Am citit: Ceea ce nu poate fi ascuns – Agnes Martin Lugand

Cartea asta ca nicio altă carte scrisă de Agnes Martin Lugand mi-a făcut așa un dor de Franța. Mi-am și imaginat un oraș mic, vechi, încărcat de clădiri istorice, la malul mării mirosind a briză. Nu de Paris mi s-a făcut dor, mie nu îmi plac locurile aglomerate, însă provinciile mici din Franța fie că-s la munte, fie că-s la mare, sunt cochete, curate și pline de flori.

O carte despre maturizarea emoțională. Despre legătura dintre mamă și copil, despre când este momentul să te dai un pas în spate. Când este timpul să vezi adultul din bebelușul care nu mai este bebeluș de zeci de ani.

O carte emoționantă despre iubire. Despre iubirea de părinte, despre iubirea de copil, despre iubirea dintre doi oameni.

Citind atât de multe cărți de gen și mai ales pe cele ale autoarei, am reușit să anticipez multe momente din carte, însă nu și finalul. Final care m-a dat puțin peste cap, m-a făcut să îmi intre și ceva nisip în ochi, cu toate că nu credeam că va fi posibil și cu toate că eram în casă. Chiar nu știu de unde a venit rafala aia de nisip de mi-a împăienjenit ochii.

Cumva cred că un titlu mai potrivit ar fi fost minciuna are picioare scurte, dar ar fi fost prea previzibil și extrem de ușor de anticipat povestea. Nu în întregime, dar pe alocuri cu siguranță.

Ceea ce nu poate fi ascuns, este un roman sensibil și emoționant, scris în stilul caracteristic al autoarei care știe exact cum să așeze cuvintele în pagină și să arate esența în propoziții.

Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri făcând intriga să captiveze de la început și până la ultima pagină. Planul familial este cel care oferă refugiu și siguranță. Relația dintre mamă și copil într-o perioadă adolscentină critică pentru cel care este la răscruce între copil și bărbat. Planul prieteniei care se întinde pe decenii și care oferă forță și acceptare. Și toate pentru personajul principal, o femeie de 40 de ani zugrăvită imperfect, care toată viața și-a zugrăvit existența pe baza omiterii adevărului, chiar a minciunii pentru a rămâne puternică și pentru a rezista pentru ea, pentru copil, pentru familie și pentru prieteni.

În final las un fragment care mi-a plăcut mie. Este un fragment care surprinde puțin din relația mamă-copil. Un fragment care arată angoasele părintelui care a fost atât de mult timp părinte încât cu greu își găsește drumul la a fi și altceva. Mi se pare că ilustrează foarte bine frământările specifice fiecărui părinte implicat și care își trage forța de zi cu zi exact din această relație. Iar când vine momentul separării, prea puțini reușesc să facă acel pas în spate atât de vital. Îmi doresc să păstrez fragmentul acesta în minte pentru relația mea cu propriul copil. Să nu uit de acel pas și când prea mult devine insuportabil de la un punct. Eu în calitate de copil nu am avut această înțelegere, nici aceast respiro și atunci vreau să trăiesc conștientă și prezentă pentru ca al meu copil să poată beneficia de lucrurile acestea.

Totuși, înainte de a mă trânti în pat, nu m-am putut împiedica să dau o raită prin camera lui Noé. Mă grozăvisem eu în fața surorii mele mai devreme, dar nu eram mai brează ca ea. Nu-mi plăcea când el nu dormea acasă, nu-mi plăcea să-l știu departe de mine, în ciuda celor șaptesprezece ani ai lui, în ciuda faptului că mă întrecea cu aproape două capete. Nu-mi plăcea casa goală, fără el, fără zgomotele făcute de el, fără pocnetul ușii de la camera sa, fără sunetul chitarei lui. Și totuși, asta se întâmpla tot mai des. Normal. Logic. Noé creștea, peste câteva luni urma să-și ia bacalaureatul și permisul auto. Îmi aduceam aminte cum eram la vârsta lui; aveam o singură idee în minte, să-mi  iau zborul, să mă îndepărtez de părinții mei – pe care totuși îi adoram -, să-mi petrec timpul cu prietenii, să mă simt liberă. Noé se afla în această etapă a vieții și mă străduiam să-l las în pace, era rolul meu, în ciuda vidului pe care mi-l provoca. Asta înseamnă să fii părinte.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Aventurile lui Habarnam – Nikolai Nosov

O carte cu o copertă veselă și colorată în zilele noastre este surprinzător publicată în 1954. Nu multe cărți se pot lăuda cu testul timpului. Însă este cumva trist că aflăm de ele ca și când ar fi ceva nou și proaspăt publicat. Cam așa cum am crezut și despre Apolodor despre care am scris aici și aici.

