Despre cadouri cu și fără motiv.

Cum e treaba asta cu cadourile?! Mi se pare mie sau doar mie că suntem cumva într-un punct al consumerismului în care aprecierile noastre au niște valențe după care se ghidează fiecare?

Ne plac cadourile? Da, categoric. Și mie îmi plac. Deși sunt pe cale să schimb ceva în familie legat de acest aspect. Să revoluționez tradiția cadourilor.

În mine se dă o mare luptă legat de cadouri când vine vorba de copil. Aș umple casa cu tot ce îmi doresc și cu fel de fel de jucării. Și pentru că am realizat repede că eu îmi doresc, rezist cu stoicism acestei tentații și nu cumpăr tot ce îmi doresc eu și în mare parte nici tot ce își dorește copilul la prima strigare. Prin decembrie pe acolo mă copleșesc toate motivele cadorisirii și mai exagerez, dar reglez eu și acest aspect din mers.

Legat de cadourile mele, eu nu am fost niciodată o persoană pretențioasă. Nu am pus în cadourile primite așteptările mele. Îmi doresc, îmi cumpăr sau amân până îmi permit. Cumva prietenii apropiați mi-au intuit dorințele în urma a multor discuții și am primit în mare parte exact ce îmi trebuia, aveam nevoie, sau îmi doream. Eu nu mă supăr nici pentru cadourile care nu mi se potrivesc. E ok să nu mă cunoască oamenii chiar la virgulă.

De-a lungul timpului nu prea am avut ocazia să experimentez primirea unui cadou fără absolut niciun motiv sau ocazie. Așa pur și simplu. Așa că atunci când m-am trezit cu un cadou într-o zi, m-am blocat. Nu am știut cum să reacționez. Iar uimită am rămas dacă și azi după multă vreme încă îmi amintesc acest aspect.

Se făcea că era înainte de pandemie, dar nu mai știu exact cât de înainte când m-am întâlnit cu una dintre prietenele mele care mi-a pus pe masă o carte. Pentru mine? Cu ce ocazie? Așa, pur și simplu, fără nicio ocazie, mi-a zis ea. Evident aprecierea mea despre mine era destul de sus încât am simțit nevoia să mă fac mică și să dispar. Îmi oferise o carte, nu un lingou de aur, deși am mai putea încerca o dată și cu lingoul, dacă stau bine să mă gândesc. Nu am reușit încă să citesc cartea respectivă, însă este pe lista lungă de așteptare și îi va veni rândul cât de curând.

Anul trecut în noiembrie  am pimit de la soțul meu ceva ce îmi doream de multă vreme și era de multă vreme pe lista mea de așteptare pentru când bugetul avea să permită achiziția. Și l-am primit. Nu era nici ziua mea, nici crăciun, nici nimic. Am fost convinsă că ăla avea să fie cadoul pe tot anul și aia era. Dar nu,  anul trecut am fost destul de răsfățată, recunosc. A fost un alt moment de blow my mind.

Între timp să știți că am lucrat la acest aspect și puteți sări cu lingourile în orice moment al anului,nu vă sfiiți.

Sentimentul acesta de a primi ceva, nu neapărat material în orice moment, fără o ocazie  aparte sau anume este unul cu o puternică încărcătură emoțională.  Cam pe același nivel cu al cadourile făcute de cineva special pentru mine. Am primit și astfel de cadouri lucrate manual. Adică cineva și-a luat din timpul lui, a investit probabil nervi și emoții să iasă bine, nesiguranța că poate nu îmi place. Cum să nu îmi placă? Îmi place tot ce este făcut de cineva. Mie îmi este greu să ofer ceva lucrat de mine, pentru că îmi lipsește răbdarea și de multe ori și cheful, dar de apreciat apreciez.

Mă tot gândesc de ceva vreme dacă în perioada aceasta consumeristă am renunța la cadorisirea de Crăciun sau de ziua aniversară a unui cadou și am oferi o carte într-o altă zi dintr-o lună în care nimic nu are legătură cu nimeni.  Oare cum ar fi?

Pe de altă parte mie chiar îmi place să ofer cadouri. Nu îmi plac în schimb frământările de a găsi cadoul potrivit, de a fi sigură că este ce trebuie, de a ști că celălalt se va bucura.

