Sunt mamă de patru ani și sunt alt om decât înainte de acești patru ani

Când Michellangelo l-a pictat pe David a însemnat o asemenea diferență în cultura italienilor încât toate înscrisurile începuseră să fie notate cu înainte de David și după David.

Chiar și noi în țara noastră trăim astfel de eveniment de înainte și după. Auzim frecvent cum că înainte de Revoluție era într-un fel și după Revoluție este în alt fel.

Acum la nivel mondial trăim un acest înainte și după. Înainte de pandemie oamenii erau așa sau altfel, nu se pune încă momentul de după, încă suntem în miezul pandemiei, însă va veni și acel moment în care vom vorbi despre comportamente la modul înainte și după.

Eu am dat naștere unui copil după Revoluție, însă înainte de pandemie. S-a dezvoltat în această perioadă de incertitudine în care viața ne-a fost tuturor amenințată și va crește continuând să se dezvolte și după pandemie.

Cumva inevitabil și viața mea se împarte în înainte și după, mai excat înainte de copil și după. Nu, nu am început să trăiesc cu adevărat de când am copil, însă cu siguranță este diferit și nu se compară cu nimic trăit până acum. Obosită am mai fost, însă acum este diferit. Enervată am mai fost, însă acum este mai intens. Iubită m-am mai simțit, însă niciodată atât de profund ca acum. Sunt multe din acestea de dinainte și după.

Înainte de copil am muncit mult, nu am știut să evoluez spiritual așa cum am făcut-o de când sunt mamă fără să fac toate lucrurile de dinainte. Am călătorit mult, am văzut multe culturi care m-au făcut să percep lumea și altfel decât o știam eu. Am evoluat mai mult sau mai puțin profund, am trăit mai mult sau mai puțin superficial.

De când am născut am simți nevoia să știu ce este cu mine, să mă găsesc pe undeva prin cotloanele mele. Am pus o presiune enormă pe mine în a demonstra mie și celor din jur că eu pot să ating ștacheta aceea plasată atât de sus tot de mine.  Am călătorit mai puțin, am investit mai mult în mine, m-am clătinat financiar și m-am întrebat de nenumărate ori eu ce fac. Am ținut de mână o depresie care mi-a spus atât de multe despre mine și despre cei care au rămas lângă mine. Am început să dau mai puțină atenție celor care sunt în jurul meu și mai multă atenție mie, astfel încât să văd și nevoile mele.

Sunt părinte de patru ani și mi-am asumat un rol de mamă prezentă și activă sută la sută, fără pauză, fără respiro, fără timp pentru mine, cu dorința că din ce în ce va fi mai ușor.

De patru ani sunt cea mai bună variantă a mea de când mă știu, însă sunt departe de a fi în punctul în care să fi ajuns la final de drum în a mă reconstrui. Însă categoric de patru ani zi de zi îi sunt copilului recunoscătoare că a adus schimbarea în viața mea. Copilul fiind prima ființă umană pentru care mi-am dorit o schimbare atât de profundă și de radicală. Schimbări am mai făcut și înainte, mi-am mai dorit să îmi fie bine și să fiu bine și în alte relaționări, însă așa ca în cea cu al meu copil nu s-a mai întâmplat. Schimbarea a fost că după ce am născut s-a ridicat vălul care mă ținea în ceață și mi-a permis să știu încotro să mă îndrept. Ce să văd, ce să caut. Să tai din anxietate, să scriu public, să îmi asum lucruri. Să mă asum pe mine.

Nu, nu este totul roz. Nici lapte și miere. Am atât de multe momente în care mă simt obosită, epuizată, plictisită. Da sunt și momente din acestea. Nu este totul doar un râs și o voie bună. Însă chiar și atunci când este mai puțin bine, tot aflu ceva important despre mine, ori despre noi.

Altfel spus, am căpătat anduranță în răbdare și am reînvățat să mă joc. Mi-am permis să las de la mine și să fac mulți pași în spate, care de fapt au însemnat pași înainte.

Vă doresc un an cu multă răbdare, cu voie bună, cu pași înainte și cu chef să mă citiți și anul viitor.

silhouette of man touching woman against sunset sky
Photo by Pixabay on Pexels.com

Un tort fără coacere. Diplomat

Îmi doresc de multă vreme să fac un tort diplomat, dar nu am avut curaj. Mi se părea complicat din ce vedeam în vitrinele cofetăriilor. Ce bine că putem improviza! Așa a ieșit tortul diplomat pe care mi-l doream în casă.

