Înroșitul ouălor – între trecut și prezent.

Acasă mama tot timpul înroșea ouăle joia. Poate le-o fi înroșit vreodată și vinerea sau sâmbăta, însă eu nu îmi amintesc. Eu doar de joi îmi amintesc. Era zi de ouă. Doar roșii. Niciodată, absolut niciodată mama nu a colorat ouăle în altă culoare decât roșu. Când eram noi acasă mai făceam împreună ouă cu model de frunză de leuștean ori de pătrunjel, dar de cele mai multe ori erau roșii și atât.

Avea mama o cratiță mare și intens folosită și o lingură din lemn colorată și ea în roșu la rândul ei. Pe acestea le folosea an de an la colorarea ouălor pentru că vopseaua păta și nu strica toate oalele. După ce se colorau noi le ștergeam cu ulei să aibă luciu și le așezam frumos într-un castron mare că erau multe tare și așa frumos colorate.

În ziua de Paște dimineața puneam într-o cană cu apă oul cel mai urât sau crăpat și o monedă și ne spălam pe față când ne trezeam. Altfel, toată ziua ai mei ne păzeau să nu mâncăm tot castronul cu ouă. Și aici încep diferențele între atunci și acum. Văd la copiii din familie că nu sunt fani ouă colorate. Să le spargă da, să le mănânce nu neapărat. Nu știu de ce noi am fi mâncat până leșinam de la atâtea ouă. Că doar ouă aveam tot timpul. Nu era moda oului la mic dejun, dar ouă în frigider aveam. Iar în ziua de Paște mâncam destul de multe pentru o singură zi, practic recuperam, dar ce nu știu.

O altă diferență este că eu fac ouă colorate. În toate culorile existente pe piață, îmi iau cumva revanșa pentru perioada în care toate casele aveau ouă multicolore și noi doar roșii și atât.

De când am copil colorez ouăle sâmbăta ca să fie proaspete a doua zi și nu fierte cu trei zile înainte. Simt cumva în ultimii ani nevoia de schimbare de tradiții cu care nu mă mai simt chiar în confort.

Acasă la mama la fiecare sărbătoare ne pregăteam ca pentru invazia rușilor. Șmotrul avea calitatea unui serviciu de cinci stele, iar gătitul se făcea în etape și pe zile. La final, în ziua sărbătorii eram toți leșinați de oboseală și irascibili cât pentru toată săptămâna muncită. De bucurat nu se mai bucura nimeni.

Eu gătesc puțin spre deloc și mai nimic. În general sunt în vizită pe la părinții care se ocupă cu gătitul. Anul trecut nu am vizitat pe nimeni și nu am avut pe nimeni în vizită fiind în stare de urgență și nici atunci nu am gătit cine știe ce. Anual colorez ouă cu copilul pentru că simt nevoia să avem și noi tradițiile noastre și uneori mai facem prăjituri, însă nu de fiecare dată.

Obsesia curățeniei încă o am deși mi se pare că mai mult tronează haosul decât așezarea în linie și ordine, însă ce farmec au lucrurile să stea aliniate toate ca soldățeii dacă nu sunt împrăștiate prin toată casa? Aia zic și eu că doar nu o să împrăștie copilul până pleacă la facultate, la un moment dat trebuie să se oprească. Sper.

Acestea fiind spuse, vă doresc sărbători fix așa cum vi le doriți, însă cu odihnă și deconectare de la tot ce se întâmplă acum lume. Merităm cu toții o pauză din când în când.

Simțul civic: cât este de dăunător?

Se vorbește de multă vreme cum că nimeni nu se bagă atunci când se întâmplă diverse lucruri care trebuie semnalate. De la furt în mijloacele de transport în comun, la parcatorii pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități și a mamelor cu copii, de la cei care aruncă gunoiul pe jos, la cei care își lovesc soțiile sau copiii în plină stradă. Nimeni nu se bagă, nimeni nu ajută pe nimeni, fiecare este pe cont propriu și fiecare trebuie să se descurce.

Chiar așa o fi?

Pe de o parte, da. Pe de altă parte nu, evident.

