De ce? De ce? De ce?

Am găsit cărțile acestea, la editura Casa seria Junior, care răspund la câteva întrebări atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Ca orice carte destinată copiilor care lămurește câte ceva și pe părinte. Sunt recomandate categoriei de vârstă 2-4 ani, dar ca de obicei, depinde de cooperarea fiecărui copil. În colecția editurii sunt mai multe cărți pentru aceeași categorie de vârstă, însă eu le-am ales pe cele zonei noastre de interes.

Am avut ceva îndoieli pentru că nu știam dacă al meu copil va mai fi interesat de genul acesta de carte, însă am fost foarte surprinsă să constat cât de acaparat a fost de paginile cartonate și colorate.

După aproape două săptămâni de citire, răsfoire, discutare, dezbatere am găsit „sertărașe” nedescoperite de prima dată și fiecare a fost un motiv de bucurie pentru că tare mult i-a plăcut copilului să descopere alte imagini sub cele de pe pagină.

Cărțile sunt despre emoții, despre validarea acestora, despre temerile pe care le au cei mici. Despre ce înseamnă să împarți, să îți ceri scuze. Despre faptul că este normal să te și superi pentru că nu este nimeni zen absolut pe lumea aceasta. Sunt utile în familiile cu frații care își împart jucăriile și părinții deși nu ar vrea. Mai vorbim pe baza lor și despre ceas, zile, luni, anotimpuri, toate lucrurile acelea care dau bătăi de cap la o vârstă mică.

Noi discutăm foarte mult când le citim și le citim zi de zi prin rotație de mai bine de două săptămâni. Temele propuse în cărți ne permit de fiecare dată o altă abordare. Cel puțin la nivel teoretic știm cu toții cum ar trebui să se desfășoare lucrurile.

Greu de crezut, dar de la un timp este chiar posibil și real un moment de relaxare fără copii activi.

Izolarea m-a ținut departe de cartier, însă acum îmi iau revanșa.

Am stat izolată atâta timp și implicit departe de lume, dar mai ales departe de lumea dezlănțuită a cartierului. Practic m-am retras în bula mea lucru care mi-a dat impresia că trăiesc într-o lume civilizată, calmă, cu bun simț, cu respect față de cel de lângă tine. De la înălțimea apartamentului în care locuiesc se mai auzea doar decibelul rătăcit de la câte un vecin care încurca apartamentul cu clubul. Se mai întâmplă și confuzii. Am auzit că de la pandemia asta ni se trag acum toate ponoasele.

Am ieșit din casă de ceva vreme, chiar dacă nu eram in cea mai bună formă a mea, am cam tras de mine pentru că era necesar. Și mi-am dat seama că mi-a fost dor de cartier. De aerul ăsta mohorât și trist. De toți rahații împrăștiați pe peste tot de la ploaia aceasta de iarnă care mă induce în eroare că nu mai știu dacă este iarnă, toamnă, primăvară, așa cum mă induce în eroare trotuarul care pare sigur, dar pe care nu am pe unde să calc. Ba mașini, ba rahați, ba gunoaie. Cum să nu îți placă așa ceva? Aproape că nu îi înțeleg pe cei care s-au retras la case și mai ales la țară pe lângă Capitală. Cum să nu îți placă la bloc? Cum să vrei să pleci dintr-un cartier atât de divers și de ofertant în ale comediei, exagerării, ridicolului și băgatului în seamă.  Am mai zis eu pe aici că în al meu cartier oamenii sunt campioni la băgatul în seamă.

Acum ceva vreme când era afară o căldură de aproape te pregăteai să faci plajă și nu să pui cinci cojoace pe tine, al meu copil era în programul de primăvară. Un adevărat afront în acest cartier. Nu avea căciulă pe cap, nici mănuși în mâini și mai avea și geaca descheiată. Traversând pe trecerea de pieton ca niște persoane civilizate unde ne înscriem cu succes, aud o voce care strigă insistent în urma mea să îi pun copilului căciula pe cap că se îmbolnăvește și este grav ce am făcut eu. N-am apucat să termin traversarea că doamna în cauză mă ajunge din urmă și își continuă tirada. I-am spus civilizat să își vadă de treburile proprii că ale mele sunt treaba mea. Iată că pe oamenii ăștia băgăcioși nici apocalipsa lui George Bonea nu le schimbă năravurile.

