atunci când mă întorc să mai prelungesc puțin starea de concediu. Haosul îmi dă o stare de neliniște și faptul că încerc să îi fac loc în viața mea, nu înseamnă că îmi este și ușor. Ordinea și curățenia îmi limpezesc gândurile și mă ajută să am o stare bună de spirit.

Așa că zilele acestea mă ocup și de ordine și disciplină cum s-ar zice. Praful rămâne să nu îl deranjăm, nu am timp și pentru el, nu de alta, dar mai trebuie și să ne petrecem înainte de concediu. Dar jucăriile vor fi ascunse care prin câte un colț sau cine știe poate chiar va ajunge fiecare chiar pe la locul său. Hainele spălate și călcate și așezate. Nu vreau să calc imediat ce mă întorc. Vasele spălate, chiuveta goală. Neapărat aspirat. Și musai broasca spălată ca să aibă ce să murdărească până ne întoarcem.

Cam atât mi-am propus pentru azi și mâine pe lângă împachetat, listă să nu uit ceva că deși teoretic orice se poate găsi de cumpărat, nu îmi place să cumpăr când știu că am deja.

Vă las, încep în forță, trebuie să ies în parc :).

brown wooden floor
Photo by Pixabay on Pexels.com

Când nu te doare nicăieri pentru că ai prea mulți clienți și afacerea merge oricum.

Categoriesde zi cu ziPosted on

S-au dus vremurile în care companiile se dădeau peste cap de trei ori ca să ajute clientul și ca să îi rezolve problema, acum se ridică mult mai ușor din umeri și se spune nu se poate. Softul nu ne permite, programul nu ne dă voie.

Care o fi cauza oare, ca să nu zic cine o fi de vină? Cel care a făcut softul că nu s-a gândit la toate variabilele posibile sau cel care l-a achiziționat că merge și așa și să fie mai ieftin?

Am plasat săptămâna trecută o comandă la Decathlon care mi-a ajuns în două zile. Nu mă grăbeam, îmi trebuie începând de luni așa că avea aproape două săptămâni timp să vină. Nici nu i-am dat importanță. Doar că în ziua în care am primit comanda, am mai plasat încă una tot cu ce am nevoie începând de săptămâna viitoare plus un produs care îmi trebuie mai prin toamnă. Cum prima comandă a venit așa repede, nici nu m-am gândit să verific termen de livrare, status comandă sau ceva până azi. Nu mă așteptam să dureze mai mult de o săptămână.

Azi când am văzut termen de livrare 2-3 septembrie, adică mult prea târziu pentru ce îmi trebuie mie, i-am sunat la numărul sugerat pe site. S-a rezolvat repede că nu se poate.

În mail scrie că dacă un produs nu este pe stoc clientul este contactat pentru restabilire termene de livrare. Da, doar că produsul meu nu este pe stocul din țară, dar este pe stocul internațional, ceea ce nu înseamnă că nu este pe stoc și prin urmare nu am de ce să fiu sunată. Tot acest aspect face ca a mea comandă să aibă un termen de livrare de 14 zile.

Am cerut o soluție pentru a rezolva până mâine și nu se poate. Nu se poate nici să scot acel produs din comandă, nici să anulez comanda și să o replasez cu ce este pe stoc, nici să împart comanda în două și să vină mâine o parte și restul când va fi gata. Nicio variantă nu este posibilă până mâine. Varianta posibilă este să mă duc direct în magazin dacă vreau azi sau mâine.

Am anulat comanda de tot și am fost anunțată senin că banii îi primesc înapoi în cont în 14 zile chiar dacă sunt retrași în 3 secunde. Așa este politica de returnare.

Că doar atunci când ai un client nemulțumit este musai să te asiguri că este măcar nemulțumit până la capăt.

Chiar dacă se simte tonul enervat din acest text, este un text de informare legat de comenzile online către Decathlon pentru produsele care se află pe stoc internațional, nu și local și să știți cât de mult vă întârzie o comandă în caz că vă gribiți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Unde se pot ascunde două tăvi pentru brioșe?

