Am citit: Suflete pereche – Cecilia Ahern

Evaluare: 3 din 5.

Am citit cartea aceasta în tandem cu alta care m-a solicitat mai mult. Adică vreau să spun că este o carte relaxantă, fără drame majore. Se citește ușor, nu este o poveste care să țină cititorul cu sufletul la gură, însă nu este nici una care să plictisească. Paradoxal ciudat, dar adevărat. Mi-a plăcut că nu m-a solicitat emoțional deși era gata-gata să o facă, însă mai lejer față de alte cărți care m-au stors pe partea afectivo-emoțională.

Cartea aceasta a adus o noutate pentru mine și anume scriitura. Toată cartea este formată din note, mesaje scurte, scrisori, e-mail-uri și bilețele. Toată acțiunea este povestită fie după ce s-a întâmplat, fie înainte să se întâmple. Nimic în prezent, nimic aici și nimic acum. Foarte interesant pentru mine ca cititor care nu am mai experimentat până acum genul acesta de scriitură integral într-un roman. La început am fost puțin debusolată, însă pe măsură ce dădeam paginile m-a convins că merită atenția mea.

Povestea se învârte în jurul vieții personajului principal feminin, din copilărie până la – nu știu exact unde să încadrez vârsta de 50 de ani – să zicem vârsta înțelepciunii, cu tot ce înseamnă lucrul acesta în viața unui om născut, crescut și trăit în Irlanda.

Căutând informații despre autoare am aflat și că Suflete pereche a beneficiat de ecranizare în 2014 sub titulatura de Love, Rosie! Pentru cine dorește să vizioneze un film de dragoste, deși am mai spus eu pe aici că nimic nu bate cartea.

Suflete pereche este despre prietenie, despre dragoste, despre maternitatea la vârsta adolescenței, despre sacrifiu și zbatere, despre a renunța la sine în favoarea celuilalt, despre atât de multe lucruri creionate cu lejeritate în carte.

Idea centrală a cărții este prietenia dintre un băiat și o fată. Există? Pot două persoane de sex opus să fie doar prieteni și atât fără să existe atracție între ei? Pot doi oameni să știe totul unul despre celălalt fără să își dorească să fie împreună? Greu de spus. Trebuie să citiți cartea ca să aflați dacă enigma este deslușită sau umanitatea va trăi în beznă ca și până acum din punct de vedere al subiectului prietenia dintre un băiat și o fată.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Unde dispar obiectele din mâna copilului?

De aproape patru ani sunt detectiv. Aș putea fi angajată cu succes la obiecte pierdute. Sau aș putea să lucrez cu oameni care se opresc în mijlocul propoziției lăsându-mă pe mine să deslușesc ițele autorului. Ciulesc bine urechile, casc ochii și îmi pun la treabă toți neuronii. Orice pentru rezolvarea enigmei și a liniștii din capul meu și din urechile mele.

Dar, cu obiectele care dispar din mână subit, nu am găsit leac. Or fi neuronii prea obosiți și nu mai dau randament. De atât de multe ori aud pe zi unde e aia sau cealaltă sau unde a dispărut x lucru încât uneori nici nu mă mai obosesc să mă apuc de căutat. Nu știu, era la tine în mână, mai răspund și eu câteodată și mă fac repede ocupată de ceva ca să nu aud și răspunsul: da, și acum nu mai este. Caută tu.

Mai zilele trecute a dispărut din mâna cuiva mic o inimioară măcelărită decupată. Cum? Care zeu al răbdării se joacă cu nervii mei? Cum a dispărut din mână un obiect pe care se presupune că îl ținea măcar cât să îl simtă, dacă nu strâns? Am căutat jumătate de casă bucata de hârtie care n-a fost găsită nici în sfântă zi de azi. Eu cred că ăștia cu 5G au început să ne șutească din casă. Sau or fi semnale de la extratereștrii ăia care se lasă greu văzuți. Nu știu care ar putea fi explicația exactă, însă tot timpul avem de căutat câte ceva. Că este un creion, fix acel creion și exact un anume creion (ia alt creion că toate scriu exact ca un creion, nu se poate), fie că este o șosetă din picior (stai așa, piciorul ăsta nu e al tău? Și automat șoseta era în piciorul tău, deci șoșeta ta, deci unde e șoseta n-ar trebui să știi tu? Cer prea multe, știu). Și așa dialogurile din capul meu nu se mai termină, cum nu se termină nici căutatul.