Scriitura cărților moderne este diferită astăzi, au desene ample, multe culori și de multe ori text moralizator sau care are menirea de a modifica din comportamente. Pe când în Habarnam găsim lene, prichinduți care trag prichinduțe de codițe, băieței care se iau la bătaie, ușurința cu care reușesc ei să se împace atunci când se supără unii pe ceilalți, un personaj principal lăudăros și care dorește să știe tot fără să depună nici cel mai mic efort.

Poate că unii știu această carte rusească de pe vremea când erau ei copiii, nu este cazul meu și sunt convinsă că nu este cazul multora pentru că nu mulți își permiteau să achiziționeze cărți de povești dacă nu aveau nicio legătură cu școala, doar pentru amuzamentul celor mici. Cam ca în cazul mini seriei Dora Minodora și Luna Betiluna, mulți care și-au avut copilăria în perioada comunistă și inclusiv părinții lor, nu au auzit de această mini serie de povești, cel puțin cei cu care am discutat eu.

Revenind la Habarnam și la ale lui aventuri alături de prietenii săi, cartea a fost reeditată de librăria Humanitas și se găsește în mai toate librăriile online, dar și offline, în cele mari cu siguranță. Probabil la vremea ei publicația s-a bucurat de succes, pentru Habarnam se întinde cu aventurile și în alte apariții, traduse și ele în limba noastră de baștină.

Dacă vreți aventură, amuzament, să ieșiți din rutina cotidiană, citiți cartea asta fie pentru cei mici, fie pentru propriul amuzament. Și dacă aveți nevoie de o carte nouă de citit la somn pentru că v-ați plictisit de ce aveți, atunci nu o ratați. De când cu pandemia s-au suspendat târgurile internaționale de carte și asta se simte pe piața cărților pentru copiii, pentru că nu avem prea mulți autori autohtoni de carte pentru cei mici.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Pricepere, iscusință și creativitate sub o singură emblemă: Flori Alese

Inițial titlul textului suna așa: Prietena mea încearcă să își țină afacerea în viață. Pentru că da, am spus bine în viață, pentru că atunci când pui pe picioare un business, unde tu conduci, tu decizi, tu execuți și tot tu te frămânți, practic pui viață acolo.

Aida mi-a fost colegă de serviciu și la un moment dat si-a schimbat total perspectiva și a început o afacere, mai exact o florărie în Bragadiru care funcționează sub umbrela unui nume frumos: Flori Alese.

Mi-a plăcut să cred că sunt creativă, îmi plăcea să văd cum din mâinile mele iese ceva.

Știu tot procesul emoțional prin care a trecut, toate frământările avute, toate grijile și toate barierele pe care și le-a ridicat din momentul în care s-a gândit să acționeze. Nu-i greu să pleci la drum nou, o spun și eu din experiența mea unde am schimbat macazul de câteva ori până în acest moment. Este nevoie de determinare, curaj, dorință și o doză de nebunie. Normal că îți trebuie nebunie ca să vrei să ai o afacere legală în România. Mai ales una pe care să o deschizi din buzunarul familiei și să te rogi la Providență ca să se alinieze planetele corect.

Am crescut, am ajuns adolescentă și la fel ca în multe cazuri , părinții m-au împins spre școală, ceea ce nu e rău, nu le reproșez, ci din contră , le mulțumesc. Își doreau să mă vadă la un birou, să lucrez ”curat”, cu acte. Eram ferm convinsă că și eu îmi doream același lucru, drept urmare am învățat și am absolvit 2 facultăți: Drept și Marketing. Au urmat niște ani în 2 corporații, printre ”acte”, dar nu era tocmai ceea ce eu vizualizasem despre munca la birou și despre colectiv.

