Am citit: Endal – Allen& Sandra Parton

Endal este o poveste reală, o povestire, o înșiruiure a propriilor trăiri, emoții, sentimente care vin la pachet cu deznădejde și furie, toleranță și acceptare. Este povestea srisă de soții Allen și Sandra Parton in memoriam labradorului lor Endal, cel care avea să le aducă speranță și să le schimbe viața în bine.

Povestea nu este doar despre și pentru câine deși reprezintă o componentă majoră, însă este și o poveste sinceră și sensibilă despre viață și greutățile ei.

De data aceasta voi face ceva ce nu fac de regulă, însă nefiind vorba de o ficțiune voi detalia puțin din poveste care este foarte cunoscută, cel puțin în Marea Britanie.

Povestea începe când Allen suferă o puternică traumă craniană în timp ce se afla în misiune în războiul din Golf. Din acel punct viața i se schimbă dramatic și nu în bine în prima fază și pentru mulți ani. Sunt convinsă că mulți dintre cei care trec prin accidente care îi lasă traumatizați fizic pe viață trec prin stările prin care a trecut Allen de la furie la tentativă de suicid. De la deznădejde la ură față de cei apropiați. Sunt stări extrem de greu de gestionat pentru cei din jur, lucru pe care îl confirmă și Sandra, soția acestuia.

Ce a mânat-o pe ea în lupta aceasta în a-și ajuta soțul în condițiile în care multe altele ar fi cedat și ar fi plecat, doar ea știe. Cum a reușit să treacă peste propriile temeri, anxietate și depresie pentru a-și îngriji soțul invalid care refuza să creadă că așa va fi pentru tot restul vieții este iarăși ceva greu de crezut.

Accidentul lui Allen a afectat propria lui viață, viața soției sale, a copiilor, a prietenilor, le-a fost afectată viața socială, cea profesională, iar cea de familie este lesne de înțeles. Am apreciat foarte mult la ei faptul că știau să ceară ajutor. Că au apelat la organizații, fundații și chiar și ei au făcut voluntariat, lucru care le-a adus schimbarea în bine.

Endal era cățelul aflat la organizația canină în dresaj pentru persoanele cu dizabilități și el a fost cel care l-a ales pe Allen și nu invers. Din momentul în care cei doi au început să coexiste viața lui Allen s-a schimbat simțitor pe toate planurile iar Endal a devenit o mică vedetă în Marea Britanie.

Citiți povestea aceasta, este impresionantă, dar și dură prin simplitatea faptelor prezentate. Nu are artificii literare, însă este coerentă și scrisă în tandem de către cei doi soți.

Am apreciat franchețea cu care își dezvăluie sentimentele lumii întregi. Îmi închiupui că nu este ușor să vezi ură în ochii partenereului și apoi să scrii lucrul acesta cu sinceritate într-o carte ce va depăși granițele țării.

La finalul cărții Endal își încheie misiunea față de Allen, se pensionează  însă nu înainte de a-și pregăti un nou succesor care să aibă grijă de stăpânul său așa cum și el ar fi avut dacă ar mai fi trăit.

Cine folosește roșia pe post de fruct și nu de legumă? Și încă una cu mașini.

Chiar am curiozitatea aceasta: câți dintre voi care spun mamă ce aș mânca un fruct se gândesc la roșie? Eu una nu. De altfel eu nici măcar nu pot mânca roșia fără sare și nu o pun niciodată în coșul cu fructe, o așez mereu lângă castravete, ardei gras sau ceapă verde, asezonate cu puțină brânză.

Roșia este o plantă din familia solanaceae apropiată de tutun, ardei, cartof, vânătă. Acum, ce anume din toate cele enumerate sunt fructe de roșia a tras lozul acesta necâștigător?

