Lună: septembrie 2020

Am plecat în căutare de dinozauri și am găsit grobianismul acestei nații în cea mai pură formă.

Categoriespe unde mergPosted on

Am auzit recent o știre cum că românii au fost atât de afectați de pandemie că nu mai pot respecta regulile și prima regulă sacrificată este masca picată la datorie pe câmpul de luptă. Ei aș! Românii sunt nesimțiți. Indolenți și insolenți.

Pe mine nu mă interesează cine ce crede sau în ce crede. Doar că atâta timp cât ești într-un spațiu alături de alți oameni și există o regulă sau mai multe, ori chiar lege, tot ce ai de făcut este să respecți. Indiferent că tu crezi sau nu, că îți pasă sau nu. Este vorba despre educație, bun simț, respect. Exact valorile alea care lipsesc cu desăvârșire acestui popor.

Acestea fiind spuse, am luat una bucată copil și una bucată soț și am zis că este momentul bun pentru a vizita Dino Parc. Am ales ca timp prielnic exact ziua aceea mult anunțată ca fiind vizitată de un front atmosferic care s-a lăsat cu brrr și cu ploaie. Cele mai importante elemente care țin oamenii în casă, sau cel puțin departe de obiectivele mele. N-a mers. Când am văzut câți doritori de natură și aventură sunt, am mufat masca toți trei și am pornit spre explorare.

Au două atenționări mari și de bun simț: să se poarte mască pe toată durata vizitei la Dino, chiar dacă totul se desfășoară în aer liber și să nu se călărească exponatele. Evident, toate cele două reguli au fost respctate de toți cei prezenți la fața locului. Și noi am trăi toți în acea țară ca afară pe care ne-o dorim atât de tare, dar dacă se poate să ne pice din cer că noi nu facem nimic în sensul ăsta. Doar stăm și ne minunăm când vizităm altă țară. Vai vai ce frumos, la noi nu e. E jeg, e mârlănie, e grobianism, la ăștia uite că se poate. La noi nu se poate.

Nu se poate pentru că nu vrem. Pentru că nu ne educăm copiii corect. Pentru că ei sunt mici și ne au pe noi drept exemplu și fiind un exemplu greșit, pe acesta îl preiau. Pentru că nu i-a oprit nimeni să se pozeze cu exponatele, dar mi-e greu să cred că iese poza mai reușită dacă îl încaleci pe puiul de diplodocus.

Educație nu se numește nici atunci când copilul sare gardul de protecție și încalecă exponatul aflat de după gard iar părintele îl apreciază și îl pozează. În lumea aceasta plină de libertinism, copiii care au reguli și le și respectă și nu li se permite să strice, ci li se explică ce este respectul și bunul simț, par pur și simplu constrânși. Par excepția, când ei reprezintă normalul.

Despre dinozauri numai de bine. Dezinfectant pe toate mesele și pe suportul leagănelor. Toalete cu săpun lichid și cu dezinfectant. Să fie pentru toate gusturile, numai responsabili să fim. Ce bine ar fi dacă tot cu responsabilitate răspândim în jur informații (na, că fac ce fac și tot la educație mă întorc) și ne învățăm băieții că dacă sunt capabili să meargă singuri la toaletă, bine este să meargă la cea destinată lor și nu la cea pentru femei. Numai zic.

Parcul nu este destinat doar copiilor, este un loc de inspirație și pentru părinți. Sau cel puțin, poate fi. Tot ce trebuie să facă adultul este să se lase purtat de povești, să descopere elementele ascunse prin copaci și prin jur și să aducă povestea în propriul cămin.

Las mai jos câteva poze din parc și în final programul ca să știți cum să vă organizați în caz că vreți să vizitați zona.

  • unul dintre copacii de poveste
  • drumul spre peștera Valea Cetății
  • Brașovul văzut de sus
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Mai bine a furat dar a și făcut, decât scobit în nas dar a și făcut.

Categoriesdin cartierPosted on

Ieri de dimineață la mine în cartier două doamne în etate pe o bancă în fața unui bloc dezbăteau extrem de sonor rezultatul alegerilor care tocmai s-au desfășurat la noi în spațiul celor care vor o țară ca afară. Dar, dacă se poate să o facă alții și noi doar să o găsim dimineața gata pregătită la cafeluța fără de care nu putem dezlipi geană de sus de geană de jos.

