– Alo! Bună ziua de la Poliția Comunitară

Dimineața noastră a început în forță și cu punctualitate din partea autorităților care au pornit de ceva vreme un amplu proces de curățare și spălare în sectorul 6. Astăzi nu sunt cârcotașă, nu voi menționa nimic negativ ca să subminez exemplul pozitiv. Astăzi este doar despre foarte bine că se întâmplă.

Așa se face că la ora 8 dimineața suna telefonul și la capătul undei s-a pezentat un domn polițist de la Poliția Comunitară care ruga a muta mașina pentru a se putea curăța și spăla zona. Se pare că mașinile primiseră informarea în parbriz cu o seară înainte, cu ora de începere 8 dimineața, însă mașina noastră nu era în parcare atunci, așa că la exact ora 8 un agent ne-a telefonat. Până la ora 9 au reușit să urnească aproape toate mașinile din parcare, unele au rămas pe loc.

Când spațiul a rămas gol s-a trecut la măturare, strângere de gunoi, spălare și înspumare a zonei. Lucru care m-a bucurat enorm pentru că în spatele locului nostru de parcare este un wc public pentru câini. Atât pentru cei liberi, cât și pentru cei în lesă că nu mai curăță nimeni după cei din urmă când aceștia își găsesc drept punct de evacuare un munte de caca. Sper ca această spălare să schimbe mirosul din zonă.

Alt aspect care m-a bucurat a fost exact curățenia în sine. În zona noastră trec frecvent lucrătorii de la ADP să măture și să strângă gunoiul, însă este o muncă superficială care nu are menirea de a lăsa în urmă o zonă mai curată decât înainte să se apuce de treabă.

De altfel în zona în care locuiesc am văzut spații verzi îngrijite și curățate de gunoi, chiar dacă sunt în continuare îngrădite. Oricum, la cum suntem noi oamenii, unde șoferii claxonează pietonii pe trotuar ca să le facă loc și coșul de gunoi este spațiul public, aș zice că gardurile alea pun o barieră. Nici nu știu dacă mai e cazul sau nu să te pui cu românul și să încerci cu orice preț să îl educi.

Dimineața mea a început bine în zumzăit de mașini muncitoare, de hârșâit de lopeți, de huruit de mașinuță măturătoare. Apoi ochii mi s-au umplut cu imaginea parcării pline de spumă și de un sentiment de curat ca atunci când cureți tot în casă și miroase a proaspăt.

De altfel, de pe pagina FB a primarului sectorului 6, domnul Ciprian Ciucu am aflat că se pregătește o cale de acces pietonala la intersecția de la Lujerului, pe sub bd. Iuliu Maniu, cu acces în Cora si spre Plaza Romania pentru a mai elimina din timpul petrecut în trafic, la semafoare. În acest sens vom amenaja si face lucrări un pasajul CFR deja existent (text preluat de pe pagina de FB mai sus menționată).

Slime zise. Și slime se făcu!

Mă tot învârt prin niște rețete de slime de ceva vreme. M-am gândit că poate fi un alt moment de a face ceva împreună cu copilul că și așa vine iar o perioadă cu mult timp la dispoziție. Nu e ca și cum nu am fi stat un an întreg împreună unde aproape că mi-am stors creierul de crativitate până a rămas o gaură acolo.

Revenind la slime, mi-a plăcut ideea de a combina culori, bilute și sclipici, nu mi-a plăcut mucozitatea lui, însă facându-l acasă mi-am dat seama că îl pot face și mai puțin slime și mai mult plastilină. După ce am stricat 400 ml de lipici, 4 sticle de glicerină și o jumătate de sticlă de colorant, am reușit să încropesc ceva. Hai că am scăpat ieftin cu stricatul.

Deși rețetele de pe net dau ca sigură reușita, mie nu mi-au ieșit. Mi-a ieșit în schimb rețeta din aproape în aproape, fără a pune de la început gramaj exact sub îndrumarea Elenei, care s-a dovedit a fi șefă la slime.

