Deși ne vrem educați și ne învârtim în cercuri înalte, tot ca la nuntă ne comportăm: bem și mâncăm de toți banii.

Cred că așa suntem noi românii de ne place înghesuiala, ne plac cozile, ne place să stăm grămadă unii peste alții, este în ADN-ul nostru de români pentru că altfel nu găsesc o explicație pentru unele comportamente, iar creierul meu are nevoie să își explice lucruri.

Ziceam că în weekendul care a trecut am participat la o conferință pe tema educației, corelată cu o lansare de carte, promovare de servicii, ceva complet, să fie pentru toată lumea. Dintre toate mi-am sustras informația care mi-a fost mie necesară, lăsând restul deoparte.

Totuși, cum eu sunt un Grinch social, sunt și o foarte bună observatoare. De orice. De comportamente, de amenajare, de oameni, mai ales de oameni.

Evenimentul acesta a avut loc în București într-un hotel prin centru, o sală de conferințe destul de mare, s-au înghesuit acolo umăr lângă umăr cam 500 de suflete. Un record post pandemic de insuflat aer colectiv. Cum se face pe la astfel de evenimente se mai oferă și un ceai, o cafea, o apă, o brioșă, o măslină, să se simtă omul bine de toți banii. Acum nu înțeleg dacă îmbulzeala și atacul frontal asupra farfuriilor cu brioșe era din cauză că totul se desfășura pe un hol foarte strâmt, lucru ce l-a făcut neîncăpător la atât de mulți oameni sau pentru că obiceiul nostru de a sări pe orice vedem cu potențial alimentar duce la un ciorchine de oameni pe o farfurie cu mâncare. Nu îmi este clar. Clar îmi este că vedeam oameni, doamne cochete, frumos îmbrăcate, aranjate, buclele la locul lor, rochiile călcate, cu farfuriile pline de gustărele. Probabil senzația de masă în oraș o fi făcut diferența.

V-am zis că sunt un Grinch social.

Urăsc aglomerația. Nu am să stau niciodată grămadă lângă alți oameni doar ca să iau ceva de mâncare. Poate, poate pentru o sticlă cu apă, dacă este setea foarte mare. Nici la coadă la mâncare nu mă așez. Refuz să o fac. Prefer să consider că de banii ăia am primit informații și nu mâncare. Că atunci când am rezervat locul la eveniment habar nu aveam că va fi cu bufet. Bine, eu nici nu-s ieșită în lume pe la evenimente din astea, dar mă așteptam ca în orice moment o tăntiță din asta bine aranjată să scoată punguța din poșetă și să își îndese acolo niște mâncare pentru mai târziu că nu se știe când o mai apucă foamea. Cam cum făceau mamaiele noastre la țară pe la nunți că doar dacă ieși în pagubă și dai bani, măcar să faci risipă de toți banii ăia și chiar extra dacă se poate.

A fost un experiment social interesant. Am observat oamenii ce se vor cu pretenții, cu educație, doar veniseră acolo ca să fie la curent cu noile tendințe de modelare ale viitorilor adulți. Am văzut comportamente, epatare corelate cu foamea din ADN. A fost interesant, ar fi mers de un experiment, dar eu nu îs sociolog.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu doar că salut proiectul de lege al francezilor, ba chiar mă bucură și îmi dă speranță.

Nu copiilor pe internet.

Acum liber la supărări.

Franța a decis prin lege să nu mai apară minorii în poze pe internet.

Ura! Ura! Ura!

Am mai zis, mai zic, știu că nu mi-a cerut nimeni părerea, este în regulă, pot supraviețui, nu aprob și nu sunt de acord cu pozele celor mici postate pe Facebook, Instagram, Paragram, Mamagram și ce or mai fi.

În mediu privat distribui și eu poze, câteva, dar trimit – nu sunt ipocrită – într-adevăr trăim în această eră a rapidității, însă niciodată, absolut niciodată nu îmi expun copilul pe rețele de socializare, mai ales unde au acces oameni de fel și fel, pe unii nici nu îi cunosc. Nici cu pozele cu mine nu excelez, cu familia toată nici atât. Noi nu suntem fani expunere, ne place intimitatea noastră. Ce facem și pe unde mergem de cele mai multe ori ținem pentru noi sau împărtășim în mediu foarte restrâns. Știu, ciudați.

