Cum m-am lăsat de fumat

Nu că ar interesa pe cineva în mod expres, dar m-am gândit că poate ajută sau motivează. Dacă aș reuși să schimb percepția măcar a unei singure persoane care va trece cu privirea pe aici, atunci scopul meu este atins. Nu vă lăsați păcăliți de zvonurile venite din Franța cum că fumătorii ar fi cumva feriți deoarece plămânii lor ar fi obișnuiți cu substanțe nocive. Sunt doar zvonuri până la proba contrarie și totuși, vorbim de un virus și nu de substanțe nocive cum se găsesc în țigări.

În primul rând de ce m-am apucat de fumat? Ei asta chiar nu știu.  Pentru a fi cool, pentru a fi acceptată în găști, deși nu am fumat la școală de rușine. Și pentru că e musai să existe și un al doilea rând,  am învățat să fumez acasă. Doar am avut un exemplu viabil în tata, am avut timp să îl urmaresc timp vreo 16 ani (cam atunci cred că am pus prima țigară în gură). Sora mea m-a învățat să fumez, ea mi-a arătat cum se face, ce trebuie să fac cu fumul și cum să țin țigara. O minune, ce să zic. În timp am ajuns să fumez un pachet pe zi. Când am realizat că totusi nu este chiar ok, am reușit să mă mențin undeva la un pachet la 2, maximum 3 zile.

Am avut multe intenții de a renunța la fumat, am conștientizat dintotdeauna că nu este sănătos ce fac. Nu mă mai consideram nici cool, nici funny. De fiecare dată când reușeam să am cate o pauză de câteva luni, cedam invariabil în momentul în care dădeam de greu la serviciu. Când am hotărăt că vreau să iau o decizie pe termen lung, am zis că trebuie să mă las de fumat exact acolo unde îmi este cel mai greu: la serviciu.  Zis și făcut. Prietenele mele erau în concediu de maternitate, mă simțeam cam singură, nu îmi mai găseam locul și așa îmi era greu la acel job, eram nemulțumită și în loc să caut ceva mai bun pentru mine, m-am gândit să mă las de fumat. Bună decizie și asta. Și grea…oho…nu vă puteți imagina.

Aveam pauze fixe pe care în mod normal mi le petreceam cum altfel decât fumând. Era și o formă de socializare. De parcă mă oprea cineva să socializez și fară să fumez. Am schimbat tactica și am beneficiat altfel de pauză: citind. Din ce citeam în mijloacele de transport în comun în drum spre și dinspre serviciu, acum citeam și la serviciu în pauze. Și am citit ceva cărți pe durata a mai bine de un an, cam atât mi-a fost mie necesar să pot să stau lângă fumători fără să îmi lăcrimeze nările de nevoie, poftă și miros. Nu a fost ușor și cine a încercat măcar o dată să renunțe la acest viciu, știe despre ce vorbesc. Am mai bine de 6 ani de când nu am aprins nicio țigară și după atâta timp nu aș putea spune cu mâna pe inimă că în vecii vecilor nu mă voi întoarce la fumat. Mă bucur că am reușit să fac pasul ăsta înainte de a deveni mamă și că al meu copil nu știe acest lucru despre mine. Mă bucur că cel puțin până acum îi pot oferi o altfel de imagine. Nu spun că asta înseamnă ca ea nu va intra în contact cu acest viciu, doar pentru că are 2 părinți nefumători, doar îmi doresc pentru ea plămâni cât mai curați.

Deși la prima vedere poate pare simplu, nu a fost. A fost o perioadă grea, frustrantă, cu o reală poftă de țigară, mai ales când eram cu prieteni, mai beam un pahar de ceva, mă relaxam și așa ar fi mers o țigară. Mi-a trebuit o voință de fier pentru a rezista, pentru că știam foarte clar că o țigară va însemna reîntoarcerea la viciu. Am visat, mi-am imaginat, am salivat, a fost ca și cum m-aș fi despărțit de un prieten foarte drag și nu de un posibil pericol și dătător de cancer pulmonar.

Stop smoking!

Îmi plac începuturile

Stați că nu am terminat, abia am început. Detaliez imediat, până să apuce experții să mă psihanalizeze și eticheteze drept nestatornică.

