Tilda șoricela (păturica prieteniei) – Andreas H. Schmachtl

Dacă ar fi să descriu această carte într-un singur cuvânt, așa cum reiese și din titlu, acesta ar fi clar prietenie. Este o carte despre prietenie, despre prieteni, despre cum să nu te superi, să nu iei lucrurile personal și să treci peste mici inconveniente. Asta cred că este de fapt explicația care se pretează adulților pentru că cei mici oricum nu țin supărări la nesfârșit.

Tilda șoricela face parte dintr-o întreagă serie de cărți toate sub același nume. Noi o avem doar pe aceasta cu păturica prieteniei. Eu am achiziționat-o destul de devreme în vârsta copilului și la început nu a fost impresionat de ea. Am așteptat o vreme și am reluat-o când și când și încă o mai citim. Nu am cumpărat alte cărți cu Tilda pentru că nu am văzut interesul copilului ca la alte publicații, însă am mai ochit câteva titluri și le voi face prezentare după ce le testăm durabilitatea cuvintelor.

Tilda este o mică șoricioaică albă care împreună cu prietenii ei participă la un concurs de cusut. Fiecare separat. Asta nu îi împiedică pe fiecare în parte să încerce să afle ce lucrează celălalt pentru a-și valida propria iscusință. În final prietenii își dau seama că lucrul individual i-a adus tot împreună și că deși nimeni dintre ei nu a câștigat concursul de cusut, ei toți și-au întărit prietenia.

Este o carte care poate fi citită până pe la vârsta de 7 ani, începând cu cea de 3 ani. Se pretează foarte bine pe orice personalitate, însă poate fi un ajutor în cazul copiilor care sunt mai timizi sau au dificultăți în a se împrieteni cu alții.

Spor la cusut și la împrietenire.

Despre limfedem, terapie, deznădejde. Un interviu sincer cu mama unui copil diagnosticat cu limfedem congenital.

Pe Aida o știu de mulți ani, o știți și voi pentru că am prezentat-o ca fiind artistul de la Flori Alese care aduce zâmbetul pe buze celor care îi trec pragul în micul atelier numit florărie. Pe lângă faptul că este femeie de afaceri și artist floral, Aida este și mamă de băiat care acum este în clasa I la școală, dar și mamă de fată diagnosticată cu limfedem. Astăzi despre acest aspect scriu. Scriu pentru că nu se știu multe despre aceast diagnostic. Pentru ca oamenii care vor ajunge să citească acest text să înțeleagă situația, contextul, iar cei aflați sub diagnostic să știe că nu sunt singuri. Normalul este în fiecare dintre noi. Îmi doresc să citească fiecare acest text cu empatie și să învățăm să ne educăm copiii corect pentru un viitor pe care ni-l dorim toți ca fiind mai bun.

Limfedemul primar congenital este o afecțiune a sistemului limfatic, o parte din ganglionii limfatici nu funcționează normal și astfel nu pompează toxinele din organism ajungând la imflamație. La micuța E se manifestă prin a avea un picior mai mare în diametru decât celălalt, lucru care reiese și din interviul de mai jos.

Ochelarii cu Vedere: Când și cum a fost fiica ta diagnosticată cu limfedem?

Aida:  Fiica mea E a fost diagnosticată cu limfedem congenital primar la naștere (a doua zi mai exact).

OcV: Cum ai primit diagnosticul?

A: Diagnosticul l-am primit rău, foarte rău, cu multă durere, disperare, asteptându-mă la ce e mai rău, mai ales că și doctorii bâjbâiau în jurul diagnosticului și fiecare își dădea cu presupusul. Multă vreme m-am simțit vinovată, mai am și acum momente, dar trecătoare. Am stat în maternitate 3 săptămâni, atât au durat investigațiile și eliminarea tuturor posibilelor cauze, sindroame etc.

OcV: Cat de cooperant a fost sistemul medical? Ai simțit că îți oferă sprijin și soluții sau atitudinea a fost mai multe de genul asta este, nu avem ce să vă oferim?

A: În România, mai ales pentru copiii așa mici nu există specialiști pe acest segment (cel puțin acum 5 ani nu erau, din câte știu nici acum). Am născut la un spital de stat, am fost foarte bine tratată, comportamentul tuturor a fost excelent. Fetiței i s-au făcut toate analizele posibile și imposibile, atât în maternitate, cât și în alte 2 spitale de copiii. Au venit medici specialiști de acasă (era Crăciunul). Cu toate acestea sistemul în sine are multe lipsuri, lacune etc.

Copiii sunt foarte sinceri și din sinceritatea lor și din frustrările dobândite în familie sunt răutăcioși.

OcV: Cum se percepe E în comparație cu ceilalți copii?