Eu sunt o persoană ordonată, nu îmi arunc hainele prin casă și nu îmi pierd obiectele din mână. Dezordinea copilului clar nu este moștenită de la mine, însă îmi este greu să o gestionez. Am citit împreună cartea scrisă de Kristina Dumas – Curățenie pentru începători, însă este una dintre acele cărți recomandată pentru vârste mai mari, undeva cam de la 7 ani în sus și unde nu stârnește curiozitate copiilor mici. Să nu aveți impresia că nu știu că un copil mic face haos în jurul lui. Știu. Nu știu eu cum să îl gestionez astfel încât să fie pace în capul meu. Și oricum tot este un mister unde dispar obiectele. Eu în viața asta până acum nu am pierdut nicio șosetă, nimic. Ei, copilul reușește cumva să divorțeze șosetele de până și uscătorul de rufe este șocat când vede atâtea șosete desperecheate.

Dacă unii se întrebau unde se duc muștele iarna, eu mă întreb unde se duc obiectele din mâna copilului. Mă tot gândesc să îmi iau un detector de obiecte, dar să detecteze toate obiectele, nu doar metalul, ca n-am făcut nimic așa. Să găsească șosete, carduri din jocuri, jetoane, creioane, pensule, păpușele și gândurile mele. Aștept detectorul ăsta, poate îl bagă anul viitor la reducerile de….de ce or fi că nu mai știm exact cum e cu reducerile astea.

Până atunci dacă aveți copii mai mari și vreți să iasă din starea de Trândăvel puteți încerca și această carte, poate, poate se mai produc și minuni, cine știe.

Ce aș face dacă aș câștiga premiul cel mare la loto

Mi-au picat recent ochii pe o emisiune în care un agent imobiliar exclusivist (asta cred că era) ajuta îmbogățiții de jocuri de noroc să își găsească locuința mult visată și mult râvnită. Moment în care mi s-au învârtit rotițele în cap și a răsărit întrebarea: dar eu ce aș face dacă aș avea mulți, foarte mulți bani? Mă tot gândesc dacă aș juca eu unicul bilet din viața mea la loto și aș câștiga premiul cel mare, ceva care începe cu milion și se sfârșește cu lei. Ceva mult și greu de pronunțat pentru condiția mea modestă.

Să nu vă imaginați că nu m-am mai gândit la varianta aceasta până acum, doar că între timp mi s-au schimbat părerile și întrebarea mea legată de acest subiect este ce aș face astăzi pentru mine dacă aș avea foarte mulți bani.

Acum mulți ani când auzeam poveștile triste, tragice ale celor ce câștigaseră, după ce intraseră în posesia banilor și profund influențată de părerea celor din jurul meu, cum că de banii nemunciți se alege praful, îmi era și frică să cadă o asemenea pleașcă peste mine, să nu cumva să se aleagă praful și se mine. Astăzi nu mai gândesc treaba asta, nu degeaba (zic eu) am citit o tonă de maculatură, s-a mai prins și de mine una alta. Așa că astăzi să vină milioanele că nu mă mai sperie nimic.

Aș investi în afaceri? Da, dar nu în ideea mea că dacă aș avea idee de afacere mi-aș face și acum una. Nu am idee, nu am nici afacere, dar da aș investi. Însă în schimb are soțul câteva idei care necesită capital.

Mi-aș lua casă? Da, în Grecia. Să am foarte mulți bani și îmi iau casă în Grecia. Poate acolo să mă și retrag la bătrânețe să stau toată ziua să văd stânci și apă sau munți și apă oriunde m-aș uita. În tot cazul în Grecia e accesibil de ajuns și cu avionul și cu mașina. Bine, poate între timp vizitez cine știe ce prin Papua Noua Guinee și mă îndrăgostesc de locurile acelea încât să îmi doresc să mă stabilesc acolo. Orice este posibil, eu sunt destul de sucită. Momentan Grecia este în cărți.

Dar aș călători cu siguranță. Îmi place foarte mult să fiu turist, să vizitez, să mă plimb, să văd. Aș alege destinații pe care acum le consider exotice din cauza prețurilor pe care nu mi le permit și aș merge în vacanță fix atunci când tânjesc după una dar clar nu mă lasă bugetul. Adică iarna, când este frig și mocirlă la noi. Cam cum fac artiștii autohtoni care își fac bagajele prin lunile de iarnă și zboară prin insule îndepărtate în timp ce semnează scrisori deschise către guvern și cer ajutor financiar din bugetul public. Și în vacanțele acestea m-aș răsfăța nu doar în destinații la care mai visez uneori cu ochii deschiși, însă aș mai testa pe alocuri și cazări din acelea în care ți se afundă picioarele în covorul de la capătul patului. Bani să am că am eu idei pentru ei.