Eu sunt mai mult pe prăjituri deschise la culoare, nu sunt neapărat o împătimită a ciocolatei, însă am în jurul meu destui ciocolătăresi de gustul cărora țin cont, însă de data asta nu va leșina nimeni de pe urma unui tort fără pic de ciocolată.

Pe post de blat am folosit pișcoturi înmuiate în zeama de la ananas și la final am mai completat cu ceva compot că se terminase zeama și rămâneau pișcoturile neînmuiate. Mie mi-a ajuns un pachet de pișcoturi din care a mai mâncat și pișcotul umblător ca titirezul când e vorba de ceva dulce.

Am pus pe aragaz jumătate de litru de lapte în care am adăugat treptat o compoziție formată din 5 gălbenușuri, 40 gr făină și 100 gr zahăr. Am mai pus un pliculeț de zahăr vanilinat și puțină esență de vanilie. Am amestecat totul până s-a omogenizat și s-a îngroșat, iar la final am pus pliculețul de gelatină pregătită ca pe pachet. Am dat la rece, timp în care am tăiat cubulețe 2 kiwi, 1 kaki, 3 mandarine și aproape o cutie de ananas (am mai păstrat și pentru decor). Am bătut 500 ml frișcă pe care am adăugat-o la crema de dinainte și am amestecat până la omogenizare. Când totul a fost gata am pus în forma de tort peste pișcoturi un strat de cremă, apoi un strat de fructe, apoi un strat de cremă, încă un strat de fructe și tot așa până am finalizat cu un strat de cremă. Forma mea de tort a fost cam mare, mi-ar mai fi trebuit încă un strat din fiecare ca să nu rămână spațiu liber de pișcoturi, n-am mai avut, am încercat să salvez din decor. Este în regulă, nu îmi fac griji că nu se mănâncă pentru că au rămas ceva pișcoturi descoperite.

Când crema s-a întărit suficient cât să îmi permită decorarea, mi-am făcut de cap cu niște fructe.

Și iată ce a ieșit!

La fiecare sfârșit de an mi-am dorit un an nou mai bun față cel care se incheie

În fiecare an aveam motive de nemulțumire. În fiecare an aveam motive să cred că mi-a fost greu și că următorul an îmi va aduce ce mi-am dorit în cel care tocmai se încheia. Doar că nu știam ce îmi doresc. Îmi doream mereu să îmi fie mai bine, dar ce nu era bine nu știam.

Cred că anul acesta s-a schimbat puțin etalonul. Anul acesta a fost greu nu doar pentru mine, ci pentru întreaga planetă. Anul acesta am simțit mai mult ca niciodată sentimente contradictorii. Am simțit când teamă, când speranță, când singurătate, când incertitudine.

Niciodată nu mi-a fost mai dor de prieteni ca anul acesta. Și niciodată nu am simțit mai multă teamă în interacțiunea sporadică pe care am avut-o. Am petrecut cel mai solitar 1 decembrie din ultimii foarte mulți ani.

Acum când speranța se întrevede la orizont în vaccinarea mult așteptată parcă lucrurile se vor schimba. Nu peste noapte că nu suntem idealiști, însă finalul lui 2021 are mari șanse să ne prindă împreună și nu fiecare separat pe cine știe unde.

Îmi doresc ca pentru 2021 să nu mai trăiesc în teamă nici pentru mine și nici pentru cei dragi mie. Îmi doresc ca pentru 2021 să îmi revăd prietenii ori de câte ori doresc. Îmi doresc ca pentru 2021 să nu mai interacționez cu familia rar și cu teamă. Îmi doresc un 2021 care să aducă liniștea unei vieți fără pandemie.

adult background beach blue
Photo by Lukas on Pexels.com

Noi toți putem fi narcisici.

După ce am citit cartea Domnicăi Petrovai – Iubește și fii iubit/ă – am participat la câteva seminarii pe care le-a susținut pe teme din cartea pe care a scris-o. Pe lângă faptul că sunt persoane care sunt afectate permanent de narcisism sau de îndreptățire în urma suferințelor personale, noi toți avem momente în care suntem vulnerabili, suntem narcisici, ne simțim îndreptățiți sau chiar avem momente în care suntem manipulatori sau perverși fără să ne dăm seama, cum am aflat mai târziu din Părinți toxici de Joulie Arcoulin.