Categoriesde zi cu ziPosted on

M-am trezit într-o dimineață cu un mare chef să fac brioșe. Așa chef se întâmplă rar și trebuie procesat imediat ca nu cumva să dispară.

Brioșe cu mure era destinația finală și deja simțeam în nări mirosul de unt topit și murele ușor caramelizate. Mireasma care iese din cuptor pe măsură ce compoziția se coace. Festin, vă zic.

Mi-am scos tacticos ingredientele, m-am apucat de compoziție, am și făcut-o și mă pregăteam să chem copilul să pună hârtiile în tăvi și să punem împreună compoziția în forme când iau tăvile de unde nu-s.

Tăvile mele pentru brioșe sunt unele cu forme conice de la Ikea, cu ele m-am înțeles cel mai bine, nu ne-am certat nici măcar o dată, asta după ce am încercat mai multe tăvi care nu m-au mulțumit nici cum. De regulă le țin într-o pungă pentru a nu se așeza praful pe ele prea tare și le depozitez în debara pe un raft mai sus. Acolo stau de ani și ani de zile și când sunt puse la loc tot acolo la ajung, niciodată în altă parte.

Acum parcă au făcut picioare. Nu-s și nu-s. Am trecut de la căutare, la căutare frenetică, la iritare, enervare, frustrare, enervare. Am pus scaunul și m-am cocoțat pe sus, am întins gâtul de i-aș fi luat lejer fața girafei, să mă uit pe frigider și pe dulapurile de sus. Am deschis toate sertarele și dulapurile din bucătărie, ba chiar m-am uitat și în balcon că cine știe poate au vrut să se aerisească puțin. Și nimic.

Cum compoziția era deja făcută am schimbat brioșele pe un fel de plăcințică. Am pus în tavă puțin unt și puțin zahăr și murele întinse uniform, le-am dat la cuptor să se rumenească puțin, apoi am pus compoziția deasupra și am așteptat să se coacă. Gust de brioșe în tavă de plăcintă cu mure rumenite. Am scos-o cumva la capăt.

Acum aștept să treacă suficient timp în care să nu am nevoie de tăvi ca ele să apară din senin așa cum au și dispărut.

baking cooking cupcakes dessert
Photo by JÉSHOOTS on Pexels.com

Durmul spre pensie de la lună la lună trece prin punga cu bomboane.

Categoriesdin cartierPosted on

Când eram eu copil pe strada noastră cu casa lipită de-a alor mei trăia Moș Costache. Era bătrân și purta tot timpul un halat albastru spălăcit din acela cum purtau muncitorii în fabrici și uzine. Mereu avea pe halatul acesta câte o omidă în plimbare sau mai multe după caz. Moș Costache ieșea rar la poartă, dar niciodată nu era deranjat de gălăgia pe care noi o făceam, așa cum erau cei mai mulți dintre vecinii care nu aveau copii sau chiar și cei care aveau copii și erau sătui de atâta zgomot. Aproape de fiecare dată când își făcea simțită prezența pe stradă avea câte ceva pentru noi copiii. Toamna avea pumnii plini cu castane. Noi le luam și făceam păpuși din ele. Alteori ne dădea bani Moș Costache. Într-o zi a murit și casa a fost vândută, noi am crescut și bruma de comunitate s-a risipit. Părinții nu mai ieșeau și ei la poarta cu câte un lighean cu floricele din porumb ori cu câte un castron cu gogoși, așa cum s-a întâmplat o vreme.