Nu este ușor să ieși din starea de confort și din siguranța unui loc de muncă stabil. Chiar dacă urăști ceea ce faci și chiar dacă te stoarce picătură cu picătură. Chiar dacă tu știi că poți mai mult de atât, dar nu ai curaj și nici încredere și nici oameni dispuși să te asculte, să te vadă sau să te descopere. Însă atunci când dorința de a conta devine mai puternică decât raționamentul de zi cu zi, lucrurile se pun în mișcare.

În timpul concediilor pentru creșterea copiilor (că am fost harnică și au fost unul după celălalt) mi-am dat seama că nu îmi doresc deloc să stau închisă până la pensie într-un birou , că nu îmi doresc să primesc directive și nici nu îmi place. În tot acest timp am început să ma joc cu florile, îmi plăcea ceea ce ieșea din mâinile mele (deși dacă mă uit acum la poze râd singură) și dintr-o dată mi-am dat seama că îmi doresc ceva micuț, numai al meu, de care să mă ocup . A urmat o perioadă de cercetare și de documentare. Ușor, ușor comenzile au început să apară, la început pentru cunoștințe care au acceptat să le fac aranjamentele, după care mi-am dat seama că spațiul locativ este insuficient și nu este profesional. Astfel a apărut florăria în viața mea, exact ceea ce mi-am dorit: să creez și să fiu apreciată pentru ceea ce fac, (deși la început oamenii mă subestimau că doar așa e românul și eu eram ”florăreasă”, în timp au dispărut aceste stereotipuri), să am o mică afacere pe care să o cresc, să îmi placă ceea ce fac și să nu mă plictisesc.

Florăria Aidei este situată în Bragadiru pe strada Mărgelelor, Nr 14. Tot în Bragadiru și locuiește de ceva ani. Dacă muncea în București puteam spune că trăiește visul bucureșteanului, să lucreze în oraș și să locuiască la casă în afara lui, făcând 2 ore pe drum ca să ajungă acasă după program. Așa că atunci când ai job-ul la 2 minute de casă, nu știu ce vis mai trăiești, zău.

Atunci când ne-am mutat în Bragadiru, mi-am imaginat că ne vom muta într-un fel de comunitate, asa cum vedem în filmele americane. Nu este chiar ca la tv , dar este liniște, mult mai liniște decât în București, nu e nimic rău că Bucureștiul e aglomerat și dinamic, din contră, doar că eu, care vin din Sibiu, mă simt mult mai ”acasă” aici. La început majoritatea nu îmi dădea șanse de reușită cu o florărie deschisă în ”câmp”, unde nu este trafic, dar ușor, ușor oamenii au început să apeleze la serviciile noastre, să le placă, să revină iar noi am învățat ceea ce le place. 

Florăria este micuță, cochetă, vizibilă din stradă și ca orice florărie care se respectă este plină de flori.

Cred că oamenii vin la mine în primul rând pentru produs, creație și pentru raportul calitate – preț. Am încercat și încerc să aduc flori proaspete de care oamenii să se poată bucura acasă o perioadă îndelungată, fie că vorbim despre flori tăiate (buchete, aranjamente) cât și de plante și flori la ghiveci. Oamenii s-au convins în timp de acest lucru. Sunt multe de spus aici. Dar îmi place să cred că oamenii vin aici și pentru mine ca om, pentru informația oferită de mine, pentru modul în care le înțeleg dorințele și mă adaptez cerințelor și pentru timpul acordat fiecăruia, ca socializare, că doar suntem o comunitate.

Eu știu cum lucrează Aida, cum arată aranjamentele, am apelat de câteva ori la serviciile ei pentru diverse ocazii. Pe lângă buchete frumos aranjate și asortate am mai primit și o groază de sfaturi despre ce pot face pentru ca florile să reziste cât mai mult în vaza mea și să nu se ofilească în câteva ore. Ori asta este ceva ce nu am mai primit de la niciun alt artist floral până acum. Las mai jos câteva poze întru edificare, iar mai multe aranjamente se găsesc pe pagina de facebook a florăriei.