A: Fiica mea are în prezent aproape 6 ani și poate face orice activitate pe care o poate face orice alt copil de vârsta ei. Conștientizează faptul că este diferită, este vizibil, cred că îi este frică de viitor și de faptul că nu va fi acceptată în colective noi. Încercăm să discutăm deschis despre asta. Cel mai dureros este că ea încă speră să se facă bine și că piciorul ”va slăbi”, însă noi nu îi dăm speranțe false și îi spunem că este perfectă așa cum e și că sigur ea s-a născut așa cu un scop pe care va trebui să îl descopere. 

OcV: Ce ai făcut concret pentru ca ea să aibă o imagine bună despre sine? Cum ai lucrat la încrederea în sine?

A: Copiii sunt foarte sinceri și din sinceritatea lor și din frustrările dobândite în familie sunt răutăcioși. Noi i-am spus întotdeuna E că prietenii ei o vor accepta așa cum este, nu vor râde și că vor vrea să fie prietenii ei pentru bunătatea ei și pentru frumusețea interioară. Ea oricum este frumoasă și pe exterior (că doar este a mea), știe asta, îi spunem, dar nu vrem să cultivăm acest aspect ca fiind un reper pentru ea. Ea trebuie să poarte aproape zilnic un ciorap special. În primul an l-am comandat de culoarea pielii, după care am întrebat-o ce culoare își dorește, așa se face că în prezent are unul albastru. Am încurajat-o să poarte rochițe, pantaloni scurți, orice își dorește și chiar poartă. Adoră rochiile.

Subiectul este tabuu și părinții nu vor să împărtășească prea mult.

OcV: De unde ți-ai luat informațiile?

A: Informațiile mi le-am luat în mare parte de pe internet (trăiască dl Google), de pe forumurile din America pentru că în România sunt foarte mulți copiii care suferă de așa ceva dar subiectul este tabuu și părinții nu vor să împărtășească prea mult, de la asociația Limfedem România, prin intermediul căreia noi am învățat practic terapia preventivă.

OcV: Fiica ta s-a confruntat cu răutăți din partea copiilor?

A: Până în acest moment nu s-a confruntat cu răutăți din partea copiilor. Cred că mulți nici nu au observat. Probabil vor veni și ele începând cu școala, când copiii sunt mai conștienți.

OcV: Și pentru că am atins acest subiect, cum îți pregătești copiii legat de bullying?

A: Sincer, nu am o metodă anume, dar regulile de bun simț pe care i-am învățat li se aplică și lor. Adică: dacă ei știu că nu au voie să lovească, să jignească, să ia/fure etc nici ei nu trebuie să permită să li se întâmple asftel de lucruri sub nici o formă indiferent că vin din partea unor copii sau adulți, nu contează cine. Cine îi jignește nu are ce căuta în preajma lor. Ambii copii sunt foarte verbali și sper să rămână așa. Am observat că dacă au fost jigniți, au luat atitudine (spunându-i persoanei respective direct și apoi mie) și s-au îndepărtat, dar dacă li se cer scuze, iartă. Și ei la rândul lor trebuie să facă la fel.

În primul an am fost în fiecare lună la un spital, analiză, medic renumit, era ca un fel de abonament, o căutare continuă.

OcV: Ce măsuri ai luat? Cum ai procedat? Ce ai făcut concret din momentul în care ai avut un diagnostic clar?

A: În primă fază m-am documentat cât am putut de bine. Am căutat fel de fel de specialiști, de la cardiologi renumiți, până la kinetoterapeuți la fel de renumiți. Am ajuns la concluzia că mă duceam ca la mecanic și voiau să încerce fel de fel de terapii, ca pe cobai, dar ei nu avuseseră cazuri concrete până atunci. Atunci m-a apucat disperarea. Și primul an a fost foarte greu pentru că nu știam dacă va merge, dacă va merge normal, dacă va șchiopăta, dacă va avea dureri , dacă se va umfla mai tare etc. Nici acum nu știu ce va fi în viitor, dar am învățat să le iau cum vin, pentru că oricum nu pot influența în vreun fel ce ne așteaptă. Asta nu înseamnă că nu am momente de cădere, dar față de trecut îmi revin mult mai repede și mulțumesc Divinității că nu este mai rău.

 În primul an am fost în fiecare lună la un spital, analiză, medic renumit, era ca un fel de abonament, o căutare continuă. După un an și trei luni am pus pauză. Nu primeam răspunsuri concrete, doar presupuneri. După aceea am descoperit asociația Limfedem România, care ne-a sprijinit și ne-a învățat să îi facem masajul de drenaj limfatic. Menționez că limfedemul este o condiție cronică, nu are tratament niciunde în lume și maximum pe care îl putem face este să îl ținem sub control. Ne-am liniștit cu mersul, nu șchiopătează, nu are dureri. Avem grijă ca pielea să fie hidratată, poartă ciorăpelul, îi facem masaj.

