Cere și ți se va da!

Cică este adevărată vorba asta. Așa o fi. Eu nu prea am probat-o de-a lungul existenței mele. Nu știu să cer. Nu am fost învățată să o fac. Mereu mi s-a insuflat cumva că trebuie să mă descurc eu și să mă bazez doar pe mine. Până și mie îmi e clar de ceva vreme că nu mă descurc singură și tot nu îmi ies pe gură cuvintele alea menite să îmi ușureze existența.

Muream și mai puțin înviam când citeam pe toate blogurile cu și despre și pentru mame că atunci când nu faci față să ceri ajutor. Hmmm și cam cui? Și mamele acestea degrabă sfătuitoare băgau în aceeași oală a într-ajutorării tot felul de interacțiuni umane. Ajutor era și de la mama care putea să le ajute, ajutor și de la bona care era plătită să fie bonă, ajutor și de la menajera care primea bani pentru menaj. Din punctul meu de vedere, dacă dai bani nu este ajutor. Plătești pentru serviciile primite, chiar dacă serviciile astea te scutesc de călcat, aspirat, șters praf, poate chiar gătit. Ajutor este atunci când cineva dezinteresat și benevol vine și îți îndeplinește un serviciu, te scutește de o treabă. Face ceva în favoarea ta fără să aștepte altceva în schimb.

Ori poate nu mă învârt eu în cercurile care trebuie, însă dintre cunoscuții mei apropiați niciunul nu își permite o panoplie de servicii plătite.

Și cum rămâne cu cere și ți se va da?

Nu știu.

Eu nu îl experimentez.

Poate când voi reuși să las controlul din mână și când nu voi mai considera că așa cum eu am nevoie și ceilalți au destule fără să fie nevoie să îi mai încarc și eu, atunci voi deschide gura și voi spune: dragă prietenă, taie orașul în două și scoate-mi copilul la plimbare două ore că n-am mai avut o pauza de șase luni și mai am puțin și mușc din pereții de la sufragerie. Iar prietena își va lăsa copilul în grija cui treaba ei, nu a mea că eu am cerut doar. Își va lăsa oala cu ciorbă pe aragaz, rufele în mașină, aspiratorul în mijlocul camerei, va șterge cu dosul palmei propria-i oboseală de pe frunte și dă fuga la mine să mă salveze. Să mă ajute.

În final o să spun ce făceam eu înainte și îmi era greu și ce am schimbat ca să îmi fie mai ușor.

Călcam ca nebuna. De la prosoape de bucătărie la prosoape de față. Tot. Nu era vreo plăcere, chiar un disconfort major, dar îmi sacrificam orele de după serviciu ca să calc. Am plecat de la o recomandare medicală pentru un aport sănătos în cazul unei alergii. N-am văzut nicio ameliorare a alergiei așa că după ce a venit copilul în familia noastră am renunțat la a mai călca tot. Nu pot renunța de tot la călcat pentru că nu suport să văd hainele șifonate când ies din casă. Așa că usuc pe umeraș tot ce se poate și calc doar hainele de strada și doar pe o parte. Este suficient cât să nu mai arate șifonate. Mormanul de haine pentru călcat s-a redus semnificativ. Nu mai calc lenjerii de pat, nici prosoape, nici haine de casă. Alergia e tot acolo.

Aveam mașină de spălat vase în casă și eu spălam la chiuvetă. Nu o foloseam pentru că aveam impresia că eu spăl mai rapid o cană decât mașina. Nu luam în calcul că eu folosesc multă apă când spăl vase. Acum folosesc mașina de spălat vase intens, mi se pare o investiție extrem de utilă. O pornesc și plec de acasă sau o pornesc seara și mă duc să mă culc. Nu clătesc vasele înainte, asta mi se pare un efort prea mare. Doar le curăț de resturi dacă este cazul, dar nu clătesc nimic. Nu mai pierd timp la chiuvetă. Da, trebuie să le așez în mașină și apoi să le așez la locul lor gata uscate. Durează mult mai puțin decât atunci când le spălam la chiuvetă.