Am recunoscut și la mine tiparele acestea, nu chiar pe toate, o parte dintre ele. Pe unele mai des, pe altele mai rar. Pe măsură ce timpul a trecut m-am mai debarasat de coajoacele care se țineau strâns de mine și nu mă lăsau să trăiesc în armonie. Însă aceste tipare nu le-am recunoscut doar la mine, ci și la cei de pe lângă mine. Pentru că ce sunt eu asta și atrag pe lângă mine.

A fost o vreme când atrăgeam în jurul meu persoane care aveau tot felul de probleme și supărări. Eu eram o persoană care se plângea foarte mult de situația profesională mai ales. Atât făceam, doar mă plângeam. Doamne-ferește să îmi fi spus cineva să fac o schimbare că eram ferm convinsă că îmi vrea răul. Acela era punctul în care mă aflam în viața mea. Și astfel de persoane mă și înconjurau. Nu faptul că aveau probleme pe care mi le împărtășeau mie era situația ingrată. Că na, toți avem diverse situații neplăcute și simțim să le vărsăm în capul cuiva ca să ne eliberăm, iar eu sunt o foarte bună ascultătoare. Problema era că eu tratam toate aceste destăinuiri extrem de personal. Mă simțeam datoare că trebuie să ajut. Mă simțeam vinovată de nefericirea altora. În timp am învățat că ajutorul se oferă când este cerut. Că poate oamenii atât aveau nevoie, de o destăinuire, de o confesionare și nu de o soluție. Mi-a trebuit ani de zile să realizez că nu sunt responsabilă pentru viața nimănui. Să nu mai judec o femeie care este conștientă de relația toxică în care trăiește, însă nu reușește să ia nicio decizie. Să nu mă mai simt prost pentru că alții trăiesc mai rău ca mine sau sunt prinși în relații care le fac rău nu doar fizic, ci le creează grave daune psihice. Că nu am eu putere să schimb cursul unor vieți. Că dacă nu pot ajuta, măcar să nici nu judec. Încă dezaprob anumite comportamente, însă le țin pentru mine în mare parte. Nu mi-am schimbat gândirea peste noapte.

Nu este ușor să scriu despre mine și să accept public ceva ce ține de bucătăria mea internă, însă o fac din când în când pentru a aduce o recunoștință cărților și celor care le-au scris gândindu-se să împartă din cunoștințele lor și altora care au nevoie.  Mai scriu și pentru că este un proces al meu de curățare a interiorului. Și scriu și pentru că știu din experiența mea personală că uneori ajută să citești că mai sunt și alți oameni care trec prin clipe grele și că nu toți duc o viață roz și exemplară așa cum și-o afișează.

Este greu să citești astfel de cărți. Sunt plictisitoare unele dintre ele. Pe altele îți este greu să le înțelegi. După unele ai impresia că ai absolvit un curs de psihologie. Însă toate au meritat. Pentru mine au făcut diferența.

background balance beach boulder
Photo by Pixabay on Pexels.com

Eu și 1989

Știu că este o perioadă în care mai toată lumea scrie câte ceva despre decembrie ’89 și este bine că se întâmplă așa(măcar mai schimbăm foaia cu coronavirusul). A fost o perioadă extrem de importantă în istoria țării noastre și în viețile noastre. Nu avem voie să uităm. Trebuie să ajutăm tinerii și noile generații să înțeleagă însemnătatea Revoluției.

Familia mea a avut mult de suferit și după decembrie. Știu, veți spune că toate familiile au avut de suferit și sunt convinsă că așa a fost, însă cred că cei care și-au plâns rănile sau au plâns trupurile celor dragi lipsite de viață, cumva au suferit altfel.

La revoluție aveam 3 ani. 3 ani și 5 luni mai exact. Nu îmi amintesc multe lucruri și nu îmi dau seama cât din amintiri sunt ale mele și cât sunt create în urma poveștilor auzite pe repeate în jurul meu. Evident nu am povești cu stat la cozi și lipsuri și rații și porții mici și nu despre perioada comunistă vreau să povestesc aici, ci strict despre decembrie ’89 și despre ce a însemnat pentru mine și pentru familia mea acele evenimente atunci și în perioada de după.

 Tata a fost împușcat pe 24 decembrie.