OcV:Ce le poți spune părinților care se găsesc în această situație?

A: Părinților care trec prin așa ceva le spun să aibă curaj, putere și să mă contacteze dacă au nevoie de îndrumare. Am fost și sunt foarte deschisă referitor la acest subiect. Elena este o fetiță voioasă, isteață, dansează, este normal ca orice alt copil, mai nou joacă tenis,aleargă și face orice face un copil  de vârsta ei. Noi nu ne raportăm la ea ca la un copil bolnav, nu folosim acest cuvânt niciodată, deși l-a auzit de la alți adulți, iar condiția ei nu ne-a îngrădit niciodată în vreo activitate pe care am vrut să o facem . În acest moment nu găsim balerini portiviți, dar oricum e toamnă, iar în primavară vom face la comandă, deci o vom rezolva și pe asta. 

Aida poate fi găsită on-line aici sau aici

affection baby barefoot blur
Photo by Pixabay on Pexels.com

Caietele auxiliare pentru preșcolari – un ajutor sau o piedică?

Evit să scriu aici despre propriul copil din câteva motive simple pentru mine. În primul rând țin la intimitate cu dinții, mai ales că nu toți membrii familiei mele își doresc să fie în lumina reflectoarelor, iar altor membri simt nevoia să le protejez intimitatea pentru că încă nu își pot exprima părerea și nu este dreptul meu să decid să îl expun. De altfel se observă că vorbesc despre copil la genul neutru, nu folosesc nume și nici inițiale, deși toți cei care intră pe aici mă cunosc și îmi știu și copilul măcar din poze. Însă este posibil ca publicul acestui site să se schimbe și să aibă acces la informațiile de aici și oameni care nu mă cunosc. Și consider că pe viitor nu este nevoie ca oamenii să fie curioși să vadă ce mai face copilul acela care spunea sau făcea x lucru la x ani pentru că mama scria pe un site sau pe FB.

Alt motiv pentru care nu abordez subiectul copilăriei este acela că acesta nu este un blog destinat parentingului. Însă fiind și eu mamă totuși și învârtindu-mă în jurul acestui subiect mai mult decât suficient, atunci scriu despre cărțile pe care le citesc copilului, am arătat și ce am mai construit noi spre distracția copilului, ori cartea senzorială. Încerc să mențin o latură discretă și cu această parte a mea, însă nu am cum să o ignor total pentru că face parte din mine și din cine sunt eu.

Și deși m-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre aceste caiete auxiliare, am ales până la urmă să îmi las părerea aici. Copilul meu merge la o grădiniță de stat de anul trecut școlar. Tot de atunci am făcut cunoștință cu aceste caiete auxiliare. Anul trecut o editură, anul acesta altă editură. Teoretic ele au menirea de a ajuta copilul să evolueze. Practic poate că asta se și întâmplă pentru că cei mici beneficiază de ajutor din partea educatoarelor sau acum acasă de la părinți.

Îmi plac aceste caiete pentru că abordează și subiecte potrivite vârstelor mici. Se discută, se învață, se colorează pe teme cum ar fi corpul uman, obiecte de igienă personală, anotimpuri etc. Ideile sunt în regulă și sunt elemente pe care le-aș face și eu cu copilul acasă.

Ce nu îmi place în schimb este abordarea. Enunțurile mi se par ambigue ori dificil de înțeles. Lăsând deoparte faptul că un copil de 3-4-5 ani nu citește (iar eu nici nu mi-aș dori să o facă al meu) și că eu îi citesc enunțul, însă pe lângă asta aprope de fiecare dată trebuie să și explic ce se cere în enunțul respectiv. Pentru că al meu copil nu știe la 3 ani ce sunt acelea mulțimi când i se cere să le încercuiască. La fel a trebuit să îi explic și ce este linia orizontală sau verticală pe care trebuia să o traseze conform numărătoarei din enunțul cerut. Iar acestea sunt doar câteva exemple. Poate că oamenii aceștia care scriu caietele se gândesc la adulții care ajută copiii și nu la copiii care ar trebui să lucreze pe ele. Și mai cred și că niște enunțuri clare și simple destinate vârsei mici ar fi mai mult decât utile și binevenite.

Alt lucru care mă deranjează este acela că sistemul îi vrea pe toți în linie dreaptă, așa cum s-a decis. Nu poate fi unul diferit că este imediat adus în sânul sistemului educațional. Eu am mai scris pe aici părerea mea despre Moș Crăciun și cum nu l-am ridicat în slăvi în fața copilului și cum de altfel nu insist pe acest subiect. Ei bine, caietele acestea fix asta fac, pun întrebări clare ca să le intre bine în cap că Moșul chiar există, vine, aduce cadouri, zboară cu sania. De ce trebuie să fim toți la fel? De ce nu poate fi abordat subiectul iarnă fără invazia Moșului?