Spuneau doamnele acestea idignate până-n vârful copacului de lângă banca pe care-și odihneau dosurile obosite de vremuri, că primarul ales de bucureșteni domnule, nu este ce trebuie să fie. Că cică s-ar fi scobit în nas, ar fi luat mucul pe deget și apoi l-ar fi șters pe cămașă. Păi și ăsta-i primar? Și unde mai pui că e cam bâlbâit și nici nu știe să vorbească. În timpul ăsta când doamnele în etate (nu mai știu dacă am menționat deja că erau la apogeul vieții) disecau pe noul domn primar (nou că e nou ales, nu nou cum e covidul) trece o altă doamnă care le aruncă din mers: da, că Firea era mai bună. Atât a fost. Vă zic. Doar ce n-au sărit scândurile de sub șezutul ‘mnealor că la cât s-au inflamat cele două, oho.

Au început tirada: că Firea era bună, știa să vorbească, era deșteaptă (eu sper din suflet că încă mai este și că n-a pățit ceva de oftică sau mai știu eu ce, că n-am mai deschis știrile de luni dimineața și mi-e să nu fi rămas în urmă de atât vobeau despre ea la trecut). Și că Nicușor Dan o să ne dea muci să mâncăm. Măi, deși n-am fost niciodată curioasă să aflu ce-i cu ei, dar am vorbit cu niște copiii care prestau de zor la forările nazale și au zis că sunt sărați.

Nu sunt fana lui Nicușor Dan, nu în această campanie. În trecut când i-am mai acordat votul meu, am avut o altă viziune asupra lui. Tura aceasta pur și simplu a părut soluția care poate fi corectă. Probabil Vlad Voiculescu nu ar fi avut șanse mai bune decât Nicușor Dan, dar are mai puțin dendința de a avea derapaje când ascultă de informații eronate pe care nu le filtrează.

În altă ordine de idei, îmi doresc foarte tare să văd din acest oraș cu adevărat co capitală europeană. Sunt convinsă că în 4 ani nu se poate ține orașul numai în primăvară, dar măcar să văd un proiect clar și un început de undeva. Poate va fi nevoie de 4 ani numai că să desființeze zecile de firme înființate, sau poate că de atâția ani va fi nevoie ca să avem insituții ale statului care își asumă responsabilitatea și nu mai aruncă măgăreața de la unul la altul. Avem răbdare 4 ani și aflăm cu siguranță.

Și aș mai vrea ca la finalul celor 4 ani de mandat să spună lumea cu mândrie și despre proaspăt alesul primar general că da domnule, se scobește în nas și nu știe să vorbească, dar a și făcut. Că mândria cu care se spune despre atâția aleși că sunt votați pentru că au făcut chiar dacă au mai și furat, este crunt, este ceva greu de digerat.

Pentru că în acest moment pentru mine nu este important dacă se bâlbâie sau nu. Dacă se scobește în nas și nici dacă se scarpină în fund. Nu este diplomat, nu reprezintă imaginea țării în fața altor țări. Reprezintă cetățenii orașului în care a fost votat, aduce un beneficiu la nivelul de trai, adaugă plus valoare vieții oamenilor care trăiesc aici și care sunt mulți tare. Din ce în ce mai mulți.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Varianta mea de carte senzorială

CategoriesactivitățiPosted on

Este o carte făcută cu mult drag și cu multă implicare pentru copilul meu și pentru mine.

Așa mi-a venit mie o idee într-o zi cum că și eu aș putea să fac cap coadă o carte senzorială sau de activități, cum dorește fiecare să îi spună. Evident că nu îmi lipsește entuziasmul când îmi vin ideile, lucru care mă ajută să nu cedez :).

Eu nu sunt o persoană răbdătoare și nu mă deranjează când lucrurile nu ies ca în revistă. Am făcut cartea aceasta cu implicarea copilului țintind spre timp petrecut împreună și activități menite să ne apropie, în caz că mă nelinișteam că nu ne-am apropiat suficient în ultimele șapte luni.

Pentru cusut am beneficiat de ajutorul buncii care posedă mașină de cusut și abilități de coasere. Nu am avut matrițe, nici șabloane. Am desenat din amintiri și am decupat cu foarfeca fiecare element în parte. Așa se face că porcul are cocoașă, unele elemente sunt mai mici, altele mai mari, altele strâmbe, dar pe noi nu ne deranjează. Imperfecțiunea venită de la o perfecționistă în curs de tratare, este mare lucru de tolerat, un fel de terapie neconvențională.