De ce eu nu pot fi niciodată educatoare sau învățătoare. Un text despre recunoașterea limitelor personale.

Eu am mers la grădiniță o perioadă extrem de scurtă undeva  la țară în Vrancea. Aveam în jur de 3 ani și eram cea mai mică din grupă, cei mai mari fiind cei care se pregăteau să meargă la școală. Îmi amintesc doar cum nu știam să desenez cireșe și cum băieții aruncau cu goldane în ușa wc-ului din curtea grădiniței. Altceva nu îmi amintesc.

Când copilul meu urma să înceapă grădinița am trecut printr-un fel de purgatoriu al sentimentelor și al deciziilor. E bine, nu e bine, va fi bine, nu va fi bine, e corect, nu este corect. Părerile extrem de împărțite și de personale după experiența fiecăruia nu ajută. Pe mine nu m-au ajutat, nu m-au liniștit. Aveam încredere în copil, dar nu aveam încredere în mine, nu aveam încerdere în sistem și nu aveam încredere în educatoare. Nu le cunoșteam, nu știam ce încredere să port.

Mulți cred că treaba aceasta de educator/învățător este una destul de ușoară. În fond nu stai chiar așa multe ore la serviciu și mai ai și concediu ohoo ho. Nici nu faci ore suplimentare, nici nu îți cere șeful să stai peste program până se termină nu știu ce. Floare la ureche. Doar că nu este chiar așa. Lucrezi cu suflete mici și în formare pe care poți și ai puterea să le schingiuești pe viață. Treaba unui educator este extrem de importantă, este primul contact al copilului cu lumea exterioară, cu colectivitatea, cu societatea, cu regulile din afara casei.

Eu nu aș putea să am vreodată meseria aceasta din varii motive. În primul rând nu am răbdare. În general nu am răbdare, în particular nici atât. Eu am căutat adânc în mine și am găsit răbdarea pe care nu o am și am oferit-o pe toată propriului copil. Dar pe toată, că nu se mai găsește pe acolo nici măcar o fărâmă pentru alții. Prima categorie defavorizată de pe urma acestei dăruiri complete de răbdare au fost bătrânii. Știți, cealaltă categorie de copiii, dar mai mari și cu un mare deficit de atenție.

Și cum răbdarea ar trebui să fie cap de listă în interacțiunea cu cei mici, alături de dăruiure, empatie și o imensă dragoste, consider că munca unui educator este extrem de dificilă.

În al doilea rând, ca educator ar trebui să își placă teribil să te joci. Pentru copiii joaca este vitală. Al meu copil se joacă și când mănâncă. Se joacă cu lingurița, cu degetele, cu fața de masă. Ori eu și joaca suntem într-o relație nu foarte prietenoasă. Nu îmi place să mă joc. Nu știu dacă nu îmi place pentru că nu mai știu să fiu copil. Doar că nu mi-a plăcut foarte tare nici când eram copil. Joaca la mine s-a cam încheiat la 7 ani când am abandonat toate jucăriile pentru că eram prea mare ca să mă mai joc cu păpuși, doar mergeam la școală. După ce am învățat să scriu și să citesc am trecut la jocuri pe hârtie ca ȚOMANAP, spânzurătoarea sau avioane. Sunt genul de persoană care se plictisește repede de jucării și jocuri, pe când copiii mici fac pasiuni pentru anumite jucării sau jocuri.

A fi educator înseamnă a fi dăruit pentru jobul acesta care nu este un simplu job. Este mai mult un job al sufletului, al zâmbetului, al empatiei. Educatoarea este completarea mamei pentru copiii mici. În lumea reală nu toți educatorii au menirea aceasta, ca în orice profesie de altfel, diferența este că în această meserie lucrezi direct cu viitorul om mare și stă în puterea ta de profesionist să nu faci rău și să faci bine.

pexels-photo-1148998.jpeg
Photo by Sharon McCutcheon on Pexels.com

Un pipi ușurător în plină stradă, revigorare totală.

Care este asemănarea dintre un bărbat și un câine? Amândoi fac pipi exact unde îi apucă.

Pe drumurile naționale, pe străzi, pe blocuri, pe copaci, pe garduri. Wow câte asemănări cu cățeii! Că și ei se pare că nu își pot ține vezica în frâu, exact ca și bărbații.

