‚Amândoi copii mei au câte două case’

Eram ieri afară pe o căldură sahariană, cu toate că nu știu cum e căldura în Sahara, dar când simt că mi se lipesc tălpile de asfalt, apa curge pe mine ca de la robinet, îmi este sete de apă rece și văd în fața ochilor cuburi de gheață care dansează lasciv, clar asta trebuei să fie: căldură sahariană.

După cum spuneam mergeam agale pe la umbră împingând la o tricicletă în care se afla un copil vioi, hidratat și energic, nu scurs de energie ca mine, când trec pe lângă o bancă pe care își făceau veacul trei bărbați ce păreau ai străzii și care discutau vocal. Nu știu dacă erau sau nu oamenii străzii, dar erau foarte neîngrijiți. Discuția lor era cam pe contre, tonurile cam ridicate și cineva mereu era pe post de Toma care nu crede.

Cum treceam eu pe lângă ei mai mult absentă decât prezentă în existența mea aud pe unul dintre ei cum își laudă copiii: amândoi copii mei au câte două case, spune el. Nu plutește informația în aer prea mult că este imediat pus la zid: bine că au ei și tu ești boschetar. Lăudărosul ia foc: cine, eu? Eu nu sunt boschetar!

Nu știu cum a continuat discuția că am trecut de bancă și nu îi mai auzeam.

Au părinții treaba aceasta cu mândria față de bunuri, de proprietăți. Al meu o duce bine, stă la casa lui, are și trei mașini, câștigă bine de tot. Nu contează că acest o duce bine este relativ, că pentru casa aceea este îndatorat pe treizeci de ani, că mașinile sunt multe, dar nu neapărat calitative, că jobul îi provoacă anxietate. Nu spun că așa este în toate cazurile, pentru că nu este, însă în multe este.

Sunt convinsă că fiecare cunoaștem printre cunoscuți sau în firmele în care am activat de-a lungul timpului oameni care par capabili să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul, oameni care nu țin cont de sentimentele celorlalți și care nu par a avea umanitate în vreun oscior din corp. Oare oamenii ăia sunt chiar atât de bine în relația lor cu sinele?

Eu sunt convinsă că nu.

Ni se insuflă de mici sentimentul de apartenență imobiliară. Să avem, să fim proprietari, să fie al nostru. Dacă vine un cutremur mâine și îmi pică blocul, al meu s-a dus la vale, dar rata rămâne. Pe când dacă aș sta în chirie doar mă mut în alt bloc care a rămas în picioare. Dieferența este că la ora actuală rata mea este mai mică decât o chirie, iar eu sunt extrem de comodă pentru a mă muta din casă în casă. Însă locuitul cu chirie cred că este un exercițiu foarte bun pentru a nu strânge o groază de lucruri inutile și care de la un moment dat nu știu cum de au ajuns în casă la noi.

În toate laudele la care am asistat până acum n-am auzit niciun părinte care să spună al meu copil este echilibrat, face meditație de cum se trezește, la birou caută soluții pentru ca angajații să fie într-un echilbru, merge la terapie de trei ani pentru a fi o versiune mai bună a sa. Nope, eu n-am auzit până acum părinți care să fie mai interesați de echilibru și mai puțin de imobile. Succesul se măsoară în mașini și proprietăți, nu în zen. Iar treab aceasta nu va dispărea prea curând, iar generațiile viitoare vor fi în același punct. Mă bazez pe părinții care și astăzi sunt mai interesați de performanțele școlare și mai puțin de echilibru. Nu contează cât de aberant este sau nu ce învață copilul sau cum este tratat în instituția de învățământ atâta vreme cât performează. Zen-ul e o prostie oricum. Iar treaba aia cu respirația e pentru fraieri.

closeup photography of stacked stones
Photo by Shiva Smyth on Pexels.com

Fie vară fie iarnă eu cu aerul în priză

După ce eram gata-gata până acum câteva zile să fac focul în mijlocul sufrageriei, de săptămâna aceasta nu s-a mai putut și am dat drumul la răcoare la priză. Măcar câteva ore pe seară.  Brusc aerul a devenit fierbinte și pielea mult prea caldă, apa prea și tot așa.