De fapt, mai bine zis, îmi plac toate anotimpurile. Nu am un anotimp preferat, mie îmi plac toate, dar doar începuturile. Apoi – pentru că sunt nestatornică – mă plictisesc și abia aștept următorul anotimp care să îmi umple simțurile și să îmi încarce bateriile.

Îmi place vara, doar vara m-am născut eu. Îmi place trecerea de la primăvară la vară, când deja iarba este crescută, când pomii au început să rodească, ba unele fructe se și coc destul de timpuriu. Îmi place când este suficient de cald încât să dai jos toate cojoacele, însă nu suficient de cald încât să nu poți respira. Îmi place vara când plouă și miroase a praf înmuiat și a pământ ud. Ador acest miros. Dacă aș putea, l-aș face parfum și l-aș ține pe încheietura mâinii să îl miros când mi se face dor. Îmi mai plac și roșiile de pe tarabe, acelea care miros a copt și proaspăt și te fac să salivezi anticipând gustul plin când muști din roșie ca din măr.

Ador toamna. Cum începe ea subtil, nici nu simți când vine. Uneori te lasă încă în mânecă scurtă, alteori te pune să iei o geacă subțire. Însă, culorile de început de toamnă…acel arămiu din copaci, acele frunze care încep să cadă și acea iarbă palidă…un deliciu. Tot deliciu este și mărul pe care îl iau din copac toamna, cât și pregătirile pentru iarnă. La început de toamna mă apuc gospodărește de dulceață de ardei iute(nu singură, evident. Nu e fun să te chinui singur). Fără dulceață nu își poate intra toamna în drepturi.

Cursul firesc al anotimpurilor – iarna. Îmi place când începe iarna (în caz că nu v-ați prins încă de începuturile mele). Îmi place când este ger, când se înroșește fața de frig, când îmi frec mâinile să mi le încălzesc. Ador mirosul de ger, când rufele proaspăt spălate miros a frig și sunt înghețate pe sârmă. Mereu mi-au părut că arată a soldăței care așteaptă să se înmoaie la caldură. Îmi place prima zăpadă. La fel de mult îmi place și să o privesc pe geam de la căldură cu o cană caldă între palmele reci. Și la fel de mult mi-ar plăcea că această iarnă idilică să dureze o luna și cel mult în preajma sărbătorilor din decembrie.

Și pentru că iarna se termină rapid, tot rapid vine și primăvara. Primăvara am impresia că viața în sine renaște (mvai ce plastică sunt). Îmi plac mugurii copacilor și frunzulițele mici ce se formează. Îmi plac florile copacilor care respiră viață. Îmi place ploaia care cade peste liliacul înflorit. Îmi place mirosul de praf înmuiat cand plouă. Ahh, mă repet… Îmi place salata verde când apare în piețe și ridichile fragede, cele de primăvară, nu cele care se găsesc tot anul, nu au același gust.

Voi ce anotimp preferați?

Nu cred în Moș Crăciun!

Probabil aveam vreo șase ani când am aflat că mama era și Moș Nicolae și Moș Crăciun. Parcă am fost ceva dezamăgită, dar nu așa grav atâta timp cât am primit în continuare cadouri. Extrem de dezamăgită am fost când cadourile au încetat să mai apară anual în ghete și atunci aveam vreo zece ani. Nu a vorbit nimeni cu mine înainte, nu m-a întrebat nimeni dacă sunt sau nu de acord. Evident, nu eram. Voiam să primesc în continuare cadourile care veneau și așa foarte rar. Iepurașul nu era implementat încă și dacă începuse să își arate urechile, nu și în curtea noastră. De ziua mea nu primeam nimic, ce cadou, că mie nici măcar nu mi se zicea la mulți ani de ziua mea. Rămâneau cei doi moși din decembrie, până nu au mai venit nici ei.

Am cumva o problemă cu treaba asta cu Moș Crăciunul și cu toate cele care au menirea de a crea magie: Nicolae, Iepuraș, Zâna Măseluță și eu mai știu cine ce mai aduce. Mi se pare că ne chinuim să creăm această magie și să întreținem o minciună până în momentul în care copilul va afla realitatea. Unii află accidental mai devreme, la vârste mici, alții mai târziu la vârste mai mari.