În tot cazul noi suntem adulți și putem decide pentru noi și pentru intimitatea noastră. Dar pentru cei mici, pentru minori cine decide? Păi tot noi. Din prea mult drag de puiul mic, din dragoste, din familiaritate expunem tot ce ne este mai drag. Să vadă toată lumea ce iubim noi. Să arătăm drăgălășenia, inocența, iubirea din ochii puiului mic. Doar că nu este corect.

Nu este corect să le permitem dubioșilor din online să facă ce vor ei cu pozele noastre. Nu este corect pentru viitorul adult posibil serios, la costum, eventual într-o funcție cu pretenții, cu oameni în subordine să facă valuri prin companie cu poze de când era mititel și era în chiloței. Sau pe wc. Sau nud la plajă. Asta este o alegere. Vreau să fiu văzut? Cum vreau să mă arăt lumii? Ce vreau să vadă ceilalți? Copilăria mea este intimă sau publică?

Da, mi-aș dori o astfel de lege în țara noastră. Îmi doresc să văd influencerii/bloggerii/vedetele/oamenii cum se descurcă în reclame fără să își implice și odorii. Se poate, dar na, este mult mai simplu să apară și fața de copil când se face reclamă la haine, încălțări, aparat dentar și eu știu ce mai promovează ăia micii.

Să nu credeți că mie nu îmi place să văd poze cu cei mici. Nicidecum. Îmi plac pozele cu bebeluși adorabili, cu fălcuțe pupabile, îmi plac pozele cu kinderi în diverse ipostaze. Îmi place și mie să mă uit uneori în viețile altor oameni. Însă în egală măsură știu că nu este corect față de ei. Dar este foarte adevărat că este și o particularitate a mea, aceea de nu mă expune prea mult vizual. O fac destul în scris în tot cazul.

Sunt absolut conștientă că oamenii percep ca fiind normală această expunere online și că mai degrabă anormal este ce scriu eu aici, dar înainte de a da cu roșii (roșii moi sper și nu bolovani), gândiți-vă dacă din papucii de adult a-ți vrea ca lumea, mapamondul, existența toată să vă vadă absolut toate pozele din copilărie? Și da, în copilăria noastră nu se făceau așa poze la secundă și sunt convinsă că nu le aveți chiar pe cele mai stânjenitoare în portofoliu. Dar, chiar și așa, ați vrea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am fost la o conferință pe tema educației. Am învățat, m-am și enervat, am integrat.

Spuneam ieri că atunci când mă năpădește frica mă apuc de căutat, ce citit și cercetat. Să aflu cât mai multe, să fiu cât mai informată, să nu am goluri care să mă destabilizeze. Așa am procedat când am născut și m-am trezit în brațe cu un pui de om căruia îmi doream enorm să nu îi fac rău. Așa am procedat când copilul a mers la grădiniță, acum va merge la școală, între timp mă pregătesc și pentru adolescență. Sunt etape pe care nu le stăpânesc foarte bine, nu îmi este clar. Nu s-a procedat corect în viața mea și îmi doresc să nu trăiască și propriul meu copil neplăcerile care m-au vizitat pe mine.

Pe de altă parte ar fi de-a dreptul de neconceput ca și al meu copil să aibă în experiența școlii ce am trăit eu. Nu se mai tolerează astăzi bătaia, nici jignirile ca atunci când eram eu în școală. Însă la fel de bine știu că unele sunt la nivel de teorie.

Am avut ocazia ca în weekendul care s-a încheiat să particip la o conferință pe tema educației în școala primară organizată de Oana Moraru. Am văzut mai multe tipologii de învățătoare, am observat atitudinea unei directoare de școală. Am văzut și ce se întâmplă în grădinițele și în școlile de stat și cât de obtuzi sunt mulți dintre cei din instituțiile școlare de stat.

M-a întristat tare discrepanța aceasta dintre școlile private și cele de stat. Cum sunt profesori sau învățători care ies din școală și rămân la același nivel toată cariera lor. Cum nu caută să se perfecționeze, nu fac cursuri extra, nu ies din șabloanele obișnuite. Și nu vorbesc aici de titularizările pe care și le dau la catedră. Eu vorbesc de cursuri extra pe care să le facă pentru a ști cum să comunice cu generațiile actuale, cum să aibă performanță la clasă fără să fie urâți de elevi. În orice domeniu ai nevoie de cursuri și de perfecționări pe toată durata vieții profesionale. Nu mai spun că pentru o bună sănătate a creierului ai nevoie ca toată viața să înveți constant câte ceva nou.