 Știu  că în zilele noastre oamenii în ajun de crăciun încă mai caută cadouri sau împodobesc bradul sau stau liniștiți cu familiile acasă, însă atunci oamenii în ajun de Crăciun sau chiar în ziua de Crăciun se căutau pe la morgă și pe la spitale. Era așa un talmeș balmeș că nu se știa nimic de nimeni. Odată ce aflai că cel pe care îl căutai a fost luat cu salvarea, te puneai pe căutat că mai multe nu aflai. Mamei i s-a spus că tata a fost doar puțin zgâriat și dus la spital pentru bandajare însă ea știa foarte clar că pentru o zgârietură te bandajau pe loc, nu te ducea nimeni niciunde. Așa că l-au căutat întâi și întâi la morgă, de acolo se începea căutarea. Intrai și te uitai la toate cadavrele să vezi care e al tău. Dacă nu era niciunul răsuflai ușurat, dar cu părere de rău pentru ceilalți. Informațiile erau extrem de bulversante. Unii îți spuneau că a murit, alții că este la x spital sau la y spital. Pe tata l-au găsit la spitalul Grivița pe vremea aceea, actualmente Sf Maria din sect 1. El a trăit și a supraviețuit cu extrem de multe zile de spitalizare și extrem de multe operații suportate.

Nu știu cum mi s-a oferit informația că tata a fost împușcat, ori că este în spital. Nu îmi amintesc nimic. Îmi amintesc că în acele zile, în jurul evenimentelor, eram în curte cu frații mei și copiii nașilor noștri și găseam cartușe în mormanul de nisip pe care îl aveam în curte și în jurul căruia ne jucam. Apoi îmi amintesc multiplele vizite la spital. Mama ne lua pe rând să mergem cu ea la tata. Nu îmi amintesc suferință și nici deznădejde, îmi amintesc că oamenii voiau să fie veseli ca să uite prin ce trecuseră, ca să aibă putere să se vindece și curaj ca să aibă la ce să se întoarcă în lume. Îmi amintesc cum mama ne încuia în casă când mergea doar ea la tata la spital pentru că eram 3 și eram mici și se temea să nu pățim ceva pe afară așa că ne încuia în casă cu cheia. Pe vremurile acelea, părinții erau obișnuiți să iși lase copiii singuri în casă încă de la câteva săptămâni. Fie aveau treburi pe afară, fie aveau de stat la cozi. Cei mai mulți nu primeau atenția și grija pe care o primesc cei mici în zilele noastre.

Îmi amintesc o copilărie în mare parte pe holuri de spital, însă atunci nu o percepeam ca fiind ceva tragic ori dramatic, era ceva obișnuit. Îmi amintesc că atunci când era acasă, tata era în mare parte în casă, nu ieșea, era mereu proaspăt operat în primii ani de dupa ’89. Îmi amintesc cum mama era obosită și sătulă de treburi casnice.

 Nu am crescut cu cheia de gât pentru că nu a fost nevoie, noi nici măcar nu aveam cheie la poartă, la noi era cineva în permanență acasă. Tata nu a mai muncit o zi pe urmă, a finalizat drumul lung al spitalizarilor cu un handicap, un șchiopătat în urma plăgii din picior cauzată de una dintre împușcături, o plagă deschisă în burtă care a colectat și puroiat peste 10 ani, tot în urma împușcării. Nu putea nici atunci și este valabil și azi când a dobândit și alte boli, să stea prea mult în picioare, ori să meargă prea mult, ori să stea prea mult într-o anume poziție. A muncit doar 13 ani și cariera lui (care în timp oricum se încheia, pentru că România nu a mai avut nevoie de meseriași) s-a încheiat brusc într-un moment de maximum randament. Un om activ și sociabil a devenit un prizonier al propriei case. Ieșea rar și puțin și tot timpul cu un strat substanțial de pansament la burtă ca să nu își murdărească hainele și tot timpul cu un brâu care să îi țină burta strânsă pentru că de atunci intestinele s-au proptit în piele după ce organismul a respins în mod repetat plasa care trebuia să fie înlocuitor de prapur. Nu a mers niciodată cu noi în parc, nu s-a așezat niciodată pe covor ca să se joace, iar răbdarea i s-a șubrezit din ce în ce mai mult în timp.

