Nu citi dacă te simți deranjat încă din titlu, acest text este unul ironic, dar cu situații reale.
Sunt fumătoare! Și asta spune tot. Am drepturi, nu și obligații. Mă simt și sunt ostracizată ori de câte ori aprind țigara și nu îi înțeleg deloc pe nefumătorii ăștia cu fumurile lor eco/bio/trendy/flendry.
Eu când ies din apartament îmi aprind o țigară, exact acolo pe scara blocului. Simt cum mi se strâng plămânii, cum gâtul meu nu mai rezistă dacă nu simte cum alunecă fumul acela ușor călduț tras cu nesaț de la capătul țigării. Fumul meu intră pe sub ușile vecinilor, dar asta nu ar trebui să fie o problemă, doar se știe că fumul omoară moliile.
Apoi tot trăgând din țigară intru în lift, acel spațiu mic, îngust, neaerisit în care intră zeci de persoane zilnic care în sus și-n jos tot mută liftul. Eu las duhoarea țigărilor mele. La parter o doamna simte putoarea din lift, strâmbă din nas și mă apostrofează. Ce babă țicnită, auzi la ea să își permită să fie nemulțumită că am fumat în lift. Dar liftul ce are? Ea nu știe că eu nu mai rezistam dacă nu aprindeam țigara atunci?
Până ies din scara blocului am stins și prima țigară, o strivesc cu vârful pantofului în fața blocului, apoi închid ușa liftului și abia apoi îmi văd de drum. Mă îndrept spre stația de autobuz, îmi aprind imediat altă țigară, dimineața fumez cel mai mult, dar compensez pe timpul zilei că fumez mai puțin și sunt ok, păstrez un echilibru. Cam aglomerat azi pe stradă. Merg printre oameni posomorâți cu țigara mea în mână, mai trag câte un fum care se împrăștie în atmosferă când îl suflu cu putere afară. O mamă își trece copilul pe mâna cealaltă cică îi vine fumul de la țigara mea în față. Nu înțeleg de ce este deranjată, oricum va fuma când va fi mare. Alt domn se ferește printr-o mișcare bruscă cică era să îl ard cu țigara că o țin ostentativ și neglijent spre alți oameni.
Ajung la trecerea de pietoni, aștept la semafor, îmi aprind a treia țigară, este un semafor lung, se strâng din ce în ce mai mulți oameni, stăm cam înghesuiți, printre noi plutește ca un nor fumul de la țigara mea. Cineva și-a pus mâna la nas și gură cică miroase urât, altcineva a început să tușească cu lacrimi țâșnindu-i din ochi. În sfârșit se face verde și nu mai aud vociferările tuturor.
În stație deja sunt la a patra țigară, aștept autobuzul și de plictiseală fumez. Mulți copii azi în stație, mamele și le strâng pe lângă ele încercând să îi ferească de fumul meu. Mai puțin mamele care își aprind țigările în nasul propriilor copii, ele nu au nicio problemă cu fumul meu, nici cu al lor și nici că ar inhala cei mici fum. Trăiesc în normalitatea fumatului.
Când vine autobuzul îmi dau seama că nu mi-am terminat țigara, așa că trag mai des din ea scoțând și mai mult fum, nu îmi vine să o arunc așa neterminată. Mă așez la coadă să urc în autobuz cu țigara încă în mână, nu vreau să arunc atâția bani nearși. Când pun piciorul pe scară trag ultimul fum, arunc țigara pe jos, aterizează fix pe pantoful cuiva și ricoșează pe trotuar, expir ultimul fum exact când se închid ușile, fumul rămâne în autobuz. Câteva doamne se uită urât la mine, însă nimeni nu îmi spune nimic, îmi place aici că nimeni nu comentează oricât de deranjați ar fi.
Ajung într-un local public să mă întâlnesc cu cineva, mă așez la o masă. În local sunt oameni diferiți, mame, copii, bărbați, familii, singuri. Și eu. Unii fumează țigări electronice. În interior. E ok, alea nu-s țigări de fapt, sunt electronice. Scot fum ca la furnalul de la Grozăvești, dar nici ăla nu e fum, este un abur lăptos prin care nu mai vezi nimic atunci când sunt prea mulți fumători din aceștia eco. Când le simt mirosul îmi vine să îmi vărs conținutul stomacului, dar înghit rapid, mai beau niște apă și îmi revin, nu se cade, mă fac de râs, cum să spun că vomit de la mirosul înțepător de ouă clocite, mucegăite și fierte în zeamă de varză stricată? Nu vreau să par sensibilă, oamenii doar au un viciu și exact ca și animalele care nu au raționament, nici oamenii nu se pot abține să nu vapeze oricând, oriunde și în orice circumstanțe.
La întoarcerea acasă iau un taxi, nu mai stau la autobuz, aștept prea mult. Taximetristul crapă puțin geamul și își aprinde o țigară, nu mă întreabă dacă mă deranjează, ori dacă sunt de acord. Nu mă deranjează, am bonus la drum, plătesc cursa și un fum. Doar îl înțeleg, viciul e viciu, iar clienții care nu înțeleg sunt niște retarzi, oricum e fum peste tot. Când termină de fumat aruncă țigara pe geam, închide geamul și suflă ultimul fum în mașină. Toată mașina este învăluită de un nor cețos ce se împrăștie inclusiv spre spatele mașinii, miroase ca și când un dinozaur mort de două milioane de ani a descoperit că are unghiile încarnate și netăiate. Miroase a putrefacție și a proteză de bătrân uitată pe noptieră într-un pahar fără apă. Dar, hei, viciul e viciu.
Când mă întorc acasă îmi reiau tabieturile, îmi aprind o țigară în baie deși știu că fumul urcă la etajul superior. Mai bine ies pe balcon și îmi aprind țigara, urcă fumul, normal, că de-aia e fum, chiar și la două etaje mai sus se simte. Vecinii trebuie să îmi suporte tabieturile pentru că în casa mea fac ce vreau eu, chiar dacă trăiesc într-un imobil cu mulți vecini pe verticală, fiecare face ce vrea la el în casă, iar cei care sunt deranjați de fumul meu sunt prea sensibili.
Îmi amintesc cu drag de vremurile când fumam în localuri, bine nu mă întristez prea tare că în unele localuri prin țară încă se mai fumează. Am fost anul trecut într-o cârciumă ce se voia restaurant cu pretenții grecești prin Giurgiu unde patronul, ospătarii, barmanii, toți fumau în local deși legea care interzice fumatul la interior este în vigoare de ceva ani. Dar, dacă nici eu nu înțeleg ce înseamnă să îți ardă plămânii după o țigară, nu știu cine mai înțelege. Și-n plus mâncarea pare afumată atunci când o consumi printre fumuri de țigară. Un deliciu.
Viața de fumătoare este grea printre oameni sensibili care o ard hipster cu aer curat și poluare redusă, să se mute la țară dacă vor aer curat.
Text scris de Iulia Dumitrescu.