Și ca să fiu avocatul diavolului până la capăt, consider că grădinița poate modela copiii educați, responsabili, empatici, cu bun simț și fără caiete auxiliare. Cel puțin la grupa mică unde sunt și copii sub 3 ani unde nivelul lor de concentrare scade cu viteza luminii. Cumva s-a înlocuită multă joacă și multe jocuri și multă distracție cu activități pe caiete. Chiar 4 la număr într-un an școlar.

Poveste: Amintiri nerezonabile

Când m-am trezit de dimineață aveam o durere îngrozitoare de cap. Aveam impresia că o să îmi explodeze in scurt timp ceva din interior spre exterior și o să împroaște toată camera cu materia mea cenușie. Orice încercare de a respira îmi aducea o nouă săgeată direct în moalele capului. În tot disconfortul acesta am încercat să îmi dau seama ce mi s-a întâmplat. Oare m-am îmbătat? Nu, sigur nu am băut nimic ieri. Prima și ultima oară când mă confruntasem cu o mahmureală groaznică de după beție fusese în urmă cu cinsprezece ani. Atunci mi-am dorit să mă îmbăt. Să mă îmbăt crunt să văd cum este. Și am văzut. Inclusiv stele verzi am văzut. Apoi am și simțit, nu doar că am văzut. Am simțit a doua zi o cruntă durere de cap. Și am simțit și cum este să te reîmbeți bând doar apă după o noapte întreagă în care stomacul a văzut orice combinație letală de alcool, mai puțin apă.

Însă aici era altceva. Asta nu este durere de cap de la beție. Nu sunt mahmură, nu se învârte casa cu mine, capul nu îmi este greu. Doar că am impresia că cineva îl taie pe lung cu o sabie neascuțită în timp ce l-a prins bine în menghină. Și ca și când nu ar fi fost suficient, din când în când mai înfige sabia aia fix în mijlocul creierului meu obosit. Cum este posibil să nu îmi amintesc ce s-a întâmplat ieri? Stau sprijinită într-o rână pe mijlocul patului pipăind cu o mână din când în când craniul. Verific să văd dacă sângerez pe undeva că la așa durere este mare minune că nu îmi curge sânge. Măcar din urechi și tot aș avea o explicație plauzibilă.

Trebuie să fac un efort și să rememorez seara de ieri. Ce am făcut? Cu cine am fost? Ce s-a întâmplat? Am un sentiment vag că s-a întâmplat ceva, dar nu știu de unde să îl apuc. Parcă m-am întâlnit cu cineva. Sau am stat doar în casă. Off ce mama mă-sii s-a întâmplat? Eu nu las niciodată frâiele din mâini. Bine, exceptând acum cinsprezece ani când am testat bețivăneala pe stomacul propriu. Dar, în rest, sunt tot timpul în control. Dacă aș avea un glob de cristal până acum ar fi scurtcircuitat de mult la cât l-aș fi folosit pentru a fi în control secundă de secundă. Unii ar spune că sunt puțin sărită de pe fix, dar eu cred că de fapt sunt invidioși. Cine nu și-ar dori să aibă toată viața planificată fără să se împiedice de obstacole sau cine știe ce surpize neplăcute? Nebun să fii să nu îți dorești așa ceva. Dar nu am glob de cristal și se pare că nu am nici memorie în ce privește seara de ieri. Trebuie să îmi iau informațiile de undeva. Caut în memoria telefonului să văd ultimele conversații de ieri. Ahhh simpla acțiune de a lăsa capul în jos se lasă cu un nou val de durere vecină cu leșinul. Ridic telefonul deasupra capului ca să nu mai fiu nevoită să îmi plec ochii. Nu văd ce scrie pe ecran, am vederea încețoșată. Disting un apel colorat cu roșu, ceea ce înseamnă că cineva m-a sunat și nu am răspuns. Nu văd cine, doar că este roșu. Alt val de întrebări. Cine m-a sunat? Nu am răspuns pentru că nu am auzit? Pentru că nu am vrut? Pentru că nu am putut? Dacă aș putea vedea la ce oră este apelul ratat…

Îmi apare în fața ochilor o amintire. Este o amintire reală sau creată de capul meu obosit? Am fost lovită în cap? Dacă n-aș avea ochii deja scoți din orbită de durere, acum ar fi ieșit din cauza acestei informații. Cine să vrea să mă lovească? Și de ce? Un val de vomă îmi cutremură trupul din vârful degetelor de la picioare și până la ultimul fir de păr.

Va continua….