Complicat. Cum o dau, nu este bine.

boxes with christmas presents on table
Photo by Laura James on Pexels.com

„Cât a durat tu să pui vasele alea acolo în mașină, eu deja le spălam”

Eu și copilul suntem amatori de mămăligă. Fie că este moale și cade ușor din lingură, fie că este vârtoasă de o tăiem cu cuțitul, mămăliga se invită frecvent în farfuriile noastre. Nu știu cum este pe la alte case și cum sau mai ales în ce se pregătește acest fel de mâncat, însă eu păstrez tradiția de acasă și am un mic tuci pentru mămăligă. Tuci care rămâne cu o crustă galbenă după ce se eliberează de conținut.

Moment în care ajunge sub jet de apă și stă la înmuiat până crusta de pe fund se crapă și se umflă anunțând înmuierea. De ceva vreme de când folosesc constant mașina de spălat vase, după înmuiere, scurg apa, scot cojile de la mămăligă și așa cum este îl așez în mașină și drum bun spre raiul curățeniei. Tura aceasta am umplut mașina cu alte vase care urlau la mine și pe care le amânasem puțin de pe o zi pe alta suspinând în gând de cât de tare duc lipsa soțului care printre altele se ocupa și de vase și de mașina de spălat vase. De o lună îmi tot revine mie munca aceasta a vaselor, muncă de care m-am achitat onorabil, dar am avut un moment de slăbiciune în care modulul perfect job a dat rateuri și vasele au zăcut o zi și o noapte care pe unde au fost lăsate de izbeliște.

După cum ziceam, mașina fiind plină, tuciul a rămas tot în chiuvetă. Aveam opțiunea de a-l abandona în continuare ceea ce ar fi putut dura cam mult că în ultima vreme micșorându-se numărul de locuitori ai casei, s-a diminuat și numărul de vase murdărite, lucru care a atras după sine o folosire mai rară a mașinii de vase. Sau puteam să fac ceea ce mi se tot spune mie de fiecare dată când cineva extra familiei din casă mă vede că debarasez sau poluez, după caz, mașina de vase, că până stau eu după mașină mai bine îl curăț la chiuvetă. Ceea ce de altfel am și executat.

Ați putea crede ca dacă este înmuiată bine coaja aia tuciul doar se clătește cu apă după ce este golit și arată ca nou. Ei bine, nu. Exceptând faptul că am consumat multă apă pentru un tuci. Nu știu câtă că nu a fost un experiment, nu m-am uitat pe ceas înainte și după, dar am lăsat robinetul pornit a la long cât l-am curățat. Am pus detergent de vase pe burete de două ori și am folosit și buretele din sârmă pentru a curăța mai bine resturile lipite de pereții vasului și care se încăpățânau să rămână acolo. Mi-am zgâriat și o unghie cu ocazia aceasta în burete. După multă apă consumată, mult detergent, o unghie avariată și câteva minute mai târziu, tuciul a fost curat, lăsat la scurs și pus la locul lui o zi mai târziu. Vasele din mașină au ajuns la locul lor în aceeași zi pentru a face loc celorlalte vase murdare. Dacă aveam răbdare în 2-3 zile ajungea și tuciul spălat și la locul lui cu un consum mai mic al tuturor celor enumerate mai sus. Răbadarea cică-i o virtute, sau cel puțin așa am aflat eu citind cărți pentru copil.

Da, da știu că pare că încep să devin o maniacă ce tot scrie despre mașina de spălat vase, semn că nu prea am avut jucării când am fost mică și mă entuziasmez ușor de gadgeturile care îmi pică la orizont, dar cred că este scuzabil, iertabil, acceptabil. Mă tot minunez eu de mine cum pledam împotriva utilizării ei pe motiv că este ineficientă când o țineam doar ca să o șterg de praf, iar acum o ridic în slăvi cu fiecare ocazie pe care o am sau pe care mi-o creez singură. Cam așa e și cu cei care pe la începutul pandemiei râdeau de cei care începuseră să poarte masca pe stradă, iar apoi când virusul nu a plecat în câteva săptămâni cum speram toți de altfel, au schimbat macazul și au pornit robinetul îndemnului de a se purta masca. Cam tot așa și eu cu mașina mea.