Aerul condiționat este unul dintre gadgeturile mele preferate. De fapt toate gadgeturile pe care le am în casă îmi sunt preferate, dar nu asta voiam să spun, ci faptul că și astă iarnă eram tot în același stadiu, cu aerul condiționat pornit, doar că pe cald de data aceea.

Stăteam eu așa și mă gândeam uitându-mă la factura de la lumină (pe asta am băgat-o de la mine, că în realitate eu nici nu știu cum arată facturile, nu intră în task-urile mele) că dacă și la iarnă va fi tot așa o veselie din aceasta cum este în ultimii patru ani în care căldură la priză plus întreținere, vara răcoare la priză, aștept inventatorul care să îmi stocheze niște frig de iarnă și să mi-l dea vara, dar nu la priză, așa mai pe gratis că eu așa sunt obișnuită.

Nu veniți să-mi spuneți că trebuie să plătesc pentru ce primesc și că întreținerea mi-o plătesc regulamentar și aproape că uitasem cum se simte căldura în apartament, iar igrasia mi-am rezolvat-o pe banii mei și uneori nici apă nu este, nici caldă nici rece. Și cu toate astea plătesc. Așa că visez și eu cu ochii deschiși și îmi imaginez cum ar fi să mă răcoresc vara cu frig de iarnă. Oare unde l-as depozita? În niște conserve cum era la un moment dat vândut aerul pur. Deschid conseva și poc s-au făcut flori de gheață pe geamuri de ne punem mănuși și căciulă în iulie.

Nu sunt fana extremelor, îmi plac toate anotimpurile, dar să fie rezonabile la temperaturi. Nici minus treizeci de grade, nici plus patruzeci si cinci.

Acestea fiind spuse, nu purcedeți toți spre munte că iar vă dau ăștia pe la tv că stați blocați pe DN în încercarea de a respira și altceva în afară de foc.

photo of man standing on desert
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Cum să îți schimbi datele personale în țara aceasta?

Foarte simplu: nu poți!

Nu sunt toate lucrurile atât de sumbre, unele chiar se întâmplă și încă repede, dar sunt atât de rare încât de fiecare dată sunt însoțite de woow-uri și uuu-uri. Contemplăm normalul cum ar veni.

Când s-a introdus treaba aceasta cu pilonul II de pensii, evidnet că am aderat și eu la el ca tot omul plătitor de taxe. Eram pe alt nume de familie, altă adresă, altă firmă la care săpam de zor în tranșee. Altă viață practic. M-am gândit rapid pe care dintre cele 2-3 firme existente atunci pe piața pensiilor private  să o aleg, am ales, am semnat, am bătut palma și și-a văzut fiecare de viața lui. Până când…

…eu client model, cu un program amplu de perfecționism în background, i-am înștiințat via email, formulare pe site, ba chiar call center de fiecare modificare survenită. Așa că acum zece ani când mi-am schimbat numele și adresa și implicit am populat buletinul cu date noi, i-am înștiințat pe toți. De la bancă, la firma angajatoare, până la firmă de asigurări.

Care dintre toți s-a mișcat mai repede? Parcă să zic banca, dar nu mai țin minte sigur.

Cum mintea noastră cântărește de 3 ori mai greu aspectele negative decât pe cele pozitive, pot să spun cine nu s-a mișcat repede.

Compania în care lucram la vremea respectivă. Nu mi-au schimbat numele până în ziua în care am demisionat. După ani de zile îmi adăugaseră și numele nou ca și când aș fi avut două nume de familie. A fost singura modificare vizibilă pe care au făcut-o.