A doua poveste Amintiri nerezonabile este aici

A treia poveste Amintiri nerezonbile este aici

woman in gray tank top showing distress
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Azi despre sfinți. Că tot este sărbătoare.

Deși numele sfântului de astăzi nu este foarte popular în forma lui tradițională, trăim totuși în țara micilor sfinți. Numai apostoli și sfinți ne înconjoară de peste tot dacă este să ne raportăm la prenumele copiilor. Când vor crește cei din generația aceasta de oameni mici, au toate șansele să reconstituie cina cea de taină. Trebuie doar să aibă unul destule cohones ca să îl numească Iisus. Cum te cheamă? Iisus Popescu. Sau poate el există deja?

 Acum 30 și de ani erau toți „tovarășe”. În capitalism am trecut la „domnul” și „doamna”. În era sfinților socialisto-corporatiști vom avea frate Luca, sfinția sa Ioan, sora Maria. Văleu ce de Maria vor fi. Oare Magdalena se va întoarce la orgini? Greu de spus. Sper să trăiesc suficient de mult să văd ce va veni dupa era micilor sfinți. Și mai aștept să văd și dacă fratele Matei sau apostolul Andrei vor fuma ceva sau se vor împiedica de niște cocos. Că până la urmă care-i rostul numelui de sfânt ca nume secundar? Te gandesti că iți protejează copilul, nu? Altfel de ce nu l-ai boteza Călin Cătălin? Sau Roxana Cezara. Sunt și din acestea, dar foarte rare. Numele de sfânt rar este nume principal sau singular. De regulă este al doilea nume. Ceva uitat într-un colț oricum și de care ne amintim doar când serbăm sfinții respectivi.

Să nu credeți că am ceva cu numele de sfânt. Din contră, chiar am suferit jumătate din existența mea că nu am și eu nume de sfânt. Ba ce să mai spun că ziua mea fiind vara și doar vara am mai suferit și că niciodată nu mă serbam și eu în timpul anului școlar ca ceilalți colegi ai mei. Nu-i nimic, mi-a ieșit aniversarea pe nas și pe ochi oricum ani mai târziu când am început să lucrez și am recuperat din plin toți anii de școală în care nu duceam și eu bomboane.

Acum că ne-am lămurit că nu am o problemă nici cu sfinții, nici cu cei care poartă numele sfinților, curiozitatea mea rămâne totuși: de ce? De ce îi pui copilului și nume de sfânt? Pentru că totuși mi se pare o modă a ultimilor ani. Și tare aș vrea să știu ce îi motivează pe părinți. Că poate totuși există o motivație. Sau doar pentru că este la modă unii n-au nicio motivare. Așa face toată lumea și merg cu turma.

Acum nici nu mai poți să le zici ceva. Cum ar fi să te cerți cu Ioana? Rezonanța numelui te oprește din a produce acest păcat capital. Ceea ce e bine dacă ne gândim puțin. În țara violențelor și agresivităților de tot felul, micii sfinți au șansa de a ne duce la un alt nivel, unul zen.

În altă ordine de idei gândiți-vă că dacă ați face mai mulți copii, să zicem 3-4 și le puneți câte două prenume, aveți șansa să acoperiți întregul calendar ortodox din doar câteva mișcări.

beautiful ethnic woman with translucent fabric
Photo by Cleyton Ewerton on Pexels.com

Am citit: Amalia – Jurnalul unei iubiri – Liza Karan

Evaluare: 3 din 5.

Cred că am cartea aceasta în bibliotecă de mai bine de un an. O aveam pe lista cu cărți de cumpărat și am șters-o de pe listă când am primit-o cadou. Recunosc, mi-am dorit-o doar pentru titlu. Îmi place numele Amalia. Inițial l-am perceput ca fiind sensibil și gingaș, acum îl percep ca fiind puternic. Însă nu cartea a influențat la schimbarea percepției.

 Nu am căutat recenzii, nu știam nimic despre autoare. Nu am avut timp pentru ea până acum. Chiar mă gândeam ce poveste voi găsi din momentul în care voi deschide paginile. Am fost extrem de uimită să constat că acțiunea se petrece în București. M-am uitat de două ori, am crezut că este o greșeală. Mă așteptam la o carte tradusă, nu la una românească. Și cum citesc eu toate cărțile autorilor români cu o sprânceană ridicată gândindu-mă că nu va fi pe placul meu, m-am desumflat puțin la început de lecturare. Am început să o citesc fără tragere de inimă, dar mi-am revenit foarte repede când am realizat cât mă regăsesc în papucii personajului principal feminin. Dar doar la început, în anii adolscenței. Altfel nu am nicio treabă cu personajul principal.