Pe 24 decembrie acum puțin peste 30 de ani tata a murit puțin. A fost în comă. Și-a revenit. Nepoata lui l-a căutat la morgă. Mama a fost anunțată gradual durata de viață a lui tata, după ce inițial nu i se dăduse nicio șansă de supraviețuire. A trecut până acum toate pragurile menționate de medici, iar medicii s-au oprit la un moment dat în a mai pune pronosticuri.

Pentru mine revoluția – lupta pentru supraviețuire – a început pe 24 decembrie și nu s-a mai încheiat niciodată.

ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com

Turtă dulce. Răbdare. Entuziasm. Foarte mult entuziasm.

Mă presează copilul de multă vreme să facem turtă dulce. Mai ales că anul acesta avem și forme noi pentru decupat. Mai ales că anul acesta am făcut o excepție și am luat creioane pentru decorat. Ce să mai, entuziasmul era la cote ridicate.

Turta dulce nu a fost doar un moment în care facem ceva dulce de mâncare și gata. Vine la pachet cu o lecție de răbdare și pentru copil și pentru mine. Cu lecția toleranței la frustrare și pentru copil și pentru mine. Încercați să vedeți cum gestionați un entuziasm care clocotește ca oala sub presiune și care necesită direcționare ca să nu sară ca supapa oalei. Dar, totuși aici este frumusețea, faci ceva util care se vede și ceva util care se va vedea în timp. După cum ziceam, răbdare și pentru mine.

Nici nu spun care sunt decorate de copil și care sunt decorate de mine, las suspansul să plutească în aer 🙂

Rețeta o am de la Alina că am eu așa o reticență față de cocă, așa că dacă face altcineva și pare ușor, atunci mă bag și eu.

Am pus într-un bol 100 gr de unt topit, 200 gr miere peste care pun 1 ou, o linguriță de bicarbonat de sodiu și cate o linguriță de condimente: scorțișoară, ghimbir, nucșoară, cuișoare. Peste toate pun in ploaie aproximativ 320 gr făină. Făina o las la final pentru că eu pun făină în funcție de cum simt la mână coca. Dacă iese prea tare se sfarămă, dar dacă este mai moale se încheagă la frigider unde stă peste noapte in folie alimentară.

Eu am scos coca de dimineață și am lăsat-o să se încălzească pentru a putea fi modelată și am întins foaie și pentru mine și pentru copil după ce a realizat că e mai ușor să primească foaia gata întinsă. Avem forme de diverse mărimi și diverse modele și doar presăm, tăiem, punem în tavă și dăm la cuptor unde stau foarte puțin undeva la 8-10 minute. Apoi de la capăt.

Spor la copt.

Progresul și confortul ne transformă în leneși

Cel puțin în cazul meu. Și mi-am dat seama de lucrul acesta observându-mă pe mine. Tindem spre smart house. Bine, tindem este mult spus. Al meu partener este cel progresist, eu doar accept schimbările.  Ce rost are să mă pun contra dacă nu înțeleg. Accept acum și înțeleg mai târziu.

Ghivecele mele cu flori beneficiază de anul acesta de udare profesionistă. Nu le mai ud eu, le udă sistemul. Ele au apă, nu se mai pune problema că uit de ele, nici nu îmi mai bat capul și nici nu mai simt că am flori în casă.

Până acum trebuia să țin minte să le ud, plus că treceam pe la ele zilnic vara, iarna mai rar, dar le vedeam, le mângâiam, le îngrijeam. Vedeam când trebuie curățate. Când se usucă frunzele, când cad florile. Pe lângă florile acestea care beneficiază de udare inteligentă, au mai poposit câteva ghivece care nu sunt racordate la rețeaua irigatoare. Deh, ca-n viață, unii au, alții nu.

Au așteptat mai bine de o săptămână să primească apă de la mine. Chiar dacă mi-am amintit să le ud, nu am reușit să mă mobilizez știind că cele pe care trebuie eu să le ud sunt infinit mai puține decât cele care sunt udate în mod automat și inteligent (adică eu nu udam inteligent, abia acum beneficiază și ele de inteligență).