Aș dona? Da, categoric da. Acum câțiva ani verbul a dona nu era în vocabularul meu. Nu mi-a fost insuflat nici de acasă, nici de școală, nici de mediul în care am trăit. Mai târziu societatea (nu a noastră neapărat) mi-a arătat ce înseamnă a dona. Și da, dacă aș avea foarte mulți bani aș ajuta în jurul meu. Cunosc eu personal oameni care au nevoie de ajutor și cu siguranță de acolo aș începe.

Și nu în ultimul rând, poate cu asta aș începe, aș oferi familiei câte o sumă de bani care să le acopere ce necesități au în momentul respectiv. Acum, problema ar fi că eu am familie cam numeroasă, sper doar să nu mă chelească de averea aceea incomensurabilă care va veni grămadă în viața mea.

Iar la final vă las cele două povești ale câștigătorilor de jocuri de noroc pe care le-am văzut eu și care i-au propulsat în rțndul milionarilor cu euro în coadă.

Povestea 1: omul juca constant la loto cu numere și tot constant spunea că el va câștiga premiul cel mare până în ziua în care chiar a câștigat.

Povestea 2: câștigătorul, mă rog nu era câștigător chiar de la început, dar îi spune așa ca să îi dăm greutate, a fost delegat cu job-ul pentru o perioadă în LA. Într-o zi când a terminat lucrul mai devreme s-a gândit să intre în cazinou să joace ceva. A jucat la un aparat cu manete și a câștigat din prima în jur de 300 de dolari, a considerat că este suficient și a vrut să se retragă, doar că a apăsat greșit pe buton. În loc de exit a apăsat pe ‘pariază maximum’. Când a tras de manetă a câștigat premiul cel mare, oricare ar fi fost acela.

Hai că se poate. Așa și eu, chiar dacă nu am jucat niciodată la nimic, atunci când o voi face, voi câștiga premiul cel mare :).

excited african american male student celebrating successful results of exams
Photo by Ketut Subiyanto on Pexels.com

A venit și conopida

Aveam alt text pregătit pentru astăzi, dar din cauza (da,da cauza) extazierii din ziua precedentă legat de prea multe informații gastronomice și incomplete, am venit și cu completarea.

Căprițele degrabă păscătoare își pot sufleca mânecile și pot purcede în pași de țopăială către gustul delicios al conopidei. Până acum trei săptămâni nu aș fi crezut că eu voi spune despre o conopidă că este delicioasă. Am mai încercat să mă împrietenesc cu ea și altfel decât murată, dar nu a mers. Chimia dintre noi nu a funcționat niciodată. Până când s-a gândit cumnata mea și nu știu cum a putut să fie atât de nepăsătoare încât să pună pe masă multe buchețele gătite, aburinde. Bleah, nu! Nu putem mânca și noi ceva normal la masă ziceam eu în capul meu. Am mâncat atât de sceptică și de convinsă că este ceva rău și că nu poate fi ceva comestibil din conopidă încât mi-au explodat puțin urechile de la combinația de gust. Atât de bun, încât a pus de două ori pe masă sos de usturoi. Este posibil să nu fie ceva nemaipomenit, însă pentru mine care am încercat ultima oară să mă împrietenesc cu conopida gătită acum cinsprezece ani și am rămas în scandal de atunci, a fost ceva extraordinar. Papilele mele gustative au aplaudat cu patru mâini. Patru mâini că eu am papile mai speciale.

Așadar, las și eu aici așa cum am primit instrucțiuni și cum am pus în aplicare, cu mențiunea că meritul nu îmi aparține. Eu nu am aparat de gătit la abur, de altfel am foarte puține gadgeturi în bucătărie, dar asta este altă discuție, însă dacă aveți, puneți legumele la abur că scăpați de o bătaie de cap. Eu le-am opărit tradițional. Am gătit așa și conopidă și broccoli, de vis ambele variante. Apă pusă la clocotit cu sare așa cam cât pui la paste în mod normal și legumele tăiate buchețele când apa dă în clocot. Eu le testez cu furculița să fie făcute, adică nici fleașcă, nici tari și le scot să se scurgă. Pun în tigaie unt și o țâră de ulei de măsline ca să nu ard untul și pun legumele acestea gata opărite. Când pe-o parte, când pe alta le sucesc și răsucesc să se rumenească puțin cât să prindă ceva culoare. Între timp curăț cam o căpățână de usturoi, o pisez într-un castron mic și o iau la sentiment cu o furculiță, un praf de sare și puțin ulei suficient cât să capete o cremozitate ca la final să vin cu un iaurt de baut astfel încât să nu fie un sos gros, ci unul mai mult fluid. Eu mai pun și condimente care se ptretează cu brânza, însă iese foarte bine și fără. De aici fiecare mănâncă așa cum se pricepe. Eu iau una bucată buchețel și înmoi în sos, apoi îi fac pe plac stomacului nerăbdător.