Astăzi din nu știu ce motive la mine în cartier se poartă împărțitul de bomboane pe stradă copiilor necunoscuți. Săptămâna trecută un domn în vârstă îl striga de zor pe al meu copil să îi dea bomboane. Bine că era zgomot pe stradă și am putut ignora ușor că și așa stătea pe o bancă. Săptămâna aceasta în schimb în timp ce eu mă luptam cu o pătură care se tot desfăcea și nu voia să stea agățată de umărul meu, îmi era cald și eram transpirată, se postează în fața noastră un vârtsnic, altul de data aceasta, cu o pungă cu bomboane în care înfige mâna și adună de acolo ce pică fix o mână plină cu bomboane. Observ la timp cât mă luptam cu pătura să o prind în scaieți, îi mulțumesc politicos și îi spun că nu este nevoie. El insistă că așa ne-am obișnuit noi că nu este da și că trebuie să însiști până înțelege tontul ăla că de fapt vrea să spună da și nu, nu. Ridic ochii din ce făceam și îi spun că ar trebui să se obișnuiască să nu mai ofere bomboane pe stradă persoanelor pe care nu le cunoaște. Replica a venit acidă, dar prompt: păi și astea ce au, otravă pe ele? Poate chiar au, cine știe, dar poate întâlniți un copil care are diabet și nu are voie zahăr să consume sau poate pur și simplul altul are cine știe ce alergie și tot așa. A plecam bombănind, pentru că evident eu eram nebuna și el cel normal și cu intenții bune.

Acum că tot a trecut pandemia și nu mai avem covizi pe mâini, nici nu mai transmitem nimic la început de val 4, pot doar să sper că oamenii aceștia măcar sunt familiarizați cu apa și săpunul și chiar se spală pe mâini. Că altfel este absolut perfect normal să oferi ceva cuiva necunoscut care nu pare a a vea vreo necesitate și care nici nu pare neajutorat. Este normal și să te bagi cu bocancii în viața oamenilor pe care nu îi cunoști știind tu mai bine că toate mamele alea care refuză să ia bomboane de la oameni necunoscuți de fapt fac un rău copilului. Că el copilul trebuie de altfel să știe de mic că toți adulții au intenții bune și între a oferi un dulce unui copil pe care nu îl cunoști și a ademeni cu un dulce un copil pe care nu îl cunoști nu constituie nicio diferență. Pentru că aici nu este vorba doar despre zahăr, ci și despre mesajul transmis. Aha! E ok să iau ceva, orice de la oameni necunoscuți. Oare e ok și să merg cu oameni necunoscuți?

Diferența dintre ce făcea vecinul meu din copilărie și ce fac oamenii aceștia de pe stradă este că pe primul îl cunoșteam, îl știau părinții, toți se cunoșteau acolo. Aici pe stradă nu îi cunoaștem pe cei care trec pe lângă noi. Știu că mulți dintre ei vor doar să fie prietenoși și să mai câștige niște puncte la capitolul popularitate, însă exemplul pe care îl dau este foarte greșit pentru societatea actuală.

person holding candy cane
Photo by lilartsy on Pexels.com

Nu cred că școala va fi un punct de pornire în educația emoțională.

Categoriesce citescPosted on

Am tot scris în ultima vreme texte bazate pe cartea Inteligență emoțională scrisă de Daniel Goleman. A fost o carte lungă și stufoasă, însă extrem de interesantă. Am simțit nevoia să să fac o paralelă între lumea  din jurul meu și carte și de aici au rezultat mai multe texte. Cel de astăzi încheie acest capitol.

Am tot  scris (am preluat ce au zis alții mai deștepți) cum că inteligența emoțională aduce multe beneficii. Că a ne ocupa de emoții ne face mai deschiși, mai empatici, mai umani, mai deștepți per total. În cartea aceasta pe care am tot citat-o și din care m-am tot inspirat sunt multe, foarte multe studii întinse pe ani de zile de la copilași de creșă până la adulți în toată regula. Pe ce drum au luat-o cei din cartiere defavorizate, cei din familii defavorizate, cei cu potențial financiar, cei de la școli unde erau în derulare programe care vizau dezvoltarea și înțelegerea emoțiilor. Toate au arătat că cei care au beneficiat de dezvoltare pe parte emoțională au fost mai bine în viață, au avut mai multe șanse de a fi bine cu ei sau în societate. Ba chiar le-au salvat viața pentru că trăiau în medii cu potențial agresiv.

Concluzia din carte este că ar trebui să existe o uniune între familii și școală. Că părinții ar trebui învățați să fie buni arbitri emoționali pentru copiii lor și să fie pe aceeași lungime de undă cu profesorii care să trateze cu seriozitate orice undă emoțională.