Mi-au plăcut notele de umor, chiar dacă pe finalul cărții lucrurile devin foarte serioase. Este clar că va avea o continuare pentru că este deja intitulat volumul I, iar finalul se termină în coadă de pește. Aș vrea să aflu cum se derulează povestea, însă nu este o carte pe care să o aștept cu sufletul la gură. Este un gen romantic, acțiunea nu este punctul forte al cărții.

Ingredientele care transformă această carte în una bună se regăsesc în carte. Are iubire, are și o scenă pasională, are suferință, lacrimi, deznădejde, minciună, manipulare, relație toxică.

Succesiunea evenimentelor pentru mine a fost puțin obositoare, dar asta și pentru că nu este pentru mine neapărat stilul acesta romance ca fiind unul pe care îl prefer. Am apreciat totuși că povestea este realistă, nu sunt cai verzi pe pereti. Am apreciat și că povestea se desfășoară sub ochii cititorului pe mai mulți ani astfel încât vedem perspectiva asupra unei iubiri ce pare imposibilă de la început.

Îmi mai place și că oferă un punct de gândire, dacă ai ochi să te analizezi pe tine, de ce accepți o relație toxică ori o relație cu un bărbat deja aflat în altă relație, ori chiar căsătorit. Oricâte circumstanțe aș oferi personajelor în lumea imaginară, ori persoanelor din lumea reală, oricâte traume, dezamăgiri, frustrări ar exista, pentru mine relația cu o persoană căsătorită este un subiect tabuu. De neimaginat, de neînchipuit, de ne-nimic. Mai ales când afli că el minte, lași totul și dispari naibii din raza lui vizuală. Dacă chiar te iubește, sigur va face ceva cu relația existentă. I know, I been there.

Una peste alta dacă vă place genul romantic, dacă vă plac poveștile de iubire, dați o șansă cărții. Este ușor de citit, nu are cuvinte complicate, nici fraze îmbârligate, este o poveste fluidă, stârnește interesul. Și un aspect extrem de important, are un autoare româncă de care sper să mai auzim.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

R Mami sau mai bine zis mama robot – Mihaela Coșescu

Tot citim cartea aceasta de ceva vreme și o vom mai citi din când în când încă multă vreme. Pe măsură ce crește copilul, cresc și cerințele și dorințele și pretențiile. Mie nu îmi cresc peste noapte alte mâini sau mai multe, nici încă un cap sau plus la orice ar fi în favoarea copilului care vrea și vrea și vrea.

Așa vine cartea aceasta care are autor român cu amintirea și reamintirea că mama nu este robot. Este om! Mama are sentimente, oboseală, nervi, bucurii, epuizare, griji, lene. Mai are nevoie și de somn și să își audă gândurile. Știu că toate lucrurile acestea vin la pachet cu vârsta copilului și mai știu că pe măsură ce va crește altele vor fi necesitățile, însă asta nu înseamnă că atunci când este mic copilul, eu ca mamă nu am voie să simt toate lucrurile acestea. Am voie! Îmi dau eu voie. Măcar să îmi dau voie să simt, dacă tot nu îmi dau voie să nu mai pot.

Povestea este despre un băiețel care își dorește ca mama să îi spună povești la nesfârșit și care nu acceptă nu-ul mamei care îi explică de ce nu mai poate citi încă și încă o poveste. Așa că dimineața băiețelul găsește în locul mamei un robot care seamănă leit cu mama, vorbește ca mama, gătește ca mama și face tot ce face mama, doar că nu obosește niciodată. Exact cum și-a dorit. Aici deschid o paranteză și spun că după ce i-am oferit copilului explicații despre sentimente, oboseală și ce mai presupune tocănița asta, cu pupila mărită de căprioară întreb copilul dacă și-ar dori o mamă robot care să nu obosească niciodată? Fiind încrezătoare în forțele mele că după atâtea explicații copilul va spune ceva de genul oo vai mama tu ești suficientă și așa cu toate ridurile din colțul ochiului stâng. Sau ceva de genul. Dar, cum copilăria este ceva imprevizibil și franc aud dintr-un glas firav uitându-mă la un chip de ieduț cu ochii sinceri: daa mami, mi-aș dori și mie o mamă robot. Face palm. Închid paranteza.

Revenind la poveste, până la urmă copilul din carte își dă seama că nicio îmbrățișare nu este ca a mamei, oricât de obosită ar fi ea. Îmbrățișarea zic. Că mama niciodată nu obosește. Sau obosește? Hai că m-am încurcat. N-am mai îndrăznit să întreb copilul ceva că cine știe ce mai afla orgoliul meu rănit de mamă neridicată-n slăvi 🙂 .

Noi reluăm cartea aceasta undeva cam la câteva luni. Înainte o citeam mai des pentru că o cerea copilul, îi plăceau desenele de pe pagini, multe și diverse. Acum o citim pentru că o propun eu și de fiecare dată redescoperim elemente noi. Fie în poveste, fie în desene. Cert este că pe măsură ce crește o vede cu alți ochi.