Conform Wikipedia roșia este din punct de vedere botanic un fruct și cu această informație reținută dar ignorată Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis în anul 1893 să o treacă la legume pentru colecta taxelor vamale. În anul 2001 Uniunea Europeană (zău ce de treabă au și oamenii ăștia) au decis oficial că roșia este fruct și nu legumă. Na, ce mai poți zice!

Eu pun roșia în ciorbă, în paste, în salată nu mai zic. Pe platou cu slană și ceapă verde se simte chiar răsfățată. La piață este lângă legume, la supermarket este la raionul cu legume. Pe niciunde nu este la fructe și se pare că nu vrea nimeni să o integreze într-o salată cu fructe. Dar, nu este politically correct să îi tot spunem legumă, legumă când ea urlă din toate semințele alea necoapte și verzi cum apare pe tarabe că este fruct.

Era să uit ce bine merge fructul ăsta necopt la murături. Niciun alt fruct nu este așa gustos murat cum este roșia necoaptă. Care culmea că își schimbă și numele din roșie în gogonea, ceea ce clar este altceva.

Tot din categoria când n-am treabă să îmi fac OMS s-a gândit să propună ca în orașele aglomerate mașinile să ruleze cu legendara viteză de 30 km/h pentru că astfel nu mai mor tinerii și copiii (de adulți și vârstnici nu a zis nimic, pesemne adulții singurii care mai și contribuie cu forță fizică și intelectuală sunt dispensabili) și la această viteză se salvează toate viețile care altfel ar trece în neființă din neglijență.

Ăștia de la OMS ar trebui să cunoască Bucureștiul. După ce stai mai bine de o oră în coloană oriunde ai merge în acest oraș și nu te miști cu mai mult de 5 km/h atunci propunerea lor li s-ar părea hilară. Da, viteza trebuie reglementată, însă nu la nivel de mers pe jos. Și nu, nu viteza este principalul factor în cazul accidentelor, ci lipsa reacțiilor, lispa educației rutiere, lipsa bunului simț. Hai că știm cu toți, doar în România toate acestea dau pe dinafară.

Și nu uitați, roșia merge de minune tăiată cubulețe mai mari, asezonată cu sare și piper, stropită cu ceva ulei măslinos și întins în zeama aia cu un colțuc de pâine proaspătă. Dacă ăia de la OMS ar cunoaște asemenea taine, nici aberații n-ar mai gândi și ar propune roșia să fie legumă că-i o chestiune serioasă pentru care necesită să plătim niște oameni care să decidă ce și cum.

photo of person holding cherry tomato
Photo by Dương Nhân on Pexels.com

Mi-a fost dor de înghețată!

A fost o vreme în viața aceasta în care căutam griji când nu le aveam la acel nivel și când consideram că trebuie să merg cu valul și să mă plâng de orice și cât mai vocal. Să fiu cea mai amărâtă, cea cu mai multe probleme, cea căreia i se întâmplă necazuri. Universul nu îmi era prieten deși dorea să îmi fie. Apoi a venit o vreme când am scuturat cojoacele acestea de pe mine și mi-am dorit drept prieten un univers întreg.

În această viață a mea care era puțin altfel și mai puțin mulțumitoare călătoream destul de mult. A fost o vreme de vreo zece ani în care an de an cel puțin o dată intram în Sibiu. Pe vremuri ca să ieși din țară pe la Arad treceai direct prin inima Sibiului. Cum să nu te oprești când practic te invita măcar cinci minute să respiri aerul din Piața Mare.

Îmi plăcea când tranzitam Sibiul noaptea. Era liniște și pustiu și în drumul nostru era un mic fast food deschis non stop unde vindeau cel mai mare șnițel pe care l-am văzut eu în interiorul unei chifle. Și era bun cum nu mai mâncasem până atunci. Nici șnițelul de la mama de acasă nu era așa bun ca acela. Între timp bodega aceea se numește altfel, nu știu dacă mai este deschisă non stop și nici nu mai am motive să tranzitez Sibiul atât de mult.