Eu nu văd asta din păcate în școala noastră. Nu văd ca la ore, la grădiniță sau chiar la cresă elevii să înceapă orice oră prin a evidenția în ce stare emoțională se află în acel moment iar profesorul să țină cont exact de acest aspect al fiecărui copil. Eu spun SF-uri aici. Cum să faci așa ceva într-o clasă cu +30 de elevi. Cui să dai mai întâi atenție și importanță? Asta presupunând că și știi cu ce se mânâncă treaba asta.

Câți părinți sunt preocupați de emoții? Cum te-ai simțit azi? Cum ai fost de dimineață când ai intrat în clasă? Ce ai simțit când te-ai supărat cu colega ta? Ce ai simțit când ai luat această notă?

Este adevărat că ar trebui să fim mai puțin ancorați în problemele noastre pe care le avem și cu care ne confruntăm și că nu prea îți mai vine să îți întrebi copilul cum s-a simțit că s-a certat pe cine știe ce jucărie când tu nu știi dacă și luna viitoare mai poți plăti rata. Ideea este că dacă există o rutină și dacă lucrurile acestea se învață ele intră în automatism și atunci vin de la sine și când îți este greu. Mai ales când este greu ar trebui să existe.

Eu am crescut într-o casă în care lucrurile erau bune cât totul era în linie. Cum apărea câte o situație pe care adulții o extrapolau și o suceau pe toate părțile și părea gravă, amenințătoare sau fără potențial de rezolvare, cum mergeam în vârful degetelor pentru că nu știam niciodată dacă voi fi victimă colaterală. Dacă adulții erau liniștiți, odihniți și lucrurile ieșeau cum voiau ei, atunci era liniște. Eram cum s-ar zice vigilentă și mereu atentă.

Ori tocmai asta ar trebui să se întâmple și când adultului nu îi este bine. Să nu uite că grijile copilului care deține mult mai puține informații, dar cu o capacitate mare de a-și imagina lucruri poate extrapola cu ușurință.

Cred că până se decide școala cu care educație din multele care lipsesc să înceapă, să facem noi ceva în direcția aceasta pentru copiii noștri pe care i-am adus pe lume în speranța că vor trăi într-un spațiu mai bun. Traiul acesta în lumea bună se învață, nu este de-a gata. Ne preocupăm de emoții, de simțiri, de empatie, de validare, învățăm împreună că evident nici noi nu știm. Ne dăm interesul pentru educația sexuală și nu strâmbăm din nas când auzim cuvinte ce doar în capul nostru par obscene și facem din lumea asta un loc o idee mai suportabil.

Da, da, de la vorbe la fapte cale lungă tare.

man punching gray wall
Photo by Ba Tik on Pexels.com

Oare de ce avem impresia că absolut orice ni se cuvine?

Categoriesde zi cu ziPosted on

De ceva vreme a devenit foarte popular să să vorbim la telefon pe video fără căști, să ascultăm filmulețe pe youtube sau chiar să urmărim filme tot fără căști. Nu contează că suntem în vreun mijloc de transport în comun, în vreo sală de așteptare sau în orice alt loc public în care sunt și alți oameni. Cu toate că nimeni nu este stăpân peste mediul terestru, nimic nu ne împiedică în a face zgomot.

Dar cu ce deranjez? Doar ascult încet!

Oricât de încet ar fi încet, este suficient de tare încât să existe deranj. Nu înțeleg de ce oamenii aceștia nu au căști. Când știi că ești fiert pe vizionare îți lipești căștile de tine dacă ți se întâmplă frecvent să le uiți. Le lipești cu un strat multiplu de scoci și așa ești sigur că oricând le poți folosi.

Când nu ai căști, n-ai nici vreo carte (Doamne-ferește) să îți umpli timpul când stai și aștepți atunci doar stai. Pur și simplu stai. Și nu faci nimic. Se pare că tocmai asta a devenit foarte greu de realizat, acest stat pur și simplu când ai telefon performant, internet de mare viteză, platforme care mai de care să te țină ocupat.

Este limpede ca apa aceea rece din izvor de munte că nu mai știm să stăm. Să stăm o oră uitându-ne-n gol, să stăm o oră fără să facem nimic, să stăm o oră încercând să facem conversație cu vecinii de așteptare, să stăm.