În altă zi când mă întorceam din parc se auzea în atmosferă o doamnă care țipa și certa pe cineva. Mă gândeam că cine știe ce mamă și-a ieșit din pepeni și a cedat impulsului de moment și a început să zbiere la un copil mic ce își ține capul plecat în timp ce îl ține de mână ca să nu aibă scăpare, dar mintea mea ilustră a fost înșelată. Zbieretele erau într-adevăr de la o doamnă însă nu erau îndreptate către un copil, ci către un câine. Doamna îl ținea de lesă și îl întreba tare ca să audă și câinele că este lucru știut că au probleme cu auzul, de ce avea un anume comportament neacceptat. Câinele se uita la ea și dădea voios din coadă semn că este profund afectat de comportamentul stăpânei lui.

La poștă! Ah, cum să uit eu de poștă? Acest loc aproape magic unde se întâmplă minuni zi de zi. Asta ca să rămân în registrul boem și să nu îmi scape circ. Înainte de pandemie când intrai în poștă practic te atașai de grupul deja format acolo de aveai impresia că sunt lipiți între ei așa de înghesuiți erau. Acum de când cu pandemia poșta este aerisită, sunt oameni doar la ghișee, coada este semidistanțată afară fie ploaie fie vânt. La recenta vizită la poștă – aș fi vrut să spun ultima vizită, dar nu are rost să mă mint – erau acolo doi oameni în etate (cum altfel) cu aceeași problemă: așteptau niște bani care nu ajunseseră și asta era clar din vina angajatului poștei pentru că nu voia să le dea banii. Nu știu exact cât a înercat să îi lămurească, cât le-a explicat sau câtă răbdare a avut (de parcă oamenii ăia au avut vreodată răbdare), cert este că eu am ajuns în momentul în care strigătele erau înălțătoare. Doar este lucru știut că la noi până nu urli puțin la cel din fața ta nu ești cineva. Până am plecat eu nu se rezolvase nimic, iar replica angajatei a fost de un real profesionalism: nu am banii, ce vreți acum, să îmi dați și două palme?

Vă rog nu vă îngrămădiți să vă mutați în cartierul în care locuiesc eu că suntem și așa prea mulți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Zăpada atunci și acum.

Am ieșit ieri cu copilul la fleșcăială zăpadă și ne-am bulgărit cu o zăpadă semi înghețată, semi fleșcăită. Ba chiar a ieșit și un înger în mai multă apă și mai puțină zăpadă. Noroc cu hainele astea impermeabile că poate și copilul să se bucure de zăpadă. În fiecare iarnă zăpada este din ce în ce mai puțină și mai scumpă la vedere de mă tot gândesc dacă  peste ani cei din generațiile viitoare vor merge în alte țări ca să vadă și ei zăpadă în viața lor. Asta sperând că va mai fi pe undeva. Dacă nu, Antarctica în expediție.

Când i-am schimbat mănușile copilului că se udaseră – mănușile  nu copilul – m-am transportat instant în copilăria mea. De altfel mă întorc frecvent în copilăria mea prin prisma copilăriei copilului meu.

De data aceasta mi-am amintit cum era când ieșeam noi afară acum douăzeci și mai bine de ani. Stăteam mult afară, cu orele și nu aveam haine impermeabile. Zăpada era zăpadă. Dacă ne puneam mușchii la treabă făceam de un mini munte pe post de derdeluș. Să nu mai spun că puteam construi cazemate fără problemă că aveam din ce.

Am auzit la un moment dat acum câțiva ani o doamnă doctor pediatru care era foarte supărată că acum 15-20 de ani stăteau cei mici afară câte 3-5-7 ore fără întrerupere inclusiv iarna când era frig, pe când acum stau afară cel mult o oră dacă o stau și pe aia. Da, însă când eram eu copil eram pe stradă mulți copii și mai mari și mai mici, fără trafic auto și fără părinți. Nu stătea nimeni cu noi pe stradă 5 ore. Pe când acum nu mă țin balamalele pe mine să stau cu copilul afară 5 ore. Chiar nu pot.