Acum vreo doi ani mi-am întrebat nepotul care avea nouă ani atunci, dacă a fost dezamăgit când a aflat că nu există Moș Crăciun. A zis că nu prea și dacă a fost, a trecut repede peste, a continuat să primească ce își dorea și mi-a recomandat să îmi las copilul să creadă în Moș. Nu m-a convins. Cum nimic nu m-a convins până acum. Nicio explicație.

Așa că eu i-am spus copilului de la început că nu vine nimeni străin la noi în casă să ne pună cadouri sub brad și că toată lumea în casa noastră primește cadouri. Indiferent de vârstă. Pe măsură ce copilul a crescut, în jurul nostru au început să vuiască oamenii cu Moș în sus și Moș în jos. Toată lumea de la familie, la prieteni, colegi, oameni necunoscuți în STB, vorbeau de Moș. Întrebau copilul dacă a fost cuminte și dacă va veni Moșul sau dacă a venit. Nimeni nu s-a gândit o secundă că poate eu nu mi-am informat copilul cu privire la acest Moș sau poate l-am informat altceva. Pentru că fiecare se gândește doar la grădina proprie.

Am avut grijă când am informat copilul ce am considerat eu că trebuie să știe, să îi spun că este o discuție care rămâne între noi. Câți dintre cei care le vorbesc copiilor despre Moșul care vine și aduce daruri, se gândesc și la ceilalți? Eu trebuie să am grijă să nu scape ceva al meu copil, dar invers nu este valabil, pentru că ei au dreptul să creadă și să și strige în gura mare.

Așa că de la un punct al meu copil, asaltat din toate părțile de ideea acestui Moș, a început să spună că a primit cadouri de la individul cu barbă albă. Eu nici nu confirm, nici nu infirm. Eu spun doar că primim cadouri de Crăciun. Este dreptul copilului de a alege ce și în ce să creadă, dar nici nu înseamnă că ridic în slăvi o minciună.

Îmi doresc doar ca cei care trâmbițeză sus și tare că e ok să creadă copilul în Moși și Zâne să conștientizeze că nu dețin adevărul absolut și că sunt și ceilalți care spun că nu e ok și că este opțiunea fiecăruia. Nu înseamnă că ești un părinte rău și nu cred că spulberi vreo magie. Până la urmă eu mi-am lăsat copilul să creadă ce vrea legat de acest subiect, chiar dacă eu aș fi vrut să nu creadă. Nu există Moș Crăciun. Ce le spuneți copiilor când vă întreabă sincer și direct dacă există Moș Crăciun? Magia constă în cine aduce cadoul sau în cadoul în sine și în atmosfera creată?

Nu există Moș Crăciun. Și dacă există, de ce nu ajunge la toți copiii? Cum explicați asta? Și exclud din start varianta cu nu au fost suficent de cuminți.

Știu că pare un text supărat, pe undeva și este. Mai știu și că vine vara și eu o țin una și bună cu Craciunul, însă este un text în contextul iepuroiului cadorisitor. Și mai știu și că cei mici au dreptul să creadă în ce vor ei (atât am repetat treaba asta că o să ajung să o visez), însă de preferabil fără să îi sufocăm noi cu ce credem că este bine ca ei să își însușească.

La mine nu s-au schimbat foarte multe lucruri

Am tot citit și constatat în ultima vreme cum oamenii au avut revelații din punct de vedere al socializării sau al prieteniilor. Cum au dat unfriend pe FB sau in real life. Cum au fost de-a dreptul oripilați de ce au reușit unii sau alții să rumege în bula personală. Ce ți-e și cu revelațiile astea.