Însă cel și cel mai mult mi-a fost dor de înghețata din Sibiu. Am descoperit-o în centrul vechi acum mai bine de zece ani. Acea înghețată la dozator în cornet crocant din napolitană. Era înghețată și în București la dozator, însă rar era gustoasă. Și în afară de combinația vanilie-ciocolată altceva nu prea gustau papilele mele. Pe când în Sibiu am descoperit o gamă largă și variată de arome și culori. Eu sunt mai mult genul vanilie dacă nu se poate cu fructe și în ultimă instanță ciocolată. În Sibiu am avut ocazia să gust și să testez diferite arome de la mere verzi la frăguțe, de la fructe de pădure la zmeură. Înghețata sățioasă, cremoasă, aromată și rece. Cu dorul acesta pe limbă am mers recent într-o vizită scurtă până în Sibiu. Mizam pe căldura de afară ca să fiu sigură că găsesc dozatoarele cu înghețată în Piața Mare. Mere verzi și frăguțe a fost combinația câștigătoare. A fost suficient de rece cât să nu curgă în șiroaie pe cornet de cât de cald era afară. A fost suficient de răcoritoare încât să îmi amintească de înghețata pe care o mâncam aproape zilnic acum mai bine de zece ani în Sibiu pe vremea când era capitală cultural-europeană.

Chiar mă gândeam că dacă aș fi eu responsabilă de promovarea unui oraș cu înghețata aș începe. M-aș asigura că la mine în oraș sunt cele mai bune sortimente de înghețată din lume, cele mai diversificate, cele mai colorate, cele mai cremoase și aș face din localitate orașul înghețatei în orice anotimp. Vara să se topească de la căldură iar iarna să o vând caldă în pahare biodegradabile.

înghețată cu mere verzi și frăguțe

Vai, dar cum de v-ați gândit să mai faceți și gemeni când aveați deja un copil?

Mai acum ceva vreme al meu copil se împrietenise cu un alt copil și se jucau împreună. Când doi copii se joacă se mai întâmplă ca aparținătorii să se bage în seamă. În cazul celuilalt copil aparținătoarea era o domnișoară drăguță, frumoasă, elegantă, înaltă și subțirică, evident și tânără, adică mai tot ce nu sunt eu.

Domnișora aceasta tânără legăna ocazional un căruț cu gemeni. M-a lămurit destul de repede că nu este mama celor trei copii. Nu conta, părea așa odihnită și freș, exact tot ce nu eram eu. Tot repede mi-a zis și cam  cum stă treaba cu persoanele în etate din zonă, cum o opresc pe stradă sau în parc să se minuneze vocal de faptul care are 3 copilași, că pare prea tânără pentru a fi mamă, că o întreabă ce vârstă are și de ce a făcut atâția copii.

Da, la noi în cartier este treaba tuturor pensionarilor ce faci, cum faci, cât faci. E în regulă să vă fi plictisit de subiectul acesta, însă ce să fac dacă mereu apar pensionari noi sau situații pe măsură.

La modul general vârstinicii suferă foarte tare de atenție. De lipsa ei. De lispa comunității pentru că nu au cu cine și nu știu să socializeze pentru că se autoizolează trăind cu convingerea că este treaba celorlalți să îi bage în seamă. Mulți pun această presiune pe umerii copiilor. I-au făcut, crescut, nu au știut să fie părinți buni și nici nu și-au dat seama că se poate și mai bine, însă acum că sunt bătrâni și au nevoie de socializare să îi distreze copiii pe care i-au făcut mari.

O altă componentă comună la oamenii aceștia este agresivitatea. Sunt foarte repeziți, le sare țandăra repede și efectiv latră atunci când deschid gura pentru că toată comunicarea se construiește în jurul criticii.