Iar pentru acesti bărbați se pare că nu contează că pe lângă ei trec alți bărbați, femei, copii, oameni bătrâni, femei însărcinate, nimic. Nimic nu poate opri un astfel de personaj să se ușureze în plină stradă.

Măi și dacă era așa unul răzleț mai ziceam. Aia e, are o vârstă, clar nu îl țin balamalele vezicii urinare sau poate are o afecțiune, se mai întâmplă, oameni suntem. Dar nuuu. Nu e nici unul și nici nu e răzleț. Sunt cu duzina. Și nici măcar nu vorbesc aici despre vârstnici. Ci despre bărbați tineri sau în floarea vârstei care se presupune că știu să folosească o toaleta și mai ales că nu ar trebui să aibă așa probleme cu vezica urinară astfel încât să se ușureze la primul copac ieșit în drum. Ce, e cumva vreo moștenire ancestrală de pe vremea când bărbații mergeau la vânătoare și se ușurau pe copaci?

Știu, știu, râdem, glumim și facem mișto de fetele care merg turmă la toaletă. Normal că barbații nu se țin de mână până la toaletă că ei fac pipi pe stradă, nu le trebuie lor toaletă. O toaletă este sub demnitatea unui bărbat.

Nu toaleta a inventat bărbatul, ci bărbatul a inventat toaleta. Pentru femei, evident.

Ca să nu avem acuze, nu generalizez, normal că nu toți fac așa. Unii mai folosesc toalete publice, pe cele din benzinării ori așteaptă până acasă. Dar sunt atât de mulți cei care îmi apar în raza vizuală încât mă și întreb uneori care sunt domnule cei care mai merg și la toaletă? Merg, merg, sigur merg, doar că probabil în sectorul 6 mai rar. O fi mai scumpă apa aici, cine știe.

Dacă al meu copil de 3 ani a înțeles că nu facem pipi pe stradă, pe iarbă, precum cățeii, de ce nu ar înțelege un bărbat de 20 de ani, de 35 de ani, de 40 de ani, chiar de peste 60 de ani?

Că eu femei cu poalele în cap la colț de bloc nu am văzut. Nu spun că nu or fi. Or fi, dar eu nu am văzut, ceea ce înseamnă că o fi vreuna când și când, nu la tot pasul și la fiecare întoarcere de cap. Și chiar așa, ce ar fi ca și bărbații de ori de câte ori se uită undeva să vadă o femeie cu pantalonii în vine? Ori cu fusta strâns ținută după șale? Cum ar fi? Le-ar considera lipsite de bun simț? Sau ar înțelege că este în regulă ca într-o zi să vezi așa vreo 10 femei sprijinite de câte un gard, sau lângă un pom?

Refuz să cred că bărbații ar fi câini. Pe câine îl scoți din casă să se ușureze pe unde apucă. Iar bărbații care au astfel de apucături ar trebui să poarte și ei lesă și stăpân atașat la celălalt capăt.

No more pis on the street.

a man walking in the street with his dog
Photo by Snapwire on Pexels.com

În moldova autohtonă oamenii sunt mari amatori de tiroliană.

Sigur asta trebuie să fie. Pasiunea pentru tiroliană și pentru cățăratul în copac. Că altfel nu înțeleg de ce s-ar aduna într-o pădure oameni ca scoși din cutie.

Știi, eu de fapt m-am pregătit pentru o plimbare la bulevard prin oraș. Uite, sunt îmbrăcată adecvat, am toculeț sau sanda cu platformă de 25 de cm, rochie mulată sau fusta scurtă, dar am trecut pe lângă locul ăsta unde este un parc de aventură și pur și simplu nu am mai rezistat. Îmi curgeau balele de poftă pentru o tiroliană. Muream să simt colbul ridicat în vălătuci în jurul meu când frânam cu platformele astea de pe care mă pot sinucide cu ușurință când coboram cu tiroliana. Fată crede-mă, nu mai puteam (cam așa îmi imaginez eu că se desfășoară această discuție în capul lor).