Nu am ales activitățile la întâmplare, am observat copilul și am văzut ce îi place să facă și ce nu. Chiar dacă mie mi-ar fi plăcut să fie mai multe elemente care să îi dezvolte motricitatea fină, am ales să exclud acele elemente din carte pentru că am observat că le ignoră pur și simplu și trece peste ele. Așa că am lăsat exercițiile pentru motricitate să le facem împreună.

Am ales pentru carte pagini dinamice, colorate și antrenante. De când este cartea aproape gata, că nu a așteptat să fie finalizată complet, copilul se joacă zilnic cu ea, uneori chiar de mai multe ori pe zi. Eu mă gândeam că ar fi utilă în mașină la drumuri lungi sau mai scurte, noi parcurgem frecvent drumuri în afara orașului și uneori se plictisește în scaun și are nevoie de interacțiune. Nu dezvolt astăzi pentru că intenționez să revin cu un text separat cu lucruile și jocurile care ne ajută pe noi în mașină chiar și la drumuri foarte lungi pentru un copil.

Cartea are un clovn cum se vede în imaginea de mai sus, cu elemente schimbabile. Poate fi făcut trist, i se pot schimba pălăria, gura, nasul, papionul. Copacul anotipurilor și copacul fructelor, pușculița porcușor cu bani, forme geometrice de potrivit, cifre de la 1 la 10 (la acestea nici nu am făcut poză că s-a gândit copilul să lipească cifrele singur și sunt lipite claie peste grămadă. Deh, nerăbdător copil.) O farfurie cu fructe, cap de fetiță care poate fi coafată, împletită, undiță pentru pescuit, fetița căreia i se pot schimba hainele și pot fi puse la uscat.

Am cumpărat materiale în valoare de 200 lei, din care au ieșit 8 pagini față verso. Din toate materialele cred că mai puteam realiza încă aproximativ 5 pagini, însă atât am rezistat eu să lucrez. Din materialele rămase realizez decorațiuni pe care le agăț în camera copilului, arăt în final ce a ieșit. Am folosit fetru, pâslă și bumbac reciclat pe care am cusut elementele. Nu recomand scaieții autoadezivi pentru că în timp se duce lipiciul si se dezlipesc. Nu știu dacă m-a costat mult sau puțin, însă am văzut o carte de tipul acesta cu toate elementele cusute, nimic lipit, poate ajunge și la 400 lei.

Nu este ușor de realizat o astfel de carte. Este mult de decupat, destul de mult de cusut și nu toate la mașină. Cred că o variantă mai ușoară ar fi folosirea pistolului de lipit, eu am ales să cos.

Biluțele din imaginea din dreapta sunt lipite de copil. Nu sunt eu responsabilă chiar de toate defectele :))

Spor la lucru:)

Atât!

CategoriessenzațiiPosted on

Nu este text astăzi, este o apreciere. Ceva personal și de suflet.

Eu sunt genul de persoană care se bucură de orice primește, chiar și de cadourile care nu mi se potrivesc. Nu mă deranjează când omul care îmi oferă ceva nu mă nimerește, este ok, înseamnă că nu mă cunoaște. Nici eu nu îi cunosc pe toți cei cărora le ofer cadouri și o mai dau de gard. Cunoscut la modul profund mă refer. Și-n plus, gusturile se schimbă continuu pentru că este normal să evoluăm.

Ca de fiecare dată, cărțile reprezintă un cadou de suflet pentru mine. În ele mă regăsesc indiferent cât de mult evoluez.

Nu voi enumera aici tot ce am primit eu și reprezintă ceva pentru mine, că altfel nu ar mai fi personale. Deși într-un fel mi-aș dori să pot aprecia în scris tot ce nu pot exprima față-n față ca să fie oamenii convinși că încântată am fost maxim, chiar dacă reacția a fost minimă.

Da, am primit geanta din imaginea de mai jos, îmi place foarte mult. este veselă, colorată și mă face să visez. Mulțumesc Alina!

Orice asemănare cu blogul este pur întâmplătoare. Sau nu?

Acum 15 ani în școli se fuma, se făcea sex în toalete, exact ca acum.

Categoriesca să zic cevaPosted on

Am văzut pe blogul Prințesei Urbane texte scrise de adolescenți care povestesc cum este pentru ei la școală, în familie, în grupul de prieteni. Dacă nu ați apucat să citiți vă recomand, sunt interesante, spun multe lucruri despre copiii viitorului și despre faptul că fiecare trebuie să privească atent în ograda proprie și să vadă dincolo de ce ne-ar fi comod să credem.