Lucru care pe de-o parte a venit cu un avantaj, am scăpat de o grijă, nu îmi mai bat capul să ud florile, dar pe de altă parte m-a transformat într-o leneșă. Nu că nu sufeream oricum de acest sindrom, al leneșului. Acum s-a accentuat. Nu am mai trecut pe la flori de cel puțin o lună. Unele aveau frunze uscate de multă vreme, altele aveau flori de care așteptau să fie curățate. Toate așteptau câte ceva. Altfel, nu ajungeau în stadiul acesta.  Abia astăzi am observat cât crescuseră unele dintre ele și abia astăzi am tăiat frunzele de la un crin, frunze pe care trebuia să le retez de mai bine de o lună.

Este bun progresul, este de vis tehnologia, dar până unde? Care este limita? Mă bucur că nu îmi mai cocoșez spatele ca să aspir prin casă și că nu mi se mai usucă mâinile spălând toată ziua la vase. Sunt încântată că nu îmi bat capul să pornesc sau să opresc instalațiile de prin brad și de pe la geamuri și de pe unde mai sunt ele, niște prize se ocupă de treaba aceasta, însă florile alea chiar mă deranjau așa tare? Poate ajung să fiu musafir în propria-mi casă și nu mai știu nici cum arată un fir de praf la culoare. Că până la urma de ce este casa inteligentă dacă eu nu devin stăpâna absolută a statului degeaba?  Aveți răbdare și o să vă mai spun din când în când ce nu mai fac.

woman sitting on the floor using a laptop
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Top cărți românești numai bune de oferit cadou de Crăciun

Și nu numai de Crăciun. Orice motiv și moment pot fi prielnice pentru a oferi cadou o carte sau mai multe.  Pe majoritatea lor le-am oferit deja cadou cu diverse ocazii, pe altele le-am primit chiar eu de la apropiații care mă știu obsedată de cărți și care probabil că unii s-au și săturat deja să primească de la mine cărți, dar și să îmi ofere cărți.

Astăzi vă spun care sunt scriitorii români contemporani pe care eu îi prefer și o să scriu și căror persoane li s-ar potrivi cărțile acestea. Cel puțin din punctul meu de vedere. Puteți să nu fiți de acord cu mine, însă în grădina mea ne jucăm după regulile mele :).

Chiar dacă este numerotat, nu este un top al preferințelor, exceptând-o pe Petronela pe care o voi situa mereu în topul topurilor până o va detrona cineva, însă îmi este greu să cred că se va și întâmpla așa ceva. Este o pledoarie pentru scriitorii români care merită citiți. Beletristica românească are nevoie să devină cunoscută și prin prisma altor scriitori în afară de cei consacrați de literatură. Așa că să începem.

  1. Petronela Rotar

Pe Petronela ar trebui să o citească toată lumea. Pur și simplu. Orbi rămâne cartea mea de suflet și pentru asta este necesar să îi mulțumesc cumnatei mele care mi-a făcut cunoștință cu lumea Petronelei Rotar. Oricine poate citi Orbi. Este simplă, directă, romanțată, sinceră. Este psihologică fără să pună presiune.

Iubitorilor de poeme li se potrivesc Efectul Pervers și Alive.

Pentru cei care vor să oblojească o rană sufletească se pot regăsi în Privind înăuntru.

Cea mai recentă carte, Ajută-mă să nu dispar este perfectă pentru cei cărora le plac poveștile de dragoste și dramele interiorizate.

2. Eugen Ovidiu Chirovici

Cartea oglinzilor și Cartea secretelor sunt cărțile care se potrivesc perfect celor cărora le place aventura, cărora le place thriller-ul și celor care adoră acțiunea în cărți.

3. George Bonea

Îmi pare rău că am muncit este singura carte din listă despre care nu am scris încă, dar despre care urmează cât de curând să public părerea mea. Se potrivește de minune contextului pandemic. Este amuzant de mormidă. Are un umor negru pe alocuri, fin pe alte locuri.  Este cadoul perfect pentru cei care au simțul umorului și pentru cei care se plictisesc și vor să iasă din rutină.

4. Andrei Ciobanu& Ionuț Rusu

Au scris împreună Dumnezeu vs Satana – vacanță în România și este o carte cu umor care  merge de minune cu o sticlă de vin roșu aspru, dar prietenos și se potrivește la fel celor care dețin în ADN umorul. Sau pragmatismul.

Andrei Ciobanu a mai publicat și Suge-o Ramona, respectiv Suge-o Andrei și pot fi un cadou ideal pentru cei care au mare nevoie de puțină destindere ori de un moment de amuzament.