De ce nu intervine majoritatea care observă derapaje publice? De frică. Suntem un popr crescut în frică. Frica dobândită în regimul comunist încă excelează printre noi. Apoi este frica dobândită acasă când cei care cresc și educă viitori adulți sunt tirani ori toxici. Frica paralizează, îngheață, nu lasă creierul să ia decizii raționale. Sigur că mai sunt ignoranța și nepăsarea însă eu cred că sunt în mai mică măsură decât frica.

Cine să intervină? Doar bărbații? Cum suntem egali unii cu alții doar atunci când ne convine, probabil răspunsul ar fi da, bărbații. Dar cei mai de pe vremuri pentru că barbații tineri de astăzi (nu toți) au o sensibilitate aparte și nu pot ține piept nesimțirii care de multe ori are pumnul pregătit și nervii iuți.

Femeile nu pot interveni? Sigur că pot! Cine să le rețină? Doar că în țara noastră concepția despre femei nu este deloc una propice lor. Multe nici nu sunt băgate în seamă, cele mai multe sunt ignorate cu desăvârșire.

În parcarea Lidl am văzut într-o zi o mașină parcată pe locul destinat persoanelor cu dizabiltăți. M-am uitat atent să văd dacă nu cumva judec și omul chiar are o problema. Nu avea șoferul nicio problemă, mașina era absolut normală, nu avea dotări speciale și nici vreo atenționare în parbriz. L-am întrebat (cred eu politicos) de ce parchează pe acel loc, doar este destinat persoanelor cu dizabilități. Moment în care omul a făcut ochii mari, s-a scuzat, a zis ceva de genul că era cam aerian și a mutat mașina în timp ce mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că nu l-am lăsat să creeze o neplăcere oamenilor care chiar au nevoie de locul ăla de parcare. Dacă ați citit până aici, vă puteți șterge din minte acel iată măi că se poate și la noi, pentru că realitatea a fost că m-a înjurat de mi-a trebuit trei zile să mă spăl ca să iasă de pe mine duhoarea împroșcărilor verbale. Mare noroc că am scăpat nebătută, vă zic.

Acesta este doar un exemplu că am mai avut și altele scontate cu același final neferict pentru ambele părți. Problema mea este că mă enervez teribil când văd nedreptăți, aveam problema aceasta și pe la locurile de muncă, unde îmi era foarte greu să trec cu vederea peste ele. Știu și eu mă mir că încă locuiesc în țara asta a nedreptăților de toate felurile.

Într-una dintre cărțile pe care i le citesc copilului este o imagine a unui copil în fotoliu rulant care este ajutat de alt copil să ia o carte din biblioteca de pe un raft aflat la înălțime. Foarte greu mi-a fost să îi explic copilului că oamenii cu dizabilități chiar există și la noi în țară nu doar în cărți, doar că nu îi prea vedem pe afară pentru că le este foarte greu să se deplaseze ori să intre în magazine. Nu știu dacă ați observat, dar unele rampe de la magazine și mai ales de la intrările în blocuri sunt adevărate rampe suicidale pentru oamenii pe două picioare, pentru un cărut, ori un fotoliu rulant nici nu are rost să mai spun că este imposibil de accesat o rampă atât de abruptă, fără bară de susținere.

Simțul civic este o problemă a societății, nu doar a individului. Individul formează societatea, însă societatea dă educația, educație care este predată tot de individ după normele societății. Este un cerc vicios, un veșnic să facă ăla că eu am făcut, un de ce să mă bag eu că se va băga altul. Și eu m-am gândit de foarte multe ori dacă chiar este ok să mă trezesc vorbind de fiecare dată în condițiile în care isc adevărate furii în celălalt. Mai anul trecut la un magazin de cartier prin sectorul 1 un domn ce îmi putea fi tată m-a amenințat spunându-mi că mă va găsi el și voi vedea ce îmi va face pentru că i-am atras atenția (destul de enervată) că în magazin nu se fumează și nici nu se stă fără mască. Ce nu știa el, era că eu nu locuiam în zonă, intrasem de nevoie în acel magazin pentru prima și ultima oară.

Nu am concluzii, doar mai refulez din când în când.