Și firma de asigurări unde îmi zace pilonul II de pensii. Ei nu au reușit nici după zece ani să facă o modificare totală. Le-a luat mulți ani, adică nouă ca să îmi trimită înștiințările pe noua adresă. Și nu au reușit nici acum să îmi modifice numele de familie. Habar nu am ce nu ajunge al ei de nu pot modifica ceva atât de banal. Au primit copie de pe buletin, înștiințări scrise și telefonice, discutat cu consultantul, absolut tot ce a fost nevoie și tot ce au solicitat.

Și cu toate acestea nu se poate.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com

Poziția copilului cu alți ochi

Am văzut acum ceva ani filmul românesc Poziția copilului în regia lui Călin Petern Netzer, însă nu am apucat să îl văd până la final. Nu l-am mai căutat pe urmă să îl revăd, însă mereu am rămas cu filmul acesta în minte gândindu-mă cum se finalizează.

După ani de zile i-a venit pur și simplu rândul. Era cazul, timpul și momentul să văd cum se încheie filmul acesta care a apărut în 2013. Nu-i nimic, dacă mai stăteam puțin, îl vedeam la deceniu și puteam să și sărbătoresc: cum să nu vezi un film timp de zece ani!

România este o țară extrem de bogată din punct de vedere al subiectelor controversate pe care le oferă, poate de aceea îi și impresionam pe străini. De unde să știe ei ce e aia mamă superprotectoare, manipulatoare, atotștiutoare. Castratoare.

Normal că ne sunt apreciate dramele.

Am văzut cu alți ochi filmul acesta, exceptând faptul că sunt mai bătrână cu zece ani și că între timp am devenit mamă, era normal să am o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate, însă acesta în mod particular mă lovește în anumite aspecte direct în istoria mea personală.

Alt aspect diferit este faptul că acum reușesc să mă detașez de film, de scene și să privesc personajele din punct de vedere ștințiific, neuro, pisho, la univel basic, nu vă imaginați că am devenit expertă după o bibliotecă de cărți. Am mai zis, atribuția mea de bază este cea de părerolog.

Deși este o dramă a fost un moment pe la începutul filmului când i-am pus pauză și mi-am permis să îmi reamintesc și să mă amuz. Să vedeți, este o scenă la un moment dat în film unde la petrecere se fac ceva prezentări. Gazda o prezintă pe Leopoldina Văduva cuiva, iar Leopoldina își prezintă partenerul: soțul! Scurt și concis.

Acum mulți ani pe la începutul căsniciei mele m-am intersectat cu o colegă din școală. Nu ne mai văzusem de mult și ne-am pus pe vorbă, hi-hi și ha-ha de uitasem că nu eram singură pe lume. Când îmi amintesc că mai sunt cu cineva spun senină și cretină distrată: aaa el e soțul. Punct.

Soțul meu nu avea nume nici prenume, probabil nici nu avea nevoie că doar era soțul meu și cam atât. Pe dumneavostră ce vă recomandă…vorba filmului că tot suntem la acest capitol.

Ca să aflu eu acum, în 2021, slavă Cerului că am revăzut Poziția copilului că de fapt eu nu am greșit cu nimic. Că și Leopoldina Văduva și-a prezentat soțul tot pe post de accesoriu la brațul său. Și dacă Leopoldina Văduva care este o soprană de talie internațională a procedat așa, înseamnă că așa a fost bine. Însă vin și cu completarea, că al ei soț s-a prezentat pe nume și prenume singur-singurel. Iată domnule că nu trebuia să fac eu nimic mai mult de atât. Soțul!

Este suficient.

Altfel spus, am văzut-o pe Luminița Gheorghiu în câteva roluri și sunt de-a dreptul fermecată de expresivitatea și de naturalețea pe care le afișează pe ecran. Mi se pare mie că i se pretează drama foarte bine.

Plouă așa frumos!

Aprind ecranul telefonului și mă înștiințează că plouă.

Deschid laptopul și în colțul din dreapta ecranului tronează un norișor din care pică stropi de ploaie și lângă scrie mare RAIN. Până și laptopul s-a prins că nu văd de mă înștiințează cu litere mari. Plouă peste tot, atât în ecrane cât și în viața reală. Am făcut această scurtă descriere pentru cei care au fost puțin plecați și nu au prins potopul în variantă modernă.