Dintr-un lipici transparent no name de 80 ml a ieșit slime-ul roșu care are o textură bună și se întinde bine. Am pus poză la final cu produsele rezultate. Am pus în castron 2 linguri cu apă și o linguriță cu glicerină. Pentru că se cam lipea, am mai pus în palmă o picătură de glicerină și l-am mai amestecat puțin, problema fiind rezolvată.

Cel alb care arată ca grișul cu lapte și scorțișoară, cel puțin așa am auzit :), este făcut din lipici Bic de 200 ml, 4 linguri cu apă, 2 sticle întregi cu glicerină și sticla începută de la cel roșu. Și ceva sclipici, fără colorant. Acesta este mai greu de manevrat, curge, nu se întinde ca cel roșu, însă este plăcut la atingere.

Toate ingredientele au fost puse puțin câte puțin ca să îmi dau seama cum se simte compoziția. Așa ne-au ieșit nouă și mai facem, dar voi căuta lipiciul transparent.

Pe BIC l-am găsit la Mega, lipiciul no name la un magazin de cartier cu de toate, glicerină am luat de la 2 farmacii, una a costat 2 lei și puțin, cealaltă 4 lei la altă farmacie, firme diferite, același gramaj. Colorant am găsit la Auchan, iar sclipici la Pepco.

Spor la frământat!

Satul din cărțile de parenting nu există

Am citit în una din multele cărți care m-au ajutat pe mine să înțeleg într-o oarecare măsură cam ce înseamnă treaba aceasta cu parentingul, că are copilul nevoie de un sat întreg pentru a putea crește armonios din toate punctele de vedere. Lucru care era posibil acum 30-50 de ani, însă îmi păstrez dubiile mele legat de cât de sănătos și benefic era pentru copil, cel puțin în societatea autohtonă. Lucru care posibil să mai existe și în zolele noastre prin cine știe ce sate mai mult sau mai puțin izolate, dar cu comunitate restrânsă.

În Nouăsprezece cărți care m-au făcut să fiu mai bine eu cu mine găsești recomandări de cărți de parenting și de dezvoltare personală.

Altfel în orașele mari unde tindem spre individualizare, comunitatea nu prea există. Copilul crește mai mult în afara familiei decât în interiorul ei. Nu mă refer aici la perioada aceasta de pandemie unde părinții și copiii au stat împreună non stop, mă refer la o perioadă normală în care grădinițele și after school-urile funționează normal, chiar full option. Un copil din societatea modernă petrece foarte mult timp în afara comunității, în afara familiei și în interiorul sistemelor educative.

Un alt aspect pentru care nu mai poți asigura un sat unui copil este cel al migrației. Nu știu câte familii mai pot spune astăzi că nu au nici măcar o rudă plecată în străinătate. De unde interacțiune cu unchi și mătuși, dacă nu sunt în raza vizuală? Uneori și bunicii sunt tot în străinătate. Satul este scindat.

Satul este un concept de comunitate. Familia extinsă, unchi, mătuși, veri, bunici, dar și vecinii sau prietenii părinților sunt persoane de încredere care pot interacționa cu copilul astfel încât acesta să intre în contact cu mai multe caractere, comportamente, situații din care poate învăța aspecte pe care nu le poate prelua din familia restrânsă.

Tot cărțile acestea spun că bine ar fi ca cei din sat să îl invite pe copil pe rând la plimbare, să fie un exemplu pentru el. Un aspect foarte frumos, ideal chiar. Gândindu-mă la mine, îmi dau seama că eu nu pot fi un astfel de exemplu pentru copiii din familie. Când nu aveam copil, nu ieșeam cu ei la plimbare pentru că timpul meu era limitat oricum și nu știam să interacționez cu copiii mici. Acum ei au crescut, dar eu am copil care este lângă mine și cu mine non stop, așa că dacă prind un moment de răgaz nu îmi doresc să interacționez cu un alt copil, fie el și mai mare. Lucru care cred că este valabil și pentru ceilalți membri ai familiei care își doresc să facă lucruri de oameni mari cu oameni mari după multă vreme în care au fost mai mult părinți.

