Cum e treaba asta cu cadourile?! Mi se pare mie sau doar mie că suntem cumva într-un punct al consumerismului în care aprecierile noastre au niște valențe după care se ghidează fiecare?
Ne plac cadourile? Da, categoric. Și mie îmi plac. Deși sunt pe cale să schimb ceva în familie legat de acest aspect. Să revoluționez tradiția cadourilor.
În mine se dă o mare luptă legat de cadouri când vine vorba de copil. Aș umple casa cu tot ce îmi doresc și cu fel de fel de jucării. Și pentru că am realizat repede că eu îmi doresc, rezist cu stoicism acestei tentații și nu cumpăr tot ce îmi doresc eu și în mare parte nici tot ce își dorește copilul la prima strigare. Prin decembrie pe acolo mă copleșesc toate motivele cadorisirii și mai exagerez, dar reglez eu și acest aspect din mers.
Legat de cadourile mele, eu nu am fost niciodată o persoană pretențioasă. Nu am pus în cadourile primite așteptările mele. Îmi doresc, îmi cumpăr sau amân până îmi permit. Cumva prietenii apropiați mi-au intuit dorințele în urma a multor discuții și am primit în mare parte exact ce îmi trebuia, aveam nevoie, sau îmi doream. Eu nu mă supăr nici pentru cadourile care nu mi se potrivesc. E ok să nu mă cunoască oamenii chiar la virgulă.
De-a lungul timpului nu prea am avut ocazia să experimentez primirea unui cadou fără absolut niciun motiv sau ocazie. Așa pur și simplu. Așa că atunci când m-am trezit cu un cadou într-o zi, m-am blocat. Nu am știut cum să reacționez. Iar uimită am rămas dacă și azi după multă vreme încă îmi amintesc acest aspect.
Se făcea că era înainte de pandemie, dar nu mai știu exact cât de înainte când m-am întâlnit cu una dintre prietenele mele care mi-a pus pe masă o carte. Pentru mine? Cu ce ocazie? Așa, pur și simplu, fără nicio ocazie, mi-a zis ea. Evident aprecierea mea despre mine era destul de sus încât am simțit nevoia să mă fac mică și să dispar. Îmi oferise o carte, nu un lingou de aur, deși am mai putea încerca o dată și cu lingoul, dacă stau bine să mă gândesc. Nu am reușit încă să citesc cartea respectivă, însă este pe lista lungă de așteptare și îi va veni rândul cât de curând.
Anul trecut în noiembrie am pimit de la soțul meu ceva ce îmi doream de multă vreme și era de multă vreme pe lista mea de așteptare pentru când bugetul avea să permită achiziția. Și l-am primit. Nu era nici ziua mea, nici crăciun, nici nimic. Am fost convinsă că ăla avea să fie cadoul pe tot anul și aia era. Dar nu, anul trecut am fost destul de răsfățată, recunosc. A fost un alt moment de blow my mind.
Între timp să știți că am lucrat la acest aspect și puteți sări cu lingourile în orice moment al anului,nu vă sfiiți.
Sentimentul acesta de a primi ceva, nu neapărat material în orice moment, fără o ocazie aparte sau anume este unul cu o puternică încărcătură emoțională. Cam pe același nivel cu al cadourile făcute de cineva special pentru mine. Am primit și astfel de cadouri lucrate manual. Adică cineva și-a luat din timpul lui, a investit probabil nervi și emoții să iasă bine, nesiguranța că poate nu îmi place. Cum să nu îmi placă? Îmi place tot ce este făcut de cineva. Mie îmi este greu să ofer ceva lucrat de mine, pentru că îmi lipsește răbdarea și de multe ori și cheful, dar de apreciat apreciez.
Mă tot gândesc de ceva vreme dacă în perioada aceasta consumeristă am renunța la cadorisirea de Crăciun sau de ziua aniversară a unui cadou și am oferi o carte într-o altă zi dintr-o lună în care nimic nu are legătură cu nimeni. Oare cum ar fi?
Pe de altă parte mie chiar îmi place să ofer cadouri. Nu îmi plac în schimb frământările de a găsi cadoul potrivit, de a fi sigură că este ce trebuie, de a ști că celălalt se va bucura.
Complicat. Cum o dau, nu este bine.