Revenind la zăpada noastră, îmi amintesc cum nimeni nu intra în casă până nu era chemat/strigat. Să intri în casă fără să fii chemat era o greșeală capitală. Că nu știu cum se făcea că dacă stăteam atâtea ore afară în zăpadă nu își punea niciun părinte întrebarea că am fi uzi, înfrigurați, infometați, deshidratați, însă în momentul în care ne vedeau în casă și ne luau hainele la control nici că mai ieșeam. Nu am înțeles niciodată de ce nu ne lăsau să ne schimbăm, nu ne hrăneau, adăpau și ne deschideau ușa. Te prindeau în casă, vedeau că ai mănușile o combinație de gheață cu zăpadă întărită și te sechestrau la căldură. Așa că de sete lingeam zăpadă, iar de foame tot zăpadă și jumătate de zi stăteam doar afară. Și pe bună dreptate, ce să fi făcut în casă? Jucării nu prea aveam, jocuri nu prea știam și cam tot ce nu avea legătură cu școala trebuia tratat cu delicatețe ca să nu supărăm. Dacă ne plictiseam și ne apucam să jucăm cărți, mai bine ne apucam de niște exerciții la matematică dacă jocul dura mai mult decât se derula în mintea unuia dintre părinții autoritari. Pe când acum lucrurile sunt diferite, copiii au foarte multe activități în casă. Unii chiar preferă să stea mai mult în casă decât afară unde este frig.

Deci, azi o mai fi ceva zăpadă afară? Măcar pentru o oră că sanie și așa avem ca să infrumusețeze balconul.

cold snow wood man
Photo by Yan on Pexels.com

Boala aceasta mi-a permis să zac așa cum nu am mai zăcut de multă vreme

Când eram acasă orice viroză era tratată pentru început cu o zi de zăcut. Stăteam o zi în pat înfofolită până în dinți cu o pătură ori pilotă. Stăteam acolo în suc propriu și mă muram, transpiram, primeam ceai la pat și un ou fiert moale. Asta era mâncarea pe toată ziua. Nu puteam mânca și nu eram obligată, dar un ou fiert moale era musai și multe, multe căni cu ceai cu lămâie. Plus tratamentul adecvat bineînțeles. După ziua aceasta de zăcut dispăreau jumătate din simptome, pofta de mâncare revenea, puteam înghiți, mai tratam ce rămânea, dar nu mai zăceam. Nu îmi plăcea când eram bolnavă, mai ales că mă îmbolnăveam des, foarte des, dar îmi plăcea ziua aceasta de zăcut. Primeam de la mama atenție într-o zi cât pentru un an, mai scăpam și de îndatoriri casnice. Cum să nu îmi placă!

Când m-am căsătorit zăcutul nu a venit cu mine. M-am căsătorit cu însuși Ahile în ale bolilor, adică doar un călcâi și acela rezistent avea o sensibilitate, altfel omul nu cred că auzise de viroze sezoniere până la mine. Nu-i nimic, l-am ajutat eu să le și cunoască. Doar nu poți trece prin viață chiar așa să nu știi ce e aia o răceală amărâtă în care simți că e sfârșitul. În tot cazul, cum nu știa ce e aia a fi bolnav, nu știa nici de zăcut, nici de ceai cald, nici de ou fiert moale. De niciun ritual din acesta preistoric nu știa Ahile. Așa că nu am mai zăcut că doar nu m-am căsătorit cu mama și nu avea cum să nimerească ceaiul exact ca ea, iar de ou moale ce să mai zic, nu mai zic că nu putea fi vorba.

Cum anul acesta a venit infectarea pe capul meu și nu s-a dat dusă până nu m-a răsucit pe toate părțile am avut ceva zile de zăcut fără să vreau. Nu am primit ou moale că nu a fost nevoie, dacă aș fi cerut cu siguranță aș fi primit un ou (nu garantez pentru moale, dar pentru ou da), în schimb am primit atenție mai mult decât ar fi fost necesar ținând cont de boala care ne era musafir în casă.

