Lună: aprilie 2021

Acum ceva vreme scriam că primăvara a venit cu restricții și ceea ce speram să fie doar o glumă nesărată s-a dovedit a fi realitatea cu care tot trăim de ceva vreme. Acum se pare că totuși ne relaxăm nici nu mai știu a câta oară și nici nu mai contează atâta vreme cât rămânem relaxați și incidența cazurilor nu mai crește.

Nu doar că nu ne mai dorim restricții și închideri, nu mai putem duce restricții și închideri. Nu mai vreau să stau cu ochii pe ceas la ce oră trebuie să fim în casă. Nu mai vreau să mă grăbesc să ajung la magazin că se închide și nu am apucat să iau apă. Nu mai vreau să trag de copil să se grăbească că ne prinde închiderea pe afară. Nu mai vreau!

Bineînțeles că nu ține nimeni cont de ce vreau sau mai ales de ce nu mai vreau eu, aici calculele sunt de alt fel.

Mi-am dorit ca oamenii să fie unitari în responsabilitatea lor pentru a putea încheia această pandemie în timpul cel mai scurt și nu în cel mai lung. Însă pe lângă bâlbele conducătorilor pe care îi avem la conducere, mai avem și nepăsarea oamenilor care nu ajută, ci din contră, face rău.

Pandemia nu s-a terminat doar pentru că s-au ridicat restricțiile din weekend. Și nici nu știu dacă este o idee chiar atât de bună. Mereu am avut impresia că ne-am relaxat de fiecare dată prea repede doar ca să avem de unde să ne închidem iar. Da cred că un program scurt la magazine nu a fost o decizie bună pentru că a dus la îmbulzeala oamenilor și că ar fi fost utilă și o restricționare a numărului de oameni în magazine. Ce rost are să închizi magazinul cât mai devreme când înăuntru oamenii se calcă pe bombeu la propriu? Unde este logica? Știu că mulți vor spune că nu era nevoie să fie înghesuială în 3 zile când ai la dispoziție o întreagă săptămână pentru cumpărături. Și asta este adevărat, doar că majoritatea vinerea are un program normal de muncă și nu redus. Prin urmare la magazin pentru cumpărături de weekend tot dupa orele 17-18 ajungeau oamenii. Numai zic și eu. Bine că a trecut. Vine căldura, vine vara. Trebuia să să aibă și oamenii ăștia care se strâng în parcarea din fașa blocului unde locuiesc eu un motiv legal de a rămâne afară până pe la 1 noaptea că doar pe ei nu i-a împiedicat nici măcar o stare de urgență, dar altceva.

Altfel spus pare că suntem pe punctul de a ieși din această pandemie sau poate este doar impresia mea unde primăvara aceasta unde am văzut copaci înfloriți și iarba crescută îmi dă un sentiment de reînoire.

Umblați cu atenție, știți că noi avem un cult pentru aglomerarea marketurilor înaintea oricăror sărbători.

Mi-am petrecut copilăria așa ca mulți de altfel, la țară la bunici. Nu aveam copii cu care să ne jucăm, dar noi am fost trei frați și pe alocuri ne-am fost suficienți. Nu aveam jucării, însă aveam insecte pe care le mai alergam și uneori le prindeam și aveam porumb cât vedeam cu ochii din care îmi puteam face câte păpuși voiam eu cu păr de ce nuanță voiam eu în funcție de cum era mătasea știuletelui.

Eram toată ziua ba prin copaci, ba prin vii, pădure, câmp, printre ierburi înalte și mărăcini pe care deseori nu îi vedeam. Avem multe, multe zgârieturi. Nu știu cum făceam însă uneori eram mai mult pe jos decât înfiptă bine pe două picioare. Fie că mă împiedicam, alunecam, ori pur și simplu cădeam din picioare, mă loveam frecvent. Aveam genunchii plini de răni care se vindecau doar după ce mă întorceam în Capitală. La mult timp după ce mă întorceam. Nu știu cum se făcea dar aici nu eram la fel de împiedicată.

Stratul de coajă din genunchi era atât de gros că uneori pe sub ele lucra niște puroi care mai ieșea pe la margini afară. Nu aveam leucoplast, nici fașe de vreun fel, nici betadină, poate rar și foarte rar niște iod când mai ajungeam prin raza vizuală a mamei. Altfel luam ușor coaja, curgea sânge, se făcea altă coajă și tot așa.

Eram oare rezistentă? Posibil. Însă este posibil și să fi dezvoltat o reziliență pentru că nu era nimeni care să mă aline, să mă oblojească ori care să îmi accepte supărările. Am căzut, m-am ridicat. Îmi ștergeam lacrimile cu mâna murdară de praf, mă înnegream pe față și aia era. Nu alergam la nimeni în brațe unde să mă culcușesc până îmi trecea durerea sau măcar oftica faptului că am căzut. Am învățat să rezist.

Total opus față de cum sunt cei mai mulți copii de astăzi. Cei care sunt crescuți cu sentimentele la suprafață și nu băgate sub preș așa cum am învățat eu că se face. Sunt sensibili, vulnerabili și cu un torent de emoții, cel puțin din ce am văzut eu. Și cu toate informațiile primite pe toate canalele, să vrei să nu te informezi și nu prea ai cum că practic îți bate informația la ușă și intră peste tine în casă, tot mai aud pe afară: hai că nu ai nimic! Nu te doare! Nu ai pățit nimic!