Urăsc să aspir și să spăl pe jos. Și din păcate trebuie să fac asta foarte des. Cred că praful dă concurs la mine acasă la etajul 10. Am renunțat la tot ce înseamnă urmă de covor sau mochetă ca să fie mai ușor de curățat și de atunci constant am praf pe tălpi. Am investit într-un aspirator robot pe care îl pun la treabă zilnic. Nu mai stau eu cocoșată ca să curăț pe sub paturi și dulapuri și oricum nu o făceam zilnic așa cum face acum aspiratorul singur. Nu voi spune ce marcă este pentru că nu asta contează, pe piață se găsesc diferite modele de la diferite firme, unele doar aspiră, altele și spală și unele sunt extrem de accesibile. Acum pot să mă uit când se aspiră în jurul meu.

Legat de mâncare la noi lucrurile nu sunt foarte dificile. La noi se mănâncă o ciorbă și 3 zile, nu pățește nimic în 3 zile nici ciorba nici noi mâncătorii. Și mai putem și să trăim o săptămână cu diverse combinații de salate și mâncăruri care se prepară rapid. Nimeni nu comentează și nimeni nu are pretenția de învârtit în oale ore întregi.

Cam așa mi-am ușurat eu viața în timp neavând niciun fel de ajutor sau beneficiul unor servicii plătite.

Spor la găsit de soluții să vă fie bine și ușor.

Îmi retrăiesc maternitatea. Iar și iar

O prietenă de-ale mele mi-a împărtășit recent bucuria ei când mi-a spus că este însărcinată. Și tare m-am bucurat. Și sincer. Și apoi am început să turui. Vaai la mine era așa. Vaaai eu eram așa. Daaa și eu am avut asta. Practic îmi retrăiam sarcina și sentimentele și tot ce includea treaba asta prin intermediul ei. Apoi voi retrăi bebelușeala și comparațiile: aaa al meu nu făcea așa sau făcea așa.

Până mi-am dat seama că este cazul să tac naibii din gură. Că îmi pot retrăi amintirile și în liniște în gândul meu. Că acum nu este vorba despre mine, ci despre ea. Despre ce trăiește ea pentru prima oară. Și așa cum aude de la mine vaaai eu abia puteam pune piciorul în pământ, așa probabil aude de la alte 5-6 mame. Din toate, măcar una ar putea să tacă.

Îmi amintesc că atunci când eram însărcinată asta era ce mă enerva teribil, cum toate, dar absolut toate celelalte mame își retrăiau propria sarcină prin sarcina mea. Era vorba despre mine atunci. Ele își trăiseră deja experiența. Iar acum și eu fac exact același lucru. Dar, fac eforturi să mă opresc.

Sarcina și etapele maternității sunt amintiri care rămân undeva în așteptare pregătite să iasă la suprafață de fiecare dată. Chiar dacă uneori sau de multe ori ne-a fost greu și abia așteptam să treacă etapa, tot sunt amintiri plăcute printre ele care rămân și se cer scoase la suprafață.

Plus că nu ajută pe nimeni comparațiile. Mai ales pe viitoarea sau proaspăta mamă. Ba chiar pot frustra. Aaa dar al meu dormea 12 ore și nu mișca toată noaptea. Și fără să vrei te trezești tu proaspăt mamă că poate faci ceva greșit de al tău nu doarme noaptea sau de stă numai în brațe sau că se trezește imediat ce a atins salteaua. Uităm cât de diferiți sunt copiii și că un comportament de-al lor de bebeluși sau de mai mari nu este fabricat de părinte, este ceva propriu.

Și am învățat eu în timp, după ce am trăit atât de multe frustrări și m-am lăsat purtată de vină, că ce funcționează pentru cineva, poate să nu funcționeze pentru altcineva. Și că nimeni nu a descoperit rețeta secretă universal valabilă pentru toți, absolut toți copiii din lume. Nu există așa ceva. Eu am încercat de-a lungul timpului multe foarte multe dintre metodele altora și niciodată nu au funcționat. Poate alții au încercat și le-a ieșit, cine știe, dar la noi nu. Vorbesc aici despre experiențele personale ale mamelor cu propriul copil, nu de experiențele profesioniștilor care au lucrat cu mii de copiii și pot trasa niște șabloane.