Am zis aici cum a fost pentru mine școala și consider că acum aproape 15 ani când am intrat eu la liceu nu înseamnă foarte mult timp. Nu am fost la școală pe vremea regimului comunist, însă lucrul acesta nu are valoare foarte mare ținând cont că am fost școlită de oameni care au fost școliți în regimul comunist de oameni profund îndoctrinați. A doua mea învățătoare era pensionară de câțiva ani când a venit să predea la clasa noastră. Dar astăzi vreau să scriu despre ce și cum se întâmplau lucrurile atunci în școală, dar nu din punct de vedere al educației.

La liceu se ascundea mai bine agresivitatea de acasă decât în școala generală. În școala generală era foarte bine știut că orice situație se rezolva printr-o bătaie serioasă menită să te aducă pe drumul cel bun. Așa că ascundeai cât mai multe și cât de mult posibil.

Agresivitatea exista și în școală. Mereu erau cei puternici și agresivi care își făceau ținte din cei slabi. Tocilarii erau o țintă sigură, cum țintă sigură erau și cei care păreau a fi ușor de umilit.

Palmele peste fund erau la ordinea zilei. Noi eram generația de fete care purtau pantaloni pentru că fustele sau rochiile erau urâte și ne era rușine să ne îmbrăcăm în ele pentru că urma să fim analizate din cap până în picioare. Nu știu să li se ridice fetelor fustele, însă băieții se uitau dacă fata este epilată bine, dacă are forme, cum arată.

Mereu au fost bisericuțe mai mici sau mai mari, delimitări clare între populari și tocilari. Prin liceu deja se știa cine fumează, unde se fumează, care fete sunt cele populare, la fel și care băieți. Bătaie între băieți nu am văzut, însă între fete da.

Zvonuri cum că prin toalete se întâmplau partide de sex erau și atunci. La fel cum erau și fete care se lăudau că și-au început viața sexuală de pe la 15 ani, la fel cum exista presiunea și pe cele care nu erau pregătite să își înceapă viața sexuală.

Nu sunt mari diferențe dintre ce se întâmpla în școli acum 15 ani și ce se întâmplă acum. Totul ține tot de educație și de anturaj. Despre cum sunt învățați acasă să fie șmecheri ca să nu fie fraieri. Mai bine să lovească decât să fie loviți. Mai bine să umilească decât să fie ei cei umiliți. Empatia este dezvoltată acasă prea puțin în zilele noastre. Că în zilele adolscenței mele nici nu era cunoscut acest cuvânt. Ține de noi părinții care vrem să facem diferența să nu ne îndepărtăm de copiii noștri pe măsură ce ei cresc. Pentru asta trebuie să scoatem nasul din FB-ul altora, din viețile altora, să privim în propria noastră viață.

Și mai trebuie să ne documentăm, să învățăm. Să nu uităm cum a fost la noi. Cum am fost noi în aceeași perioadă. Nu este suficient ca eu să spun că la 16 ani nu mă gândeam să mă tatuez și să am aceleași așteptări de la al meu copil. Normal că nu mă gândeam la tatuaj sau orice altă extravaganță, pentru că mai întâi mă gândeam că m-ar fi tatuat tata pe tot corpul cu dungi roșii, drepte și paralele sau suprapuse. Cert e, că ar fi fost perfect de dureroase și pe mai multe săptămâni.

Îi judecăm pe adolscenți, că sunt în atât de multe feluri care nouă nu ne convin, fără să analizăm dacă nu cumva noi i-am adus în acel punct.

Nu am scris acest text pentru că eu aș fi ancorată în acea perioadă sau că îmi retrăiesc anii de școală cu fiecare poveste a altcuiva, ci pentru că am văzut oameni oripilați de ce se întâmplă astăzi. Ce se întâmplă acum se întâmplă de multă vreme. Multe generații am trecut prin aceste lucruri. Ele s-au rezolvat doar intensificându-se pe măsură ce anii au trecut.

boy in yellow crew neck t shirt sitting on chair
Photo by Julia M Cameron on Pexels.com

Ce fac eu de când oamenii par să se relaxeze, dar numărul infectărilor tot crește

Categoriesca să zic cevaPosted on

Exact ce făceam și când a început această pandemie și nu înțelegeam ce e real și ce nu în tot ce se anunța. Nici acum lucrurile nu sunt foarte diferite. Încă sunt informații care se contrazic sau care se anulează. Încă mă gândesc la câte un simptom pe care îl am dacă-i gata, ăla-i covidul.