Eu nu sunt bucătar, nu gătesc de stele înstelate, nu gătesc cu cantități, nici gramaje, nefiind profesionistă gătesc cum se zice la ochi. Măcar compensez la poveste :).

Dar, nu puteam să las floricele acestea așa singure și neconsolate, așa că am pus lângă o garnitură din coaste bine rumenite în cuptor – o altă plăcere în bucătărie.

Poftă mare la bucate.

Rețeta mea de pateu din ficat

Nu este rețeta mea de fapt, este cumva mai mult varianta mea. Am început să fac pateu după ce au făcut mai întâi alte prietene și m-au îmbiat cu imaginile și cu jurămintele ferme cum că este cel puțin divin acest pateu făcut în casă. Am crezut, ce era să fac, doar nu contestam o imagine care arăta bine. La alții arată mai bine decât arată la mine, deh încă nu dau prea multă atenție talentelor de decorare farfurii.

Așa că m-am pus pe treabă până m-am lenevit și n-am mai făcut pateu de multă, multă vreme, până astăzi când m-a lovit iar dorul și pofta. Așa că am pus la foc 4 ficăței medii de cocoș de curte cu 7 boabe de piper negru, o ceapă și 2 foi de dafin. Alături ca să nu se supere am pus la bolborosit un ou din care am extras doar gălbenușul la final. Când toate celelalte au fiert le-am poftit în choper, nu înainte de a invita foile de dafin în coșul de gunoi, iar restul mixat la turație maximă imediat după ce am aruncat de la distanță ceva sare. Opresc procedeul doar pentru câteva secunde ca să pun o idee de lapte, un cub de unt și un praf de nucșoară.

Și asta este tot. Așez într-un bol, întind frumos și dau formă ca apoi să dau și față. Pun deasupra un strat subțire și uniform de unt topit pentru a nu oxida pateul. Întins pe pâine cu o felie de roșie deasupra sau de castravete sau chiar o felie subțire de brânză veche de oaie sau alături de conopidă trasă la tigaie alături de un sos de usturoi, reprezintă o cină delicioasă. Nu strâmbați din nas, că parcă și văd din spatele tastaturii o grimasă când auziți de conopidă. Nici eu nu agream această plantă gătită până mi-a fost prezentată în această variantă, cu sos de usturoi și am crezut că am descoperit o nouă definiție a raiului pe cerul gurii. Evident, niciun fel de conopidă nu o detronează pe cea murată, însă conopida la tigaie în unt a devenit una dintre bunele mele prietene gustative.

Poftă bună, zic. Hai că v-am salvat pentru azi sau maine de o idee de găteală :).

nu este aspectuos ca la magazin, dar este foarte gustos

Poveste: Florile de magnolie

Îmi las capul într-o parte să inspir mai bine mirosul delicat al florilor de magnolie. În perioada aceasta tot cartierul miroase a proaspăt, a verde, a primăvară. A magnolie. Acest miros subtil și elegant pe care de-a lungul timpului mii de designeri de parfum au încercat să îl reproducă în esențe aplicabile pe piele. Unii au reușit să se apropie foarte bine și au creat parfumuri cu miros elegant de magnolie. De fapt asta este si atât de greu de reprodus la magnolie, exact ca la mac. Să redai într-un parfum eleganță, senzualitate, mister, feminitate, subtilitate. Dar totuși fermitate și siguranță. Cum ar fi să miroși un parfum și în notele care se armonizează perfect să simți mirosul eleganței? Cum miroase eleganța? Eleganța miroase asemănător cu senzualitatea. Iar senzualitatea are note subtile de magnolie. O floare deschisă complet, cu petale ample, cu un mov spre bază și lila spre roz pudră pe măsură ce urci privirea pe petală. Uite, miroase aici în scobitura gâtului meu, spun cu capul înclinat pentru a simți mai bine învăluirea mirosului dulceag și proaspăt.

Deși tot cartierul este înțesat de copaci cu flori cu miros amețitor, mie îmi place unul anume. Trec zilnic prin fața curții de la numărul 12. Este o curte mică ce are o casă banală cu etaj cu fațada nezugrăvită de foarte mulți ani. Locuiesc aici 3 bătrâni, soț soție și sora soțului. Soții ocupă parterul în timp ce sora ocupă etajul. Știu asta pentru că surpind dimineața când este cald afară frânturi de conversație când își beau cafeaua la măsuța din fața casei. Pe lateralul casei au acest copac magnific. Este mare, foarte înalt, aproape că depășeste casa cu etaj care nu este foarte înaltă. Și în fiecare an este plin de flori. Florile sunt și ele mari. Cele mai mari flori de magnolie pe care le-am văzut vreodată. Știu asta pentru că urmăresc florile acestea de când mă știu. De 25 de ani trec prin fața casei cu etaj și de 25 de ani primăvară de primăvară magnolia își face datoria înflorind elegant și răspândind în jurul său mireasma de neegalat.