Când eram eu spre adolscență aveam o mătușă pe care o admiram. Era mereu aranjată, cu manichiura făcută, avea unghii lungi, lucru la care aspiram de altfel. Avea părul mereu aranjat, era vopsită și fuma rar câte o țigară subțire. O vedeam sofisticată, deși o vedeam rar și nu petreceam timp special împreună cum zice în cărți. Pentru că într-adevăr deși ar trebui să aleg din cărți doar ce mi se potrivește mie, am reușit și să pun multă presiune pe mine pentru a atinge un obiectiv care se încăpățâna să fie altfel. Sat nu există în societatea modernă, chiar dacă ne vorbesc frumos cărțile de parenting.

Dacă nu aveți sat, vă doresc măcar un cămin confortabil.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Mă tund. Nu vreau să mă tund. O poveste la coafor

Am în jur de patru ani și azi merg cu mama la coafor să mă tund. Eu nu vreau să mă tund. Nu îmi amintesc cât de mult a discutat mami cu mine despre ce înseamnă coafor, tuns, salon, oameni străini care mișună pe lângă mine. Știu doar că azi merg să mă tund la un salon mare situat într-un magazin și mai mare cu podea în pătrățele pe care îmi place să sar, dar mami nu mă lasă pentru că trebuie să mă port civilizat, iar țopăitul nu este civilizat, cum spune ea.

La salon un domn pe care nu îl cunosc, îmbrăcat în negru și care nu zâmbește mă pune pe un scaun pe care se află o pernă înaltă. Mă văd în oglindă și îmi place, dar nu îmi place locul acesta mare. Încep să plâng. Vreau la mami, mami e lângă mine și mă liniștește să cooperez ca să mă poată tunde domnul în negru. Spun că vreau la mami în brațe, dar nu se poate, zice că o umplu de păr. Nu mă simt în siguranță. Vreau să plec.

Reușesc să mă liniștesc și domnul începe să îmi taie părul. Mami îi explică cum trebuie să arăt, cum trebuie să fie tăiat părul meu, cum a văzut o revistă în care o fetiță arăta exact cum vrea să arăt eu. Poate lui mami nu îi mai sunt suficientă.

Eu tot nu vreau să mă tund

Domnul în negru îmi manevrează capul, nu pare să aibă răbdare, nu mă întreabă ce vreau, nu pare mulțumit de cum îmi țin capul. Mami intervine și ea și îmi ține capul într-o parte, se pare că nu sunt în stare să fac asta singură. Este foarte bine ce fac, dar trebuie să iasă tunsoarea ca în revistă așa spune mami. Domnul care mă tunde este tot mai nerăbdător cu mine, zice că nu îi ies liniile perfecte. Cred că este vina mea.  Lângă mine este o fetiță care s-a tuns aproape la fel ca mine, ea este veselă, nu a plâns și este fericită cu tunosarea ei, oare cum reușește. Mama ei nu pare supărată, nici nu a șinut-o de cap să stea. Sigur este vina mea.

Bine că s-a terminat și tunsul. Toți spun că arăt bine, dar dacă nu mă mișcam arătam și mai bine. Nimeni nu mă întreabă dacă îmi place cum arăt sau cum îmi stă. O ignor pe fetița care flutură din pletele ei cu bucurie. Plec acasă în sfârșit. Îmi vine să plâng, dar nu o fac, sunt fetiță mare acum cu tunsoare din revistă.

PS: povestea nu este despre al meu copil, însă este o poveste care a plecat de la o întâmplare reală petrecută într-un salon de coafor.

sursa foto: facebook

De ce este găurit DN1?