Mi s-a întâmplat și mie să mă ia așteptarea prin suprindere și să mă prindă fără nimic în afară de telefon. Că dacă aveam eu căști rupeam pe podcast-uri, așa doar am stat. Mă cam luase somnul la un moment dat de atâta stat, semn că mă cam relaxasem, dar nu am ascultat nimic fără căști. Și nici nu vorbesc pe video sau pe speaker în public fără căști.

Zic și eu ce să fac.

man in blue denim jacket holding a megaphone
Photo by Sora Shimazaki on Pexels.com

Băutura de lux din vremurile noastre: apa

Categoriesde zi cu ziPosted on

Nu știu cum se face dar am atâta grijă de mine că reușesc să uit aproape de fiecare dată să îmi iau și eu o sticlă cu apă. Mai ales la orele acelea în care până și asfaltul se topește. Uneori mai cumpăr de pe la câte un magazin câte o sticlă cu apă, alteori mă gândesc că mă întorc repede acasă și nu mai cumpăr nimic.

Este ciudat cum în egală măsură nu uit niciodată de necesitățile copilului. Are în permanență apă, spray antițânțari, protecție solară, pălărie, ochelari de soare și eu mai știu ce mai cară spatele meu zi de zi pe unde ne perindăm.

Ieri așteptând copilul să iasă de la bazin mă cam perpeleam de sete. Mersesem ceva prin căldură, parcă nici nu băusem peste zi câtă apă ar fi trebuit și visam cu ochii deschiși la o sticlă cu apă rece.

Este numai bine că acolo la recepție este un frigider plin cu apă de unde te poți adăpa din plin, contra cost evident. Însă acest contra cost nu îmi trecea prin cap atunci când amușinam eu la o sticlă rece că va rivaliza șampania. Exagerez și eu de amorul artei, dar am dat nici mai mult nici mai puțin de 5 lei pe o sticluță de apă. Plată. Simplă. Fără aur sau îmbunătățită cu ceva.

Dacă nici ăsta nu este jaf la drumul mare, nu mai știu ce este.

Sau vreo forma de educare. Ia să te usture la buzunar ca să nu mai uiți să te adapi corespunzător.

Măi e apă! Nu este adusă din deșert picătură cu picătură. Nici sticla de 2 litri de apă la magazin nu costă 5 lei. Nu eram în vreun club de fițe și nici măcar pe plajă la Mamaia deși nici acolo nu se justifică prețurile, eram într-o sală de sport unde se presupune că apa este principala sursă de hidratre. Dacă e să o gândim corect, sălile de sport ar trebui să pună la dispoziția celor care le calcă pragul apă gratis, nu să ii rupă la buzunare pentru o sticluță cu apă. Sau poate chiar le pune sportivilor(deși nu cred), eu eram în calitate de însoțitor acolo.

Am cumpărat apa, da, îmi era foarte sete, iar ea era foarte rece. Am băut până la ultimul strop toți cei 5 lei.

Azi am apă la ghiozdănel.

adult blur bottle close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Eu nu știu să negociez!

Categoriesca să zic cevaPosted on

Se dă una situație posibilă, nu zic și reală, dar posibilă. Eu la piață. Merg la o tarabă și întreb cât costă castraveții.

– 100 lei maică (întotdeauna maică)!

De aici apar două situații. Una prea puțin probabilă și extrem de rar întâlnibilă în care eu mă entuziasmez maximum de acei castraveți și bag mâna în portofel și plătesc prețul cerut chiar dacă știu că este un preț exagerat. Și a doua situație foarte posibilă în care fac stânga împrejur și mă preling spre altă tarabă. Moment în care în urma mea se aude:

–Hai domnișoară (întotdeauna domnișoară) că îți dau cu 5 lei.

Ei aici un om normal și cu simț de potențial câștig financiar analizează rapid situația, își dă seama că poate avea și marfa dorită dar și prețul este rezonabil, se întoarce și își finalizează cumpărăturile. Da, un om normal. N-am mai verificat de ceva vreme dacă intru sau nu la normalitate. Eu nu mă întorc. Eu îmi mențin drumul spre altă tarabă. De ce? De neb ne-normală!