Hai că m-am lungit. Nu dau sfaturi. Spun doar ca eu schimb treaba asta. Experiența mea este a mea și am trăit-o deja. Am bunul simț să tac atunci când altcineva își trăește propria experiență.

Mirosuri care îmi „gâdilă” stomacul

Am scris aici despre ce mirosuri îmi plac mie, mirosuri care pot fi considerate ciudate pentru unii, până m-a izbit Geo cu al ei comentariu, unde a etalat toate mirosurile care mie îmi fac rău. Așa că am zis să mai scriu un text și pe partea astea. Aviz femeilor însărcinate, poate ar fi mai bine să nu citească.

Aici comentariul:

Mirosul de cafea macinata,
Mirosul cărților vechi,
Mirosul lemnului tăiat cu flexul,
Mirosul benzinei :).

Urăsc mirosul de cafea. Măcinată, nemăcinată, fiartă, nu contează. Mi se contractă nările când simt mirosul acesta. Nu consum niciun fel de cafea si nici nimic ce aduce a cafea. Nu nes, nu capuccino, nu cafea indiferent de ce denumire ar avea. Mai mult, nu consum niciun fel de prăjitură cu urmă, aromă sau gust de cafea, nici frappe, nici nimic. Avem împământenită treaba asta că atunci când mergi în vizită să te întrebe dacă bei o cafea și de fiecare dată sunt privită ca o ciudată când spun că eu nu beau cafea. Nu mă laud cu asta, nu o spun din prima, doar refuz politicos și oamenii tot insistă că la noi nu e nu, nu există. Și atunci vin cu argumentul meu suprem: eu nu beau cafea. Șoc și groază. Invitația de a merge să bem o cafea mă convinge să rămân acasă.

Mirosul de benzină îmi face stomacul să urce vertiginos. La mine rău înseamnă că mă ia cu amețeală și am stări de vomă. Și mirosul de combustibil tot în punctul ăsta mă aduce. Am rău de mașină, așa că asociez mirosul de gaz/benzină/motorină cu acest rău. Drumul într-o benzinărie se lasă cu mult ținut de respirație. Plecatul din benzinărie se lasă cu geam ținut deschis și vânt suflat în față.

Mirosul de dentist. Ei, aici cred că este un cumul de factori și țap ispășitor a rămas mirosul din cabinetul stomatologic. Cum noi nu aveam cultura mersului la dentist, nici a îngrijirii orale, iar la dentist era un fel de loc al torturii, e clar de ce toate acestea s-au acumulat în capul meu sub un singur factor: mirosul. Deși în ultimii ani și în cabinetele stomatologice se practică destul de mult interesul pentru pacient și nu prea mai poți zice că ești torturat, mirosul tot este acolo, tot a rămas, tot lucrează la subconștient.

A se observa că nu m-am referit aici la mirosurile de pe stradă de gunoi împuțit, animale decedate sau rahați de câine. Nu cred ca le place cineva pe astea. Eu am scris despre mirosurile care nu îmi plac mie, dar care pot fi agreate de altcineva.

Să întreb ce mirosuri nu vă plac?

Comand filtru de apă și primesc bomboane

Este clar că lucrurile încep să se îndrepte în anumită direcție. Unele lucruri, nu toate, să nu generalizăm. Și o să mă tot mir de treaba asta pentru că pentru mine reprezintă o noutate în țara de baștină anti-evoluare.