Eu murată în stația de autobuz, udă până dincolo de chiloți, cu picioarele bagate în râu cu umbrela de decor deasupra capului când aud în spatele meu o voce care spunea cuiva: Plouă frumos! Este cald, nu suflă vântul, e chiar de vară.

Asta era în ziua aia de vineri în care a plouat aproape fără întrerupere. Era atât de multă umiditate în aer că aveam părul ud deși aveam umbrelă. Ploua din toate direcțiile că umbrela nu mă ajuta prea mult. Aveam pantalonii uzi, curgea apă pe mâini, se scurgea apă de pe rucsac și aveam apă în adidași. A plouat atât de mult încât străzile și trotuarele au devenit râuri lungi pe care mai degrabă îmi venea să navighez decât să merg. Nu mai discutăm acum de gropi, denivelări și găuri care se umplu de apă la fiecare trei stropi, dar mai ales când plouă de nu se mai oprește, e clar, la următorul credit îmi iau barcă.

Așa că atunci când am auzit că plouă frumos când eu abia așteptam să ajung acasă și să redevin uscată și om, nu murătură cu pielea încrețită, am refuzat să mă întorc să văd ce față poartă cel care visează așa boem pe umiditate atât de crescută că pot găti direct afară și fără aragaz. Ar fi ieșit o ciorbă cu apă din abundență.

Nu mă înțelegeți greșit, eu ador ploaia. O iubesc, dar când ea este afară și eu în casă. Iubesc să aud picăturile pe acoperiș, îmi place zgomotul ploii, dar așa urăsc să mă plouă, să îmi fie frig și să am în păr mai multă apă decât dacă ies de sub duș.

Nu sunt fana căldurilor de 50 de grade când suflu foc atunci când expir, dar deja nu contează ce sunt eu fană sau nu că vine și canicula aia, este promisă de meteorologi. Ce poate fi mai bine decât să te sufoci după ce a plouat de suntem mai mult apă decât teren!?

Mă bucur că există oameni care se pot adapta cu ușurință la vreme capricioasă ori la fenomene meteo extreme. Ce drăguț că este ger, minunat că ninge de o săptămână, plouă de nu ne vedem om cu persoană, dar e așa frumos. Cât optimism, zău așa.

Acum aștept toamna blândă ca să închei într-un ton optimist.

woman with red umbrella standing at riverbank
Photo by Josh Hild on Pexels.com

Confess – de data aceasta filmul și nu cartea

Am scăpat puțin în ceva filme și m-am rezumat doar la un serial care m-a deconectat și m-a relaxat foarte plăcut. Un serial și nu cinci, nu zece, nu cincizeci, asta da performanță. Am finalziat serialul și am închis capitolul serialelor. Pentru cât timp încă nu știu. Credeți-mă mare minune s-a abătut peste capul meu.

Eu de regulă ridic cartea în slăvi în orice împrejurare, însă de data aceasta spun da filmului. Chiar un mare DA.

Confess este un mini serial bazat pe cartea cu același nume scrisă de Colleen Hoover și care prezintă viața unei tinere care trece prin ceva încercări.

Ryan Cooper actorul principal masculin seamănă cu actorul din Fifthy Shades of Grey  interpretat de Jamie Dornan, doar că mai bun. Inevitabil am ajuns să compar cei doi actori și cele două cupluri din cele două filme mai sus menționate. În Confess acțiunea este mai bună, chimia în cuplu credibilă, per total nu m-am enervat că actorii n-au fost ce mă așteptam eu să fie.

Mi-a plăcut serialul acesta din mai multe motive și le pun imediat la vedere. Episoade scurte. Dacă aș fi fost și eu un om normal să tai somnul pentru a mai vedea un episod și încă unul și încă unul, adicătelea autocontrol, un episod de 20 de minute pe zi al putea spune chiar minunat. Serialul scurt format doar din 7 episoade, într-o săptămână ar fi fost gata și nu în doua zile cu indulgența de genul hai să mai las și pentru mâine ceva. Nu m-a ținut cu sufletul la gură și ăsta a fost un plus pentru mine pentru că altfel m-ar fi făcut și mai dependentă decât eram. A fost un film lejer care m-a destins.