Între timp au trecut aproape zece ani de când m-am mutat de la mama de acasă și maturizarea mea a constat și în a nu mai simți nevoia de a primi atenție prin boală. Cu toate că zăcutul acesta de acum mi-a permis să mă deconectez și să mă odihnesc, nu mi-a plăcut. E ciudat să spun după atâta timp și după relația specială pe care am avut-o cu zăcutul că acum chiar nu mi-a plăcut și că mi-am dorit să mă ridic, să fiu activă, să nu zac. Gata cu zăcutul. Mai ales acum când a venit iarna, este zăpadă afară, avem de ridicat un om de zăpadă.

Spor la săniuș.

apartment bed carpet chair
Photo by Pixabay on Pexels.com

Încă una despre Moș Crăciun și sper că și ultima

Este despre mine, nu despre alții că nu știu cum funcționează fiecare și nici cum gandește fiecare și nici nu cred că vreau să știu în acest moment. Am mai spus eu pe aici că nu îmi place personajul acesta creat numit Moș Crăciun. De fapt îmi plac figurinele, poveștile, filmele și chiar și desenele cu și despre subiect și personaj atâta timp cât știm toți că fantezia e fantezie și realitatea e realitate. Nu mă deranjează nici că al meu copil are prieteni imaginari chiar dacă fac parte tot din domeniul fanteziei. Știu că este o etapă care va trece. Da și treaba asta cu Moș Crăciunul va trece pe măsura anilor, însă este foarte posbil să se lase cu supărări, cu m-ai mințit și cu dezamăgire. Posibil, nu spun că și neapărat. Ori că toți trec prin asta. Pur și simplu nu îmi place minciuna asta. Uite, eu îmi bat capul atâta timp, iscodesc, întreb, caut, studiez zeci de site-uri sau magazine și la final își atribuie toate meritele un bărbos inexistent.

Eu doar cu Moș Crăciun care aduce cadouri am o problemă, cu restul nu. Împodobesc casa și bradul încă de la începutul lunii decembrie, îmi plac foarte mult decorațiunile și îmi place enorm să decorez. Anul acesta sub brad a fost și un set de lampioane care între timp au fost agățate într-o anume cameră. Am lăsat lampioanele aprinse pentru că ne-am trezit dimineața foarte devreme și era o lumină difuză, feerică. Deci, poveste.

Toate cadourile tuturor celor din casă ajung sub brad. Păstrăm mister până la capăt. Îmi place povestea, îmi place misterul, îmi place să îmi surprind familia, să le văd bucuria când despachetează. Și mai ales, îmi place să primesc codouri. Dacă nu îmi place Moș Crăciun nu înseamnă că scot totul din context și arunc la gunoi tot pachetul.  Nici Moș Nicolae nu îmi place, însă și acolo cadourile se pun tot în ghete așa cum am moștenit tradiția. Nu mă deranjează aceste obiceiuri, ci minciuna creată în spate. De ce să vrei ca al tău copil să atribuie unui personaj tot efortul tău? Nu vrei să auzi de al tău copil: wow mi-ai luat exact ce mi-am dorit! Zic.

În concluzie, nu îmi place Moș Crăciun, dar îmi place să primesc cadouri și să ofer cadouri. Îmi place surpriza și îmi plac căutarea și frământarea pentru găsirea celui mai  bun cadou.

Aviz celor care au impresia că dacă nu îi spui copilului că Moș Crăciun există îi strici copilăria, povestea, magia, lumea feerică și implicit viața. Nu îmi place când citesc pe undeva că sunt oameni cărora le este milă (da, chiar millă) de cei care aleg să fie diferiți fără a deranja pe nimeni în fond. Poți aduce magie în viața copilului și fără să îi spui o tonă de lucruri neadevărate jurând că e real tot ce spui tu. Dacă nu e ca altul nu înseamnă că este rău. Că mâine-poimâine ne întoarcem la barză și zău că nu este ceva bun.

Fiecare alege ce povești să spună.

man in santa claus costume
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Am citit: O toaletă a la Liz Taylor – Rodica Ojog Brașoveanu

Am încheiat anul cu o carte scrisă de autor român și am început anul în aceeași notă.

Nu am citit până acum nimic scris de Rodica Ojog Brașoveanu și adevărul este că nici nu știam despre ea mare lucru. Dar mă bucur tare când descopăr cu încântare scriitori români care scriu cărți care abia așteaptă să fie citite.