Eu sunt de părere că oamenii vin și pleacă. Atunci când un om din viața mea nu mai aduce plus valoare existenței mele, este timpul să ne vedem fiecare de viața din dotare fără prietenia de până atunci. Da, în urmă cu ani dacă s-ar fi întâmplat lucrul acesta, aș fi fost de-a dreptul devastată. Nu înțelegeam cum și de ce o prietenie se poate sfârși, chiar dacă ea începuse să șchiopăteze. Între timp, lovindu-mă evoluția, am reușit să percep altfel lucrurile. Da, aș fi puțin dezamăgită dacă s-ar încheia o prietenie profundă, însă nu aș fi devastată. Atât a avut acel om ce să îmi ofere și atât au durat drumurile noastre.

Din punct de vedere al FB-ului, nu prea văd de unde șocul. Vorbim de o platformă unde oamenii își etalează cele mai bune gânduri, cele mai studiate poze și viața absolut perfectă pe care o trăiește fiecare. Atunci, când lucrurile stau astfel, cum reușește cineva să fie de-a dreptul oripilat de ce gândesc unii care până atunci ți-au arătat doar ce au vrut să vezi. Doar viața perfectă nu înseamnă doar zâmbete și fluturași. Viața este perfectă și cu lacrimi, și cu temeri, și cu speranță.

În ceea ce mă privește, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Eu FB nu am avut până de curând, când am creat o pagină destinată blogului. Am aceleași legături, vorbesc cu aceeași oameni. Cu unii mai des ca și până acum, cu alții mai rar, exact ca și până acum. Nu am oameni la care am renunțat, cum nu am descoperit prieteni peste noapte. Cum oricum, nu caut prin gunoaiele altora viețile perfecte ale altora, nu mă afectează niciun fel de cugetare a nimănui. Ba toată situația asta a adus un plus, acela de a liniști puțin lucrurile, pentru că mi se părea o alergătură de colo colo fără un folos real. Și un minus, că îmi este dor de unii dintre prietenii cu care îmi place să îmi petrec timpul și distanțarea socială ne ține vrând ne-vrând la distanță.

Nu mi-a adus pandemia asta nici măcar revelații prersonale. Eu oricum eram într-o schimbare de dinainte de starea de urgență. Am avut curaj să încep curățenia în propria-mi viață, să mă evaluez și autoevaluez și să iau decizii radicale sau în afara stării de confort. Privit din afară așa s-ar vedea. Pandemia venită să zicem că mi-a încetinit puțin ritmul și nu am reușit să finalizez ce îmi propusesem. Sau poate asta va aduce această pandemie, finalizarea pe care mă așteptam să o am de dinainte. Voi vedea.

În rest, nicio modificare.

Am citit: Cartea oglinzilor și Cartea secretelor

Când am primit Cartea oglinzilor de Eugen Ovidiu Chirovici, m-am uitat strâmb, recunosc. Pff, iar scriitor român, tocmai ce avusesem o experiență nu chiar pe gustul meu cu o scriitură românească. Nu mai voiam autori români, cel puțin nu atunci. Era și cam grea și era și mare, mmm numai minusuri.

Nici nu știu cum am trecut peste toate și am deschis-o până la urmă. Și am fost atât de plăcut surprinsă că am cumpărat continuarea, Cartea Secretelor. Nu știam nimic despre E.O. Chirovici, nici nu auzisem de el până atunci. De unde să aud, că omul nici nu prea a trăit pe la noi. Și asta se simte. Se simte în cărți, se simte izul de „afară”. Și bineînțeles a ajutat și marketing-ul agresiv.

Romanele sunt incitante, captivante și cu o poveste care te prinde, genul de carte în care chiar vrei să afli ce s-a mai întâmplat și cât mai durează până descoperi făptașii.

Prima carte este Cartea oglinzilor. Are o poveste încâlcită din care la final se elucidează o crimă și iese la iveală un criminal total surprinzător pentru că fiind un roman polițist, merge pe ‘calea criminalului’, care se dezvăluie la final. Dar, este și un thriller psihologic, o abordare ușurică a genului, unde personajele nu sunt ceea ce par și toți par suspecți și vinovați, dar și ‘nu, nu are cum să fie ăsta criminalul’. Și Cartea secretelor, fiind a doua carte, are aceeași rețetă, deși povestea este diferită și nu mă așteptam să mă captiveze la fel ca primul volum, dar m-a impresionat, clar. Ele sunt independente una de alta, povestea nu se continuă în al doilea volum, doar că au aceași structură.