Nu aș putea să spun că este cel mai bun film văzut că nu este, însă pentru că am pauze lungi între filme a fost un film ok.

Dacă vreți ceva de destindere luați cu Confess.

Ori sunt proastă ori sunt analfabetă funcțional. Sau sunt proastă, dar cu cuvinte elevate

Și culmea este că eu chiar cred despre mine că mă ajută chestia asta de o port deasupra gâtului. Că am neuroni funcționali și că fac ce fac pentru a-i stimula și să nu ajung vreo babă senilă cu care să nu se înțeleagă nimeni pentru că bat câmpiile cu succes.

Cu toate acestea un răspuns venit de la Ministerul educației m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să mă îndoiesc de capacitățile creierașului meu îndelung stimulat. Ba chiar m-am gândit serios dacă nu cumva îmi mai trebuie o facultate ca să înțeleg și eu ce a vrut să zică poetul, vorba…mă rog, o vorbă.

Stați că vă explic acum.

În februarie când s-au redeschis unitățile de educație (pentru cei nou veniți pe pagină, am un copil la grădiniță) se tot anunța peste tot, la știri, comunicate, inclusiv educatoarele ne informau că cei mici vor sta doar pe scaune, individual la masă fiecare cu câte o cutiuță cu jucării în față. Nu alergat, nu dans, nu exerciții, un sedentarism desăvârșit. M-a mâncat undeva, nu știu unde, încă nu am aflat că mă tot scarpin peste tot și am trimis un mail către Ministerul care coordonează, decide și ia măsuri spre bine copiilor înscriși într-o unitate de învățământ. Am trimis un mail clar în care ceream ca aceste măsuri să fie abrogate pentru că sunt absolut convinsă că se pot face dans, exerciții fizice, alergare, toate cu distanțare.

Și am așteptat. Între timp copilul a mai făcut muci, tuse, a mers la grădiniță, iar muci, iar tuse, iar la grădiniță, muci, tuse, între timp a fost și o vacanță de o lună. Și tot între timp au început să iasă cu copiii în curte, au mai făcut și jocuri, cum ar veni s-a cam dat escape la pandemie. Așa că am și uitat că cineva ar trebui să îmi și răspundă. Mai ales că trecuseră 30 de zile de când hău.

Așa se face că pe 11 iunie, adică exact și la fix, dar după 3 luni și 3 zile de când eu am trimis o solicitare, am primit răspuns. Cu ocazia aceasta am aflat că am trimis un memoriu. Iată m-am mai deșteptat puțin, clar e ceva șubrezit pe la neuroni.

În acest răspuns dumnealor mă informează de ce au luat ce măsuri au luat în contextul SARS-Cov-2. Hai fie, au simțit nevoia să se umfle în pene, deși eu nu i-am întrebat de ce. De fapt nu i-am întrebat nimic, doar le-am solicitat să modifice niște măsuri.

Apoi au ținut să îmi precizeze că măsurile pe care ei le-au luat conform legilor în vigoare sunt absolut obligatorii pentru absolut toată lumea. Absolut și două palme.

Ca în final să îmi spună că ce am semnalat eu se înscrie într-o anexă cu ceva măsuri conform unei legi (ia și caută fraiero dacă te-a mâncat să ne deranjezi) și care este abrogată în acest moment. Ei abia aici mi-a dat mie cu virgulă, că n-am înțeles cine e abrogat. O fi ordinul, o fi anexa, o fi ministrul, o fi chiar ministerul. Ce este abrogat?

