Cartea asta ca nicio altă carte scrisă de Agnes Martin Lugand mi-a făcut așa un dor de Franța. Mi-am și imaginat un oraș mic, vechi, încărcat de clădiri istorice, la malul mării mirosind a briză. Nu de Paris mi s-a făcut dor, mie nu îmi plac locurile aglomerate, însă provinciile mici din Franța fie că-s la munte, fie că-s la mare, sunt cochete, curate și pline de flori.
O carte despre maturizarea emoțională. Despre legătura dintre mamă și copil, despre când este momentul să te dai un pas în spate. Când este timpul să vezi adultul din bebelușul care nu mai este bebeluș de zeci de ani.
O carte emoționantă despre iubire. Despre iubirea de părinte, despre iubirea de copil, despre iubirea dintre doi oameni.
Citind atât de multe cărți de gen și mai ales pe cele ale autoarei, am reușit să anticipez multe momente din carte, însă nu și finalul. Final care m-a dat puțin peste cap, m-a făcut să îmi intre și ceva nisip în ochi, cu toate că nu credeam că va fi posibil și cu toate că eram în casă. Chiar nu știu de unde a venit rafala aia de nisip de mi-a împăienjenit ochii.
Cumva cred că un titlu mai potrivit ar fi fost minciuna are picioare scurte, dar ar fi fost prea previzibil și extrem de ușor de anticipat povestea. Nu în întregime, dar pe alocuri cu siguranță.
Ceea ce nu poate fi ascuns, este un roman sensibil și emoționant, scris în stilul caracteristic al autoarei care știe exact cum să așeze cuvintele în pagină și să arate esența în propoziții.
Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri făcând intriga să captiveze de la început și până la ultima pagină. Planul familial este cel care oferă refugiu și siguranță. Relația dintre mamă și copil într-o perioadă adolscentină critică pentru cel care este la răscruce între copil și bărbat. Planul prieteniei care se întinde pe decenii și care oferă forță și acceptare. Și toate pentru personajul principal, o femeie de 40 de ani zugrăvită imperfect, care toată viața și-a zugrăvit existența pe baza omiterii adevărului, chiar a minciunii pentru a rămâne puternică și pentru a rezista pentru ea, pentru copil, pentru familie și pentru prieteni.
În final las un fragment care mi-a plăcut mie. Este un fragment care surprinde puțin din relația mamă-copil. Un fragment care arată angoasele părintelui care a fost atât de mult timp părinte încât cu greu își găsește drumul la a fi și altceva. Mi se pare că ilustrează foarte bine frământările specifice fiecărui părinte implicat și care își trage forța de zi cu zi exact din această relație. Iar când vine momentul separării, prea puțini reușesc să facă acel pas în spate atât de vital. Îmi doresc să păstrez fragmentul acesta în minte pentru relația mea cu propriul copil. Să nu uit de acel pas și când prea mult devine insuportabil de la un punct. Eu în calitate de copil nu am avut această înțelegere, nici aceast respiro și atunci vreau să trăiesc conștientă și prezentă pentru ca al meu copil să poată beneficia de lucrurile acestea.
Totuși, înainte de a mă trânti în pat, nu m-am putut împiedica să dau o raită prin camera lui Noé. Mă grozăvisem eu în fața surorii mele mai devreme, dar nu eram mai brează ca ea. Nu-mi plăcea când el nu dormea acasă, nu-mi plăcea să-l știu departe de mine, în ciuda celor șaptesprezece ani ai lui, în ciuda faptului că mă întrecea cu aproape două capete. Nu-mi plăcea casa goală, fără el, fără zgomotele făcute de el, fără pocnetul ușii de la camera sa, fără sunetul chitarei lui. Și totuși, asta se întâmpla tot mai des. Normal. Logic. Noé creștea, peste câteva luni urma să-și ia bacalaureatul și permisul auto. Îmi aduceam aminte cum eram la vârsta lui; aveam o singură idee în minte, să-mi iau zborul, să mă îndepărtez de părinții mei – pe care totuși îi adoram -, să-mi petrec timpul cu prietenii, să mă simt liberă. Noé se afla în această etapă a vieții și mă străduiam să-l las în pace, era rolul meu, în ciuda vidului pe care mi-l provoca. Asta înseamnă să fii părinte.
Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.
Sigur asta trebuie să fie. Pasiunea pentru tiroliană și pentru cățăratul în copac. Că altfel nu înțeleg de ce s-ar aduna într-o pădure oameni ca scoși din cutie.