Spor la a nu fi mame obosite și la a nu fi mame robot 🙂

Cu masca obligatorie în spațiul deschis, mai fumăm și mai mâncăm pe stradă?

Îi ignorăm pe cei care nu poartă mască oricum. Și pe cei care o țin sub bărbie sau sub nas. La fel și pe cei aflați în categorie de risc și cărora pur și simplu nu le pasă nici dacă mor, nici dacă dau mai departe. Îi analizăm pe fumători și pe mâncători. Categorii care parcă au înflorit de când cu restricția asta a măstii în spațiul public deschis.

Și cum facem? Este obligativitate de purtare de masca pe stradă, mai fumăm? Mai mâncăm? Cumva mie îmi sună a motive de dat masca jos. Dar poate mă înșel eu și toți oamenii ăștia au o necesitate reală și stringentă.

Nu avem niciun fel de clemență față de cei care susțin că nu poartă masca pentru că sunt alergici și că nu pot respira. Le cerem avize medicale să ni le prezinte pentru a se justifica. Însă dăm dovadă de empatie la modul superlativ (ei, da, nu există  așa ceva, doar am inventat eu asta acum ca să exprim mai bine situația) de la cei care efectiv leșină dacă nu își aprind țigara în stația de autobuz sau pe refugiul tramvaiului. Sau fix înainte să coboare la metrou mai suflă zece fumuri la intrare.

Să ne înțelegem de la început, nu blamez fumătorii. Fiecare face ce dorește cu proprii plămâni. Eu am fost fumătoare ceva ani și nu aș putea să spun cu mâna pe inimă că nu o să mai fumez niciodată în viața asta. Doar că eu semnalez aici o ipocrizie socială. Avem clemență față de anumite categorii, față de alte categorii nu.

Adică chiar așa, cum faci când ești cu covrigul în dinți și masca sub bărbie și se postează în fața ta polițistul? Ești scutit până termini de mâncat și apoi pui masca la loc? Sau ești scutit până termini de fumat și apoi ridici masca pe nas? Mamă, cum o fi să inspiri pe urma din mască fumul pe care îl scoți din plămâni? Altă discuție, deviem.

Ne-am obișnuit atât de tare să inspirăm fumul de țigară pe stradă că acum parcă intră în normalitate. Da, fumează aici lângă mine pe refugiul de tramvai, practic mai avem puțin și tragem împreună din aceeași țigară, este normal să nu se poată abține. Doar știe toată lumea că fumătorii devin irascibili când nu își fac norma de țăgări pe zi.

Și cu masca cum rămâne?

black and white man person cigarette
Photo by Gratisography on Pexels.com

DN1 și sensul giratoriu care mai mult încurcă decât descurcă

Dacă sunteți plimbători pe DN1 nu aveți cum să nu știți sensul giratoriu de la Lukoil de pe centura Ploieștiului. Este imposibil de ratat. Sensul acela creează mai mult blocaj din toate sensurile de mers decât era înaintea lui.  Din punctul meu de vedere se preta mai bine un pasaj. Este câmp acolo, aveau unde să lucreze, nu aveau case de demolat. Au preferat să trântească un sens giratoriu în mijloc și au scăpat de problemă. Dar ce știu eu, doar nu sunt constructor.

De fapt au încurcat mai tare decât era înainte. Că înainte de acest sens așteptau doar cei care ieșeau  din zona comercială. Acum stau în coadă km întregi și cei care vin dinspre București și cei care vin dinspre Câmpina sau de mai sus, inclusiv cei care vin din zona comercială. O adevărată plăcere. Că și așa pe centura Ploieștiului mai ai vreo două sensuri giratorii care te blochează, însă niciunul ca cel de la Lukoil.  Când scapi de sensul ăla giratoriu parcă scapi din ceva lagăr. Nu că aș ști eu cum a fost în lagăr, dar îmi închipui că asta ar trebui să fie exaltarea.

În sensul ăla giratoriu te blochezi și când traficul nu este la cote alarmant de solicitate. Pare a fi așa o nebuloasă a traficului. Iar pe un drum și așa sufocat de cât este de tranzitat, încă un punct în plus de strangulare al traficului este ceva greu de digerat.

Cunosc și eu teoria aia care zice că va fi cu atât mai aglomerat cu cât se va face mai mult spațiu. Dar nu este cazul aici. Aici nu s-a creat spațiu. S-a luat spațiu.