Nu îmi place deloc partea aceasta în care încearcă să mă fraierească, oricine ar fi acela. De ce să îmi vinzi ceva la suprapreț ca apoi să mă iei cu lugu-lugu?

Da știu pe undeva în creierul meu că exact asta este negocierea, pleci de la ceva cu plus ca să ajungi la un echlibru acceptat de toate părțile implicate. Mai dar unii chiar exagerează. La magazin nu negociază nimeni. Știu și că unora le place tot acest proces că poate se simt pe picior de superioritate, însă mie nu. Nu mi-a plăcut nici când jobul era de așa natura încât interacționam cu clienții, însă la vremea aceea credeam că atât pot și că acolo este cazul să staționez o vreme.

Îmi plac lucrurile simple și clare și nu merg în piață pentru negociere, ci pentru prospețimea legumelor. Iar asta cu piața este doar un exemplu. O discuție recentă în familia extinsă m-a pus pe gânduri că se pare că toată lumea negociază mai puțin eu. Toată lumea știe să negocieze, mai puțin eu.

Treaba asta cu negocierea nu se opreste la piață după cum spuneam, dar nu mai continui și cu restul că pe urmă poate citește pe aici vreun antreprenor care se gândește să mă contracteze pe vreo sumă prea mică pentru că nu negociez. Uneori când mi se activează niște senzori mai ies și la atac.

Am încercat o dată la un interviu să îmi negociez zilele de concediu. Plecasem de la 24 de zile de concediu, minimul de zile de concediu din toată experiența mea lucrativă era de 23 de zile și mi-am dat seama că nu îmi este ușor să renunț la zilele acestea pentru 20-21 de zile libere într-un an. Așa că m-am trezit la un interviu să întreb în ce condiții pot avea mai multe zile de concediu. Nu vă puteți imagina stupoarea de pe fața intervievatorului. Oamenii de regulă cer bani mai mulți, tikete de masă, sporuri, bonusuri, iar eu ceream concediu. S-o fi gândit că poate scopul meu nu este acela de a munci, doar că chiar era, iar 4-5 zile în plus nu mi s-a părut că ar aduce așa un prejudiciu major firmei. Atâta timp cât ești dispus să plusezi la bani, de ce nu ești dispus să plusezi și la zile libere? Ei iată că nu s-a putut, deci nu se poate negocia chiar orice așa cum îmi spusese cineva la un moment dat, că la un interviu orice se poate negocia. Cred că poți încerca, dar nu cred că se poate orice. Firmele alea multe încă sunt încorsetate în reguli stupide de care țin cu dinții și deși ei cer flexibilitate din partea angajatului, este exact ce nu oferă. Păi unul rigid și unul flexibil, cum vine treaba?

Pe lângă faptul că nu știu să negociez, nici nu știu să primesc orice. Cadou, atenție, degeaba orice. Mă fâstâcesc. Mă pierd și oricum spun NU. Bine unii oameni s-au obișnuit cu mine și fiecare își vede de ale lui, unii cu nu, alții cu ce aveau în minte, dar asta deja este altă discuție.

Cum stați cu negociatul? Vă vine mănușă sau mai degrabă nu?

man in blue top giving box to man in gray top
Photo by Quintin Gellar on Pexels.com

Un adult bătăuș de cele mai multe ori este un copil bătăuș.

Categoriesce citescPosted on

De-a lungul timpului nu am privit agresorii prin prisma agresivității din viața lor, ci prin prisma judecării a lor sau a acțiunilor pe care le întreprindeau. În ultima perioadă o parte a societății (care este din ce în ce mai divizată în fel și fel de păreri) încearcă să găsească o cauză pentru orice interacțiune care apare și care dăunează.

Se tot scrie prin cărți, cel puțin în cele pe care le-am citit eu, că un părinte agresiv este un copil agresat și care nu face altceva decât să repete tiparul bine împământenit în circuitele sale.