Știți cum este cartea aceasta? Numai bună de citit acum. Bine înfofolită într-o pătură groasă în fața unui șemineu pe un balansoar care se încăpățânează să nu se balanseze. Cu o cană mare cu ceai de iarnă, fierbinte lângă și cu această carte în față. Să fie zăpadă multă afară. Zăpadă din aceea care scârțâie sub tălpi când calci greoi pe ea. Și un ger care îți șfichiuie obrazul când te prinde cu fața golașă.

Așa este cartea asta. Moale, caldă, intrigantă, ca o doamnă în etate care încă te servește cu cafea și cu dulceață pe farfurioară ca în vremurile de care mai citim doar prin cărți, unele chiar pline de praf.

Și stând așa bine înfolfolită în pled aflu despre Mircești, despre craiul Dragu, despre soția sa Anca, despre Colonel, despre Mirciulică și toate personajele creionate de Rodica Ojog Brașoveanu în cartea aceasta numită O toaletă a la Liz Taylor și care este a șasea carte din seria Melania Lupu. Știu încep și eu cu finalul, dar așa mi-a picat în mână, trebuia să mă documentez mai bine înainte de achiziție. Însă chiar și așa, poate fi citită ultima carte din serie. Există câteva trimiteri la celelalte cărți, însă povestea în sine este independentă de celelalte povești și poate fi citită fără să ridice probleme.

Romanul este unul polițist, are intrigă, are anchetă, are o ușoară aventură și multă supoziție. M-a dus cu ușurință cu gândul la ecranizarea după Enigma Otiliei a lui Călinescu. Lumea bună și restul, artă cu nume grele, cei de sus și cei de jos în societate. Amantlâcuri mai mult sau mai puțin cu perdea. Aparențe mai mult sau mai puțin păstrate. Și o crimă de deslușit.

M-a prins cartea, este ușor să te lași purtat de poveste, nimic complicat, deși la un moment dat te întrebi cine este ucigașul care a curățat lumea de un misogin deșănțat că de-aia îi zice carte polițistă. Misterul nu rămâne nedeslușit până la final și misterul se risipește între paginile ușor gălbui. Iar portretizarea personajelor întregește povestea expusă.

Dați o șansă cărților de autori români. Eu mi-am propus ca anul acesta să înclin balanța mai mult în favoarea lor, vom vedea dacă îmi și iese.

Citiți. Nu doare ba este chiar plăcut.

Am nouăsprezece grade în casă și îmi îngheață mâinile, nasul și picioarele

Știu că unii se simt bine la temperaturi scăzute, însă nu este cazul meu. Nu îmi place nici să scot limba de căldura la 45 de grade. Însă da, chiar îmi place iarna în casă să fiu îmbrăcată comod și lejer. Nu îmi place să fiu cu 7 țoale pe mine, nici cu polar, nici cu ciorapi flaușați ca să îmi conserv temperatura corpului. Îmi place să fiu în tricou cu mânecă scurtă.

Mai toată iarna cât a fost ea până acum au fost 19 grade în casă. În unele camere chiar 18. Sufrageria este mai călduroasă pentru cu nu este niciun perete afară și mai încălzesc puțin și devicer-urile pe care le avem pornite. Însă ca să cresc temperatura la 21 sau chiar 22 de grade și asta doar în sufragerie a fost nevoie să pornesc aerul condiționat. Asta în contextul în care până la gerul acesta recent, iarna a fost destul de blândă. Poate dacă și blocul ar fi reabilitat termic temperatura aceasta de acum ar fi diferită în plus fără întervenția aerului condiționat. Cel puțin sper ca reabilitarea aia să nu fie în van.

Totuși să ținem cont că în astfel de apartamente locuiesc foarte mulți oameni vârstnici cu probleme de sănătate și care resimt frigul altfel. Clar au nevoie de mai mult de 18-19 grade. Dar de ce să ne gândim și la ei? Să se adapteze până la urmă, chiar așa.

Nu se pune problema să mă încălzesc cu o baie fierbinte că și apa e tot așa cam cum e și căldura. Când e, când nu e. Ia ghiciți spre ce înclină balanța?