Să ne înțelegem, vorbesc despre un parc de aventură de langă Iași amplasat într-o pădure. Pe jos pământ, praf și o alee din pietre. Nu, nu piatră din aceea plată asezată frumos bucată cu bucată, ci pietre multe care îți îngreunează mersul. Tot în pădurea asta sunt și 4 trasee în copaci și bineînțeles, mult râvnita tiroliană. De fapt sunt mai multe tiroliene, dar panta de cădere este dată de dificultatea traseului.

Și să nu credeți că am eu ceva cu doamnele care se gândesc să se aventureze în pădure îmbrăcate de promenadă. Nuuu. Nicidecum. Nici domnii nu fac excepție. Diferența constând în faptul că ei nu aveau tocuri, lucru care cu siguranță făcea deplasarea mai ușoară. Și clar una e să te cațări în copaci în pantaloni de stofă și cu totul alta în rochie strâmtă. Numa’ zîc și io…

Am citit: La porțile moscheii – Kader Abdolah

Am citit cartea aceasta într-o vreme în care aveam o predilecție către cărțile din paginile cărora curg corupție, sânge, cad victime umane. Mi-a plăcut atunci tare mult însă, acum trec prin altă perioadă a vieții mele și nu aș reciti-o. Poate este un dintre cărțile la care voi reveni peste ani.

Dar, o recomand. Este o carte despre schimbare, despre tradiție și despre nou. Despre cum tradiționaliștii se luptă cu tot ce au și cu tot ce pot pentru a păstra pe loc lumea așa cum este ea. Despre cum cei ce îmbrățișează noutatea se bucură când aceasta mai are puțin și îi cotropește. Despre cum ce este extrem nu este și de folos neapărat. Și cum de regulă tinerii sunt cei care își doresc schimbarea, iar vârstnicii sunt cei care se opun cu toată puterea lor. Despre cum mirajul de cum e la alții atrage de fiecare dată. Așa cum și pe noi ne atrăgea pe vremuri mirajul occidentului și țara tuturor posibilităților.

La porțile moscheii ne spune despre istoria și transformarea personală a unei familii din care fac parte generații diferite. O poveste plasată într-o casă de lângă moschee, poate părea idilic, dar este doar pe alocuri. Este pragmatic și conturează foarte bine discrepanțele dintre generații. Și divergențele. Din fericire în carte se creionează câte ceva și despre istoria Iranului, nu știu sigur cât este de autentică povestirea din acest punct de vedere, atâta timp cât autorul nu a scris la cald din mijlocul evenimentelor, ci este o carte scrisă de un autor plecat în lume din țara sa conservatoare.

Prin transformări am trecut și noi ca țară. Ba chiar încă ne luptăm pentru ele, că unele lucruri tare se mai lasă greu de schimbat. Așa că unii s-ar putea să regăsească în paginile cărții mentalități pe care le recunosc în proximitatea lor. Iar dacă acesta nu este un motiv suficient care să vă convingă, atunci poate fanatismul religios este un plus pentru a citi cartea. Știți că se spune că despre politică și despre religie nu trebuie duse dezbateri pentru că toți au dreptate și toți se simt jigniți. Dacă nu știați sau ați uitat, cartea aceasta vă va reaminti din plin. Asta dacă nu cumva veți fi absorbiți de paginile cărții și vă veți vedea purtând burka sau dorindu-vă să fiți contra curentului.

Este o carte interesantă, bine scrisă. Are toate ingredientele unei cărți pe care să nu o mai lași din mână până nu o termini. Chiar dacă în partea a doua devine o luptă sângeroasă, despre putere, asuprire și până la urmă schimbare, tot este de citit. Acum, nu o luați chiar în vacanță dacă nu vă plac subiectele despre corupți sau în care mai curge sânge, dar nu o ocoliți, chiar merită.

Sportul pentru copii. Cum, de ce și de la ce vârstă cu o mamă de băiat.

Am vorbit recent cu Elena mama de băiat. S are 6 ani împliniți și se pare că mai are și o mare pasiune pentru kart, sport pe care îl practică de 1 an. Este un sport care se pretează acestei perioade pe care o traversăm pentru că este în aer liber, este un sport individual și mai este și echipat din cap până-n picioare.