Vine, vine vara/ Se ridică restricții în toată țara

Acum ceva vreme scriam că primăvara a venit cu restricții și ceea ce speram să fie doar o glumă nesărată s-a dovedit a fi realitatea cu care tot trăim de ceva vreme. Acum se pare că totuși ne relaxăm nici nu mai știu a câta oară și nici nu mai contează atâta vreme cât rămânem relaxați și incidența cazurilor nu mai crește.

Nu doar că nu ne mai dorim restricții și închideri, nu mai putem duce restricții și închideri. Nu mai vreau să stau cu ochii pe ceas la ce oră trebuie să fim în casă. Nu mai vreau să mă grăbesc să ajung la magazin că se închide și nu am apucat să iau apă. Nu mai vreau să trag de copil să se grăbească că ne prinde închiderea pe afară. Nu mai vreau!

Bineînțeles că nu ține nimeni cont de ce vreau sau mai ales de ce nu mai vreau eu, aici calculele sunt de alt fel.

Mi-am dorit ca oamenii să fie unitari în responsabilitatea lor pentru a putea încheia această pandemie în timpul cel mai scurt și nu în cel mai lung. Însă pe lângă bâlbele conducătorilor pe care îi avem la conducere, mai avem și nepăsarea oamenilor care nu ajută, ci din contră, face rău.

Pandemia nu s-a terminat doar pentru că s-au ridicat restricțiile din weekend. Și nici nu știu dacă este o idee chiar atât de bună. Mereu am avut impresia că ne-am relaxat de fiecare dată prea repede doar ca să avem de unde să ne închidem iar. Da cred că un program scurt la magazine nu a fost o decizie bună pentru că a dus la îmbulzeala oamenilor și că ar fi fost utilă și o restricționare a numărului de oameni în magazine. Ce rost are să închizi magazinul cât mai devreme când înăuntru oamenii se calcă pe bombeu la propriu? Unde este logica? Știu că mulți vor spune că nu era nevoie să fie înghesuială în 3 zile când ai la dispoziție o întreagă săptămână pentru cumpărături. Și asta este adevărat, doar că majoritatea vinerea are un program normal de muncă și nu redus. Prin urmare la magazin pentru cumpărături de weekend tot dupa orele 17-18 ajungeau oamenii. Numai zic și eu. Bine că a trecut. Vine căldura, vine vara. Trebuia să să aibă și oamenii ăștia care se strâng în parcarea din fașa blocului unde locuiesc eu un motiv legal de a rămâne afară până pe la 1 noaptea că doar pe ei nu i-a împiedicat nici măcar o stare de urgență, dar altceva.

Altfel spus pare că suntem pe punctul de a ieși din această pandemie sau poate este doar impresia mea unde primăvara aceasta unde am văzut copaci înfloriți și iarba crescută îmi dă un sentiment de reînoire.

Umblați cu atenție, știți că noi avem un cult pentru aglomerarea marketurilor înaintea oricăror sărbători.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com

Să vină iepurașul și cu cărți de primăvară.

M-am gândit să las o listă scurtă cu ce cărți mi-ar place mie să primesc dacă ar fi să țopăie iepurașul pe la mine prin ogradă. Mă rog, asta în cazul în care nu le-aș fi citit. Dar cum am scris deja despre ele, clar le-am și citit, așa că cine vrea să mă cadorisească să mă caute că liste mai am :).

Inimă de cerneală – Cornelia Funke

Este cea mai recentă carte despre care am scris aici pe blog. Inimă de cerneală este fantasy, destul de stufoasă, are aproape 500 de pagini, însă se citește ușor și rapid. Mi-a plăcut că m-am prins greu în ce perioadă a timpului se desfășoară povestea. Dar m-am prins până la urmă, nu vă faceți griji, se pare ca încă funcționez. Un om care este extrem de pasionat de cărți, poate scoate din povești obiecte și personaje atunci când citește cu voce tare, așa cum și poate trimite în poveste lucruri și oameni din timpul prezent. Un schimb pe schimb cum ar veni.

Dune – Frank Herbet

Să mai rămânem puțin în zona SF-ului și să readucem în actualitate o carte de demult, Dune. Este una dintre SF-urile mele preferate, îmi place povestea, lumea inventată, denumirile găsite în carte. Îmi place cum sunt toate acolo construite și îmi mai place și cât de reușit este filmul acela din 86. Am scris câte ceva aici.