Pe de altă parte că tot vorbim de democrație (destul de alterată în ultimul an, dar intru în altă discuție) și dacă tot plătesc un serviciu, aș vrea să și aleg. Aleg eu ce temperatură să am în casă. Aleg eu dacă vreau să am 19 grade sau 25 de grade în casă. Și prefer să nu fiu atenționată pentru că mă plâng când un sistem întreg a fost lăsat în paragină ca acum să sufere o întreagă populație urbană. Și nu este corect nici să mi se spună acum să am răbdare când răbdare am de zeci de ani. În speranța că reabilitarea chiar va fi eficientă (nu ca la blocuri) și tot se estimează un timp al lucrărilor care se întind pe 16 ani. Deci, cum e cu răbdarea? Că în 16 ani până și al meu copil este major.

Asta este în contextul în care Primarul Capitalei a spus ca răspuns la plângerea unei doamne că are 19 grade în casă că în alte țări aceasta este o temperatură optimă. Apreciez reacția promptă a lui Nicușor Dan care a explicat ce a vrut de fapt să spună. Este bine că nu lasă loc de interpretări ulterioare, însă nu s-a înțeles nimic greșit, s-a exprimat foarte clar. Aveți întreg articolul aici și intervenția ulterioară a Primarului.

Înțeleg că s-a săturat de plângeri, este normal ca în 3 luni să nu poată rezolva ce s-a lăsat în paragină timp de 30 de ani, însă este necesar ca și el să înțeleagă că și noi suntem sătui de această situație și pe lângă pandemia asta care ne sufocă încet și sigur, plus restricțiile aferente, plus statul destul de mult în casă, să mai și tremuri este prea mult. Așa că da, deși situația aceasta nu este din vina Primarului actual, nu are altceva de făcut decât să suporte plângerile și criticile aferente pentru că oamenii sunt pur și simplu sătui.

Concluzie nu avem, doar așteptări: să vină primăvara!

woman sitting on the floor using a laptop
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Ultima noapte din an cu covid, prima zi din an covidată

Mi-a fost frică de această boală. Foarte frică. Am tratat această epidemie cu maxim simț de răspundere. Am respectat starea de urgență, nu am chemat oameni la mine, nu m-am văzut cu nimeni. Pe lângă tot ce tronează pe dulapul de la intrarea în casă, anul acesta și-a făcut loc și un turn din cutii cu măști și o adunătură de sticle cu dezinfectant. Port mască afară în aer liber de pe vremea când nu era obligatoriu pentru că în zona în care locuiesc eu era foarte aglomerat.

Că m-am dezinfectat mereu când ieșeam din lift, apoi când ieșeam din scara blocului, apoi pe stradă încă de câteva ori, apoi de la capăt când intram în scara blocului și acasă mă spălam pe mâini cu săpun și cu apă rece, sunt deja lucruri pe care le-am tot scris pe aici. Apa caldă în plină pandemie a fost o mare provocare. Nu, nu s-a rezolvat între timp. Între timp ne mai încălzim și cu aerul condiționat când este foarte frig afară. Cum ar veni am avansat,  doar că spre mai rău.

Cumva totuși în ciuda măsurilor poate exagerate în viziunea unora mai relaxați am reușit totuși să iau acest virus. Nu știu cum, nici când și cu greu mi-am dat seama că m-am infectat.

M-am tratat acasă cu tratament de la medicul de familie și într-adevăr starea mi s-a îmbunătățit când am primit tratament adecvat. În total starea de rău a durat aproape trei săptămâni. Nu sunt în cea mai bună formă a mea și nu voi relua momentan scrisul pe blog cu aceeași intensitate.

Nu am avut panici și nici anxietăți o dată ce m-am îmbolnăvit. Nu m-am gândit la ce este mai rău. Ba chiar m-am liniștit și m-am gândit că după ce a fost rău de acum nu poate să fie decât bine.

Nu voi scrie aici ce tratament am primit, îmi dau seama că este personalizat pentru fiecare simptomatologie în parte chiar dacă unele medicamente probabil se regăsesc în mai multe recomandări medicale. Am achiziționat în schimb aparat pentru măsurarea nivelului de oxigen și al pulsului.