An de an, absolut în fiecare an se asfaltează ceva, se repară ceva pe tronsonul drumului național 1. Și tot an de an, dar absolut în fiecare an în primăvară sunt găuri în asfalt. Cum? De ce? Probabil cam din același motiv pentru care se sparge asfaltul abia turnat pentru a se repara țevi, canalizări și ce o mai fi prin subteran în București. Pare că intră în aceași oală, chiar dacă sunt mâncăruri diferite.

Situația pe Dn1 nu arată prea grozav de oriunde ai privi-o. Nici din elicopter nu se vede prea grozav. Din tren nici atât că gem stațiile, dealurile și orice petic de pământ sub greutatea gunoaielor. Măi dar șoseaua, drumul acela super aglomerat de ce arată în fiecare primăvară ca după bombardament?

Când nu se asfaltează centura Ploieștului, se nivelează șoseaua la Câmpina care iese tot strâmbă. Când nu se asfaltează la Băicoi, se asfaltează la Nistorești. Când Comarnicul a scăpat neasfaltat, se asfaltează la Sinaia și tot așa an de an. Se mai rupe un pod, mai cate o bornă, mai apare o gaură fix în același loc an de an. Cum nu rezistă la noi asfaltul au curs până acum râuri de cerneală, cum pe toți îi doare în fund atâta timp cât situația tronează la fel, iar este ceva extrem de cunoscut. Nu vin nici eu cu nicio noutate, doar aștept să se încalzească, să înceapă asfaltările, să se stranguleze traficul și așa sufocat în partea aceea de țară și ne înjurăm între noi gândindu-ne ce blestem s-a abătut asupra noastră de nu ne rezistă asfaltul pe șosele?

Și ce-i cu denivelările alea domnule de pe drum? Că pe la Câmpina pe acolo dacă te apucă setea și bei fix în momentul acela în care parcurgi tronsonul cu denivelări ai toate șansele să înghiți sticla cu totul. Hai că sunt răutăcioasă, parcă anul trecut au îndreptat acolo și acum nu mai intră chiar toată sticla pe gât. Data viitoare sigur vor scoate o șosea dreaptă. Trebuie să le și iasă la un moment dat. Cam în aceeași situație se află și dumul spre mare. Că doar fiind cele mai circulate drumuri și cu interes și potențial turistic, este absolut firesc să aibă asfaltul într-o veșnică reconstrucție. Absolut.

Nu vreau o țară ca afară, că pentru asta merg afară. Vreau o țară civilizată. Încă mi se pare că se fură pe orice proiect, ne dăm la gleznele goale înghețate de frig târziu, ne mușcăm de posteriorul ce ne deranjează, ne de toate. Ca să mă resemnez aș putea spune că așa suntem noi și să ne luăm ca atare, dar nu vreau. Vreau DN fără gropi și asfaltat odată și bine. Am mai zis ca eu nu sunt doar turist al DN-ului și chiar dacă aș fi, este treaba mea unde aleg să merg.

Photo by Ruslan Zzaebok on Pexels.com

Să fie quesadilla! Și quesadilla se făcu.

Așa am pocnit eu din degete când în minte mi-a apărut o quesadilla aburindă și în farfurie s-a transpus gândul meu. Exact așa s-a întâmplat, dar după ce am pocnit mai mult din degete și într-adevăr în farfurie a apărut mâncarea caldă, însă numai și numai după ce am gătit-o. Eu.

Prepar rețeta aceasta de ceva vreme, nimic complicat, nici rețeta nu este aceeași de fiecare dată, însă sunt câteva ingrediente pe care le păstrez la fiecare preparare. Dacă aș da deoparte parmezanul, ar fi o mâncare de post sau vegetariană, cum vreți. Am încercat și cu carne, însă mai mult îmi place fără carne.