Ochelarii cu Vedere: Hai să o luăm cu începutul, cine a avut ideea acestui sport?

Elena: Totul a început cu o plimbare făcută cu Kartul verișorului său mai mic. A fost prima dată când a  urcat singur într-un  kart și noi am fost foarte impresionați de cât de bine merge și cât de mult îi place. Momentul cel mai simpatic a fost acela când s-a arătat foarte supărat de faptul ca tatăl său încerca să îi țină Kartul sub control. Copilul fiind foarte dezamăgit de această intervenție. Bucuria a revenit pe chipul său doar în momentul în care s-a putut mișca liber pe pistă, el deținând controlul total. 

Kartingul nu este o noutate pentru familia Elenei, fratele soțului său fiind campion la acest sport. 

Elena: Iar pentru S, pe el îl plimbam cu kart-urile de agrement, cu două locuri. Deci și el era familiarizat cu sportul de foarte mic.

OcV: Ce urmarește în dezvoltarea copilului?

Elena: Nu cred ca urmărește cât ajută la dezvoltarea mai multor abilități:

– atenția

– concentrarea

-dexteritate, în sensul de condus kart. Adică învață să poată urmări traseul, sa frâneze în momentul optim și să accelereze la maxim în punctele cheie, toate în același timp. 

-il ajută să poată lua decizii în doar câteva fracțiuni de secundă. 

-spirit de competitivitate

-forță fizică, este un sport ce epuizează fizic. 

-în timp va începe sa dobândească și cunoștințe tehnice

Acestea îmi vin acum în minte, cu siguranță sunt mai multe. 

Activitatea are loc pe piste special amenajate pentru karting. În România sunt doar câteva piste autorizate pentru acest sport, ele fiind și locațiile unde au loc competițiile. 

Elena: Antrenamentele sunt recomandate cât mai des posibil. Însă în cazul nostru, media este de 1 pe săptămână

OcV: Până unde vreți să ajungeți cu sportul ales?

Elena: Nu avem un target, îl vom susține până în momentul în care va spune el stop. 

OcV: Intenționați să practice copilul și alte sporturi?

Elena: Dacă găsim unul care sa îl atragă, desigur. 

OcV: Este un sport periculos? Cam așa pare, mai ales pentru mame extrem de protective.

Elena: Orice sport este periculos 🙂 

Măsurile de siguranță sunt sporite, casca, costum special construit pt kartıng, mănuși,suport gât și protecții coaste. Dar  se poate întâmpla să se accidenteze, dar la acest nivel accidentele nu sunt foarte periculoase. 

La grupa lui, viteza maximă este de 50km/ora vs cea mai mare grupa unde ajung la 110-120km pe oră.  

Este un sport potrivit și pentru fete, nu doar pentru băieți. Să nu ne gândim că fetele pot face doar sporturi feminine, unele chiar sunt atrase de box, important este să fim atenți la valeitățile copiilor.

OcV: Care este vârsta minimă pentru începere și care este vârsta maximă până la care poate participa la activitatea sportivă? Spune-ne și despre costuri, ce includ și ce presupun.

Elena: 5 ani este minim, maxim nu cred ca există 🙂 

Care sunt costurile și ce presupun ele? Ce includ costurile?

Costurile variază de la grupă la grupă,investițiile mărindu-se de la o grupă la alta. 

Costurile pot fi între 2000-5000euro pe an, pentru grupa mini, cei mici. 

În acești bani intră costul kartului, echipament de protecție(casca, combinezon, mănuși etc), cursuri, licență anuală de pilot, deplasări etc.

OcV: Cui ai recomanda acest tip de activitate? Cărei tipologii de copiii?

Elena: Eu îl recomand tuturor. Important este sa îi placă copilului, să se simtă bine conducând sa fie fun pentru copil, restul se invață. 

Le-aș spune și părinților să îl încerce, nu Kartul de competiții ci cel de agrement. Este adevărat că este la un preț poate cam piperat pentru cât timp ți se oferă, dar  merită fiecare minut. Te distrezi, te întreci, te amuzi și te simți liber. 

Despre sport găsești mai multe detalii pe site ul federației de karting  http://frk.com.ro/kartingul-in-romania .