În ultima perioadă au apărut indivizi din ce în ce mai vocali care militează pentru scoaterea măștii. Pe motiv că ce încă nu m-am prins. Oriunde mă uit de jur împrejur lumea pare mai mult relaxată decât atentă. Rar, foarte rar mai văd oameni care poartă masca corect. Extrem de rar văd oameni care se dezinfectează pe mâini când intră într-un magazin. Nimeni nu se dezinfectează când iese din magazin. Suportul pentru dezinfectant din scara de bloc unde locuiesc eu este gol de… de fapt eu nu l-am văzut cu soluție niciodată.

Eu nu m-am relaxat. Nu îmi permit. Nu locuiesc cu oameni aflați în categoria de risc, însă interacționez cu ei. Și nu doar pentru ei, ci și pentru mine. Îmi doresc să fiu săsnoasă și să pot sta alături de copilul meu mic.

Astfel spus eu mi-am păstrat obiceiurile de la începutul pandemiei și am mai și adăugat câte ceva pe ici pe colo. Când vin de afară hainele merg direct la spălat în coș de rufe închis cu capac. Nu spăl pantaloni pe care i-am îmbrăcat doar o jumătate de oră și atunci rămân în cuier la intrarea în casă sau în balcon la aer. De cum intru în casă mă spăl temeinic pe mâini. Dezinfectez ușa de la intrare o dată pe zi. Cam o dată pe săptămână dezinfectez toate ușile din casă. Acestea de regulă stau deschise, rar punem mâna pe ele și oricum suntem deja spălați pe mâini. Spăl pe jos cu clor. Da, parchetul este în regulă, nu se albește, nu pățește nimic. Înainte când ieșeam din casă și urcam în mașină nu foloseam mască. Nu știu de ce consideram că liftul și casa scării ar fi fost zone safe. Fix pe acolo pe unde se perindă locatarii dintr-un bloc cu 10 etaje. Între timp la unul dintre etaje a fost un locatar în izolare la domiciliu și de atunci s-a trezit și neuronul care moțăia și pun masca din casă. Pe scară, în lift și afară dacă este foarte aglomerat port mască de protecție. Port mască în magazine. Mă dezinfectez pe mâini când intru și când ies din magazine. Dacă se întâmplă să nu aibă dezinfectat sau să nu îl văd, am mereu la mine o sticluță cu dezinfectant.

Îmi șterg telefonul cu șervețele dezinfectante. Mă spăl pe mâini după ce manevrez cumpărăturile acasă. Nu merg prin casă cu încălțările de afară nici dacă am uitat ceva și sunt gata pregătită să ies pe ușă.

Nu mă simt dată peste cap de toate lucrurile acestea, nu mi se pare ceva de nefăcut. Mi-au intrat în rutină. Și nu mă gândesc la ele ca la un dușman. Sunt măsuri menite să mă țină în siguranță. Atât pe mine cât și pe toți ai mei din casă și nu doar pe ei. Suntem și așa suficient de dați peste cap de ambrozie și de alergii, spun nu mulțumesc pentru un covid.

Singura care chiar mă deranjează este într-adevăr masca. Pe căldurile de 40 de grade a fost greu de respirat aer fierbinte cu ea. Acum vine frigul, voi respira umiditatea din mască. Aerul cald îmi va aburi ochelarii și îmi va fi greu să văd pe unde merg. Este un inconvenient cu care nu suntem obișnuiți pentru că în mod normal oamenii nu poartă mască de protecție. Însă nu este o tragedie. În capul meu totul este o situație temporară care va trece la un moment dat mai scurt sau mai lung ca timp, dar va trece. Atât timp cât voi rămâne sănătoasă, pot purta mască fără să mă gândesc că este un inconvenient prea mare.

people wearing diy masks
Photo by cottonbro on Pexels.com

După doisprezece ani de școală nu am învățat să citesc o hartă

CategoriesamintiriPosted on

Se tot vorbește de ceva vreme despre eficiența școlii on-line sau off-line, ca de fapt să ajungem la esența problemei: este sau nu este școala eficientă?

Probabil depinde pe cine întrebi. Că sunt unii care au mers nu neapărat în școli de top, dar în școli cu profesori implicați. Unii care au văzut laboratoare și pe dinăuntru, nu doar pe afară. Care nu au fost nevoiți să tocească la comentarii și li s-a ascultat părerea proprie. Sau au fost încurajați să vină cu propriile argumente. Iar fizica nu a fost doar abstractă, a fost și aplicată. Și mă opresc doar la materiile considerate importante.