M-am uitat puțin în ultimele zile pe ce cursuri mai sunt la facultăți să știu unde mă înscriu că poate reușesc ca în 3 ani de studiu să descifrez un mesaj care ar fi trebuit să fie simplu și coerent de la un Minister care are impresia că se mailuiește cu vreun politolog. Eu în mail-ul meu am zis că sunt mamă. N-am zis că sunt savant, nici doctor docent, iar parlamentar cu atât mai puțin. Mi-au trimis un răspuns standard și asta le-a luat mai bine de 3 luni.

Între timp m-am liniștit de tot, nu de alta dar anul școlar se încheie săptămâna viitoare. Adică pentru o săptămână puteau să îmi spună și că pâna la final ăștia micii vor merge doar în mâini. Adică este absolut irelevantă o săptămână de studiu când 3 luni te-ai gândit să îmi dai un răspuns standard.

Las doar finalul răspunsului primit de la minister, răspuns semnat de 3 oameni, un șef, un director și un director general. Mi-e greu să cred că au aruncat vreun ochi peste ceea ce au semnat ori că știu la ce anume este răspunsul lor. Și ca să nu vă doară degetele pe tastatură dacă vă macină curiozitatea să aflați ce este nr. 5.487/1.494/2020 vă las link către site-ul edu.ro și vă spun și că este un ghid detaliat pentru diverse scenarii epidemiologice în vederea prevenirii îmbolnăvirilor.

Aspectele semnalate de dvs. se înscriu în prevederile din Anexa cu Măsurile sanitare și de protecție în unitățile de învățământ preuniversitar/unitățile conexe în perioada pandemiei de Covid-19, parte a ordinului ministrului educației și cercetării și al ministrului sănătății nr. 5.487/1.494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul Sars-CoV-2, care este abrogat în acest moment.

Enjoy.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Matematică, matematică, matematică

Cică cei care nu învață matematică nu se dezvoltă cognitiv și cerebral într-un mod adecvat, cei de la Oxford au făcut un studiu în acest sens, mai multe despre el aici.

Mie mi-a plăcut tare mult matematica până fix în clasa aia în care am învățat tabla înmulțirii. A 2-a, a 3-a cine să mai țină minte. Atunci nu știu din ce motive am rămas în urmă cu tabla înmulțirii. Eram la școală destul de pe repede înainte mi s-a părut mie sau ceva ce nu am înțeles și până să mă dezmeticesc eram deja la tabla înmulțirii cu 2 iar eu nu o învățasem nici pe cea cu 0. Se pare că tabla aceasta a înmulțirii este un punct de cotitură pentru mulți copii. Cum pe vremea aceea nu exista varianta de a nu învăța ceva și notă mică însemna orice notă sub 10 când și-a dat tata seama că sunt în urmă față de ce se preda la școală m-a ajutat să recuperez printr-o corecție strașnică.

Din acel punct s-a blocat capul meu și când este vorba de înmulțit și acum adult fiind mai întâi mă blochez, ceea ce înseamnă că al meu creier reptilian sau elefantul cum a devenit popular intră în stadiul de freeze.

Pe parcursul școlii relația mea cu matematica s-a deteriorat treptat, ajungând și în punctul în care am urât-o. Este foarte adevărat că nici profesorii nu m-au ajutat să îmi schimb percepția. Ba chiar până la finalul clasei a 8-a i-aș fi dat foc cu plăcere matematicii. Posibil și profesorului pentru că mă pusese de câteva ori în situația de nedreptate. Nedreptate cu care mărșăluiesc zi de zi prin viață.

Studiul de la Oxford a fost efectuat pe elevi cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Unii studiau matematica, alții nu. Este în regulă, eu am făcut matematică până am terminat liceul, pe urmă am avut o perioadă în care refuzam să calculez cu mintea și cât fac 1+1. La orice calculam pe calculator. Poate și pentru că descoperisem ce îmi fusese interzis, acum aveam la liber.

Și studiul ăsta spune că cei care nu au mai studiat matematica în adolescență aveau o cantitate mai mică a unui aminoacid dintr-o zonă în care intervin multe funcții cognitive importante cum ar fi raționamentul, rezolvarea problemelor, memorarea și învățarea. Cum de altfel abilitățile matematice sunt asociate unor avantaje legate de obținerea unui loc de muncă, statut socio-economic sau sănătatea mintală și fizică.