Uneori când bătrânii nu sunt afară mă opresc în dreptul gardului și admir în voie copacul cu coroană impunătoare. Alteori ochii îmi alunecă spre balconașul închis care dă spre grădină chiar în dreptul magnoliei. An de an se strâng acolo acareturi care se văd de afară, uneori când este frig mai apar și ghivece cu flori la geam. De multe ori casa pare părăsită și mă fascinează stranietatea ei. O casă de dimensiuni reduse într-o curte imensă și excesiv de umbroasă. În zilele foarte călduroase și greu respirabile mă imaginez stând în grădină la umbra magnoliei bând un ceai rece la prânz sau un vin sec într-un pahar răcit din timp.

Haide, iar visezi? Mă tragi ușor de mână în timp ce mă săruți delicat pe obraz. Noi locuim trei străzi mai departe, iar casa noastră nu are pic de curte, doar o mica verandă în fața casei fără etaj și fără copaci. Goală și neprietenoasă. Am moștenit-o de la mătușa mea și am rămas în ea pentru că este mai ușor să trăiești fără să te îndatorezi la bănci decenii întregi. Aici locuiesc de când mă știu. Mama s-a mutat cu sora ei aproape imediat după ce m-a născut pe mine când tata a uitat că are familie și copil nou născut. Mătușa nu a avut niciodată viața ei, a trăit prin prisma mea și a avut grijă de mine mai mult decât a avut mama care adesea își refăcea viața pe undeva. Copii nu a mai făcut, însă nici eu nu am fost cine știe ce copilul ei. Nu îmi place casa. Este simplă, mică, înghesuită, nu are etaj și niciun fir de iarbă.

Îți este foame? Mă întrebi în timp ce nasul tău se freacă de obrazul meu și în mână îmi pui un pahar cu vin. Atât de atent mereu la nevoile mele. Mă simt flatată, protejată și uneori închisă ca într-o colivie. Îmi place cum miroși îmi spui și îmi acaparezi gâtul cu sărutări tandre.

Mă trezesc de dimineață în miros intens de cafea. Sunt convinsă că undeva pe terasă mă așteaptă o cafea fierbinte și aburindă. Cafeaua este drogul meu suprem. Este licoarea fără de care nu pot respira. Când se vor face în viitor înjecții cu cafea eu o să fiu prima care îmi voi injecta în vene esența aceasta a energiei. Să îmi zvâcnească sub piele și să îmi dea șocuri de revitalizare întreaga zi. Ador să beau cafeaua în cană transparentă să îi văd culoarea intensă, să văd cana cum transpiră de la lichidul fierbinte. Băutura aceasta este motivul pentru care mă dau jos din pat fără să trag de timp. Îmi leg pe mine lejer un halat scurt și cam subțire pentru primăvara de afară, însă ador să beau cafeaua pe terasă și mai ador și să testez reacții matinale. Îmi pun la încheietura mâinii și în scobitura gâtului câte un strop de parfum de magnolie, nu cu vreun scop sau interes, dar oricum trebuie să mă pregătesc pentru o nouă zi de muncă. Dar dacă o anume privire languroasă îmi încălzește trupul și așa sumar îmbrăcat, atunci ziua devine mai călduroasă și mai aproape de vară.

În drum spre serviciu încetinesc pasul aproape de casa de la numărul 12 ca să am timp să mă bucur în voie de magnolia mea preferată. Scrutez din timp curtea și nu observ pe nimeni ceea ce îmi dă timp să zăbovesc puțin lângă gardul din plasă. Ridic ochii spre coroana amplă a copacului în timp ce inspir zgomotos parfumul florilor de magnolie. Simt un sentiment ciudat ca și când aș fi urmărită. Întorc repede capul, însă nu este nimeni, de obicei la ora aceasta nu este nimeni pe stradă. Ridic iar privirea spre coroana magnoliei moment în care zăresc cu coada ochiului mișcare în balconașul casei. Îmi strâng haine pe lângă corp hotărâtă să îmi văd de drum fiind convinsă că unul dintre bătrâni cotrobăie printre lucruri, însă ceva îmi atrage atenția și zăbovesc uitându-mă insistent spre casa lor. Mi se înmoaie genunchii și aproape cad când mă agâț cu disperare de plasa gardului în timp ce cea mai pătrunzătoare privire pe care am întâlnit-o vreodată mă privește curioasă din spatele geamului. Și nu este niciun bătrân.