O scurtă istorioară, atât, nimic mai mult. Vă las mai jos o alyternativă a mașinii de spălat vase 🙂 .

photo of a man washing dish plates
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Statul nu vrea ca studenții să se recreeze pe banii de la buget

Statul este hotarat să recupereze prin absolut orice mijloace deficitul bugetar. Hotărât ca după un an paralizant economic din cauza pandemiei și din cauza deciziilor proaste sau foarte proaste, să scoată bani și din piatră seacă. Atunci de unde să recuperezi bani? De unde să resuscitezi bugetul? Exact! De la cei cu nevoi mai mari. Unii dintre cei care pun umărul revenirii bugetare sunt studenții. Cei care urmează să fie viitorul țării, cei care sperăm să ne ofere soluții viabile, cei cărora să le facem loc să vină cu idei care să ne scoată din rahatul în care ne bălăcim de atât de mult timp. Ia mai lasă-i domnule să se descurce, ce atâta plimbare cu trenul? La ce ajută? Cui îi trebuie?

Un deputat, nu mai știu care, mintea mea refuză să rețină orice prostie, a spus că este de acord ca studenții să meargă cu trenurile în folosul studiilor, nu și în folosul distracției. Cum să se distreze studenții? Ferească Providența așa ceva. În niciun caz nu trebuie să îi ajutăm pe cei care nu au condiții financiare, dar totuși vor și pot să urmeze studii universitare. Îi și înțeleg de ce vor mulți dintre ei să plece în altă țară care îi apreciază imediat după terminarea studiilor și nu vor să dea nimic din ceea ce știu propriei țări.

Au tăiat biletele pentru tren ale studenților, însă au păstrat (sper că este doar o eroare temporară) biletele de tren pentru politicieni. Cu toate că aceștia beneficiază și de subvenție în cazul deplasării cu mașina. Adică un politician de ale cărui idei nu ne putem lipsi sub nicio formă și deh este necesar să ajungă la Capitală, îi dăm bilet de tren dacă dorește să vină cu trenul. Însă unui student care nu are salariu și trăiește tot din veniturile părinților, îi tăiem aceste bilete de tren. De ideile unui student nu avem nevoie. Nu ne interesează ce va avea el de zis pentru viitorul nostru. Nici nu știu dacă suntem de râs sau de plâns, cum de altfel nu știu nici ce m-a apucat să îmi vărs aici nemulțumirea. Că de alt altfel nu vin cu nicio concluzie, cu nicio sugestie, doar îngroș rândurile celor care spun în scris departe de ochii celor mulți că nu e bine când se iau decizii proaste. O să revin cu o altă postare în care o să scriu cum se rezolvă lucrurile în țara asta când soliciți ceva fără să faci vâlvă, scandal și când te comporți civilizat – la fel de civilizat ești ignorat.

woman walking on road
Photo by Ruslan Zzaebok on Pexels.com

Măgăria cabinetelor stomatologice în timp de pandemie

De aproximativ patru ani frecventez un cabinet stomatologic care este foarte aproape de locuința mea. Nu pot face comparații, nu am testat foarte multe cabinete până acum, de regulă mă fidelizez și acolo rămân atâta timp cât sunt și mulțumită. Ori eu mulțumită sunt. Dacă am avut o urgență chiar și cu copilul m-a primit fără să îmi spună fă programare și mai vorbim noi. Bine, urgența a fost urgență mai mult din perspectiva mea, în realitate a fost doar o constatare a ceva ce se întâmplase deja. Da, medicul stomatolog la care merg eu se ocupă și de adulți și de copii și mai face și radiografii simple în același cabinet. Altă mulțumire pe care o aveam legat de acest cabinet era că tot aici venea și medicul ortodont special pentru un număr limitat de pacienți.

Când a venit pandemia pe capul nostru, am decis să amân cât se poate mentenanța dentară din perspectivă stomatologică, însă la ortodont era musai să merg. Așa că am schimbat cabinetul pentru medicul ortodont. Imediat după deschiderea de după starea de urgență, cabinetele și-au luat măsuri ample de teama reînchiderii. Așa se face că îmi crescuse costul per consultație cu 45 lei. Ori aceasta nu era chiar o sumă mică pentru că dacă mă uit la procente aproape 50% nu este puțin. Dar, regula este regulă, cu cine să discuți. Aveam nevoie de ortodont.