Am citit cărțile pe nerăsuflate, extrem de curioasă să aflu cum evoluează lucrurile. Am anticipat greșit în total vreo 3 criminali de care m-am și îndoit foarte repede și așa cu îndoială și cu nerăbdare am deslușit și eu misterul la finalul romanelor. Cred că ar ieși 2 filme cel puțin interesante din cele 2 cărți, pentru că subiectul este unul care s-ar preta cu ușurință pe partea cinematografică.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.


Cinci jocuri pentru vârste de la doi la o sută de ani

Când nu lipim, bricolăm, decupăm, colorăm, avem o alternativă de joacă și în jucării. Pentru că prin jurul meu orbitează un copil de trei ani, astăzi vă arăt câteva dintre jocurile cu care ne mai delectăm din când în când. Sunt jocuri ce funcționează bine începând cu vârsta de doi ani și până la vârsta la care se plictisesc cei mici de ele.

Și începem cu jocul de mai jos care se numește What’s In The Fridge. Este un joc moștenit de la veri, nu știu unde se găsește, nu l-am căutat, însă se poate face acasă printând separat. Este un joc pentru memorie și pentru a învăța copilul să respecte regulile jocului. Se poate juca în maximum patru jucători pentru că noi avem patru rețete ce pot fi completate. Alimentele se așază în frigider cu fața în jos și fiecare concurent are dreptul să ridice două cartonașe. Concurentul care nimerește mâncarea stricată trebuie să stea un joc.

Jocul cu antonime este un joc puzzle din două piese, drăguț și colorat. Ajută copilul să se familiarizeze cu noțiuni în antiteză.

Jocul cu emoțiile este jocul pe care eu mi l-am dorit pentru copil. Am vrut să avem un ajutor în recunoașterea emoțiilor și pentru noi funcționează. Jocul are o carte în care sunt explicate emoțiile și fiecare emoție este reprezentată printr-o culoare.

Pescuitul peștilor este un joc de îndemânare. Peștii se învârt în timp ce încercăm să îi pescuim cu undița. Se poate juca pe culori, pe numărat, în diverse variante cu până la patru jucători.

Acestea sunt o parte din jocurile cu care ne îndeletnicim zilele acestea. Răbdare și spor la joacă să aveți.

Am citit: Dezamăgiri cinematografice

Am mai zis eu pe aici că dacă am apucat să citesc cartea înainte să văd filmul, imaginația mea nu prea se mai pupă cu alegerile regizorale sau cine o avea ultimul cuvânt de spus când se fac castingurile. Dar, ce să vezi surpriză în capul meu, care n-are legătură cu nicio carte, când am văzut alegerea lui Daniel Craig în rolul lui James Bond. Lucru care a dus la mare dezamăgire pentru că eu eram mare fană a lui Pierce Brosnan în acest rol. Și alegerea făcută mi s-a părut extrem de neinspirată. Atât de neinspirată că încă aștept cu mare nerăbdare schimbarea personajului. Poate cine știe, îmi sunt ascultate rugile și îl aleg pe Jason Statham, un Bond veritabil.  Nu il consider pe Daniel Craig un actor slab, sub nicio formă, doar nepotrivit pentru rolul lui Bond și mai ales succesor al lui Brosnan. Pe Daniel Craig l-am văzut recent în Knives Out și mi-a plăcut foarte mult, îl recomand.

Din ciclul cartea bate filmul:

Daaa Fifty Shades of Grey, catastrofal film din punct de vedere actoricesc și aș îndrăzni să spun că nu numai. Chimia lipsă dintre actorii principali este mai celebră decât filmul în sine (scuzați pleonasmul). De fapt, cred că filmul este celebru în primul rând pentru că are în spate o carte extrem de vândută și în al doilea rând, această nepotrivire dintre actori. Cred că aș fi putut trece peste acest impediment, și peste faptul că au făcut-o pe Anastasia proastă și nu naivă, și peste lipsa umorului, dar peste faptul că l-au greșit pe Christian Grey, peste asta nu am putut trece. Mă așteptam la un actor sigur pe el, care să emane testosteron de să spargă ecranul, șarmant, efectiv să mă dea pe spate de la prima privire. Dezamăgire de la trailer și continuare cu filmul. Dacă nu ați apucat să vedeți filmul și nu ați citit nici cartea și totuși insistați să le bifați pe ambele, musai mai întâi filmul și apoi cartea.