Așa că în timp ce îmi pun într-un pahar un vin alb sec, îl dau deoparte când văd că ceasul îmi spune că este încă dimineață. Mai bine muzică. Nu prea tare că mă dor urechile. Tura asta quesadilla mea va avea și ciuperci. Am câteva ciuperci rămase de la pizza și le călesc primele în tigaie. Peste ele pun boabele de porumb și de fasole cu bob roșu, din conservă, bine scurse. Când s-au armonizat suficient invit și fâșiile de zuchini și la final un avocado mare, copt și pisat. Înainte de a închide focul pun și o mână zdravănă de parmezan, puțină sare, paprika, oregano, piper negru și ce condimente își mai dorește fiecare.

Când pun compoziția în lipie mai presar și niște parmezan, mai ajută lipia să se lipească pe margini în tigaia încinsă. Iau o gură de vin, parcă a trecut de douăsprezece și întorc lipia în tigaie să se rumenească și pe partea cealaltă.

De fiecare dată când gătesc acest fel de mâncare păstrez porumbul și fasolea din conservă, zuchini, avocado și parmezanul. Altfel ingrediente mai adaug sau scot în funcție de ce mai am prin frigider. Mai călesc câte o ceapă sau ceapă verde, ardei gras, 2 căței de usturoi, uneori roșii sau chiar roșii deshidratate și ce legume mă mai inspiră când și când. Sigur este o oră potrivită pentru vin. Și pentru quesadilla.

Pocnesc din degete pentru ultima oară și în față am o quesadilla aburindă și proaspătă care miroase ademenitor.

Să aveți poftă!

Ce s-a întâmplat?

Când eram mai tânără dădeam frecvent ochii peste cap când îi auzeam pe cei vârstnici câte planuri își făceau când urma să doarmă în altă parte decât în patul lor cel comod. Efectiv nu înțelegeam ce este așa mare problemă. Că nu pot dormi, că nu se odihnesc, că îi doare spatele, că e locul nou, că una că alta. Patul e pat oriunde ai fi.

Tot când eram mai tânără aș fi putut să dorm și pe bolovani. De altfel chiar s-a și întâmplat. Bine, nu am dormit eu efectiv, a dormit altcineva și eu am stat suport de drag pe aceeași bolovani ore întregi. Însă am dormit în fel de fel de paturi care mai confortabile, care nu, în cușetă de tren, în foste paturi de spital metalice și pe tot felul de canapele. Nimic nu mă deranja, puteam dormi și în picioare când mă ajungea oboseala de după distracție. De fapt oboseala nu mă prea ajungea pe mine, dar mai dormeam ca să nu cedez și să ajung să Doamne-ferește dorm prea mult.

Între timp am îmbătrânit și eu sau mi-a ajuns comoditatea la oase că se pare că nu mai pot dormi oricum și nici oriunde. Mă doare spatele, mă trezesc înțepenită, nu îmi place să fie prea rigid locul în care îmi așez oasele. Exact, fițe de om bătrân.

Recent am experimentat dormitul într-o canapea în care am mai dormit în urmă cu ceva ani și care nu mă deranja atât de tare pe cât m-a deranjat acum. M-am trezit de mai multe ori peste noapte, de dimineață a durat ceva să îmi pun toate oasele în mișcare și nici nu eram sigură dacă sunt odihnită sau nu.

Ce s-a întâmplat? Când s-a întâmplat? Când am devenit bătrână și comodă? Când a plecat dorința de aventură nocturnă cu drum de așternut străin? Este necesar să iau măsuri. Parcă prevăd că achiziționez un cort doar de dragul de a experimenta senzații noi de dormit. Hmm ce bine ar fi dacă ar încăpea în cort și patul meu…

Cărțile care reușesc să îmi curgă râuri

Până acum câțiva ani nu citeam cărți lacrimogene. Aveam eu parte de suficient de multă dramă încât să mai citesc și cărți care să mă inunde la propriu. Sau cel puțin asta credeam. Până mi-a picat în mâini Oamenii fericiți citesc și beau cafea care mi-a dat reset complet și m-a lăsat de la prima pagină într-un lac lacrimogen. De atunci am mai citit ce a scris Agnes Martin-Lugand, însă niciuna dintre celelalte cărți, drăguțe de altfel, nu au reușit să îmi mai curgă râuri.