Daniel Goleman scrie în Inteligență emoțională despre un studiu efectuat pe copiii de școală și care au fost urmăriți atât cei care erau excesiv de timizi, cât și cei care erau agresivi. Ambele categorii proveneau din familii cu potențial risc agresiv. Unii devenind introvertiți pe când alții au devenit agresivi și agresori de la vârste mici. În plus cei agresivi aveau și o caracteristică nativă, adică aveau agresivitatea în gene și transmisă pe linie genetică iar instinctul agresiv se vedea încă de la creșă în colectivul dintre copii, tot conform unor studii prezentate în această carte.

Cum pandemia asta a scos la suprafață tot ce mocnea prin oameni, agresivitatea plutește în atmosferă ca poluarea. Poate că nu pandemia a scos ceva la suprafață, poate că totul era deja acolo doar că eu nu vedeam. Acum observ exact acest comportament. Călătorii înjură vatmanii că nu dau aer condiționat, șoferii în trafic opresc mașinile în mijlocul carosabilului ca să își împartă injurii sau chiar pumni, polițiștii sunt luați pe capotă pentru că au oprit o mașină pentru control, vaccinații și nevaccinați se consideră pe rând superiori conform deciziei pe care au luat-o și în general orice om care greșește este crucificat verbal, dar sunt convinsă că și fizic dacă oamenii ar avea această putere. Oamenii în general își rezolvă un disconfort prin agresivitate verbală sau fizică. Iar lucruruile nu par să se îndrepte spre un drum mai lin, ci din contră pare că se agravează.

Tot Daniel Goleman spune că această agresivitate poate fi îmbânzită. Eu aș spune chiar educată și vorbesc din prismă personală. Eu sunt din fire o persoană colerică, irascibilă și iritabilă. Evident că am un istoric genetic nu doar cu potențial agresiv, ci chiar cu exemple concrete și clare. Nici nu este foarte greu de anticipat lucurul acesta și fără să îmi cunosc arborele genealogic până la al n-șpe neam ținând cont de faptul că am un tată activ în revoluția din ’89, un bunic activ și prizonier de război în cel de-al doilea război mondial, un străbunic muncitor la ceva canal și activ în primul război mondial. La toate acestea se adaugă și o copilărie proprie scăldată în dezechilibrele vieții de atunci.

Este enorm de greu să schimbi paradigme. Eu am multe momente în care am impresia că voi claca. Am momente în care mă gândesc că tot efortul meu până în acel punct a fost. Însă deși mulți spun că vorba aceea care zice că atunci când nu mai poți, încă mai poți puțin, este nocivă, în acest context este foarte motivantă. Când nu mai pot să rezist încă mai pot puțin, mai trag de mine și mai rezist pe baricade, nu cedez, nu scot balaurul cu 7 capete atunci când scuipă foc, încerc să îl direcționez spre o zonă confortabilă în care să nu rănesc oameni. Uneori îmi iese, alteori nu.

 Înainte ani când nu știam tot ce nu știu acum și când irascibilitatea se citea pe fața mea de la km distanță, mai mult răneam decât nu. Între timp toate cărțile acestea la care fac trimitere și aici pe blog și toate podcast-urile pe care le ascult și care tratează subiecte cu și despre emoții, creier, fapte și acțiuni m-au adus într-un punct mai bun. Nu unul excelent, însă categoric sunt la ani lumină față de acum zece ani.

Și oricum din perspectivă personală și din spațiul personal, fără a cunoaște tot contextul celuilalt, noi toți am face infinit mai bine. Doar teoretic.

human fist
Photo by Pixabay on Pexels.com

Cum am combătut eu răul de mișcare.

Categoriesca să zic cevaPosted on

De fapt nu am rezolvat nimic, doar îl țin sub control cumva și mă asigur că nu mă vizitează atât de mult încât să mă scufund într-o pungă.

Am rău de mișcare de când mă știu, am pictat ceva mașini la viața mea pe vremea când adulții nu se prinseseră că este ceva constant. Eu = mâncare = vehicul de orice tip = serpetine = un frumos spectacol culinar.