Cel mai greu mi-a fost în momentele în care nu mă puteam ridica din pat și am fost singură cu copilul. Asta pe vremea când nu știam ce am. Cel mai mult mi-au dat de furcă amețeala și tusea. Este foarte greu să nu ai echilibru în pași și să te clatini la fiecare mișcare, să ajungi la toaletă doar ținându-te de pereți. Despre tuse aveam impresia că este o tuse seacă, dar ușoară. Nimic mai fals. În cazul meu cel puțin. Tusea a fost seacă însă extrem de puternică. Genul acela de tuse care te lasă cu dureri pe la mușchi de a căror existență nici nu aveai habar. Tușeam în rafale ore întregi. Tușeam de la 4 dimineața până la 7 apoi mai dormeam două ore de epuizare apoi o luam de la capăt cu tusea.

Debusolant că stările alternează de la o zi la alta sau în câteva ore. Am avut o dimineață în care am strănutat intens și mi-a curs nasul ca într-o veritabilă viroză, ca  după amiaza deja să am nasul uscat și să am impresia că suflu foc. Am avut două zile în care m-am simțit excelent, chiar cu tonus bun, cu o stare foarte bună de spirit ca a treia zi să nu mă pot ridica din pat, iar genul acesta de reveniri și recăderi au fost câteva la număr în cele trei săptămâni. Ca în final cele care au rămas fidele cu mine să fie amețeala și tusea.

Deși în casă am stat 3 persoane izolate timp de două săptămâni deși eu eram bolnavă de cu o săptămână cel puțin înainte, nu a mai avut nimeni simptome. Fiecare organism reacționează diferit și fiecare percepe boala în propriul mod. Eu nu am mers pe principiul că oricum până la urmă ne îmbolnăvim toți. Eu cred în continuare că nu este necesar să facem toți această boală, așa că totuși cea mai bună variantă din punctul meu de vedere rămâne evitarea bolii.

Am revenit!

Din nou!

Din când în când Universul îmi mai dă câte o pauză. Ba nu merge site-ul, ba hosting-ul are ceva probleme, ba boala se ia la trântă cu mine. Cumva ceva se întâmplă și eu mai iau câte o pauză mai lungă sau mai scurtă după caz. Măcar de aș fi scris și eu pe blog de zece ani să fie o treabă și să simt pauza, dar așa încănu simt nevoia de pauză, parcă prea multe pauze. Unele sunt bine venite și odihnitoare, altele în schimb, nu. Oricât de obositoare ar deveni rutina aceasta a scrisului public, este totuși ceva care pe mine mă împlinește și care îmi place și mă definește.

În tot cazul, am revenit! Eu mă bucur.

Și între timp ce de lucruri au evoluat în spațiul nostru locativ denumit generic România. A ajuns la noi vaccinul mult așteptat de atâtea popoare și populații și s-au născut atâtea teorii ale conspirațiilor cât nici Războaiele mondiale nu au văzut în atâtea cărți câte li s-au consacrat. Dar altceva nu înțeleg eu. Treaba asta cu vaccinarea la noi în țară ar trebui să ne intereseze în măsura în care oamenii vor fi vaccinați în număr cât mai mare sau ne interesează de fapt să fie normele respectate la virgulă chiar cu prețul aruncării la coșul cu gunoi flacoanele de vaccin rămase nefolosite? Am fost surprinsă să constat că s-au pornit anchete încă de la ministerul sănătății trimitere să se afle de ce au fost vaccinați oameni care nu erau în planificare și nu s-au aruncat la tomberon vaccinurile. E adevărat că poate nu este moral față de categoria următoare în planificare să se vaccineze cei care intră în urmărtoarele categorii, însă la virgulă s-a dovedit deja că nu poți planifica. Și în tot cazul autoritățile se bazează prea mult pe o platformă care dă rateuri în țara în care am avut nevoie de o pandemie ca să ne mai digitalizăm pe ici pe colo.