Știu că vreți să știți ce primeam în plus de banii aceștia pe lângă consultul propriu zis. Ei, iată cum se desfășurau lucrurile: intram în clinică, mă dezinfectam și mi se lua temperatura, apoi îmi puneam lucrurile(geaca, geanta, viața) într-o cutie din plastic aflată la intrare și care nu era dezinfectată după fiecare folosire că doar acolo își punea lucrurile toți cei care treceau prin cabinet. Apoi îmi puneam bonetă, botoși și halat. Mă dezinfectam iar și semnam fișa pentru triaj epidemiologic. Tot acest pachet costa 45 lei. Mergeam așa bine blindată în cabinet, iar la plecare lăsam halatul și boneta în cabinet și botoșii în coș la intrare. De ce? Pentru că dezinfectau cu filtru UV halatul și boneta și le repuneau în folosință pe când botoșii îi aruncau. Iar la următoarea vizită plateam același preț pentru toată protecția asta. Nu plecam cu halatul acasă, nici cu boneta, nici nu mi le cumpărau de noi tura următoare. Îmi dădeau un halat refolosit și dezinfectat (sper), dar eu îl plăteam ca de nou. Cum vine treaba asta?

După câteva luni de nemulțumiri din partea clienților au renunțat la halat în primă fază, apoi la bonetă și au rămas doar cu botoșii pentru care nu ne-au mai taxat extra.

În partea astălaltă la cabinetul stomatologic, am primit doar botoși, niciun leu extra nu mi s-a luat pentru ei. M-am mirat cum așa. Medicul mi-a explicat că nu îmi sare covidul din păr ca să îmi dea cască, iar botoșii sunt pt că este mocirlă afară, altfel se spală pe jos.

În cabinetul unde își desfășura ortodontul job-ul au dat dovadă de exces de zel sau au gândit că fac afacerea vieții cu costuri suplimentare? A nu se înțelege că acuz ortodontul. Este un cabinet în care își desfășoară activitatea, nu este proprietate personală.

Pe de altă parte mă tot gândesc cum mulți arată cu degetul spre cei care nu merg la stomatolog spunând că este mai ieftin să previi decât să ajungi să tratezi. Da și eu sunt adepta mersului la dentist, pentru că am conștientizat că pentru mine igiena mea orală este importantă și pentru că îmi vreau toți dinții mei pe perioadă cât mai lungă de timp și pentru că îmi permit financiar. Însă acest serviciu nu este disponibil pentru toată lumea. Pe lângă faptul că nu avem educație în acest sens, nici nu își permite toată lumea financiar să meargă constant la stomatolog. Iar pentru cei mai mulți oameni 200 lei un detartraj este suficient de scump pentru a se lipsi de el chiar dacă se întâmplă o dată sau de două ori pe an, pentru că oamenii aceștia trăiesc la limita subzistenței. În toate condițiile acestea când vizita la ortodont și serviciile oferite de ortodont în general nu sunt printre cele mai ieftine, umflarea costurilor cu încă aproape 50 lei este foarte mult chiar și pentru cei care își permit astfel de servicii.

Tot aștept ca serviciile stomatologice să intre într-o grilă a sănătății, instituția aia pentru care plătim foarte mulți bani, dar din care beneficiem prea puțin. Măcar parte din banii ăia să ajungă și la clinicile dentare fiind o mână de ajutor pentru populație. Sau așa cum companiile private oferă servicii medicale private angajaților, să înceapă să ofere și servicii stomatologice, deși tot doar o parte a oamenilor vor fi beneficiari.

closeup and selective focus photography of toothbrush with toothpaste
Photo by George Becker on Pexels.com

Am citit: Trilogia sexului rătăcitor – Cristina Vremeș

Am zis eu că anul ăsta îmi iau revanșa cu cărțile de autori români contemporani și mă țin de cuvânt. Astăzi vin cu prima carte a Cristinei Vremeș.  Un roman pe care l-am încadrat și însușit cu dificultate. Inițial am simțit-o asemănătoare cu Elena Ferrante, dar doar la început și foarte puțin m-a dus gândul acolo. Debutul este dificil, însă pentru o carte de debut este bună, puternică și meditativă. Încerc să ignor ochiul critic ce nu îmi dă pace și să mă axez mai mult pe ce mi-a plăcut și ce a fost bine în acest roman. O să punctez la final ce mi-a îngreunat lectura.

Povestea pornește din titlu. Trilogia este a patru femei (povestea străbunicii se amestecă în poveștile celorlalte, însă este o poveste de luat în calcul), străbunica, bunica, fiica și nepoata, fiecare cu povestea proprie, cu rigorile societății, cu greșelile trecutului cu impactul mamei asupra personalității. Aici am simțit tema comună cu Ferrante, în comparația cu mama și munca perpetuă în a mulțumi elementul matern de o importanță covârșitoare pe tot parcursul vieții.