Acum ceva vreme într-un loc de joacă o doamnă în etate trecea pe acolo și în drumul ei a observat copilul meu care sărea în trambulina de la nivelul solului și s-a grăbit cu o apostrofare spunându-i pe un ton destul de dur să nu mai sară că își tasează coloana, nervul, vertebrele, orice se poate tasa prin săritura în trambulină. Mai lipsea doar un scuturat de umeri și celebrul ai înțeles, zi mă ai înțeles? Și tabloul era complet. Nu știu, încă nu am găsit soluția potrivită care i-ar putea ține pe oamenii aceștia ancorați în propriile vieți și nu în ale altora. Nici nu cred că dacă ar găsi comunitatea o soluție de serate, cercuri și alte oportunități de socializare sau umplere a timpului mult prea liber, toți și-ar dori să adere la un astfel de program. Uitându-mă la vârstnicii din ograda proprie aș putea să spun cu certitudine că absolut niciunul nu și-ar dori să se integreze într-o comunitate organizată.

Pentru că deși televizoarele mai dau știri din acelea cu titlu bombastic și ton alarmist cum că ne abandonăm bătrânii și ei nu se descurcă singuri și izolați, în realitate mai mereu a fost așa. Și acum ca și în alte vremuri au fost copii care au rămas în casa părintească și alțtii care au plecat în orașe îndepărtate. Acum pleacă din țară mulți, însă tot greu ajungeau acasă și atunci ca și acum. Eu nu văd așa mari diferențe, cum nu văd că este în regulă să ai pretenția că ai făcut un copil acesta să ți se dedice. Dar cei care nu au avut copii? Cine este responsabil pentru ei? Că în cazul acestora nu mai avem știri alarmiste, doar în cazul celorlalți.

Modul în care ne tratăm bătrânii țării ține de educație, exact cum de educație ține și cum ne tratăm copiii. Și tot de educație ține și modul în care aceștia ne tratează la rândul lor. Iar noi ca țară la capitolul educație am eșuat lamentabil.

Nu am o concluzie. Subiectul rămâne în continuare deschis pentru că eu o să mai scriu despre el. Vorba aceea, cine nu are un bătrân, să se mute în sectorul șase.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Am citit: Verdictul plumbului – Michael Connelly

Și iată că am revenit la thriller, una dintre plăcerile mele nevinovate. Nu este la fel de intens ca Fata din tren sau ca Pacienta tăcută, nici măcar ca Credem-ă când mint, însă are câteva elemente pe care eu le iubesc atât în cărți cât și în filme: avocați, anchete, procese și sunt cucerită. Din păcate m-am documentat abia când am terminat cartea și am aflat că este o serie întreagă numită generic Mickey Haller și eu am citit fix a doua carte din serie. Nu mi-a încurcat lectura cu nimic, se reiau unele informații și nu m-am simțit ca picată în subiect, însă mi-a plăcut atât de mult că aș fi vrut parcă să încep cu începutul. Cu toate că pe de altă parte au început să nu îmi mai placă seriile, la fel ca și serialele mă prind prea tare și mă forțez prea greu să rămân ancorată aici în realitate și nu între pagini.

În caz că interesează pe cineva și se apucă de seria Mickey Haller las aici toate titlurile pe care le-am găsit eu: Avocatul din Limuzină, Verdictul Plumbului, Până la capăt, The Fifth Withness, The Gods of Guilt și Jocul de domino, toate sub autorul Michael Connelly.

Avocatul din limuzină a beneficiat de ecranizare în 2011 cu Matthew McConaughey în rolul principal. Acum oscilez dacă să citesc cartea sau să văd totuși filmul.

Cartea de față pornește ca temă principală de dezbatere un procesc cu o acuzație de dublă omucidere și suprinzător povestea se răsucește în așa fel încât procesul nu mai este pion principal pentru că apar alte situații mai incitante.

Mi-au plăcut răsturnările de situație fără să fie prea multe, fără să mă facă să simt povestea ca fiind trasă de păr, fără să lungească fără rost doar ca să iasă un număr de pagini. Pe de altă parte nu este o carte wow, nu te ține cu sufletul la gură, este destul de cumințică, însă este relaxantă și ușor de citit. Vă doresc o săptămână ușoară fără verdicte greu de digerat.