Unele firme își permiteau și înainte de pandemie să te fidelizeze cu mici atenții. De exemplu la Sephora de fiecare dată, absolut de fiecare dată am primit în pungă pe lângă cumpărăturile mele și mici mostre cu diverse. Și o fac de când știu eu firma. Pe mine m-ar fi ajutat mai mult decât atențiile să fi găsit de fiecare dată personal drăguț, ceea ce nu a fost cazul din păcate, dar nu m-a afectat prea tare, eu interacționez foarte puțin cu personalul. Sunt pe punct ochit, cumpărat și plecat. Nu pierd vremea în magazin. Dar, am apreciat mostrele pe care le găsesc în punguță.

Acum de când cu pandemia și de când până și eu care nu sunt o împătimită ale cumpărăturilor de niciun fel, am crescut totuși rata de cumpărături on-line versus cumpărături off-line. Înainte dacă achiziționam ceva on-line, indiferent ce, îmi venea la ușă produsul și atât. Eventual pliante, reclame la ce mai au ei pe acolo. Ei, acum în schimb, au început să fie atenți la client. Poate că multe produse, firme, branduri au înregistrat scăderea vânzărilor și încearcă strategii de fidelizare. Mi-ar fi plăcut atitudinea aceasta fără să fie nevoie de o pandemie, dar chiar și așa să privim partea bună a lucrurilor.

Așa se face că atunci când a venit filtrul de apă, am găsit în pachet și câteva bomboane raffaello. Gata, gata să ajungă la gunoi pentru că de vreo cinci ani de când comandăm același filtru de apă de la aceeași firmă, niciodată n-a mai căzut ceva din pachet.

Am comandat ceva produse de îngrijire personală de la o firmă și mi-au trimis o mostră de cremă. Nu era prima comandă la firma repsectivă, dar era prima de când cu pandemia.

Am primit portofel pentru absorbante într-o comandă cu diverse de pe Emag.

Nu mai știu ce am mai comandat și am găsit ciocolățele after eight în colet.

Lucrurile se mișcă, firmele încep să fie atenți la clienți. Înainte de pandemie extrem de puține firme se gândeau la client altfel decât la o vacă bună de muls. Acum se uită la client ca la o vacă bună de muls cu potențial de a rămâne fidel companiei și pe care trebuie să ți-l ții aproape că iată nu se știe niciodată când te trezești că ai toate recipientele de muls goale.

Aștept să găsesc bomboane și când comand haine și cărți on-line și cercul se închide. Chiar o să cred că scopul suprem al companiilor este acela de a se gândi la zâmbetul de pe chipul clienților când introduc numărul cardului pentru plata on-line.

Altfel zis, spor la shopping!

Am citit: Crede-mă când mint – J.P. Delaney

Tot din categoria thriller cu multe răsturnări de situație, cu foarte puține asemănari cu Pacienta tăcută, cartea asta m-a sucit pe toate părțile.

Îmi place titlul. Deși nu încurajez minciuna, mi se pare fascinant (atâta timp cât nu testez pe propria-mi piele) cum reușesc unii să mintă privind în ochii interlocutorului fără să clipească. Plus că mai sună și a slogan politic. Eu cred că l-aș vota pe cel care ar spune la finalul fiecărui discurs politic fix așa: credeți-mă că vă mint! De exemplu: vom face autostrăzi și vom inaugura primii 100 de km în primul an din mandatul meu, credeți-mă că vă mint. Păi ce dovadă mai solidă de adevăr decât aceasta?

Cartea aceasta mă mai duce cu gândul și la filmul care mi-a plăcut tare mult, Lay to me. M-a fascinat jocul acesta dintre adevăr și minciună și cum nu știi niciodată când e real și când e minciună. Cumva, totuși serialul era mai clar decât această carte care m-a dus și m-a întortocheat pe toate cărările suspansului.

Îmi plac cărțile care oricât de fantasmagorice ar fi aduc în lumina reflectoarelor o fărâmă de realitate. Asta are și Crede-mă când mint, realitatea literară. Îl aduce pe Baudelaire în atenția publicului. O carte care poate poate face victime literare. Că după ce o citești te apuci și cauți informații despre autorul menționat cu atâta nonșalanță în carte și ajungi să citești poeziile scrise de Charles Baudelaire. Și ca să nu vă chinuiți prea mult să căutați, las la final Florile răului.