Mi-a plăcut tonul în povestea bunicii și în povestea fiicei, la nepoată se complică lucruruile. Se schimbă și tonul și greutatea cuvintelor, dar și dinamica. Personajele sunt puternice, închegate, construite cursiv.

Cele trei femei din generații diferite (păstrez linia trilogiei ca în titlu, nu merg pe tetralogie, așa cum aș fi tentată să o fac și înglobez povestea străbunicii în a celorlalte) se completează una pe cealaltă în tumultul vieții. Fiecare încearcă să scape de mama din trecut, fiecare își dorește un viitor altfel decât cel pe care i-l arată mama și fiecare este o mamă mai bună pentru propria fiică.

Unele scene se conturează frumos, ca desprinse dintr-un basm, altele se derulează cu o duritate frapantă, iar altele se cufundă în misticitate. Cartea în sine fiind o îngrengătură de drame personale, de voința de a fi și de a demonstra că pot mai mult și diferit decât le-a fost arătat până la un punct, de boală care poate măcina fizicul și psihicul.

Pe alocuri romanul mi s-a părut ceva cam lung care a dus la momente de umplere care plictisește, de un uz de cuvinte fraze și metafore puternice, chiar dure care au îngreunat textul și unii ar găsi ca neajuns și veșnicul dramatism al femeii din spațiul carpatic, însă eu personal acest aspect îl găsesc foarte potrivit ca abordare.

Cartea este foarte bună pentru debut scriitoricesc. Nu aș recomand-o pe post de carte de vacanță că tot ne bate vara la ușă, dar și cărțile cu impact puternic și frumos conturate sunt bine venite în peisajul literar.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Dintotdeauna mamele prietenelor mele au fost mamele potrivite pentru mine.

Nu citiți dacă simțiți nevoia să mă judecați. Este un text scris despre mine și pentru mine în mod public și asumat.

Sunt convinsă că nu sunt singura care a crezut sau a gândit treaba aceasta. Și la vârsta semi-înaintată pe care o am, tot am impresia că mamele prietenelor mele sunt mult mai implicate în relația cu fiicele lor adulte și mame la rândul lor, decât este mama în relația cu mine.

Prima oară când am început să o compar pe mama cu alte mame a fost încă de mică, destul de mică, însă suficient de mare ca să pot conștientiza și înțelege diferențe. Atunci am perceput-o pe una dintre mătuși ca pe o posibilă mamă. Se purta frumos cu mine, îmi răspundea cu respect, mă făcea să mă simt bine și mă amuza. Nu aveam toate acestea acasă, ori dacă existau, limitările erai mai puternic percepute. Mă gândeam uneori cum ar fi fost ca mătușa să îmi fie mamă.

Mai târziu în școala generală nu am simțit această apropiere către mamele colegilor de clasă. Nu eram nici cei mai uniți colegi și nici prieteni în afara școlii. Iar mamele lor erau cam ca a mea, mereu expeditive și grăbite și îngrijorate și nici nu le știam foarte bine.

Când am intrat la liceu am început să am prietene de suflet și implicit să ne cunoaștem familiile între noi. Mergeam în vizită una la cealaltă, la aniversări. Dintre toate, cel mai mult îmi plăcea și atunci și îmi place și acum, deși nu mai este în topul preferințelor, poate pentru că nu ne-am mai văzut de foarte mulți ani, mama Elenei. Pentru mama Elenei a fost a doua oară în viața mea când am simțit că poate fi mama mea. Că avea ceva care mă atrăgea la ea. Că o mamă te poate aprecia cu voce tare, că îți poate arăta gesturi de tandrețe și că îți poate declara iubirea ei. Adică nu toți părinții spun că aprecierea se face doar când doarme copilul ca să nu și-o ia în cap? A fost un real șoc pentru mine. Evident nicio relație cu propria mamă nu este ușoară, mai ales la adolescență, însă tot liceul am trăit cu impresia că dacă mama Elenei ar fi fost mama mea, mie mi-ar fi fost înzecit mai ușor. Prima oară când am discutat real și serios cu mama Elenei a fost când ea împlinise 18 ani (este mai bătrână decât mine. Elena evident!) și atunci am realizat că o mamă se abține să spună tot ce gândește pentru a păstra o armonie în familie când al ei copil este mai sonor decât probabil și-ar dori. A fost un duș cu apă rece. Să pui pe altcineva mai presus de tine. Și eram convinsă că Elena nu știa ce fel de mamă are în casă și că nu o apreciază la justa ei valoare. Pesemne traumele ei erau mult mai mici decât ale mele și nevoile ei diferite.