O să las aici și dezamăgirea Jocurile Foamei. Deși este un film bun, cu multe aprecieri și încasări la activ, mă așteptam totuși la altă dinamică. Acțiunea a fost în regulă, însă parcă jucată la jumătate de preț. Nu zic că așa a și fost, așa am simțit eu lucrurile, așa am perceput, cartea a avut o mare influență asupra mea, prin urmare viziunea regizorală a fost greu să se ridice la standardele din capul meu.

Oh, Ramona!

Este o altă ecranizare – după romanul lui Andrei Ciobanu, Suge-o, Ramona (o să scriu în curând și despre carte) – care m-a lăsat mască. Am zis că nu voi recunoaște niciodată cu voce tare că am văzut filmul ăsta. Și la cinematograf. Măi, cartea aia este o bomboană de stand up, iar filmul o monstruozitate grosolană. Mă așteptam la o mega super comedie românească, în limba română, cu cu glume piperate românești și câte o înjurătură pe ici pe colo. Mă pregăteam să asist la un stand up într-un film și când colo, m-am trezit la un film pentru adolscenți, în engleză, fără sare și fără piper. Cum să traduci în engleză panoplia noastră de glume deocheate? Ei cu ale lor și noi cu ale noastre. Prost, foarte prost. Ceva nu s-a legat acolo. Trailer-ul bunicel (eu în naivitatea mea am sperat ca doar trailer-ul să fie în engleză), dar acolo s-a oprit tot. Tot ce m-ar fi putut amuza la acest film, a fost prezentat în trailer.

The end.

Chiftelele- rețeta secretă a familiei mele

Nu este o rețetă de familie păstrată de la a șaptea generație, ci o rețetă dobândită și îmbunătățită până la gustul apreciat de familia mea. Sunt multe rețete de chiftele, unele au in compoziție ceapă, altele pâine înmuiată, altele sunt tăvălite prin făină. Eu nu apreciez mâncărurile ce conțin făină. No way. Cam în aceeași măsură în care nu apreciez când aud piftele. Ce sunt alea piftele? ( a nu se supăra pe mine cei care vin din Moldova, însă eu cred ca dacă ai părăsit acele meleaguri, trebuie să te adaptezi locului pe care l-ai ales)

Să purcedem:

1 kg carne tocată de porc

2 cartofi mari dați pe răzătoare, storși și puși peste carne

2 morcovi potriviți dați pe răzătoare și adăugați

2 ouă

1 căpățână usturoi curățată și pisată

Sare

Piper

3-4 legături de pătrunjel tocat

Toate ingredientele se amestecă bine, bine până se omogenizează compoziția. Se formează chifteluțele mai mari, mai mici, biluțe, cum își dorește fiecare și se prăjesc într-o baie de ulei, bine rumenite pe ambele părți, acoperite cu capac. În ultimii ani am preferat să le fac la cuptor. Merg foarte bine și cu carne de pui sau amestec vită-porc.

Tips&Triks:

cu cât puneți mai mult pătrunjel, cu atât sunt mai gustoase

dacă vă place mai usturoiat, puneți mai mult usturoi

Sfat: nu faceți ca soră-mea să puneți și pătrunjel și mărar la chiftele. Ori sunt pârjoale, ori chiftele, ce-i amestecătura asta cu pătrunjel și mărar? Nici cal, nici măgar? Pătrunjel, da?

Hai, să aveți poftă!

Nu vă luați broască!

Nu vă luați broască dacă vă plac doar când sunt micuțe.

Nu vă luați broască dacă intenționați să scăpați de ea când ajunge la maturitate.

Nu vă luați broască dacă nu sunteți dispuși să investiți gradual în terarii.

Nu vă luați broască dacă nu aveți spațiu unde să depozitați un terariu care are menirea de a aduce confort broscuței.