În altă ordine de idei nu doar că se vorbește de redeschiderea școlilor, ci chiar s-a decis cu subiect și predicat că din 8 februarie putem trimite liniștiți copiii la școală ori grădiniță după caz. Este bine? Sau nu? Este de toate. De ce este bine știm cu toții ce să mai dezbatem. Dar este și rău. Să nu ne trezim ca în toamnă când am deschis totul doar ca să închidem să dea bine în an electoral să nu se creadă că nu își dau interesul. Cum de altfel autoritățile se tot contrazic și ba spun că școala este o sursă de infectare, ba că nu este și că nici nu trebuia închisă, o decizie radicală de redeschidere este ușor periculoasă. Ar trebui lăsat la alegere un program hibrid. Să meargă la școală cei care își doresc și cei care știu sigur că pot face față bolii. Faptul că sperăm să fim pe final de pandemie, nu înseamnă că nu mai avem infectări și decese. Că de altfel oricine poate lua boala ușor, poate ajunge la ATI sau poate rămâne cu sechele pe perioadă nedefinită după această boală. Eu personal am cunoscut pe cineva care avea ceva probleme de sănătate, a dus infectarea pe picioare, s-a tratat acasă, nu a avut nevoie de internare și la două luni a murit. Pentru că problemele i s-au agravat, sistemul medical te tratează cu indiferență și de la distanță, organismul i-a cedat și rezultatul, încă un deces. O fi fost covidul de vină? O fi fost. O fi fost indiferența tocmai a acestui stat care vrea să ne protejeze de virus și ne lasă să murim de altele. O fi și asta în marea de necunoscut.

Hai că am bifat cele mai importante evenimente întâmplabile și pe scurt că la cât sunt de nescrisă risc să scot un roman în formă digitală.

person using macbook pro on table
Photo by Anthony Shkraba on Pexels.com

Am citit: Îmi pare rău că am muncit – George Bonea

Îl urmăresc pe George Bonea de ceva vreme, citesc ce scrie pe georgeisme.ro, îi mai urmăresc și video-urile demotivaționale din când în când. A scris Îmi pare rău că am muncit și vă spun sincer că este o poveste apocaliptică ce se potrivește de minune în contextul actual.

În cartea lui Bonea un meteorit urmează să lovească Pământul și totul să dispară într-o zi bine cunoscută. Iar de aici fiecare trăiește cum consideră că este necesar ținând cont de ultimele luni pe Pământ. Spuneți că nu se potrivește vieții pe care o trăim. Nu ne lovește niciun meteorit, dar așa ne-a lovit o pandemie prin care mulți au trecut pe la un spital, alții au ajuns direct la morgă și nu au mai apucat să se bucure de viață. Pandemia asta a scurtat viața unor oameni care altfel aveau șanse să se mai bucure de ce au în jurul lor.

Este o carte foarte bună pentru introspecție. Ce ai face dacă ai ști că mai ai câteva luni de trăit? Cum le-ai petrece? Ce ai face? Te-ai împăca cu cei cu care te-ai certat? Ai relua legături de mult uitate? Ți-ai cere scuze celor cărora știi că le-ai greșit? Ai fi în depresie la gândul că vei muri? Da, asta este ceva greu de trecut prin filtrul meu personal. Eu abia acum recent mă împac cu moartea, cu ideea de moarte, nu pot filtra o astfel de informație obiectiv. Oare cineva poate fi obiectiv în fața morții? Moartea nu este doar despre mine, este și despre cei din jurul meu, despre copil. Este un prag psihologic pe care nu îl pot depăși.

Când mă obișnuiesc cu subiectul a la cum mi-am petrecut sfârșitul lumii mă debusolează și schimbă cursul cărții cu subiectul a la jocurile foamei. Stai, ce? În carte nu un meteorit lovește lumea ci lumea va fi nimicită de marile corporații care s-au coalizat în a salva resursele planetei astfel că fac o selecție de oameni care vor merita să trăiască și după data de 23 august. Da, acel 23 august care va schimba cursul lumii.

Cartea este înduioșătoare, este introspectivă. Este citibilă presărată cu umor negru. Dezbate metehnele societății, arată cu degetul spre superficialitate.

Mă repet, se potrivește perfect contextului pe care îl trăim. Nu știu câți au învățat ceva din toată perioada aceasta, cred că vom vedea exact când nu va mai fi pandemie și om da iar cu bâta în baltă.

Până atunci, citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut. Și consum moderat, nu dați putere consumerismului.