Firește că m-a captivat romanul, doar are victime, înșelătorie, jocul minții, crime, boli mintale, răsturnări de situație. Toate se regăsesc în paginile acestei cărți făcându-mă să îmi doresc să aflu cât mai mult din carte și cât mai repede. Adică n-am mai lăsat cartea din mână și am citit cu sufletul la gură. Că thriller pot să citesc, dar la thriller nu pot să mă uit.

Mi-au plăcut personajele acestei cărți pentru că nu am empatizat cu nimeni. Am jucat dur de la început, nu am dat crezare niciunui personaj. Cartea mi-a permis să-i suspectez pe toți și să nu cred chiar tot ce îmi aruncă autorul în față ca apoi câteva pagini mai târziu să dea cu mine și cu logica mea de pământ. Deși ce-i drept finalul m-a prins cam nepregătită.

Vă recomand să citiți această carte într-o zi friguroasă, umedă, chiar ploiasă, cu frunze pe jos și ceață-n zare. Eventual într-o casă în care miroase a lemn ars și pe acoperiș se aud picături mari de ploaie. Iar punctul culminant al cărții să vă învăluie în momentul în care ziua se îngână cu noaptea și literele de pe pagini abia se văd, dar încă nu îndrăzniți să aprindeți lumina. Atunci senzație autentică de thriller.

Florile răului – Charles Baudelaire

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Erus și văile provocatoare

Am început din punctul meu de vedere cam devreme să citim Erus. Nu cred că este o carte pentru vârsta de trei ani. Am forțat puțin lucrurile, asta și pentru că este copilul flexibil din punct de vedere al lecturilor. Nu am mai citit până acum o poveste care să se întindă pe mai multe lecturări, pe mai multe zile. Am întrebat copilul frecvent despre ce citeam în cărți, să văd ce a înțeles. Le-am citit, le-am împrumutat puțin unui copil mai mare să se bucure de ele și le vom relua mai târziu.

Cred că această carte care este o serie ce-l are ca personaj principal pe Erus apropie copiii de legume și de fructe și îi ajută să conștientizeze niște lucruri pe care probabil le tratau superficial. Și pentru acest aspect, este necesar un discernământ și o cooperare ale copilului.

Erus este personajul creat de Alec Blenche în cele patru publicații apărute: Erus și Valea Răbdării, Erus și Valea Generozității, Erus și Valea Iubirii și erus și Valea Recunoștinței.

Toate sunt cărți educative, cu un text blând și ilustrații deosebite. La noi cred că totuși cel mai iubit personaj a fost mărul Alpi. Mic, roșu și spiritual.

Am aflat din paginile cărților că toate lucrurile făcute cu răbdare, cu generozitate, cu iubire și cu recunoștință, sunt lucruri durabile și lucruri care păstrează un echilibru în viața fiecăruia și în natură. Este o carte fără limită de vârstă, pentru că este atât pentru cei mici care acum învață lucrurile acestea, cât și pentru cei mari care au uitat cu desăvârșireceva ce este de altfel elementar.

Fiecare carte în parte reprezintă câte o călătorie. Fiecare călătorie are mai multe teste pe care Erus este nevoit să le treacă pentru a-și duce misiunea la capăt. În primă fază Erus este un copil normal, chiar deranjat de situația în care ajunge fără voia lui, mai ales că nu primește prea multe informații și nu înțelege ce se întâmplă. Însă pe măsură ce povestea avansează Erus se transformă ușor dintr-un copil normal înr-un erou. Un erou fără super-puteri, dar un erou cu răbdare, cu empatie, cu iubire și cu recunoștință. Și un astfel de erou reușește să treacă peste obstacolele apărute în drumul său.

Este o carte diferită față de tot ce am citit până acum. Este o carte în care se regăsesc informații despre legume, fructe și semințe și despre importanța lor în hrana de zi cu zi. Dacă vreți să împrieteniți copiii cu legumele sau cu fructele, această serie reprezintă un pas important pentru a se crea o relație între alimente și cei mici.