Acolo unde cântă racii – Delia Owens

Nu am cum să nu recomand cartea aceasta că doar vine vara în curând și racul va fi la putere. Încă nu am aflat unde cântă racii după ce am citit toate cele aproximativ 500 de pagini, însă am aflat că este o expesie de genul unde a înțărcat mutul iapa. Dacă știți răspunsul la aceasta, aflați și unde cântă racii. Diferența este că expresia cu racii sună foarte melodios. Am detaliat aici.

Fata din tren – Paula Hawkins

Să trecem puțin la thriller și recomad această carte care este ușor de citit, lasă cititorul să doarmă noaptea, nu îl bruschează emoțional. Este interesantă, are intrigă, mister, face cititorul să își dorească să descopere misterul. Mare parte din carte se petrece fie în tren fie în trecut în amintirile unei femei care este alcoolică și cu o credibilitate scăzută. Detalii aici.

Pacienta tăcută – Alex Michaelides

Rămânem în zona thriller-ului și las în listă și această carte care merge pe același principiul ca al precedentei: mister, intrigă, dorința de a fi puțin Sherlock Holmes și de a anticipa ce s-a întâmplat, cine este vinovatul. Tot o femeie este pionul central al cărții, doar că aici mare parte din acțiune se petrece în spital unde personajul principal se află într-o muțenie absolută. Aici despre această carte.

Să vă fie cu folos! Spor la citit! Și dacă prindeți iepurașul scuturați-l bine că cine știe ce pică din el.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Genunchi juliți și coate zdrelite

Mi-am petrecut copilăria așa ca mulți de altfel, la țară la bunici. Nu aveam copii cu care să ne jucăm, dar noi am fost trei frați și pe alocuri ne-am fost suficienți. Nu aveam jucării, însă aveam insecte pe care le mai alergam și uneori le prindeam și aveam porumb cât vedeam cu ochii din care îmi puteam face câte păpuși voiam eu cu păr de ce nuanță voiam eu în funcție de cum era mătasea știuletelui.

Eram toată ziua ba prin copaci, ba prin vii, pădure, câmp, printre ierburi înalte și mărăcini pe care deseori nu îi vedeam. Avem multe, multe zgârieturi. Nu știu cum făceam însă uneori eram mai mult pe jos decât înfiptă bine pe două picioare. Fie că mă împiedicam, alunecam, ori pur și simplu cădeam din picioare, mă loveam frecvent. Aveam genunchii plini de răni care se vindecau doar după ce mă întorceam în Capitală. La mult timp după ce mă întorceam. Nu știu cum se făcea dar aici nu eram la fel de împiedicată.

Stratul de coajă din genunchi era atât de gros că uneori pe sub ele lucra niște puroi care mai ieșea pe la margini afară. Nu aveam leucoplast, nici fașe de vreun fel, nici betadină, poate rar și foarte rar niște iod când mai ajungeam prin raza vizuală a mamei. Altfel luam ușor coaja, curgea sânge, se făcea altă coajă și tot așa.

Eram oare rezistentă? Posibil. Însă este posibil și să fi dezvoltat o reziliență pentru că nu era nimeni care să mă aline, să mă oblojească ori care să îmi accepte supărările. Am căzut, m-am ridicat. Îmi ștergeam lacrimile cu mâna murdară de praf, mă înnegream pe față și aia era. Nu alergam la nimeni în brațe unde să mă culcușesc până îmi trecea durerea sau măcar oftica faptului că am căzut. Am învățat să rezist.

Total opus față de cum sunt cei mai mulți copii de astăzi. Cei care sunt crescuți cu sentimentele la suprafață și nu băgate sub preș așa cum am învățat eu că se face. Sunt sensibili, vulnerabili și cu un torent de emoții, cel puțin din ce am văzut eu. Și cu toate informațiile primite pe toate canalele, să vrei să nu te informezi și nu prea ai cum că practic îți bate informația la ușă și intră peste tine în casă, tot mai aud pe afară: hai că nu ai nimic! Nu te doare! Nu ai pățit nimic!