Pe măsură ce am crescut și am interacționat cu diverse mame sentimentul acesta de mai bine în altă parte m-a însoțit frecvent. Rar, foarte rar am întâlnit în cercul apropiaților mei mame pe care să nu îmi fi dorit să fie ale mele măcar puțin. Deși pe unele dintre aceste mame le cunosc de foarte mulți ani, încă mai constat cu uimire că am în comun cu ele mai multe lucruri decât au fiicele lor. Lucru care poate fi valabil și la mine, să fie alte fiice care să aibă în comun lucruri cu mama mea și pe care eu nu le am.

Sau poate toată treaba aceasta vine din nevoia de comparație. Îmi iau cumva revanșa fără să îmi dau seama și compar părinții mei cu părinții altora așa cum eu copil am fost comparată cu alți copii. Cine știe, posibil sau plauzibil.

Știu că mulți veți avea tendința de a mă trimite la psiholog ca să îmi elucidez gândurile, ceea ce nu ar fi greșit, însă eu cred că puțină introspecție solidară nu omoară pe nimeni.

Vă las, ca de multe ori în coadă de pește, merg să o sun pe mama să văd în câte feluri mă regăsesc în ea.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Filme românești pe care le-am văzut de zeci de ori și care încă nu mă plictisesc

Nu îmi dau seama dacă sunt mare fan al filmelor românești, sunt câteva care îmi plac și pe care le-am revăzut de atât de multe ori, încât le știu replicile pe de rost. Nu știu de ce nu mă plictisesc pentru că altfel nu am răbdare să revăd filme și seriale, poate așa la intervale foarte mari de timp. Ei da, am văzut Avatar și filmele cu Jason Statham de mai multe ori în ultimii zece ani și nu am leșinat pe scaun. Nu vreau să pic în plasa lui ‚nu se mai fac filme ca pe vremuri’, pentru că este bine că nu se mai fac așa, pentru că avem nevoie de evoluție și de povești spuse altfel, însă dintre filmele românești recente nu am vizionat tot ce a apărut, iar ce am vizionat nu tot mi-a și plăcut. Asta nu înseamnă că le ridic în slăvi pe cele vechi, unele sunt atât de plictisitoare, însă le voi menționa doar pe cele care îmi plac mie.

Nu am actori preferați din generațiile noi, nu pot spune că urmăresc un anume actor care îmi place mie de nu mai pot, însă dintre cei vechi mi-au plăcut foarte mult Toma Caragiu, Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică și Mihai Moraru.

Nea Mărin Miliardar

Cred că este filmul pe care l-am văzut cel mai mult și cel mai des. Pur și simplu nu mă plictisește. Mi-a plăcut de Amza Pellea cel mai mult în rolul acesta, filmele istorice nu m-au prins neapărat deși le-am văzut cam pe toate.

BD

Seria BD vine imediat după Nea Mărin în topul vizionărilor. Îmi place comicul de situație și îmi mai place că exprimă foarte clar cum suntem noi ca popor de ne dăm cu stângu-n dreptul.

Comisarul Moldovan

Este o serie care însumează și ceva umor și ceva seriozitate, dar și ceva din vremurile de atunci. Sergiu Nicolaescu a fost un bărbat care arăta bine și îngrijit și dădea bine pe sticlă. Poate că de aceea a și jucat în mai toate filmele pe care le-a regizat.

Haiducii lui șapte cai

Ei da, aici deja avem aventura, domnițe la ananghie, limbaj colorat și dreptate haiducească. Florin Piersic a fost probabil cel mai frumos actor masculin român din toate timpurile. Nu știu să îl fi egalat cineva din ce văd ochii mei prin cinema și teatru.

Liceenii

Este filmul adolescenței mele. Însumează o serie de copiii actorilor de atunci. De departe cel mai amuzant era Ionică jucat de actorul Mihai Constantin pe care l-am văzut ani mai târziu în Revizorul și mi s-a părut fenomenal. Apoi l-am văzut în filmul De ce eu? și am apreciat rolul avut acolo. Îmi place când un actor este versatil și poate trece de la roluri comice la cele serioase, sau dramatice. Nu sunt critic de film, însă pot și eu să îmi dau seama când rolurile nu se potrivesc actorilor respectivi.