Va continua….

Florile de magnolie 2

Florile de magnolie 3

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com

De ce Albă ca Zăpada este orfană de mamă, iar tatăl pare un neimplicat?

Nu știu câți sunt ca mine și nici câți s-au gândit de-a lungul timpului să disece basmele, însă pe mine m-au bântuit multă vreme treaba aceasta. Noroc că s-a gândit cineva mai deștept să scrie o psihanaliză a basmelor pe care să o și publice și care să îmi scurtcircuiteze mie creierul mai tare decât era.

Eu nu îmi amintesc să îmi fi citit cineva basme sau povești când eram foarte mică, îmi amintesc că am făcut cunoștință cu ele atunci când am învățat să citesc, ceea ce înseamnă că după vârsta de 8 ani aș fi putut citi susținut un text. Nu îmi mai amintesc dacă înainte de a citit aceste basme văzusem deja denele sau teatru pentru copii sau lucrurile s-au petrecut invers, însă îmi amintesc clar că multă vreme m-am întrebat de ce Cenușăreasa era orfană și cum era posibil așa ceva. Mă mai întrebam și de ce Albă ca Zăpada care avea un tată era inapt în a o apăra în fața mamei vitrege care îi dorea moartea. Cât de orb putea să fie ca să nu vadă ce se întâmplă sub acoperișul lui. M-a lămurit Bruno Bettelheim cum stau lucrurile de fapt și ce spune psihanaliza despre lucrul acesta și despre lumea basmelor. Și cum subiectul basmelor este unul care mă preocupă îndeosebi de tare și am zis că o să mai disec Psihanaliza basmelor, asta fac astăzi și probabil că și în viitor vor mai fi aici texte cu trimitere la basme.

Deschid o paranteză și spun ca o paralelă că nu ar trebui să fie foarte tare de mirare comportamentul tatălui unui personaj din basm, când în realitate sunt case în care mama nu știe ce se întâmplă sub acoperișul propriu și nu vede în propriul copil schimbări produse de un abuz care lasă urme pentru toată viața. Am închis paranteza.

Basmul Albă ca Zăpada și l-am putea include aici și pe cel al Cenușăresei este un basm despre evoluție. Albă ca Zăpada nu are mamă în basm pentru că este momentul în viața reală în care tânăra, copila se separă de părinți. Are nevoie să ia distanță, să realizeze că este un tot, fără ajutătoare și că deși întâlnește obstacole este pregătită să le înfrunte și să își descopere sinele.

Basmele au o evoluție fantastică din punct de vedere al maturizării fizice și emoționale, al rătăcirii și regăsirii față de sine, al revoltei și al contestării regulilor, toate în detrimentul evoluției. Și în final copiii asta fac din momentul în care conștientizează că nu formează un întreg cu părintele, contestă reguli și se revoltă pentru a evolua. O spun cărțile, o spune și Bruno și o spun și eu din experiența mea de aproape patru ani cu un singur copil. Și mai spun și că sunt contestările atât de vehemente pe cât de puternică este rezistența mea în momentul în care nu îmi dau seama de situația creată. Copilul nu cedează, nu dă înapoi și scoate armele ca la război. Deh, e greu să fii corect când nu ai fost crescut corect.

Mama vitregă din basm nu este neapărat vitregă la modul real, poate fi chiar mama naturală percepută ca fiind vitregă și personalizată în chip de scorpie care îi vrea răul fetei, pentru că aceasta încă nu și-a descoperit conexiunea cu propriul sine. Și de câte ori eu nu m-am gândit în copilăria mea dacă ai mei părinți chiar sunt ai mei și dacă nu cumva cu regulile lor absurde nu sunt de fapt niște monștri cu chip de oameni. Bruno spune că adesea copiii își văd părinții ca pe o personificare a răului atunci când lucrurile nu le sunt pe plac.

Albă ca Zăpada are nevoie de încercări, de trecere dincolo de limite, de neascultare, de revoltă pentru a evolua și pentru a deveni o tânără puternică. Nu degeaba basmul începe în copilăria fetei și se termină când aceasta își întâlnește prințul. Cam atât durează evoluția spre maturizare. Puțin câte puțin în pași mici și salturi ce par enorme.

Citiți basme. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Oamenii mici și țara curcubeului

Nici nu știu dacă să încadrez broșura aceasta mai mult în categoria adulților sau în cea a copiilor. Că la câte lacune în domeniul financiar avem noi actualii adulți, nu e de mirare că nu prea avem ce să ne învățăm viitorii adulți.