Uneori ăști micii nu plâng de durere, ci de furie, de frustrare, de supărare, cel puțin văd la al meu copil și sunt convinsă că nu este ceva singular. Este adevărat că uneori îmi vine și mie să râd când îmi amintesc ce julituri aveam eu și ce zgaibe văd la copil, însă încerc să îmi amintesc să nu mă compar eu de atunci cu ce este acum, că oricum vorbim de personalități diferite, de nevoi diferite și oricum pe vremea mea nu era mai bine, eram mai rezistentă ceea ce nu a fost chiar un lucru grozav.

Un alt aspect interesant pe-afară este grija părinților pentru haine și încălțări. Să nu se murdărească, să nu se strice, să nu se ude. Iar tot acest pachet duce la interdicția de a merge la nisip. Nu știu de ce au pus ăștia lăzi ori gropi cu nisip în locurile de joacă pentru că mulți, foarte mulți nu au voie și nici acces acolo. Nisipul murdărește, este ud, miroase și ține rece, în general este aducător de multe nemulțumiri. Încă nu am văzut copilul dornic să se culce în groapa cu nisip, dar cine știe, poate nu am fost suficient de atentă. Devine din ce în ce mai dificilă pentru mine interacțiunea cu parcul și cu locul de joacă. Pe de o parte este mult NU, pe de altă parte se aud multe Da-uri, pe de o parte sunt părinți/bunici care nu se ridică de pe bancă, doar strigă la decibeli înalți la X-ulescu de multe ori până si X-ulescu se plictisește și răspunde, pe de altă parte sunt părinții (niciodată bunicii) care interacționează și cu copilul care nu-i al lui. Da, diversitatea poate fi bună, dacă nu ar fi atât de obositor pentru că în raza mea de acțiune ajung mai des cazurile de așa chiar nu.

Ce se ascunde sub mască?

Știți oamenii care vorbesc singuri pe stradă și care nu mai repezintă de multă vreme doar categoria celor vârstnici?

Oamenii care bombăne sau au conversații virulente cu ei înșiși?

 Ei bine, acum poartă mască. De nici nu mai știi de unde se aude zumzetul. Și știu, îmi dau seama că omul ăla vorbește cu el ca să nu zic singur, doar că acum îmi ia mai mult să îl și identific. Dacă nu se ceartă el cu el și e mai pe pace așa nici nu se mișcă masca prea mult și pare așa că doar respiră mai aproape de apoplexie.

Ce și-or spune oamenii ăștia cu voce tare atât de urgent că nu mai suportă amânare? Unii se încruntă, alții gesticulează, par că trăiesc în poveștile pe care i le mai citesc eu copilului.

De regulă oamenii ăștia nu vorbesc frumos când au conversații cu ei, nici nu dezbat evoluția umană la umbra sinelui guraliv, nici măcar formarea lumii nu îi interesează. De regulă sunt virulenți. Fie se ceartă pe ei cu voce tare pentru ceva ce au făcut greșit sau nu au făcut, fie ceartă pe altcineva căruia nu au curaj să îi spună în față ce gândesc sau ce i-a deranjat, așa că mai bine ii ceartă în autobuz când mai sunt 30 de oameni pe lângă ei.

Unii șușotesc în barbă și doar mormăie, alții sunt agresivi verbal, înjură, vorbesc tare, sunt în lumea lor în care totul este doar o ceartă cu vocea ridicată.

Sunt atentă la ei pentru că sunt mulți, foarte mulți în această categorie și bănănăie prin mijloacele de transport în comun, dau reprezentații sonore în spații publice. Înainte erau mulți bătrâni, foarte bătrâni, acum în schimb sunt și oameni pe care nu i-aș încadra chiar la categoria bătrâni, unii cred că încă mai sunt activi în câmpul muncii. Sau cel puțin așa par.

Trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Triluri matinale

Se întâmplă uneori, foarte rar în ultima vreme, să mă trezesc cu nopatea-n cap, înainte de a se ivi vreo rază a noii zile. Atunci când este complet liniște, când casa doarme, când vecinii nu fac duș, când strada este amorțită. Ador o astfel de trezire. Cu condiția să fiu odihnită și să nu mă trezesc cu vreo treabă.