Spor la ronțăit!

Tu șoferule,

De ce mă privești cu ură atunci când merg pe stradă lipită de mașinile parcate atunci când acestea ocupă tot trotuarul?

De ce mă privești cu ură când mergem amândoi pe trotuar în același timp în același sens sau din sensuri diferite și avem ocazia să ne privim în ochi? Eu în papucii mei și tu în mașina ta confortabilă. Pe trotuar.

De ce mă privești cu ură când eu am la semafor verde și tu verde intermitent și consideri că ai prioritate?

De ce mă privești cu ură când eu sunt pe trecerea de pieton și tu mă claxonezi sau treci milimetric prin spatele meu, sau prin fața mea?

Sau chiar cu viteza luminii ?

De ce mă privești cu ură când te rog să îți muți mașina care blochează complet accesul? Într-un loc în care tu nu ar trebui să fii.

De ce nu consideri că viața umană este mai importantă decât tabla pe care ai dat bani?

De ce te simți mai puternic și te distrează când mă stropești cu jeg din cap până-n picioare după orice ploaie? Când intri-n baltă mai ceva ca Ayrton Senna în derapaje pe pistă.

De ce furi secundele la semafor când eu sunt încă pe trecere? Nu este vina mea pentru blocajele din trafic astfel încât expresia orice secundă contează să capete sens.

Tu șoferule, împărțim aceeași stradă și același trotuar, lipsurile sunt așa cum le știm fiecare și sunt multe. Hai să facem cumva să lucrăm împreună. Tu să ai bun simț, iar eu să nu te încurc.

Ce-i ăla umor de calitate?

Aud de ani de zile treaba asta cu umor de calitate și tot de ani de zile mă întreb ce naiba e ăla umor de calitate? Umorul este umor. Punct. Mă face să râd este umor. Și dacă cineva înjură și mă face să râd, este tot umor. Dacă eu râd și tu nu râzi, nu înseamnă că nu se numește umor, ci că probabil nu ai tu simțul umorului.

Aa că se dau unii mai elitiști și strâmbă din nas și spun că nu dom’ne nu e umor. Nu!? Este umor, depinde doar de cum îl percepe fiecare. Depinde de capacitatea fiecăruia de a înțelege substraturi, de a citit printre rânduri, de a își imagina lucrurui și de a duce gluma la următorul nivel în propriul cap.

Este adevărat că unele situații stârnesc râsul mai ușor decât altele. Că doar am învățat la școală (nu, nu la facultate, în școala generală) de diferite tipuri de comic. Vă mai amintiți, de la Caragiale, comicul de situație, de nume, de caracter, de limbaj? Tipologiile de comic, formează comedia, destinde frunțile încruntate, mijește ochii, ridică colțurile gurii.

Umorul de calitate nu se face doar la teatru, după cum cred unii. Pentru că deja am stabilit că nu există de calitate. Umorul se face și în fața blocului, și în propria casă, și la teatru, și în stand up.

Umorul nu este de calitate cum presa nu este a patra putere în stat. Dar, asta este altă discuție.

Mie îmi place să râd. Acum, pe bune, cui nu-i place? Doar că nu toată lumea este pregătită să râdă. Eu prind glumele din zbor, recunosc ironia (ador ironia, iubesc ironia), apreciez glumele seci (nu pe toate, că nu m-am născut în Anglia). Și așa tare mă bucur că s-a diversificat și la noi piața asta a umorului. De toate pentru toată lumea. Numai să vrei să râzi.

Eu las deoparte treaba asta cu umor de calitate, scot capul din nisip și râd la orice mă face să râd. Pentru că de câteva luni încoace, am mare nevoie să râd. Ceea ce vă doresc și vouă.