În tot cazul schimbarea fusese pornită, odată robinetul deschis am simțit nevoia ca din când în când să îl aud curgând controlat prin intermediul unor cărți.

Așa am ajuns la Privighetoarea printr-o pură intenție neintenționată transformând-o pe Kristin Hannah în una dintre scriitoarele mele de de suflet la care mă întorc de fiecare dată când trebuie să golesc sacul în fantasmagoria proprie.

Spre deosebire de Agnes Martin-Lugand, la Kristin Hannah am găsit și în următoarele cărți drama frumos conturată pe care o caut uneori. Nu i-am citit toate cărțile, mai am și alte interese, însă cu timpul voi ajunge să îmi completez biblioteca.

Cu toate că nu citeam cărți lacrimogene, reușeam să citesc cărți care făceau cumva să se strângă carnea pe mine. Astfel că Agonie și extaz m-a purtat prin sentimente diverse, Prietena mea genială m-a trecut prin furie, revoltă, admirație. Privind înauntru m-a dus în zona de introspecție și de comparație pe principiul uff bine că asta nu am pățit. Iar 27 de pași m-a făcut să mă gândesc serios la cât de important este să primești ajutor și să fii acceptat pentru a te integra în societate, ceea ce înseamnă că nu doar omul trebuie să se adapteze societății, ci și societatea trebuie să se adapteze la om.

Îmi plac aceste cărți numite lacrimogene tocmai pentru că mă trec printr-o suită de sentimente și tocmai acest amalgan fac deliciul cărții. Plus faptul că explorarea imaginației este la cote înalte, mă transpun în sitațiile acelea sau mă gândesc cum ar fi dacă? Iar pe lângă toate acestea unele mai și vindecă, cele care nimeresc exact situațiile mele de viață.

Spor la citit cu sau fără râuri.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Măsuri europene spre civilizația românească.

Era inevitabil ca Primarul Bucureștiului, cel care este în funcție, să nu fie înjurat după primele două săptămâni. Păi a promis că face aia și aia și nu a făcut nimic. Faptul că nu putea pocni din degete ca să rezolve instant probleme pe care orașul le are de 40 de ani, nu mai conta pentru nimeni. Era inevitabil ca Primarul să nu fie înjurat și pentru că ne place să îi înjurăm pe toți cei pe care îi considerăm responsabili pentru nefericirea noastră.

Cumva, cum o fi reușit, dar după atâția ani de frig în casă, iarna aceasta cam de pe la jumătatea lunii ianurie, temperatura în casă nu prea a mai scăzut sub 23 de grade. Cred că au mai fost vreo două zile pe la 20 de grade, dar cam atât. Iar apa este în sfârșit fiartă, nu mai fac țurțuri în duș. Este prima oară în ultimii patru ani (și cred că nu greșesc când spun asta) în care iarna răcesc apa caldă.

Deja nu mai este o noutate, dar este pentru țara noastră în tot cazul. S-a implementat și la noi sistemul în care poți călători timp de o oră întreagă cu un singur bilet pe mai multe mijloace de transport în comun. Atenție! Doar cele de suprafață, ale STB-ului, metroul nu intră în discuție. Un astfel de bilet este valabil doar prin plata prin SMS la 7458 sau prin aplicația B-pay.

Începând de astăzi, o călătorie cu mijloacele de transport în comun STB, achitată prin platforme electronice de plată (SMS sau Aplicație), este valabilă timp de o oră din momentul achiziționării și poate fi utilizată pe mai multe mijloace de transport pentru a parcurge traseul.(sursa facebook).