Acum câțiva ani era pistă de karting într-un mol din București unde mergeam frecvent. Erau acolo persoane de diverse vârste de la copiii până la adulți trecuți de prima tinerțe. Într-adevăr este o activitate care îți oferă  o anume libertate, te pune în competiție cu tine, dar și cu cei din jur. Partea deloc amuzantă pentru mine era atunci când nimereau pe pistă și teribiliști care se distrau împingându-te din spate sau din lateral în parapeți. Ori ăsta nu în asta constă amuzamentul kartingului, iar din păcate acest timp de comportament mai tărziu se vede în trafic.

În altă ordine de idei, dacă aveți de prezentat un sport potrivit și sigur în perioada aceasta de pandemie, doar să îmi spuneți și îl prezentăm lumii.

Mai jos las câteva poze de la antrenamentele lui S, iar eu promit că îl voi readuce în atenția publică atunci când își va dori să ia pulsul competițiilor.

Haida vino câ am o surprizâ pientru tini. Bunica manipulatoare, copilul naiv și situația mirositoare.

Îmi place tare mult în țara asta, este o sursă inepuizabilă de uimire, amuzament, revoltă, plâns și ce mai vreți. Sunt convinsă că nu suntem noi buricul pământului, clar sunt ‘minuni’ peste tot, dar aici trăiesc încă și de aici îmi iau știrile la cald.

Copilul: mamaie, adu-mi olița aici afară, fac pipi.

Mamaia: Vai, Duamni fierești cum sâ aduc acilea olița, hai sâ miergem în camieră.

Copilul: nuuu, nuuu, nuuu, eu mă dau pe tobogan.

Mamaia: pâi ti dai, dar hai sâ faci la olițâ câ ni întoarciem.

Copilul: nuuuuu

Mamaia: haida câ doar nu faci ci vriei tu.

Copilul: nuuu nuuu

Mamaia: haida câ s-a triezit X, haida ca sâ luăm și jucăria aia, haida, haida.

Copilul nu și nu.

Mamaia: haida câ am o surprizâ pientru tine.

În secunda doi când a auzit de surpriză copilul a uitat de joacă și a plecat cu mamaia. Iar eu am rămas pe loc nelămurită. Care era domnule surpiza aia care aduce copilul fața-n față cu olița?

collage photo of woman
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Unde s-au dus pepenii buni?

Pepenele, acest fruct considerat emblema lunilor de vară a ajuns să fie tare greu de digerat.

Când eram eu copil, acasă la noi se cumpărau de la piață pepeni mari rotunzi sau din aceia lunguieți cărora le spuneam pepenoaice. Erau dulci și zemoși de șiroia zeama până la coate, dar erau buni. Rar întâlneai vreun pepene care nu era bun. Poate așa unul-doi pe vară.

Pe când acum, abia nimeresc unul-doi pe vară care să fie buni, mâncabili, gustoși, zemoși, dulci. Wow câte condiții trebuie să îndeplinească un pepene…

Ce s-a întâmplat cu pepenii aceia? Mâncăm doar import? Adică vreți să spuneți că străinii mănâncă prost și fără gust? Sau ei mănâncă bine dar exportă prost?

Și dacă mâncăm local  de la noi, producție autohtonă, de ce nu mai sunt gustoși? Ce-i ăla pepene acru? Acru este sinonim cu pepene, măcar?

Vreau un pepene care să pârâie zgomotos când bag cuțitul în el, să țâșnească zeama pe farfurie până să apuc să tai felia până jos. Să rămână miezul atașat de restul fructului ridicat ca o movilă așteptând, știind că este cea mai bună parte la care tânjește toată lumea, partea aia pentru care se bosumflă copiii când nu o primesc, regina din pepene. Să îmi danseze balerine pe cerul gurii când mușc din miez și simt dulceața de vară într-o felie de pepene. Să înflorească magnolia în iulie de ciudă că vedeta este pepenele și nu se mai gândește nimeni la ea de când și-a lepădat veșmintele.

Unde sunt pepenii aceștia? Că m-am săturat să tot văd cum îi cumpăr și iau drumul compostului bio degradabil.

food healthy red summer
Photo by Jill Wellington on Pexels.com