Asta s-a întâmplat și ieri dimineață. M-am trezit când încă era întuneric afară și liniște peste tot. În liniștea aceasta se auzeau niște glasuri îndepărtate de păsărele. Am deschis ușa de la balcon și m-am băgat sub pătură învelită până sub bărbie. Și am stat în liniștea mea, în răcoarea dimineții ascultând cântecele păsărilor care trăiesc în urbea asta aglomerată. Nici nu știam că sunt atât de multe păsări cu glasuri atât de diferite. Nu le știu nici acum, dar le-am auzit, le-am auzit ca și când aș fi fost pe un șezlong vara la marginea pădurii unde păsările au adevărate concerte matinale.

Eu prin orașul acesta am văzut doar porumbeii care fac multă mizerie fiind foarte mulți, pescărușii pe care îi aud de la înalțimea apartamentului meu, guguștucii care își fac cuib din maximum cinci paie și uneori mai pierd oul printre ele și vrăbiuțele guralive. Altele eu n-am văzut, nici nu am recunoscut în glasul lor. Însă de dimineață era altceva. Era un mini concert, 4-5 glasuri distincte care se bucurau de liniștea de afară.

Am adormit așa în răcoarea dimineții, bine învelită și în cântecul păsărilor. Mai târziu, la ora opt, nu se mai auzea niciun glas, doar zgomotul străzii și motoarele mașinilor.

Am citit: Inimă de cerneală – Cornelia Funke

Inimă de cerneală este o carte din categoria fantasy. Numai bună de citit undeva de pe la 14 ani, poate chiar și mai devreme dacă există cultură literară. Însă fiind fantasy poate fi citită la orice vârstă. S-a bucurat și de ecranizare în anul 2008 cu Brendan Fraser in rolul principal masculin.

Cartea are ca subiect central lumea cărților. Ei, cum e asta, să citești o carte despre alte cărți? Este interesant, vă spun eu. Pentru că în această carte, acele alte cărți sunt tratate cu grijă, cu respect, cu emoție, cu dorința de a le fi bine.

Cartea prezintă o lume plină de fantezie, sunt menționate zâne, praf zânesc, uriași, scuipători de foc și multe alte elemente fantasmagorice. Este o carte de vacanță, este relaxantă și te conduce într-o lume cu totul altfel.

Inimă de cerneală are de toate, are mister, anticipație, expectație. Are o relație tată-fiică  transpusă în pagini cu duioșie și încredere. Are aventura celor doi care ajung să trăiască pe pielea lor aventura din cărți înconjurați de personaje din cărți.

Personajul principal poate da viață personajelor din cărțile pe care le citește, atâta timp cât citește cu voce tare. Bine că această fantezie rămâne doar în carte, altfel ar fi plin de cobolzi și zâne pe aici prin împrejurimi.

Știți de fapt cum este cartea aceasta? Te atrage, te îmbie, te cheamă, te ține în suspans, îți cere să o citești.

Să ne înțelegem, nu este o carte pentru copii, este o carte fără vârstă, ce poate fi citită de oricine, este captivantă și acaparatoare.

În final las un citat din carte care mi-a schimbat puțin perspectiva asupra cărților pe care le iau în vacanță, mai ales că de ceva vreme tot insist asupra amintirilor pe care mi le creez:

„Dacă iei cu tine o carte la drum, zisese Mo, când i-o pusese pe prima în ladă, atunci se petrece ceva ciudat: cartea o să înceapă să-ți strângă amintirile. Mai târziu nu trebuie decât să o deschizi, și ai să fii acolo unde ai citit-o prima dată. Chiar de la primele cuvinte, se vor întoarce toate: imaginile, mirosurile, înghețata pe care ai mâncat-o citind… Crede-mă, cărțile sunt ca hârtia de muște. De nimic nu se prind amintirile atât de bine ca de paginile tipărite.”

Aventuri în țara virtuților – Alec Blenche

Multe cărți de-ale lui Alec Blenche au intrat până acum în casa noastră. Le-am citit pe toate de mai multe ori. Toate sunt educative, blânde, vesele, cu mult colorit pe fiecare pagină.

Ilustrațiile din Aventuri în țara virtuților se aseamănă foarte mult cu cele din Erus, au același ilustrator, așa că dacă acelea au avut succes, sigur vor avea și acestea.

Țara virtuților este o țară imaginară a unei fetițe care merge acolo ori de câte ori vrea o nouă aventură sau pur și simplu are nevoie să își lămurească unele curiozități pe care nu și le poate lămuri în viața reală.