Mia are picioarele răcite – Stephanie Schneider & Astrid Henn

Ați auzit de picioare răcite? Eu mi-am imaginat că poate strănută sau le curge nasul când am văzut pe copertă o fetiță cu picioarele legate cu șosete ca să le ajute să se facă bine.

De fapt cartea aceasta scrisă pentru copii este despre o suferință emoțională transpusă într-una fizică. Acum să ridice mâna cine n-a auzit de la un pui mic mami mă doare burta fără să fie o durere fizică reală? Eu am auzit și încă aud și știu sigur că durerea de burtă are cauze emoționale mai ales când sunt anunțată și pe o anumită tonalitate.

În continuare am să spun o răutate și cred (sper) că este prima pe care o scriu când vorbesc de cărți, de regulă aleg să scriu doar despre ce mi-a plăcut pentru că știu că pot influența pozitiv. Prefer să nu spun ce nu îmi place în cărți fie că sunt pentru cei mici sau pentru cei mari pentru că este părerea mea personală și oamenii în general percep diferit așa că las negativul doar pentru mine și recenzez doar pozitiv. Însă aici vreau să spun ce nu mi-a plăcut deși este posibil ca doar eu să văd asta: nu îmi plac desenele. Pentru mine vizualul este foarte important, iar în această carte personajele îmi par ca după boală cu cearcăne sub ochi și pielea palidă.

Altfel spus, Mia este o fetiță care își dorește să se împrietenească cu o colegă nouă de grădiniță însă pentru acest lucru mai întâi trebuie să își depășească timiditatea, lucru care nu este deloc ușor. Universul însă are grijă să o plaseze în proximitatea colegei de grădiniță dându-i astfel șansa să se împrietenească cu aceasta. Însă până acolo mai întâi trebuie să își gestioneze sentimentele care îi apar în urma frustrării. Să rezolve singură problema picioarelor bolnave când mama nu îi ia în seamă plângerile. Să se deschidă atunci când mama întreabă care este cauza reală a îmbolnăvirilor de picioare. Greu vă spun mai ales pentru o vârstă atât de mică. Mai ales când imaginația mai mult te încurcă decât să te ajute.

Vă doresc picioare ne-răcite, pantofi pe măsură și șosete vesele să aveți.

Cine nu are un bătrân să își cumpere

După textul de astăzi mă poate judeca oricine dorește și pot fi contra a ceea ce scriu eu, atâta timp cât ne păstrăm în limite civilizate.

Nu știu cum e la alții dar la noi s-a tot incoluat treaba aceasta cum că bătrânii sunt sfatul/consiliul și vocea înțelepciunii astfel încât nu se permite pervertirea gândirii și punerii sub semnul întrebării a acestei experiențe înaintate în vârstă.

Poate că așa era. Și posibil și adevărat, dar pe vremea lui Ștefan cel Mare. Păi la câte bătălii erau atunci faptul că aveau bărbați care treceau de șaizeci de ani era mare lucru. Este clar că omul acela căpătase o oarece experiență în ale vieții, în ale luptei, în ale sfatului.

Vremea a trecut, anii au avansat și am ajuns în vremurile moderne unde unii (mulți, cei mai mulți) dintre bătrâni au rămas încă în stadiul acela de sfătuitor al lui Ștefan cel Mare. Sunt atât de convinși că dacă au plete albe (și eu am fire albe, fire am zis, nu șuvițe și nu am șaizeci de ani, dar asta așa între noi să rămână) și pielea zbârcită (asta nu am, pe cuvânt) au și multă experiență de viață pe care se grăbesc să o răspândească pe cât de mult și de repede pot că cine știe, dacă se întâmplă să plece cu învățăturile nerăspândite?