5. Ioana Macoveiciuc

Miercuri, respirăm este o carte ușor de citit și lejeră care se potrivește bine femeilor însărcinate, proaspetelor mame ca să nu uite să mai și zâmbească și celor care vor să exploreze citind despre prietenia unor femei care au în comun experiența sarcinii.

Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni este un roman sensibil despre o iubire neîmplinită care își cere dreptul de a afla răspunsuri. Pentru cei care au suferit din dragoste și încearcă să se reconstruiască.

6. Liza Karan

Amalia este titlul care străjuiește romanul publicat de Liza Karan. Îi mulțumesc Adinei că mi-a oferit-o cadou atunci când mi-o doream. Este o poveste de dragoste care se desfășoară pe mulți ani și ne trece prin multe filtre ale emoțiilor și ale sentimentelor. Potrivită cu un Aperol lângă pentru că exact așa este și romanul, înțepător, dulce, efervescent.

7. Florian Filip

Degete mici este o carte de dimensiuni mici care nu solicită cititorul pe termen lung. Este potrivită pentru cei pasionați de istorie și de povești scoase la suprafață care se cer dezvăluite.

Voi updata aici lista pe măsură ce voi mai citi titluri românești care îmi și plac și voi aduce în atenția publicului doritor din când în când.

Spor la cumpărat, la citit sau la oferit de cadouri literare.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Mami ai luat și dezinfectantul?

Asta aud frecvent de la al meu copil. Dacă am luat dezinfectant când ieșim din casă, sau dacă am luat și dezinfectantul când am mutat lucrurile din mașină. Dezinfectantul și masca au devenit subiecte de importanță până și pentru un copil de nici patru ani.

Recent am făcut ordine pe pantofarul care ne este suport pentru de toate de la căciuli, la chei, baterii, acte, bonuri, facturi și orice poate intra pe ușa casei noastre. Toate poposesc o vreme pe pantofar până când cineva se simte invadat de haos și le redistribuie pe unde nu se mai văd. La ordonarea aceasta au răsărit pe pantofar aliniate în sus pe lângă perete ca niște soldăței cutii cu măști și cu mănuși de unică folosință care au format un mic turn pe lângă perete.

Pe lângă toate pe care le suportă acest pantofar când este în plină glorie de populare, acum suportă și duce în spate și cutii cu măști și sticle cu dezinfectant. Obiecte la care nu m-aș fi gândit nicicum că vor deveni în viața noastră de o importanță majoră. Că eu dezinfectant am avut mereu în geantă însă era mai mult ca să mă curăț după ce mă țineam de bara din tramvai, bara aceea care se lipește de piele de cât de tranzitată și necurățată este. Însă genul acela de sticluță era schimbată foarte rar, se consuma greu. Acum în schimb, dezinfectantul se consumă cu o viteză uluitoare. Și dintr-o dată mi-am dat seama că în magazine a apărut nu doar o gamă variată de geluri ci și că și-au mărit și prețul. Detalii.

Mami ai luat și măști de schimb?

Revenind la aspectul zilei, acela în care un copil mic este preocupat de grija dezinfectării am tot stat și am rumegat cât de tare a fost afectat de această pandemie. Cred că destul de mult. Al meu copil nu a mai socializat cu alții, nu a mai mers la grădiniță, de la o vreme și-a văzut o mică parte dintre colegi și o educatoare on-line, și-a văzut verii foarte rar, iar vreme de trei luni nu a văzut pe nimeni, nici bunici, nici alți copii și foarte rar câte un vecin de la distanță. Cred că orice copil a fost afectat de situația aceasta, însă cumva un copil foarte sociabil și efervescent probabil a simțit mai acut lipsa aceasta de socializare. Nu aș putea spune că am mutat munții din loc pentru a face situația mai ușoară, pentru că nu pot fi înlocuitor de alți copii oricât de tare m-aș strădui. Sunt convinsă că viețile noastre își vor relua cursul obișnuit la un moment dat, însă care vor fi efectele pe termen lung ale acestei pandemii rămâne doar să trăim și să vedem.