Am primit cărticica aceasta care este tipărită de Autoritatea pentru supraveghere financiară și am citit-o mai întâi pentru mine. Deși pare o poveste pentru cei mici, în realitate este o lecție de educație financiară.

Povestea vorbește despre economisire, despre muncă, despre cum neprevăzutul îți dă viața peste cap, despre ce înseamnă o bună organizare, ce este planul pe termen scurt și cât ajută planificarea pe termen lung.

Nu este niciodată prea devreme pentru a începe procesul de educație financiară, cum de altfel consider că nici prea târziu nu există. Avem nevoie de educație financiară și să înțelegem lucruri elementare care ne fac viața mai ușoară.

Eu până să ajung să lucrez în bănci nu știam nimic despre carduri de credit, împrumuturi, economisire nici atât. În școală nu a existat nicio materie în sensul acesta, iar acasă nu știa nimeni să îmi explice cum stă treaba. Tot ce auzeam era că băncile vor doar să jecmănească oamenii, că împrumuturile de genul cardurilor de credit efectiv sunt lucrătura diavolului și că dacă reușești să pui un ban deoparte, atunci musai la saltea, nu îi duci la bancă să îi îmbogățești pe bancheri. Realitatea din spatele acestor temeri consta în neștiință, iar faptul că băncile nu erau transparente îngreuna și mai tare lucrurile. Din fericire pentru mine faptul că am lucrat în bănci m-a ajutat să înțeleg mecanisme, să cunosc produse și să știu în cunoștință de cauză dacă aleg un produs cu o dobândă mare sau ce se întâmplă când retrag bani de pe un card destinat cumpărăturilor.

Toate aceste lucruri vreau să le știe copilul meu de acasă pentru că putem să oferim aceste informații și îmi doresc să aibă o relație sănătoasă cu partea financiară. Să știe de la vârstă mică despre economisire și că banii nu cad din cer și nici nu sunt nelimitați. Iar pentru toate acestea citesc încă de când aveam un bebeluș în casă cărți care implică educația financiară și profit de orice broșură care îmi poate oferi variante relevante de explicații sau de joacă pe teme financiare.

Spor la numărat bani!

Buticurile de cartier au mutat piața pe trotuar

Cam asta am observat eu de când s-au închise spațiile închise numite piețe și comercianții au fost nevoiți să găsească alte modalități de a-și vinde marfa. Nu știu dacă apelarea la buticari este o modalitate de a ajuta comercianții din piețe sau este o strategie a comercianților de buticuri. Cert este că de ceva vreme văd pe trotuarul din fața micilor magazine lăzi cu ceapă și cartofi, praz, verdeață și ce se mai găsea la piață, dar în cantități destul de mici. De ce pe trotuar deși vinde un magazin? Pai buticurile acestea sunt atât de mici că abia are loc clientul să treacă puțin de tocul ușii. Uneori chiar mă mir cum de supraviețuiesc când au de jur împrejur mega, shop&go, carrfeour expres. Și nu mai spun de magazinele mari în proximitatea cărora mulți locuiesc și pe care le preferă pentru aprovizionări ample în detrimentul magazinelor de cartier.

Numai la mine în cartier știu eu câteva care sunt amplasate pe la parterul de bloc și care funcționează de ani de zile. Cum, habar nu am.

Dar ar putea fi și aceasta o soluție pentru agricultori, să își vândă marfa micilor magazine, dacă marile magazine oricum nu se bat pe ce cultivă sau vând ei. Ideal ar fi să se și înțeleagă la preț și toată lumea să fie mulțumită, ceea ce ar fi cam greu de realizat.

Nu vreau să mă erijez în cea care caută veșnic nod în papură și nici nu știu dacă această variantă de a închide piețele reprezintă cea mai bună soluție spre eradicarea acestui virus, însă cât am mers eu în piață de când este pandemia aceasta, regulile erau respectate puțin spre deloc. Același lucru încă este valabil și la magazinul de pâine, dar nu mai detaliez că am făcut-o deja de prea multe ori și încep să mă repet.

abundance agriculture bananas batch
Photo by Pixabay on Pexels.com

O fi bine să ne iluminăm sau nu de sărbători?

Pentru cine încă nu a aflat, mai spun încă o dată că eu sunt locuitoare de sector 6, migrată fiind din sector 1, este important să ne recunoaștem originile. Acest sector frumos numit generic 6 are acum în zona în care locuiesc eu trotuare largi și proaspăt asfaltate după ce au fost atât de ciuruite și de afectate aproape un deceniu de lucrările la metrou.