De ce are vulpea coadă

Iar de aici intrăm în registrul filmului pentru cei mici. Am văzut de mai multe ori De ce are vulpea coadă pentru că acolo este replica ce mi-a ștanțat mie creierul și care mi-a schimbat într-o oare care măsură modul în care privesc lucrurile: cei care se iubesc încap și într-o cutie de chibrituri!

Veronica

Până și al meu copil a văzut filmul acesta de câteva ori deja. Este vesel, plin de culoare și creează o lume de basm. Iar unde este cântec și unde este muzică la noi are mare succes.

Cam atât îmi amintesc eu astăzi. Nu îmi dau seama dacă am omis ceva. M-am tot gândit dacă să pun poze din filme, dar până la urmă am decis să nu, nu e ca și cum aș arăta conjuncția lui Marte cu Uranus, am scris doar câteva rânduri despre câteva filme românești vechi care mi se par de actualitate după atâția ani și pe care le revăd cu plăcere de câte ori am ocazia.

Revizionare plăcută!

food snack popcorn movie theater
Photo by Pixabay on Pexels.com

„Poți să te gândești la ceva frumos ca să treacă timpul mai repede”

Am mai scris eu pe aici că sunt un adevărat star al cartierului. Sigur nu va mai dura mult până voi începe să împart autografe în toate direcțiile când fanii pensionari mă vor asalta cu frenezie. Da, evident, la bătrâni am eu succes, credeam că este limpede ca apa de izvor.

Eram cu copilul în autobuz pe timp de înserare. Copilul vădise o curiozitate din punct de vedere al traficului urban pe care o lămurisem din trei cuvinte, că la câte explicații ofer zilnic și la câte întrebări răspund, ăia de se ocupă de interogatorii sunt pistol cu apă. Da, sunt expertă în a răspunde la secundă. yyeey. Moment în care doamna din proximitate se simte datoare să ajute copilul să treacă peste disconfortul așteptării de a ajunge la destinație. Nu că ar fi avut ‘mneai de unde să știe cât stăm noi în autobuz sau dacă este sau nu copilul plictisit, că nu întrebase. M-am gândit că primește și previziuni astrale cu cuponul de pensie și am lăsat-o așa.

Se întoarce spre copil și îi spune că dacă vrea să treacă timpul mai repede și să nu se plictisească să se gândească la ceva frumos. Moment în care devenisem extrem de atentă și de curioasă să știu ce gând frumos aș putea împrumuta și eu în caz de plictiseală. Nu a trebuit să aștept prea mult pentru că a venit continuarea cu promptitudine de chirurg cu bisturiul în mână, nu din acela care te nivelează involuntar: ai putea să te gândești la o poveste (aha, hai că a început bine, mi-am zis) cum ar fi punguța cu doi bani sau capra cu trei iezi (și a dat-o de gard cu o viteză mai ceva decât cea pe care o avea atunci autobzuul în care ne aflam noi).

Da, da, știu,vârsta, alte vremuri, atât a prins, nu este la curent cu noutățile. Dar, cine a pus-o să deschidă gura?

Capra cu trei iezi este o poveste frumoasă? O fi! Însă nu văd nimic frumos să îți amintești în caz de plictiseală exact când vine lupul și mănâncă iezii, sau cum dă dovadă de viclenie pentru a i se deschide ușa, sau cum mama capră uneltește un plan de răzbunare spre pedepsirea lupului. Ori chiar cum iedul rămas în viață este prezent în cadrul tuturor atrocităților și rămâne teafăr la căpuț fără pastile și fără psiholog. Mai frumos de atât ar fi putut concura doar ca femeia să se apuce chiar ea să îi povestească întocmai întâmplările cu pricina.

Este un astfel de basm potrivit copiilor? Părerea mea strict personală: este. Nu citim doar despre roz, floricele și frumos pentru că întâmplător basmele pregătesc copilul pentru viață și uneori viața mai dă și lămâi și e nevoie să înveți sau măcar să afli că ai posibilitatea să faci limonadă. Însă nu consider că toate basmele sunt potrivite de la vârste fragede. Undeva cam după vârsta de cinci ani copiii pot începe să fie pregătiți pentru basme. Iar pentru cele care par agresive chiar mai târziu, șase, șapte ani.