Țara virtuților este populată cu domni și doamne care reprezintă câte o virtute, altele decât în seria Erus. Astfel că Alec Blenche reușește într-o carte să explice ce înseamnă curaj, modestie, respect, lioalitate și multe alte astfel de lucruri demne de învățt și de reținut, personificând virtuțile pentru a ajuta imaginația să își tureze rotițele.

Ca orice carte pentru copii, este destinată și părinților mai ales că noi pe drum am pierdut din virtuți sau le-am uitat pe undeva.

Lectură plăcută!

Proaspete și fierbinți, însă ușor răsuflate.

A fost demis Vlad Voiculescu. Îmi plăcea de el. L-am văzut acum foarte mulți ani când nu avea treabă cu politica în mai multe interviuri și îmi lăsase o impresie bună. Apoi ca minstru în guvernul tehnocrat nu a apucat să facă mare lucru, însă atunci parcă a lăsat o impresie mai bună decât acum. Pandemia asta cred că l-a surescitat mai mult decât putea duce.

Nu știu dacă greșesc, însă a părut că a fost înconjurat de oameni extrem de nepregătiți pentru că el a părut de multe ori nepregătit și luat prin susprindere în interviurile date jurnaliștilor. Multe lipsuri, multe lacune, multe spații. Comunicare multă cu minus, adică lipsă. Ori comunicarea este ceva din care mai știu și eu una alta. Suficient cât să știu că o comunicare deficitară a pus pe butuci afaceri întregi, a periclitat imagini de brand și a dus la demiteri de oameni situați în puncte cheie. Eu sper să se redreseze și sper să mai aud de el.

M-a amuzat teribil când am citit știrea cu și despre sporuruile bugetarilor. Alea în care angajații sunt supuși riscurilor. Nu sporurile în sine m-au amuzat, că unii chiar lucrează în condiții dificile, păcat că se profită de pe urma unor astfel de situații. M-a amuzat că sporul acesta era încasat în procentaj de la ăl mai mic la ăl mai mare după mărimea funcției. Ești Ghiță și ești expus riscului ai 5 lei, dar dacă ești șeful lui Ghiță și doar treci pe lâng risc ai 10 lei. Dacă ești chiar șeful șefului lui Ghiță și nici nu știi care este definiția riscului atunci ai 25 lei. Nu-i așa, ăla de la vârful piramidei este mai expus riscului decât cel de la baza piramidei care stă cu riscul în brațe. Cică se plafonează sporul ăsta, să existe același risc pentru toată lumea. Gata, riscul nu va mai fi discriminat.

Ministrul educației după fizionomie părea om serios. O fi, nu zic nu, dar în calitatea lui de ministru mă tot întreb dacă are toată faianța la locul ei. Eu tot mai aștept ministrul ăla, indiferent ce ministeriază, care vine și spune, da domnule, în guvernarea trecută asta și asta s-au făcut bine și le păstrăm. De când am eu capacitate de a vota, n-am auzit în niciun guvern că ăia de dinainte au făcut ceva bine. Exact așa cum niciodată un meșter nu va spune despre cel de dinainte că a făcut bine, tot timpul ăla a greșit și chiar grav, noroc cu el actualul care va face treaba bine, dar următorul care va veni după el îl va decapita verbal. Exact așa și cu miniștrii ăștia. Acum că toate probleme din învățământ au fost rezolvate și educația este stas, elevii au acces în laboratoare, iar la matematică nu adorm cu capul pe bancă, se vrea revenirea la trimestre în loc de semestre. Materia aia este în continuare multă degeaba, profesorii sunt în continuare mulți pe sistem vechi și ultra vechi, sistemul nu se adaptează la elevi și la unicitatea lor, ci îi transformă pe ei în niște linii ale sistemului, dar problema noastră majoră este că avem semestre.

În altă ordine de idei, să știți că am mâncat o înghețată cu caramel sărat ca să mă motivez să scriu acest text. Cum ar veni m-am recompensat în avans. Să-mi fie de bine, zic. Evident că știu că nu vă interesa, doar vă anunțam că s-a deschis sezonul de înghețată, care la noi nu s-a închis niciodată de altfel.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com