mother putting a face mask on her son
Photo by August de Richelieu on Pexels.com

Poveste: Gerul năprasnic și cavalerul în armură strălucitoare

A fost odată ca-n povești că de n-ar fi nu s-ar povesti. Dar a fost, este și încă se povestește. Se face că era o dată un oraș nici prea mare, nici prea mic, taman așa potrivit cât să încapă în el nici prea mulți oameni, dar nici prea puțini. Orașul acesta se numea Capitala și se afla în țara Țara. Capitala avea o mare problemă care nu își găsea rezolvare de ani și ani de zile. Conducători la rând care au avut locuitorii Capitalei în grijă nu au reușit să dea de cap acestei probleme, deși ei s-au străduit. Și cerul de deasupra le este martor cât și-au dat silința. Însă oricâte încercări au avut, nu au reușit să găsească rezolvare. Ba mai mult, specialiști din toate domeniile și-au dat cu părerea însă nimic nu a funcționat. Unii mai superstițioși au strigat în cor: e deocheat orașul nostru! Și au adus preoți mulți la număr care să descânte, să cânte și să slujească în așa fel încât să se ridice blestemul de pe oraș. Însă toți cum au venit, la fel au și plecat. Nu, nu cu coada între picioare, ci cu durere în suflet că mințile lor strălucite nu au reușit să aducă soarele locuitorilor din Capitală.

 Căci da, problema orașului era gerul. Zi și noapte oamenii tremurau de frig în casele lor și își puneau la șale cărămizi fierbinți pentru a capta puțină căldură. Însă oamenii erau atât de înfrigurați că acele cărămizi se răceau imediat ce erau așezate spre încălzire. Oamenii răspândeau ger pentru că primeau ger din toate părțile. Oamenii nu mai aveau picătură de căldură nici nici sub stratul gros de haine, dar nici sub stratul dermei situația nu era diferită. Totul în jur era gri și înghețat.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Bătrânii povestesc că în tinerețea lor totul era cald și Capitala era scăldată în razele soarelui, iar în case era atât de cald încât oamenii țineau geamurile deschise când afară erau -35 de grade. Dar vremurile acelea duse au fost de multă vreme. Capitala nu mai văzuse strop de căldură de zeci de ani. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, locuitorii nu se confruntau doar cu gerul năprasnic din case, ci și cu gheața de la robinete. Pe măsură ce căldura a dispărut, a dispărut și apa caldă. Țevile s-au dilatat, iar acum la robinete curg țurțuri mari de gheață.

Din cauza aceste situații, oamenii au ajuns de nerecunoscut. Lipsurile, neajunsurile, gerul, condițiile în care trăiesc și calitatea scăzută a vieții au făcut din locuitorii Capitalei niște umbre ale lor. Oamenii nu se mai recunosc nici ei între ei, dar nici pe cei apropiați lor.

Nemaiputând să suporte situația creată, un cavaler în armură strălucitoare s-a hotărât să atace frontal și să ia frâiele orașului sub mantia sa protectoare. Cavalerul mai încercase și în trecut să cucerească Capitala, însă armata sa fusese zdrobită de fiecare dată. Acum însă profitând de slăbiciunea inamicului, smulse Capitala din ghearele firescului întuneric. Cavalerul cunoștea de multă vreme problemele cu care se lupta Capitala de zeci de ani, însă el își dorea o altfel de integralitate, nu se aștepta să salveze el locuitorii din ghearele gerului năprasnic. A promis, aici mă văd obligată să deschis o paranteză. Chiar dacă povestea este din vremea cavalerilor și a armurilor strălucitoare, luptele se purtau prin promisiuni și bătăliile erau câștigat cu iscusință și planuri ample. Am închis paranteza. Iată așadar că acest Cavaler dorit și salvator al capitaliboilor (așa se numeau locuitorii capitalei)  a promis că va rezolva situația și va alunga gerul din oasele oamenilor. Însă Gheara neagră a neîncrederii le-a insuflat oamenilor informația că gerul va mai dura cel puțin un deceniu. Descântecele își fac greu efectul și gerul nu se lasă înduplecat cu una cu două. Plus că vin sărbătorile și până și vracii, vrăjitoarele și spiridușii intră în vacanță.

Ajunse informațiile prin căi oculte la urechile oamenilor, aceștia din case strigau: și cu noi cum rămâne? Noi ce să facem un deceniu cu gerul în case? Maică, nu mai apuc eu soarele, zise o babă de 89 de ani. Însă Cavalerul nu auzea strigătele oamenilor, armura lui era antifonică.

Acest text este o satiră. Orice asociere a lui cu realitatea este pur neîntâmplătoare.

aerial photography of snow covered trees
Photo by Ruvim Miksanskiy on Pexels.com