Ca de fiecare dată ține de școală, de profesori, de elevi, de părinți, de condiții meteo și lista rămâne deschisă.

Dar cel mai mult cred că depinde de profesor. Acel om care are chef, intuiție și curaj să facă tot ce îi stă în putere ca să se asigure că elevii pe care îi are în față chiar rămân cu ceva esențial. Și da, au curajul să recunoască o programă de toată jena și au chef să scoată capul dintr-un manual depășit.

Așa că de la începutul și până la sfârșitul școlii eu nu am intrat niciodată într-un laborator de chimie. Nici într-unul de fizică. Nu am făcut niciodată în viața mea vreun experiment. De niciun fel. În școala generală într-o sală de clasă erau într-o vitrină expuse obiecte pentru experimente chimice. Nu aveam voie să le atingem să nu cumva să le spargem. Ele aveau ca destinație probabil expoziția nefiind importantă educația. La liceu profesoara de fizică ne povestea la nu mai știu ce lecție cum și-a făcut ea acasă nu știu ce ca să înțeleagă mai bine habar n-am ce experiment care nu îi intra în cap. Însă niciodată nu a venit să spună ia haideți măi să facem cel mai simplu experiment posbil ca să vedeți cum (se scufundă un corp într-un lichid sa zicem). La matematică niciun profesor nu a zis măcar o dată mâine veniți cu foaie, foarfecă și lipici facem un cub, pătrat, dreptunghi, ceva. Măcar așa de amorul artei că greu n-ar fi fost și cred că elevii ar fi fost mai interesați de matematică în felul acesta.

Nu am ieșit din școală mai rău decât am intrat, nu aș putea să spun lucrul acesta. Am învățat să citesc, să socotesc, ceva pe la istorie, ceva despre soluri, climă, populație pe la geografie și alte lucruri nu prea îmi mai amintesc din școală.

În școală nu am învățat să învăț. Am fost tocilară, nu am știut să învăț altfel. Școala nu m-a ajutat să învăț altfel. Ba chiar m-a apreciat și m-a încurajat, chiar dacă ani mai târziu eu nu îmi amintesc mare lucru. Pe moment a fost bine, ei mulțumiți – notă mare, eu mulțumită de notă și doar de notă, ai mei mulțumiți că iată ce fată silitoare au.

Așa se face că după douăsprezece clase eu nu știam să citesc harta României. Ce să vorbim de întreg globul pământesc. Nu aș fi știut nici măcar să aproximez cu harta în față pe unde ar fi Suceava, ori Galați. Buzău nici atât deși îl știam fizic atât de bine. Pe toate acestea le-am învățat când am început să călătoresc. Era greu cu gps pe vremea aceea și harta era la loc de cinste și în țară și în afara ei. Acum nu mă mai sperie harta și pot aproxima nu doar zonele țării noastre, dar și continente deși nu am fost pe toate.

Mai multă istorie am învățat din ce am citit eu singură și din documentare televizate. Sau cel puțin istoria care mă interesa pe mine și ne neapărat ani de domnie. Or fi și ăia buni la ceva, dar nici acum nu știu între ce ani a domnit Ștefan cel Mare.

Experimente chimice am început să fac acum cu copilul ca să ne minunăm împreună. Noutate este și pentru copil și pentru mine. Am dubii că peste câțiva ani când va merge la școală chiar va intra într-un laborator de chimie. Până atunci facem acasă nisip, zăpadă, facem baloanele să se umfle singure. Experimentăm soluții pentru baloanele de săpun. Am făcut în ultimul an și jumătate mai multă chimie decât în toată existența mea de până acum.

Sunt de părere că nu avem educație financiară, nu știm să folosim carduri de credit, nu înțelegem dobânda de referință, nu avem minime cunoștințe bancare sau economice. Nici eu nu aș fi știut dacă nu aș fi lucrat în 2 bănci. Nu aș fi știut ce să fac cu un card de credit dacă nu eram nevoită să învăț produsele băncii. În facultate am avut un semestru de economie și din micro și macro economie nu îmi amintesc o boabă și nici acum nu știu care a fost scopul acelui curs.