Nu vă luați broască daca v-ați hotărât să faceți economie la curent. Au nevoie de apă încălzită. Evident aici este mai mult o glumă, un încălzitor nu are un consum demn de luat în evidență.

Cunosc multe povești în care broscuțele mici și simpatice în momentul în care au crescut și au tot crescut au fost abandonate pentru ca deveniseră prea mari, nu mai aveau loc, oamenii nu aveau unde să le depoziteze. Sau în momentul în care au realizat că o broască sănătoasă poate deveni lejer subiect de moștenire de la o generație la alta. Sau pur și simplu s-au plictisit de ele. Până la urmă, broscuțele țestoase de apă, căci despre ele vorbesc, sunt animăluțe care nu te solicită în niciun fel. Nu sunt gălăgioase, nu insistă să le scoți afară, le poți ignora cu ușurință, așa că riscul de a te plictisi de ele crește exponențial cu mărimea lor.

Fiind reptile, nu își pot regla temperatura corpului, așa că pe timp rece au nevoie de apă încălzită, au nevoie de vitamina D și au nevoie de calciu. Dacă nu le puteți asigura toate aceste lucruri, nu vă luați broscuță.

Dintre toate, cred că problema cea mai mare a oamenilor, este dimensiunea broaștei, devine greu de curățat și poate zgâria. Nu este un animal domesticit, unele sunt mai prietenoase, altele nu, așa ca spălatul poate fi o problemă.

Speedy este în casa noastră de aproximativ șase ani. În șase ani a crescut și tot mai crește. Suntem la al patrulea terariu pentru ea. La început i-am luat de plastic pentru că era foarte mică, era cât un bănuț de cinzeci de bani și nu avea nevoie de multă apă. Dar, pentru că îl tot apucam greșit, se spărgea frecvent. Problema s-a rezolvat când am achiziționat un terariu de sticlă și a fost o investiție foarte bună pe termen lung. De aproximativ un an i-am schimbat iar terariul pentru că nu mai avea loc, acum se lăfăie într-unul de 45l și tot de sticlă.

Broaștele cresc vizibil pentru că își schimbă carapacea. Mai exact le cad solzii de la suprafață evidențiind o carapace mai mare, deci o broscuță mai mare. Primăvara se întâmplă lucrul acesta. Avantajul este că nu au nevoi speciale și nu trebuie să le duci pe la niciun hotel când pleci în concediu, sunt reptile, pot sta fără mâncare și o lună. La noi nu funcționează treaba cu îi dau mai multă mâncare acum pentru mai multe zile pentru că mănâncă doar cât îi trebuie, restul rămânând în terariu. Mănâncă doar mâncare proaspătă.

Acestea fiind spuse, dacă toate cele de mai sus sunt bifate cu da, atunci luați broscuță.

Am citit: Aleea cu licurici – de la entuziasm la introspecție

M-am tot gândit dacă să scriu astăzi despre cartea asta, parcă nu-i momentul pentru ea, încă mai este sărbătoare sau unii încă sunt sub acest aspect. Dar, cum oricum trăim vremuri tulburi și Paștele au fost sub auspiciul izolării, cred că poate fi interesantă o carte care te face să îți pui întrebări, care te duce la introspecție.

Frumos titlu. Evident, ca în Privighetoarea, Kristin Hannah a plasat un titlu drăguț care îmi sugerează altceva decât povestea dintre pagini care mă surprinde, deși mă tot gândeam cumva amuzată la ce ar putea aduce o poveste cu licurici. Nu mă lasă pustiită de emoții îmi spun, ca precedenta publicație, ce bine, deși povestea este destul de încâlcită. Cam așa gândeam la un moment dat, până m-a izbit cu toată puterea pe care o poate avea o carte plină cu emoții trecute prin filtrul personal.  

Primele douăsprezece luni ca mamă au fost ca nişte ape negre, învolburate, care adesea au prins-o pe Kate în vâltoarea lor. Era jenant cât de nepregătită fusese pentru acest eveniment binecuvântat, visul ei secret de fată. Atât de jenant, încât nu mărturisea nimănui cât de copleşită se simţea uneori. Când era întrebată, arbora un zâmbet luminos şi spunea că maternitatea reprezenta cel mai bun lucru care i se întâmplase. Şi chiar era adevărat.