Uneori ăști micii nu plâng de durere, ci de furie, de frustrare, de supărare, cel puțin văd la al meu copil și sunt convinsă că nu este ceva singular. Este adevărat că uneori îmi vine și mie să râd când îmi amintesc ce julituri aveam eu și ce zgaibe văd la copil, însă încerc să îmi amintesc să nu mă compar eu de atunci cu ce este acum, că oricum vorbim de personalități diferite, de nevoi diferite și oricum pe vremea mea nu era mai bine, eram mai rezistentă ceea ce nu a fost chiar un lucru grozav.

Un alt aspect interesant pe-afară este grija părinților pentru haine și încălțări. Să nu se murdărească, să nu se strice, să nu se ude. Iar tot acest pachet duce la interdicția de a merge la nisip. Nu știu de ce au pus ăștia lăzi ori gropi cu nisip în locurile de joacă pentru că mulți, foarte mulți nu au voie și nici acces acolo. Nisipul murdărește, este ud, miroase și ține rece, în general este aducător de multe nemulțumiri. Încă nu am văzut copilul dornic să se culce în groapa cu nisip, dar cine știe, poate nu am fost suficient de atentă. Devine din ce în ce mai dificilă pentru mine interacțiunea cu parcul și cu locul de joacă. Pe de o parte este mult NU, pe de altă parte se aud multe Da-uri, pe de o parte sunt părinți/bunici care nu se ridică de pe bancă, doar strigă la decibeli înalți la X-ulescu de multe ori până si X-ulescu se plictisește și răspunde, pe de altă parte sunt părinții (niciodată bunicii) care interacționează și cu copilul care nu-i al lui. Da, diversitatea poate fi bună, dacă nu ar fi atât de obositor pentru că în raza mea de acțiune ajung mai des cazurile de așa chiar nu.

A fost demis Vlad Voiculescu. Îmi plăcea de el. L-am văzut acum foarte mulți ani când nu avea treabă cu politica în mai multe interviuri și îmi lăsase o impresie bună. Apoi ca minstru în guvernul tehnocrat nu a apucat să facă mare lucru, însă atunci parcă a lăsat o impresie mai bună decât acum. Pandemia asta cred că l-a surescitat mai mult decât putea duce.

Nu știu dacă greșesc, însă a părut că a fost înconjurat de oameni extrem de nepregătiți pentru că el a părut de multe ori nepregătit și luat prin susprindere în interviurile date jurnaliștilor. Multe lipsuri, multe lacune, multe spații. Comunicare multă cu minus, adică lipsă. Ori comunicarea este ceva din care mai știu și eu una alta. Suficient cât să știu că o comunicare deficitară a pus pe butuci afaceri întregi, a periclitat imagini de brand și a dus la demiteri de oameni situați în puncte cheie. Eu sper să se redreseze și sper să mai aud de el.

M-a amuzat teribil când am citit știrea cu și despre sporuruile bugetarilor. Alea în care angajații sunt supuși riscurilor. Nu sporurile în sine m-au amuzat, că unii chiar lucrează în condiții dificile, păcat că se profită de pe urma unor astfel de situații. M-a amuzat că sporul acesta era încasat în procentaj de la ăl mai mic la ăl mai mare după mărimea funcției. Ești Ghiță și ești expus riscului ai 5 lei, dar dacă ești șeful lui Ghiță și doar treci pe lâng risc ai 10 lei. Dacă ești chiar șeful șefului lui Ghiță și nici nu știi care este definiția riscului atunci ai 25 lei. Nu-i așa, ăla de la vârful piramidei este mai expus riscului decât cel de la baza piramidei care stă cu riscul în brațe. Cică se plafonează sporul ăsta, să existe același risc pentru toată lumea. Gata, riscul nu va mai fi discriminat.

Ministrul educației după fizionomie părea om serios. O fi, nu zic nu, dar în calitatea lui de ministru mă tot întreb dacă are toată faianța la locul ei. Eu tot mai aștept ministrul ăla, indiferent ce ministeriază, care vine și spune, da domnule, în guvernarea trecută asta și asta s-au făcut bine și le păstrăm. De când am eu capacitate de a vota, n-am auzit în niciun guvern că ăia de dinainte au făcut ceva bine. Exact așa cum niciodată un meșter nu va spune despre cel de dinainte că a făcut bine, tot timpul ăla a greșit și chiar grav, noroc cu el actualul care va face treaba bine, dar următorul care va veni după el îl va decapita verbal. Exact așa și cu miniștrii ăștia. Acum că toate probleme din învățământ au fost rezolvate și educația este stas, elevii au acces în laboratoare, iar la matematică nu adorm cu capul pe bancă, se vrea revenirea la trimestre în loc de semestre. Materia aia este în continuare multă degeaba, profesorii sunt în continuare mulți pe sistem vechi și ultra vechi, sistemul nu se adaptează la elevi și la unicitatea lor, ci îi transformă pe ei în niște linii ale sistemului, dar problema noastră majoră este că avem semestre.

În altă ordine de idei, să știți că am mâncat o înghețată cu caramel sărat ca să mă motivez să scriu acest text. Cum ar veni m-am recompensat în avans. Să-mi fie de bine, zic. Evident că știu că nu vă interesa, doar vă anunțam că s-a deschis sezonul de înghețată, care la noi nu s-a închis niciodată de altfel.