Nu știu cum întâlnește fiecare în viața lui, dar vă spun cum e la mine. Oamenii aceștia care dau sfaturi cu nemiluita nu au nimic de-a face cu prezentul. Toate sfaturile acestea vin din trecut, aplicabile acelor vremuri, neadaptabile zilelor actuale. Ăsta este și motivul pentru care pe mine mă enervează maximum sfaturile de la bătrâni, faptul că nu au absolut nicio legătură cu viața mea actuală.

Bătrânii de azi, nu toți normal, dar cel puțin cei pe care îi tot întâlnesc eu nu au experiență mai multă decât am eu. Nici la vârsta lor actuală, nici la vârsta pe care o am eu acum. Nu au cum să aibă. Sunt oameni care nu au reușit să iasă niciodată din țară. Asta nu este o laudă, este pur și simplu o acumulare de experiențe începând de la cultura altor popoare până la mâncare, tradiții, tot. Pe lângă acest aspect sunt mulți care nu și-au văzut nici țara. Nu au putut, nu au avut posibilitate, nu au dorit, din diverse motive. Însă nimic din toate acestea nu îi împiedică să se considere mai experimentați decât mine.

Eu am ieșit din țară prima oară la vârsta de 22 de ani și de atunci am continuat. Copilul meu a ieșit din țară prima oară la 9 luni și de atunci continuă. Împreună cu noi părinții normal. Nu este vorba despre cine vede mai multe țări că unii trec prin țările astea înțelegând din ele doar cât de mult au băut. Însă nu are nu are cum să nu te îmbogățească o astfel de experiență.

Majoritatea (celor cu care interacționez eu) a venit de la țară, acolo unde aveau îndeletniciri de oameni ai pământului până au venit la Capitală, unii dintre ei tânjesc și acum după lumea de acolo dar nu fac nimic în sensul ăsta. Le e dor de glie ca de aer, însă este mai bine în orașul acesta mare și sufocant.

La polul opus lor am întâlnit și câțiva oameni, extrem de puțini pe care i-am păstrat drept exemplu, care au trecut de șaizeci de ani, care o gândire mai actuală chiar dacă și aceștia au derapaje, sunt totuși oameni cărora le trec cu vederea multe pentru puținul util pe care îl au de oferit. Iată că nu sunt chiar atât de obtuză.

Probabil ați mai citit pe aici cum am eu un dinte împotriva vârstnicilor, este o refulare din când în când care iese la suprafață. Uneori pur și simplu obosesc să tot aud cine nu are un bătrân să își cumpere sau cum o să văd și eu când o să ajung la vârsta pensionării.

Eu înțeleg că probabil de la o vârstă încolo pu și simplu nu îți mai pasă, nu te mai preocupă, nu mai vrei să ții pasul, însă nu mă bombarda pe mine cu toate cunoștințele tale acumulate pe toată durata vieții. Mai ales dacă nu te întreb.

pensive grandmother with granddaughter having interesting conversation while cooking together in light modern kitchen
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Ostropel la 30 de ani

Eu provin. Nu, nu am început bine. Eu sunt bucureșteancă, nu provin de nicăieri. Dar cum nu m-am materializat singură în această lume am ales din nu știu ce motive o familie modestă dintr-o zonă geografică numită generic Moldova. Acum ca să ne dăm politically corecți, zona bate în Muntenia, este dincoace de Milcov și este bine știut doar că Moldova începe doar de la Milcov, posibil chiar de pe celălalt mal al Milcovului, nu de pe ăst mal. Cum ar zice jumătate din olteni, moldoveni și un sfert din ardeleni: din Muntenia!

Acum că am lămurit acest aspect și nu am lăsat loc interpretărilor o să vă spun despre un fel de mâncare moștenit de acolo de dincoace de Milcov și adus la București. Nu a beneficiat de bucureștenizare că din ce știu eu nu a depășit granițele bucătăriei noastre de acasă pentru că nimeni nu l-a preluat. O să vedeți că nu ai cum să apreciezi pancreatită în stare pură. Mai întâi o să vă fac greață apoi o să vă fac bine… sau poftă…

Ostropelul de atunci versus ostropelul modern.