Dacă nu râzi te halește nu leul, ci depresia

Scrisoare către Coviduț

Îți spun din start și sincer că nu meriți acest diminutiv. Te face să pari ceva micuț și simpatic. Ori tu nu ești. Mic ești că ești vizibil la microscop, dar simpatic nu ești nici pe departe. Te face să pari simpatic. Și să fim serioși, când faci victime, omori oameni, te bagi în plămânii lor și faci să le cedeze organele rând pe rând, ești orice, dar nu simpatic.

Nu ne cunoaștem personal și nici nu îmi doresc, însă asta nu mă împiedică să mă adresez ție. Doar am întrerupt programul obișnuit pentru a-ți scrie această scrisoare. Așa că mă consider îndreptățită cumva.

Ești nedrept. Ai venit ca un musafir nedorit pe nesimțite și neinvitat și ai uitat să mai pleci. Ba unde mai pui că ai făcut în urma ta dezastru exact ca un copil răzgâiat și fără limite. Ai îngenucheat o planetă întreagă. Ai lăsat pe unde ai trecut panică, durere și frică.

Ai venit și în țara mea. Ai dat ocazia oamenilor care ne conduc să ne considere proști și oamenilor de rând să se considere semi-zei, indolenți și insolenți. Ai creat buzunare mai adânci pentru mâini mult prea lungi, dar tot aceleași mâini hulpave. Ai semănat neîncredere, frică, revoltă și mai ales mânie. Ai scos la suprafață toată agresivitatea și ura neamului meu. Ai permis ca semi-zeii să împartă palme către muritorii de rând care i-au tras de mânecă și le-au făcut observație. Nu se poate așa ceva. Doar știe toată lumea că nu te pui cu-n semi-zeu. La noi în țară, informația ajunge greu, Ahile încă trăiește, semi-zeii nu sunt răpuși niciodată.

Ai răpus nu doar plămâni, ci și economie, ai închis fabrici și firme care abia reușeau să se descurce. Ne-ai făcut să ne gândim la ziua de mâine mai mult cu teamă decât cu speranță.

Și cu toate acestea nu ai lăsat în urma ta uniune. Nu ai lăsat empatie. Nu ai lăsat gândul bun către celălalt. Nu ai adus respectarea regulilor de către oameni. Și nu ai scos bâlbâiala de la autorități.

Ești meschin, dar sunt nevoită să recunosc că îți faci bine treaba. Măcar tu.

Te rog să nu mai zăbovești la noi. Să pleci. Merităm această șansă până nu ne decimăm de tot. Pleacă tu că nu sunt șanse ca oamenii să devină responsabili nici măcar acum când aproape ai făcut mia de atingeri pe zi. Mia. O mie. Enorm.

Pleacă. Du-te Coviduț si nu te mai întoarce. Ești nedorit.

NEDORÍT, -Ă,nedoriți, -te, adj. Care nu este dorit; indezirabil. – Ne- + dorit. (Sursa: DEX ’98 )


NEDORÍT adj. 1. v. indezirabil2. v. nepoftit.

Și polițist și pedofil (cazul polițistului acuzat de 18 infracțiuni de agresiune)

Când eram mică, nu eram la școală, ai mei mă trimiteau după pâine la un magazin din cartier. Ieșeam de pe strada mea pe strada principală, treceam prin curtea grădiniței, mă mai intersectam cu o stradă si ajungeam la magazin. Prin grădiniță nu era musai să trec, dar era gardul rupt și cei mai mulți ca și mine, în loc să mergem normal pe trotuar, mergeam prin curtea grădiniței. Într-o zi în drumul meu spre pâine m-a acostat un nene. Mi-a oferit bomboane, ciocolată și nu mai țin minte ce alte dulciuri și mi-a propus să merg cu el (în neant) sau la magazin să îmi cumpere ceva. Nu a pus mâna pe mine, nu m-a atins, doar că nu mi s-a părut de încredere, așa că răspunsul meu standard a fost de fiecare dată nu și maxima: am și eu acasă, părinții îmi cumpără de toate. De ce spun maxima? Pentru că chiar nu aveam de niciunele. Dulciuri mâncam extrem de rar, părinții nu aveau acest obicei și nici nu prea își permiteau la drept vorbind. Dar, eu copil de câțiva ani am simțit pericolul și am formulat un sistem de apărare.