Eu în toată școala nu am găsit nimic distractiv în matematică. Aștept să reiau matematica cu al meu copil poate îmi schimb percepția despre ea, însă până atunci nu. Nu mi se pare absolut inutilă. Și nu mă refer aici la număratul banilor că este extrem de cunoscut că și cei care nu au trecut prin școală au reușit să învețe să numere banii. Cred că matematica ajută la dezvoltarea părții care se ocupă cu logica, cu raționamentul, aplicabile în viața de zi cu zi. Însă nici până în ziua de azi nu am reușit să văd care este beneficiul rezolvării problemelor extrem de complicate cu multe funcții și prea multe operații matematice. Poate și astea ajută tot la rezolvarea de necunoscute în viața zilnică.

Deși eu mă consider o persoană mai mult creativă și mai puțin analitică, mai mult umanistă și mai puțin realistă, niște teste pe care le-am făcut la un moment dat și pe a căror proveniență nu mi-o mai amintesc spun cum că de fapt aș fi mai analitică decât îmi place mie să cred sau să accept, ceea ce nu mi-a picat bine la ficat așa că mă mai tratez cu un Aperol să reglez balanța.

În cocnluzie, dacă ați abandonat matematica înainte de adolescență, acum este prea târziu să mai recuperați ceva.

Cu micii la război

S-a tot zis în anul acesta pandemic, care se face acuș din unul doi, că suntem în plin război. Nu unul cu pac pac cum mai fac încă rușii cu ucrainenii, ci unul care umple spitalele cu bolnavi. Cu numărul deceselor pe care l-am aflat zi de zi de la buletinele de știri cam așa cum aflu eu că s-au terminat măslinele din frigider când le confundăm cu bomboane, adică cu lejeritate și fără empatie ori umanitate, comparația a fost clară cu perioada unui război.

Ce trăim acum în schimb îmi lasă impresia că pandemia s-a dus pe pustii și noi doar ne mai jucăm de-a masca pe ici pe colo câțiva amețiți care țin sus stindardul corectitudinii.

Cum la noi în țară se investește în educație puțin spre deloc, ne minunăm acum că sunt momiți oamenii să se vaccineze cu câte un mic cu muștar. Și Diverta a dat câte o carte vaccinaților, dar nu a împărțit internetul în două și nici nu cred că a fost așa coadă ca la mici. Pentru că desigur cărțile câh, pe când micii cel mult îți aduc un pârț.

Deși pare greu de crezut nu suntem noi măslina din martini, muștarul de pe mic, bomboana de pe…hai că v-ați prins voi. Adicătelea și alții de pe la case mai mari tot cu mita încearcă să convingă poporul să se înțepe cu o variantă de vaccin. Dar alții dau câte un cui, o zi liberă, noi un mic sau trei sau câți or fi fost.

Nu vreau să dezbat aici de cât este de corect sau nu să mituim oamenii pentru a se vaccina în ideea că noi știm mai bine ce este bine pentru ei. Și nici măcar nu vreau să invoc binele colectiv.

Dar ce vreau de fapt?

Să fim educați, să putem gândi, să știm a lua decizii responsabili. Să fie trataă educația ca pe ceva esențial. Educație nu înseamnă doar 2+2, educație înseamnă și cea sexuală, cea financiară, cea emoțională. Atâty de multe lucruri avem de recuperat încât îmi este teamă că dacă nu începem ieri, nici măcar nepoții noștri nu vor fi cu mult mai bine.

Revenind la vaccinare, micii au mers atât de bine încât se închid centre de vaccinare și se refuză doze pentru că ce este pe stoc stă să expire.

În altă ordine de idei eu tot aștept să văd care sunt măsurile de relaxare pentru vaccinați că pentru nevaccinați văd.

unrecognizable person with fried chicken in fingers
Photo by Alena Shekhovtcova on Pexels.com