Nu am învățat în școală despre respect, responsabilitate, implicare, reciclare. Nu am avut niciodată proiecte de grup. Am observat dinamica unei echipe când am făcut parte dintr-una la olimpiadă la facultate. Altfel, mie îmi place să lucrez individual.

Nu mi se pare neapărat că școala merge într-o direcție proastă pentru că eu nu am prins-o într-o direcție bună. Nu era mai bine, mai frumos, mai altfel pe vremea mea în școală ca acum să fie mai rău și iată ne prostesc copiii care altfel ar fi fost olimpici.

Am învățat în urma școlii că trebuie să fii autodidact. Că trebuie să îți pese de tine suficient încât să investești resure în educația ta. Să profiți la maximum de timpul de care dispui pentru a te educa. Doar în școală nu îți poți pune bazele.

Voi reveni și cu un text în care voi povesti cum era partea de socializare și cum era interacțiunea între colegi acum aproape douăzeci de ani. Lucrurile nu sunt foarte diferite de ce se întâmplă astăzi.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Am citit: Douăzeci și patru de ore din viața unei femei – Stefan Zweig

Categoriesce citescPosted on
★★★

Cartea prezentată astăzi este o nuvelă și face parte din colecția Raftul Denisei. Nuvela aceasta s-a bucurat de patru ecranizări, din 1994 până în 2002. Îmi tot vine să spun că este roman, dar nu este, este doar consistent ca un roman, altfel nuvelă îi rămâne clasificarea.

O carte din perioada epocii frumoase a Franței. O carte despre iubirea matură, despre patimi, despre pasiune.

Citind-o veți găsi printre paginile cărții lumea bună, aristocrată, chiar povestea unei femei din această lume. Portretul unui jucător de noroc și tot ce aduce cu sine această adicție.

Fiind o nuvelă care se raportează la perioada interbelică și la viața luxuriantă pe care o trăiau unii, mi-a aprins dorul de Valea Loarei și de castelele cu grădini minunate și îngrijite în care îmi pot rătăci privirea o vreme. Dar, cum nu-i o vreme de vizitat, mă uit pe poze și îmi mai trece.

Inițial când am citit titlul cărții am mai adăugat și ultimele lângă douăzeci și patru de ore din viața unei femei. Însă nu a fost cazul. Nuvela nu vorbește despre ultima zi a unei femei, ci despre o zi care poate schimba pentru totdeuna existența unei femei.

Deși este idilică și nuanțată, totuși descrierea unui dependent de jocuri de noroc lasă amprenta sfârșitului tragic pe retină. Dependentul indiferent de natura lui nu își poate ține promisiunile. Nu este suficient pentru cineva cu adicție să promită pentru ca problemele să dispară ca prin ceață.

Nuvela ne poartă în trecut, în tinerețea unei doamne, în trăirile unui personaj, în momentul care avea să îi schimbe cursul existenței pentru totdeauna.

Stefan Zweig este un autor extrem de atent la detalii și cu un talent aparte în descrierea diferitelor părți ale corpului, are capacitatea de a te face să vezi cu ochii minții exact cum arată acele mâini afectate de adicție sau chipul afectat de evenimentele petrecute.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Am fost la muzeul trenulețelor din Sinaia

Categoriespe unde mergPosted on

Muzeul trenulețelor cum este cunoscut se află chiar în gara din Sinaia pe partea stângă cum te îndrepți spre peron. Este o clădire mică cu câteva machete minuțios executate. Din păcate expoziția nu este semnalizată în oraș, așa că trebuie să te documentezi înainte și să mergi la sigur în gara din Sinaia.

Este un loc minunat de mers cu copiii pasionați de trenuri, copiii cu răbdare și copiii atenți la detalii. Pentru că aceste machete au extraordinar de multe detalii. De la oile și păstorii așezați pe dealuri, la pisica din fața casei, caprele de pe munte, telecabina care se plimbă pe deasupra orașului și bineînțeles trenulețele care dau viață locului.

Am spus deja că locul nu este mare, însă dioramele având atât de multe amănunte, credeți-mă nu ieși de acolo în 5 minute. Sunt foarte multe de observat atât în gări cât și în afara lor. Este o întreagă lume miniaturală. Aș vrea să spun atât de multe fără să dau totuși toate detaliile ca să nu stric senzația de la fața locului. De aceea nici nu am pozat detalii, doar în ansamblu. Au scăunele pe care se pot urca cei mici care nu ajung să vadă prea bine. Deci nu există limită de vârstă nici în jos și nici în sus.