Nu este modern niciun ostropel, însă în bucătăria mea și în papilele mele gustative a intrat după vârsta de 30 de ani că atunci mi s-au dilatat puțin neuronii ăia responsabili de curiozitate, cunoaștere, acceptare și aparent divinizare a unui fel de mâncare.

Cele două ostropele au în comun două aspecte, doi cu doi, hai că este simplu: carnea și usturoiul.

Varianta pe rit vechi: se ia una bucată înaripată de țară și se pune toată la fiert, de preferat fără pene și deja decedată. Când a fiert carnea, se scoate din oală ce bucată dorește fiecare să mănânce, că e pulpă, piept, aripi, se colectează cu lingura de deasupra grăsimea care se ridică la suprafață când fierbe pasărea și se pisează deasupra mult usturoi, se presară sare, piper și se trântește la propriu lângă tot acest ansamblu o mămăligă vârtoasă. Asta este tot. În traducere: carne fiartă cu grăsime, usturoi și mămăligă. De aceea se numește mâncare din trecut și a rămas în trecut.

Cu această imagine în minte când îmi auzeam prietenele cât de des găteau și mâncau ostropel strâmbam din nas instantaneu. Ele probabil nu înțelegeau de ce iar eu nu pricepeam ce naiba să îți placă să mănânci grăsime cu mămăligă?

Toate până în ziua în care am primit un semn și am aprofundat situația că prea era ostropel în sus și ostropel în jos (de fapt se răhățise un porumbel din zbor de mi-a zburat ochelarii de pe nas, dar jur că în capul meu a apărut: fato apucă-te de ostropel. O fi de la asocierea cu pasărea, cine știe).

Am plecat de la rețeta Elenei care conține și cartof și am rămas în final la varianta cea mai simplificată: roșii călite în puțin ulei, carnea pusă (eu folosesc carne fiartă înainte pentru că este ori găină de țară ori de vită și necesită fierbere), sare, piper și o căpătână mare de usturoi pisat. Atât. Uneori mai pun mărar ca să obțin alt gust. Ostropelul cu vită este demențial. Așa se face că de doar câțiva ani este și la mine ostropel în sus, ostropel în jos.

Vă rog, femeile care vă știți însărcinate, dacă ați ajuns până aici, mai bine nu citiți.

Mă irită…cu blândețe.

Nu doar că mă irită, chiar mă enervează această expresie. Orice cu blândețe. Asta pentru că în capul meu este confuzie: ce e aia blândețe?

Nu zbier, nu țip, nu urlu, nu te scuip, nu te bat, nu te înjur, cam așa? Asta e blândețea? Și este suficient? Și care este omul de pe acest pământ care în relație cu ceilalți, nu mai spun în relația cu copilul propriu, care nu a ridicat niciodată tonul? Care nu s-a enervat si nu a răbufnit? Nu există! Nu cunosc toți oamenii de pe planeta asta, nici din țară, nici din cartierul meu și istoria jocurilor de familie spune că nici măcar pe vecini nu îi cunosc, dar sunt sigură, absolut sigură că nu există om care să nu își fi ieșit din papucii proprii măcar o dată.

Și atunci de ce se marșează atât de mult pe „cu blândețe”?

În tot mediul în care se propulsează informații cu și despre părinți și copii se agață de acastă expresie și o preiau și predau cu vieteza luminii astrale.

Și nu înțeleg asta cu blând dar ferm, blând dar pe poziție, blând dar nu știu cum. În capul meu nu se leagă asocierile astea.

Eu dacă aș fi în sfera asta aș miza mai mult pe respect și civilizație. Să ai respect față de copil, să fii civilizat față de el și față de cei din jur. Că sincer eu care sunt afară și în parcuri zi de zi astea văd că lipsesc: respect și civilizație. Mai lipsește căldura, mai lipsește și iubirea necondiționată, dar astea deja sunt detalii și pe urmă mă apuc să explic și ce este condiționarea și ce nu.