E drept că acasă auzeam ca pe un disc stricat: nu luați nimic de la nimeni, nu vorbiți cu străinii, nu luați mâncare de la străini și altele asemenea. Probabil mi-or fi intrat în reflex, cine știe. Sau poate am fost eu inteligentă de mică. Nu zic nu, e posibil, e posibil.

Am ieșit din curtea grădiniței și până acasă nu m-am oprit din alergat unde le-am spus alor mei dintr-o suflare ce pățisem, cu tot cu descrierea individului. Moment în care a ieșit tata val vârtej din curte și a mers în căutarea de băgător în seamă cu copiii. Dar, pe principiul prinde orbul scoate-i ochii, cam așa s-a întors și el acasă, că doar ăla nu stătuse în loc să aștepte să îl caute cineva. Însă, am apreciat atunci și apreciez și acum, acel moment în care ai mei m-au luat în serios și au acționat chiar dacă probabil erau și ei conștienți că șansele ca să mai găsească pe cineva, erau minime. Momentul acesta a rămas în mintea mea, dar nu ca ceva grav, ci ca un moment în care eu m-am simțit protejată. Ce-i drept, pe vremea aceea, astfel de personaje probabil nu aveau tupeul de astăzi, nu puneau pur și simplu mâna pe copiii, mai ales să fi știut că exista posibilitatea unei camere video, pfff cred că nici nu se uitau la copiii. Astăzi cred că există mai mult de nu îmi pasă sau mie nu mi se poate întâmpla.

Despre cum sunt în zilele noastre crescuți copiii nu vreau să vorbesc astăzi. Mă uit la relația mea cu propriul copil. Îi spun frecvent, nu ca o moară stricată, dar frecvent că oamenii nu au voie să pună mâna fără să întrebe și că le poate spune oamenilor necunoscuți și băgători de seamă că atâta timp cât nu îi cunoaște nu vorbește cu ei (asta sper eu în capul meu că i-ar descuraja și nu ar mai continua discuții și așa inutile), cu toate acestea când pe stradă oamenii pun mâna pe copil, acesta nu are nicio reacție de genul stop sau nu despre care discutăm noi frecvent. Este adevărat că intenția mea nu este de a-i insufla frica, ci de a conștientiza lucruri. Și mai este la fel de adevărat că suntem tot timpul împreună și în zilele noastre nu aș trimite copilul la magazin singur. Încă nu știu până la ce vârstă.

Introducerea aceasta atât de lungă a venit în urma citirii și recitirii a știrilor din ultima vreme care se tot scriu despre un individ care face parte din acea categorie profesională despre care eu îi spun copilului că poate avea încredere chiar dacă nu îi cunoaștem personal, pentru că ei au menirea de ne apăra. Și chiar așa i-am spus copilului, că dacă vreodată se rătăcește de mine sau i se întâmplă ceva, prima persoană pe care să o caute și căreia să îi ceară ajutorul să fie un polițist. Și acum îmi tremură genunchii gândindu-mă că un astfel de polițist ar putea profita de copilul meu întrun moment vulnerabil. Da, știu, nu-i cazul să generalizăm, că nu-s toți acum pedofili, dar acest individ face parte din această categorie profesională. Și ca el mai pot fi și alții. Și mă tot întreb cât de relevante sunt testele lor psihologice sau cât de atenți sunt examinatorii. Nimic, dar nimic din comportamentul lui de ani de zile, nu scapă? Atât de bun actor? Oare se va schimba ceva în structura poliției în urma acestui eveniment? Altceva în afară de colantarea mașinilor, zic.

Aveți aici știrea despre acest caz. A primit o condamnare de 19 ani de închisoare și nu pot să nu mă gândesc cu groază după câți ani va fi iar în libertate. Că la noi violatorii și pedofilii nu reprezintă așa chiar niște cazuri grave. Mai grav e când se delapidează fonduri, nu când un pedofil mângâie copiii.