La toate cele de mai sus mai adăugăm și această pandemie care nu se mai dă dusă. Suntem irascibili, sleiți, confuzi, în incertitudine. Speriați de cât de tare s-au restrâns rândurile și din ce nimeni nu avea cunoscuți pozitivi la boală, acum avem fiecare mai mulți decât ne-am dori sau ne-am gândi vreodată că putem duce atâta grijă pentru cei dragi nouă care trec mai ușor sau mai greu prin chinurile acestei boli.

Vin sărbătorile, știu nimic nou, doar vin în fiecare an în decembrie. Anul ăsta parcă vin mai devreme ca de obicei. Deja oriunde întorci capul luminițele nu sunt doar la locul lor ci și aprinse. Molurile au pus brazii la treabă și au împodobit frumos.

Primarul sectorului în care locuiesc eu, domnul Ciucu ce nu rimează, dar se potrivește cu ciuciu a decis că ornamentele sunt cam urâte pentru așa mândru și semeț sector ce avem noi. Ciuciu a zis domnul Ciucu luminițe anul acesta în sectorul 6. Pentru că sunt scumpe și pentru că administrația trecută a cheltuit cam mult în sezonul rece pe luminițe, iar noul nostru primar preferă să construiască o creșă sau o grădiniță conform hotnews.ro, dar promite că de la anul se ocupă să luminăm frumos și low budget.

Nu știu de ce marșează toată lumea pe grădinițe și creșe când este vorba de investiții că de făcut tot nu se fac. Este așa ca să arătăm ce necesitate are sectorul de lucurul ăla și el și doar el îl poate oferi comunității, dar nu o face. Că dacă s-ar fi ridicat câte o grădiniță, creșă sau spital de câte ori am auzit formulările acestea, până acum n-ar mai fi avut loc nici bisericile de câte astfel de clădiri ar fi fost pe peste tot. La o scurtă căutare pe Sf Google mamapentrudoi.ro ne înștiințează că sunt nici mai mult nici mai puțin decât exact 27 de grădinițe de stat în sectorul 6 raportat la o populație de 36.000 de locuitori conform site-ului primăriei de sector. Tot conform acestui site aflăm și că minunatul nostru habitat este al doilea ca mărime în Capitală după sectorul 1. Ce noroc pe capul meu, am plecat din cel mai mare sector și am ajuns în al doilea cel mai mare sector. După experiența mea de locuitor în două mari sectoare, diferențele sunt ca de la cer la pământ. E ca și cum de pe primul loc am ajuns brusc pe ultimul.

Este foarte adevărat că în această perioadă ne interesează mai mult să fim sănătoși și este normal ca mare parte din resursele financiare să fie îndreptate către sănătate și este mai puțin importantă distracția. Doar că stați, dacă până acum s-ar fi făcut lucrurile cu cap și cu simț de răspundere, acum n-am mai fi fost atât în rahat. Și nu, nu dau vina pe PSD, ci pe toate partidele care au fost la guvernare și în ultimii 30 de ani cam toate au făcut alianțe și au fost într-un fel sau altul pe la guvernare. Știți cum e, toți suntem responsabili și vinovați, parafrazând-ul pe ministrul sănătății. Acum nu mai pare așa gravă vina.

Revenind la luminițe, anul trecut Parcul Drumul Taberei, numit generic Moghioroș, dar a fost prea de peste graniță și i-au schimbat denumirea, a avut luminițe de tot felul și ornamente de sărbătoare. Copiii cei 5-10 la număr ai căror părinți se încumetau să iasă afară pe întuneric, ger și ceață erau tare entuziasmați de decorațiuni. Dar anul acesta când au stat copiii în casă atât de mult, când i-am scos din mediul lor normal și le-am pus în spate o pandemie pe care nu au înțeles-o și i-am obligat să respecte reguli care s-au dovedit a fi și pentru adulți de nerespectat. Așa că da, pentru o pată de culoare, pentru puțină deversitate și pentru bucuria celor mici, dăm și anul ăsta 100.000 de euro și mai amânăm construirea grădiniței.

Pe de altă parte, ce par că uită aleșii noștri, este necesar să facem lucruri și pentru cei care sunt sănătoși sau care au trecut prin boală deja și sunt bine. Avem nevoie să simțim că trăim. Am fost închiși în case, am ieșit afară justificându-ne deplasările doar cu hârtia la purtător. Iar vremurile acelea încă bat la ușă aprig. Suntem o mână de oameni nu foarte mare care trebuie să asigure funcționalitatea țării și economia. De sănătatea mintală cine se ocupă? Dați un imbold ca să vedem normalul în anormal și frumosul în urât, nu așteptați doar la noi să ne descurcăm cu toate.