Poate fi blând pe cât de blând o putea părintele acela să fie, însă în momentul în care suflă fumul de țigară în fața copilului și apoi aruncă chiștocul pe jos nu este acolo respect față de copil, față de oamenii din jur, față de planetă și nici civilizație în gest. Valabil pentru multe alte gesturi din acestea care se văd cu ochiul liber pe stradă de la șervețele aruncate pe jos, ambalaje de orice și până la scuturat de copii ca să înțeleagă. Respect și civilizație, că altfel oamenii ăștia or fi blândețea personificată. Asta în cazul în care se pupă blândețea cu irascibilitatea.

Noi nu știm să fim calzi, calmi și iubitori și ne trezim deodată să fim blânzi. Dacă și știm este perfect, dar nu cei mai mulți nu excelăm.

Mie mi se pare că este cu unele cuvinte care prind aplomb ca la alimentele minune care beneficiază de marketing si sunt minune pe rând. Azi este goji, anul viitor avocado, o vreme afinele și tot așa. Azi este cu blândețe, peste o vreme irefutabil (ah, de fapt ăsta este preferatul meu), lui misogin i-a trecut popularitatea și sunt convinsă că într-o zi va fi și misandrie în topuri.

În concluzie dragilor și dragelor haideți să fim respectuoși, civilizați, atenți, sinceri, iubitori și cred că toate însumează blândețea. Spor să vă și iasă.

calm mother gently hugging little son
Photo by Keira Burton on Pexels.com

Mica mare relaxare

Este foarte ciudat cum înainte de relaxare vedeam mai mulți oameni fără mască, iar după relaxare văd mai mult oamenii cu mască.

Nu îmi dau seama dacă eram axată pe ce să văd și ce să taxez în mentalul meu, însă chiar mă gândeam în ultima vreme cât mai durează până dăm masca jos pe stradă că prea erau așa mulți fără mască. Aici în zona mea erau mulți tare, inclusiv prin mijloacele de transport în comun.

 Acum după relaxare când putem merge pe stradă fără mască dacă nu este aglomerat îi văd mult pe cei care poartă mască. Unii sunt tineri, alții bătrâni, însă sunt mulți cei care și-au păstrat masca.

Evident că cei care nu purtau masca înainte acum forțează lucrurile și prin spațiile închise cum ar fi magazine sau mijloace de transport în comun. De fapt cei care nu poartă mască în magazine sunt mai puțin decât ceui din STB. Cred că următoarea regulă la interior care va pica va fi aceasta a transportului public.

Nu știu dacă va trece sau nu pandemia aceasta în anul în care ne aflăm sau dacă mai vine vreun val, vreo altă tulpină modificată, însă devenise aberant să se mențină o regulă care oricum era prea puțin respectată.

Eu am purtat mască afară înainte să intre regula în vigoare. Am făcut-o pentru că așa am simțit. Vara trecută în cartierul în care eu locuiesc oamenii stăteau ca boabele de strugure grămadă pe ciorchine, era și foarte aglomerat și se mai număra și un număr mare de bolnavi de Covid. Când am luat decizia de a purta masca și în exterior nu mă gândisem nicicum că o să ne întindem atât de mult cu boala aceasta și că tot ce sperasem că se va termina de la lună la lună va depăși anul. Este cumva ciudat să merg pe stradă pe lângă alți oameni și să văd fețe și de la ochi în jos. Vedeam și înainte după cum am scris mai sus, însă acum nu mai sunt răzleți sau răzvrătiți, aș putea spune că sunt normali. Că la normalitate tot visăm, cu toate că normalitatea este diferită pentru fiecare.

Asta cu masca a trecut, acum vrem mai mult, normal. Ce mai urmează?

person on a bridge near a lake
Photo by S Migaj on Pexels.com