Când eram în școală am fost într-o excursie de o zi cu autocarul undeva la munte. Am avut deosebita plăcere să vomit de nu mai puțin de șase ori și singura masă în ziua respectivă a fost doar micul dejun. Altfel a fost frumos, mi-a plăcut, am cumpărat chiar și un fluier. Că na, ce era să fac cu banii de buzunar, doar nu cumpăram merdenele sau cine mai știe ce de mâncare. Atunci am zis că nu îmi mai trebuie munte în viața mea. Doar am zis că de altfel mie îmi place foarte mult să aud foșnetul frunzelor în pădurile de munte. Sau să beau cât vreau din apă de izvor. Dar nu mi-a fost ușor până am găsit un echilibru al corpului meu.

Nu știam ce să fac cu acel rău de mișcare, nimeni nu știa, nici medicii nu aveau soluții pe vremea aceea. Adulții din jur se bazau pe faptul că eram suficient de atentă încât să îi anunț din timp, doar că uneori venea atât de neașteptat că până și eu eram surprinsă.

Pe măsură ce am crescut am început să fiu atentă la corpul meu și la ce îmi transmite. Am învățat că a sta pe bancheta din spate nu îmi face bine, că mă ajută să stau pe scaunul din față și să mă uit înainte. Nu aplec ochii, nu citesc, nu mă uit în jos. Dacă a căzut ceva sub scaun sau pe lângă scaun acolo rămâne până oprim. Nu plec ochii sub nicio formă, este principala cauză de disconfort.

O vreme îndelungată nu mă uitam stânga dreapta, doar în față, atunci când am descoperit că doar în față este bine. Acum în măsura în care stomacul meu este liniștit mai arunc câte o ocheadă scurtă pe geamul din dreapta.

Mulți ani am luat pastile cu ghimbir de la plafar. Acela a fost momentul în care am știut sigur că nu mai vomit chiar dacă simt greață sau vreun fel de disconfort. O fi fost placebo, n-o fi fost, dar eu nu am mai vomat.

Înainte să descopăr pastilele cu ghimbir într-un drum foarte lung cu mașina am apelat la alte trucuri în care mi-am pus speranța că îmi vor ține stomacul liniștit. Zgâriam cu unghia coaja unei lămâi. Uleiul volatil din coaja de lămâie ajuta foarte mult la liniștirea stomacului. La fel și frunzele de mentă presate între degete. O vreme aveam în mașină mai ales lămâi pentru că menta se găsea mai greu. Nu erau la modă ca acum uleiurile esențiale care redau mirosul specific al plantelor și care ajută creierul să liniștească stomacul, dar ar fi fost bine să fi știut de ele.

De când am rămas însărcinată nu am mai luta nimic, niciun fel de pastilă, disconfort simt constant în funcție de cât de anevoios și serpentinos este drumul, însă știu să îmi gestionez situația. Încerc să nu mă mișc în scaun, bălăngănirea capului aduce amețeală și face stomacul să urce vertiginos. Mă țin cu mâna de un punct fix, de mânerul ușii, stau dreaptă în scaun și îmi proptesc și un genunchi în torpedou dacă ajung, astfel evit să mă mișc. Privesc în față și nu vorbesc. Nu sunt supărată deși uneori așa mai pare, doar că sunt momente în care am impresia că dacă deschid gura nu doar cuvintele vor ieși, așa că nu vorbesc. Când drumul îmi permite beau apă de preferat foarte rece și cu înghițituri mici. Și aștept ca totul să se liniștească.

Nu este vreo rețetă minune, este ceva ce am observat eu la mine că ajută. Știu că de răul de mișcare nu scapi niciodată, că uneori o vreme se mai estompează, dar că poate reveni în forță la orice vârstă. Cred că eu sunt într-un moment de estompare sau cel puțin aș vrea să fiu.

Anul acesta mulți oameni au plecat în concedii prin țară sau prin afară cu mașina pentru a evita aglomerația din aeroporturi și am tot citit despre răul de mașină pe care îl cunosc foarte bine. Am scris și eu varianta mea, mai ales că se apropie momentul în care și noi vom avea un drum lung cu mașina și deja mă pregătesc psihic să rezist ca de fiecare dată în ultimii 5 ani de când nu am mai luat pastile pentru răul de mișcare.

Vă doresc să nu aveți rău de mașină și drumurile să vă fie o plăcere.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com