În continuare sunt de părere că intruziunea face mai mult rău decât bine și că este necesar să învățăm să stăm fiecare pe scaunul propriu.

Cam atât. Merg să îmi pregătesc pixul și carnețelul că cine știe…

man and woman walking on gray concrete bench
Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

Aș putea să spun mic dejun din amintiri, însă poate fi și prânz și cină. Amintiri la stomăcel.

Omleta copilăriei mele este diferită de ce mănânc astăzi, însă nu foarte, păstrez elementele pe care le găsesc prin piață acum, iar atunci le găseam prin grădină de primăvara până toamna.

La țară omleta nu era neapărat un mic dejun, ci putea deservi ca prânz sau chiar cină. Era consistentă, calorică și extrem de gustoasă. Scotea bunica de la garniță și tăvălea într-o tigăiță o bucățică suculentă de carne bine făcută. Așa doar cât să se încingă puțin și să se topească untura de pe carne. După care punea pe rând câteva fire de ceapă verde, proaspete și fragede tocate nici prea mărunt, dar nici mare, o mână de leuștean tocat sau mărar după cum și ce dădea grădina și ouăle la final. Toate amestecate cu grijă. Când era gata omleta aceasta o răsturna pe o farfurie și cu o salată de lăptuci lângă. Delicios. Mâncam afară la aer sub o boltă din viță de vie.

Acum carne la garniță eu nu am, iar dacă aș avea nu aș mânca constant această omletă. Este gustoasă, dar și foarte calorică. De regulă eu păstrez proporția verdețurilor din omletă. O legătură de ceapă verde și una de leuștean sunt suficiente pentru a-mi satisface papilele gustative. Nu vă feriți de leușteanul în omletă, gustul este deosebit de bun.

Astăzi am simțit nevoia de o mâncare mai complexă, s-a nimerit că îmi servește și pe post de mic dejun și pe post de prânz. Leuștean în piață nu am găsit, nici mărar, era prea devreme când am vizitat eu piața. Așa că m-am mulțumit doar cu ceapa verde, cu câteva felii de bacon pentru crocânțeală, iar după ce s-au gătit și ouăle am presărat câteva fâșii de brânză cheddar. Salata este asortată gata ambalată de data aceasta, cea verde mă așteaptă liniștită în frigider. La final am asezonat totul cu o chiflă de la brutărie, se numește japoneză specială. Este moale. pufoasă și proaspătă.

Să vă fie de bine!

Am citit: Căsătorie din interes – Chris Manby

Este una dintre cărțile pe care eu le consider a fi din categoria celor care mă ajută să îmi limpezesc gândurile atunci când citesc prea multe cărți cu impact asupra mea sau când îmi solicit creierul citind două sau trei cărți concomitent. Nu mă judecați, cumva trebuie să îl și relaxez după ce îl suprasolicit, că nu-i obișnuit să fie bombardat cu multă informație.

Căsătorie din interes este o carte siropoasă, se citește rapid și ușor. Amuză și relaxează de aproape am avut impresia că sunt în vacanță. Păcat că s-a terminat cartea și cu ea și vacanța mea imaginară.

Are cam multă intrigă și răsturnări de situație pentru gustul meu, dar ar fi culmea să mă mai și plâng după ce că mă ajută să mă destind.

Acțiunea cărții se petrece într-un oraș micuț, exclusivist, pe pământ american. În acest micuț oraș trăiesc doar oameni care sunt înfiorător de bogați. De ce e înfiorător să fii bogat? Păi nu știu cum e să fii bogat și m-am gândit că sună mai bine înfiorător. Ținând  cont și de comportamentul personajelor din carte: bârfitoare, obscene, fără scrupule, da, cred că înfiorător este un termen potrivit.

Răutățile protagoniștilor sunt la ordinea filei, la fel și minciuna și aparența de tip instagranistă. Adică o lume superficială trăită superficial fără valori sănătoase.

Nu am prea multe de spus despre cartea aceasta decât că a pregătit terenul pentru a mă întoarce la cărțile grele care nu mă mai fac să mă simt în vacanță. Dar, ce ar fi viața numai o vacanță? Poate există riscul să mă transform într-o scorpie fără suflet. Nu îmi fac griji, nu cred că se poate mai mult de atât. Sau se poate!?

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.