Când scapi de sensul ăsta giratoriu, lucrurile se mișcă. De fapt mergi șnur până te blochezi în Nistorești. Și o ții așa la pas până treci de centrul Comarnicului. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi pentru cei care locuiesc în zonă și sunt nevoiți să tranziteze localitățile respective. Oare cât ne înjură localnicii pe noi ăștia deplasatorii de weekend care îi încurcăm mai mult decât își doresc.

Despre atașatii de bandă a doua sau despre depășitorii sinucigași, altă dată.

top view photography of roads
Photo by Ian Beckley on Pexels.com

Nici delivery nu mai este ce era

În plină pandemie, mai plină decât în starea de urgență, restaurantele s-au închis. Asta după ce au mai fost închise lungă perioadă de timp, apoi redeschise cu mare greutate ca acum să fie închise iar. Nu cred că rata cea mai mare de infectare a venit de la restaurante, dar cred că normele erau respectate ocazional, cu excepția celor care chiar respectau, evident. Dar, știm cum este, prea puțini corecți ca să facă diferența.

În prima parte a pandemiei când lumea se mutase în on-line chiar și cu respirația, partea asta cu livrat acasă orice, inclusiv mâncare mergea de minune. Timpul de așteptare rar scădea sub 60 min chiar dacă localul era relativ aproape. Acum managerii de restaurant se plâng că nici delivery nu mai merge cum mergea și se văd nevoiți să pună lacătul pe ușă definitiv și irevocabil. Dar știu și ei cum stau lucrurile. Mâncarea venită acasă de multe ori nu are același gust ca cea servită în local unde de la bucătărie aterizează direct la tine pe masă, sub nas. Acasă în schimb, ajunge gata răcită sau călâie în cel mai bun caz. Plus că dacă ai noroc ingredientele sunt atât de amestecate că nici nu mai știi de unde să le apuci. O avea și livrarea asta pe bicicletă farmecul ei, dar când vine vorba de mâncare gătită cu anumite pretenții, altfel stau lucrurile. Că de altfel nu comanzi o salată să zicem ca să arate în farfurie ca și când ai arunca tu acasă ingredientele într-un castron. Pe lângă mâncare mai plătești și aspectul vizual, gustul, ideea bucătarului. Un pachet complet.

La ultima livrare am avut caserolele lipite cu scoci. Semn că au luat în serios treaba cei de la restaurant. Mai puțin recipientele mici cu sos. Astfel că am avut un sos împrăștiat prin toată punga de mai întâi a trebuit să curăț caserolele de sos și abia apoi să le desfac. La pizza de exemplu nu mai comand de mult sos tocmai ca să nu îl mai adun de prin pungi.  Iar exemple din acestea mai am, dar nu de la mine. Eu comand rar, foarte rar. Adică invariabil într-un fel sau altul ajungem în punctul acela în care nu ne pasă. Nu ne pasă de consumator. Am mai zis că nu sunt adepta sloganului clientul nostru, stăpânul nostru. Mi se pare o concepție atât de idioată și de depășită că unii clienți chiar sunt cretini. Și nu doar cei care frecventează localuri. Clienți de bănci, de telefonie, de orice. Noi când nu ne pricep la ceva, ne pricep foarte bine să facem scandal. Dintotdeauna românul a rezolvat situația cu agresivitate. Asta și pentru că cei de la capătul celălalt uneori iau clientul de fraier, oferă explicații puerile și nu rezolvă situațiile.

Revenind la oile noastre, livrarea de mâncare, consider că tot din cauza dezinteresului s-a ajuns în punctul în care oamenii nu mai comandă mâncare la domiciliu. Cam din același dezinteres au și ajuns să fie iar închise localurile și tot din dezinteres ajung să falimenteze. E ușor să stai să te plângi, ia uite domnule, clienții nu mai vor să comande, s-au apucat de gătit acasă. Da și asta cu gătitul este adevărat, oamenii învață să își drămuiască altfel banii și unii mai și gătesc. Dar sunt și cei ca mine care decât să fie nevoiți să strângă mâncarea de prin pungi, mai bine se lipsesc.

În concluzie, pandemia asta și mai ales acea perioadă în care am stat în casă o țară întreagă mă așteptam să schimbe comportamente. În cazul celor din industria opsitalității nu prea s-au modificat lucrurile. Parcă degeaba îi și zice ospitalitate, că lipsește cu desăvârșire. După ce va trece toată nebunia asta de pandemie, îmi doresc să reiau mersul în cârciumi și să nu mai fiu servită în lehamite, să nu mai aștept trei sferturi de oră ca să primesc mâncarea și dacă tot sunt consumatorul care își ajută afacerea să prospere să mă tratezi astfel încât să îmi doresc să mă întorc. Că treaba aia cu popor opitalier zău dacă se vede prin localuri.

Gata că iar mă întind mai mult decât este cazul.

man wearing a face mask delivering pizza
Photo by Norma Mortenson on Pexels.com