Adică în cazul meu ca să ajung de pe Valea Argeșului la Plaza și înapoi îmi ia aproximativ o oră cu tot cu oprirea aferentă și 4 bilete pentru că folosesc căte două bilete pe sens. Acum folosesc din start doar un bilet, atâta timp cât plătesc prin metoda agreată. Da, este un pas spre civilizație europeană. Nu, nu cred că este o măsură suficientă de încurajarea șoferilor să își lase mașinile acasă, dar este un început.

În aceeași tonalitate și Ministrul Mediului încearcă o încurajare extrem de timidă și care va muri înainte să scoată capul în lume, însă trecem pe răbojul cu fapte bune. S-a implementat deja vinerea verdea, aceea în care angajații din instituțiile publice sunt încurajați să dea un exemplu pozitiv și să circule cu mijloace alternative de transport în detrimentul mașinii personale și poluante. Așa am aflat că unii aleși fac până la seriviciu 15-30 de minute de mers pe jos și am rămas nelămurită dacă de regulă în acest interval circulă cu mașina. Au și ei dreptate, de ce să ajungi pe jos în 15 minute la locul de muncă dacă poți ajunge în 5 cu mașina sau în 45 dacă doar stau în coloană.

Una peste alta primăvara vine cu intenții bune, sper că și durabile și mai sper și că nu trâmbițează 2 evenimente și se opresc.

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com

Primăvara se încăpățânează să vină

Ieri pe ploaia aceea care nu se mai oprea am trecut pe lângă un șir de corcoduși și caiși care erau plini de boboci și pe alocuri erau și câteva flori ivite de sub picăturile de ploaie. Era un frig de mi se înroșise nasul. Pesemene nu suficient de frig daca ploua cu picături de apă și nu de gheață, însă apa rece făcea să pară mai frig decât era.

M-am uitat la copacii ăia cu ceva uimire că la cum s-a prezentat prognoza meteo am fost convinsă că primăvara se va muta două-trei luni mai la vară. Dar nu. Primăvara vrea să vină, copacii vor să înflorească, anotimpurile încă își mai urmează cursul.

Mereu primăvara am un sentiment de revigorare, de înnoire, de proaspăt și de curat. Deși nu este. Cel puțin la noi în sector, ploia asta a făcut ca rahații ăia care tronau ghem pe trotuare, străzi, colțuri, peste tot ce să mai enumerăm, i-a întins și împrăștiat acum. Chiar și așa tot reușesc eu cumva să văd în începutul acesta de primăvară ceva frumos. Doar că anul acesta nu pandemia m-a indus în eroare, ci exact vremea aceasta tot mai greu de înțeles. Ba zile prea călduroase, ba ploaie rece, ba ninsoare la care tânjesc eu de Crăciun. Săptămâna trecută și acum două săptămâni au fost zile întregi în care am stat în tricou la soare. Era cald și bine și un soare atât de puternic că aveam impresia că plonjez direct pe nisip din ghetele grele de iarnă. Ca a doua zi să ningă de mă uitam dacă să pun sau nu niște globuri pe brazi că prea mă simțeam mai mult în iarnă. Îmi trecea repede când vedeam brândușele înflorite aplecate sub zăpada grea.

Acum îmi este clar că oricâtă zăpadă ar mai cădea din cer, primăvara vrea să vină. Vrea să ne arate o aparentă normalitate în haosul care ne înconjoară. Anotimpurile vor să ne țină ancorați în realitate, una normală, una de dinainte de pandemie, cu toate că mai aveam puțin și eram convinși că am lăsat pandemia în trecut. Însă încă este foarte prezentă și foarte activă și a reumplut spitalele.

Atât cu introspecția, astăzi ordonez gătitul în rubrici ca să nu mai pic în abisul lui eu ce mai gătesc și ca să îmi mențin optimismul de primăvară.

De pe vremea când era soare și februarie