Expoziția are și o cafenea care nu era deschisă la interior pentru că încă nu se dăduse drumul, dar aveau afară 2 mese unde puteai să adimiri peisajul exterior sau poate chiar aveai noroc de un tren sosit în gara regală.

Muzeul găzduiește și o expoziție de mini mașini vechi. La plecare puteți achiziționa mici obiecte din ceramică pe care le pot picta copiii după bunul plac.

Programul este până la ora 18, însă nu se închide atunci. Fiind foarte afectați de pandemia și de numărul scăzut de vizitatori, programul se prelungește și după ora închiderii în multe zile. Și se poate lua și cafea la pachet.

Știu că toată lumea oferă alternative de evitat Valea Prahovei care este îngrozitor de aglomerată, însă eu tot spun că dacă știi când să mergi, nu stai nici în trafic 5 ore, nici nu ți se fac nervii piftie și nici nu găsești aglomerație.

Când este prea mult?

Categoriesoff-uriPosted on

Când stai într-un bloc cu 10 etaje ai mulți vecini care își tot repară, schimbă, mută câte ceva. Nu reiau acum discuții pe care le știe toată lumea legat de bormașina din weekend de cu noaptea-n cap sau de ciocănitul de la miezul nopții. Acestea sunt doar câteva dintre motivele care fac oamenii să se mute la casă pe pământ. Restul care nu își permit stau și rabdă. Nici despre vecinul meu care a trecut de mult de adolscență, dar tot ca un adolescent se comportă când nu sunt părinții acasă, nu vreau să scriu astăzi. Astăzi vreau să îmi vărs oful legat de lucrurile lăsate de izbeliște pe holurile blocului. Dacă o iau pe scări de la 10 până la parter nu există etaj care să nu aibă pe lângă uși orice poate exista într-o casă și orice își poate imagina cineva că poți lăsa la ușă pe afară.

Așa se face că avem biciclete legate de balustradă, frigidere la care s-a renunțat, dulapuri mai mici sau mai mari, mese, trotinete/triciclete/biciclete de copil. Ba chiar la un moment dat cineva și-a scos un scaun și o scrumieră și fuma pe scara scării de mirosea de parcă zilnic cineva mort intra în putrefacție.

Vecinul de lângă mine are veșnic la ușă câte ceva. Nu mult, nu mare, dar stă cu lunile. Celălalt vecin, cel care stă ușă-n ușă cu ghena, își scoate gunoiul la ușă. De la ușa lui și până la ghenă sunt fix 2 pași. Adică unul dus și unul întors. Tot același vecin renovează de vreo 3 luni. Așa se face că am avut pe palier paturi, dulapuri, șifoniere și fel de fel de placaje. Când au umplut holul au venit să anunțe că mai scot și ei una alta pe acolo, însă nu mă așteptam ca să trec cu tricicleta trebuie să o ridic deasupra capului. Din fericire situația a durat doar câteva zile. Conform zgomotului lipsă presupun că modernizarea apartamentului s-a finalizat de mai bine de o lună, însă mare parte din mobilă tot pe hol tronează. Inclusiv un pat rezemat de perete. Acum pot trece cu tricicleta, dar cam cu atât pot trece pentru că pe palier sunt legate 3 biciclete ale altui vecin. Biciclete care nu s-au mișcat de acolo de 9 ani de când locuiesc eu aici, dar păstrăm. Păstrăm că cine știe când ne trebuie. Și acum vine întrebarea mea: când este prea mult? Când devine prea mult să faci slalom printre mobilele abandonate pe holul blocului?

Nu mai întreb dacă știți că este ilegală depozitarea lucrurilor pe scara blocului și nici că ești pasibil de amendă pentru depozitare, că sunt convinsă că asta știți deja. Nu, nu le face nimeni reclamație că suntem oameni, doar. Nici eu nu fac reclamație pentru că înțeleg și nu prea. Vecinii aceștia de care vorbesc eu locuiesc în apartamente cu 3 sau chiar 4 camere, ceea ce înseamnă că au la activ 2 balcoane. Dacă nici balconul nu este ca să depozitezi biciclete, trotinete și ce mai ai de depozitat, chiar nu știu pentru ce altceva ar fi destinat. Oricum într-o lume ideală eu îmi doresc ca oamenii să fie conștienți de ce se întâmplă în jur și mai ales să reușim să funcționăm fără reclamații, bătăi în ușă ori în țeavă.

floor plan on table
Photo by JESHOOTS.com on Pexels.com