Cartea vorbește despre sacrificiile pe care le faci ca mamă, chiar dacă nu le vezi ca fiind sacrificii, ele totuși există, despre frământările pe care le ai ca adolscentă sau ca mamă de adolescentă, că de nicio parte nu este ușor. Despre cum este lungul și anevoiosul drum al carierei sau al succesului. Cum pentru femei a fost întotdeauna greu să se facă auzite, iar începuturile femeilor în muncă a fost extrem de plin de piedici. Și astăzi, după atâția ani de emancipare încă se vorbește despre diferențele acestea dintre bărbați și femei pe aceleași posturi. Este foarte greu să ajungi în vârf când pleci de jos și nu ai în ADN cultura lider-ului, ci trebuie să o cultivi. În toate firmele prin care m-am perindat, am întâlnit multe avansări pe recomandări sau prietenii, asta nu înseamnă că și toți au fost pregătiți pentru ce a urmat. Nedreptate există peste tot. A fost o vreme când luam acestă nedreptate personal, extrem de personal și îmi făceam singură mult rău. Până la urmă am învățat unele lucruri, am învățat detașarea, acceptarea și propria-mi ogradă, timpul îmi va spune dacă am învățat bine.

Cartea mă pune pe gânduri încă de la început, din primele pagini când o fetiță mică ce se pierde de mama ei sau mama o pierde pe ea intenționat mai bine zis… și-mi fuge imediat gândul la copilul meu. Nu s-a pierdut niciodată de mine, sunt foarte atentă în public, respectă regulile care sunt vitale și ne țin în siguranță. Dar, m-am pus în papucii unui copil care s-ar pierde de mama sa, mi-am imaginat frica și am văzut lacrimile de pe față. Apoi mi-am imaginat cum aș fi eu dacă mi-aș pierde copilul chiar și pentru câteva momente, cred că mi s-ar opri respirația, disperarea mi-ar urca în piept și m-ar strânge de gât. Da, orice până la copil….

Cartea asta este mană cerească pentru adolescente, dar și pentru mamele adolscentelor. Este de cumpărat, de pus în raft și de citit și recitit. Evidențiază bine diferențele de gândire dintre generații. Povestește despre cum vede lucrurile o fată crescută în sânul unei familii cu reguli și cu respect, și cum le vede o fată crescută de bunici, care tânjește după atenția mamei și cum reușește să perceapă lumea prin prisma acestor lipsuri emoționale. Cum trec ele de la a fi adolscente, la a fi adulți. Cum una se aruncă în vârtejul carierei, iar cealaltă în vârtejul familiei. Cum fiecare avem gânduri, regrete, lucruri pe care le-am fi făcut altfel. Cum avem așteptări și ne proiectăm în ochii altora. Cât am citit cartea m-am tot pus imaginar în diverse situații și pe rând mi-a fost greu, mi s-a făcut frică, m-am simțit singură, deznădăjduită, puternică și de neînvins.

Nu vă imaginați că este o carte plină de tristețe, are în paginile ei speranță, cursul firesc al vieții, reacții exagerate, chiar mă gândeam că dacă așa este adolescența, cum este descrisă în această carte, vă dau un singur sfat: FUGIȚI! Eu mă duc să îmi fac bagajele, imediat ce termin de scris.

Este o carte pentru adolescentele care cred că nu sunt înțelese de mamele lor și au impresia că tot ce zboară se mănâncă.

Este o  carte pentru femeile care s-au dorit cât mai sus în carieră și au dat cu piciorul vieții personale.

Este o carte pentru mamele care își iubesc nespus pruncii, dar care nu au putere să recunoască vocal că sunt epuizate și că uneori este prea mult.

Este o carte pentru tații care au impresia că a sta acasă cu un copil sau mai mulți, chiar asta înseamnă: a sta.

Este o carte pentru toate prietenele care s-au aruncat în vârtejul vieții și au uitat să mai fie și prietene.

 Prietenia noastră va supravieţui slujbelor, copiilor şi căsătoriilor.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.