Oamenii aceștia de la conferință spun că noi părinții putem face diferența de acasă dacă ne informăm și căutăm. Să nu ne mai ascundem în spatele lui nu am timp și să acționăm și în cele cinci minute cât durează să ducem copilul la școală sau când mergem împreună la magazin, chiar când gătim să oferim copilului alternativă sănătoasă de dezvoltare a emisferelor cerebrale.

Matematica, metodele alternative de calcul matematic, cum ar fi metoda Soroban activează emisfera stângă a creierului, jocurile cu cuvinte, teatrul de improvizație, activează emisfera dreaptă a creierului și mai sunt și metode de liniștire sau de aliniere a ambelor emisfere.

Se găsesc multe astfel de cursuri, sunt specialiști care ne pot învăța copilul diverse metode de calcul sau jocuri ce au menirea în a-i ajuta să evolueze și să beneficieze de maximum potențial al creierului. Când nu sunt bani pentru atâtea cursuri, pentru că înțeleg foarte bine că oricâtă voință ar fi, uneori nu sunt mijloace materiale, pe internet se găsesc zeci de informații și tutoriale cu jocuri și diverse metode de lucru. Librăriile abundă în jocuri ce pot fi jucate în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte și care la fel dezvoltă emisferele creierului.

Avem metode, bunăvoință să avem să ne putem ajuta copilul atunci când școala pare că nu este ce visăm noi să fie.

Dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțională, modul în care copilul reușește să se raporteze la sine și la lume, modul în care reușește să treacă peste probleme care îi apar în viață, cum nu se ascunde sub prima pernă ieșită în cale atunci când întâmpină primul refuz, sunt mult, mult mai importante decât faptul că citește perfect de la 5 ani sau socotește impecabil la 6 ani. Părinții încă nu reușesc să înțeleagă că nu presiunea pusă pe copil la vârste foarte mici sunt cheia succesului în viață. Oamenii performanți nu sunt olimpicii și cei de 10 pe linie și nu mă refer aici la genii care sunt într-un procent foarte mic. Geniile forțate să fie așa și în linie pe toate planurile sunt viitori adulți care acumulează multe frustrări, traume, lipsuri emoționale, lacune și câte și mai câte. Este ok, acum nu vorbesc din cărți, este suficient să mă uit în oglindă. Și sunt ferm convinsă că nu doar la mine acasă a contat să fiu premiantă, să iau numai 10 ca garant al deșteptăciunii. Sunt la fel de convinsă că nu doar eu am dezvoltat diverse anxietăți.

Iar pentru toate acestea îmi doresc să fac lucrurile diferit. Să nu mă intereseze nota, să mă intereseze copilul întreg așa cum este el.

Sursa foto Fb Oana Moraru

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu sunt mamă prin prisma copilului meu și copilului meu îi datorez faptul că îi sunt mamă. Dar, femeie sunt dintotdeauna.

De ziua ta mămico

În dar îți ofer inima…

Îmi răsună cântecul acesta în minte de când eram copil, îl cântam pentru mama an de an, acum mi-l cântă al meu copil pe repeat din martie și până hăt în decembrie și nu mă satur de el deși l-am auzit deja de milioane de ori.

Nu am cum să mă satur sau să mă plictisesc, doar mi-am dorit cu fiecare por al meu să fiu, să simt și să trăiesc acest sentiment al maternității.

Maternitatea mi-a adus extraordinar de multă împlinire. A adus și greu și luptă cu mine, depresie, oboseală, cearcăne, fire albe de păr, riduri, întrebări, încrâncenare. Dar, pe toate le aveam sau le făceam oricum la un moment dat, unele doar au venit mai repede.

Să fiu mama copilului meu mi-a adus redescoperire.  A mea cu mine.

Am redescoperit feminitatea.

Am învățat să tac.

Am învățat să îmi mușc buza de jos și să îmi înghit cuvintele. Mai mult decât să tac.

Am aflat cum poate să îmi fiarbă creierul de nervi.

Am învățat să mă uit în ochii celuilalt.

Am învățat să dau jos din straturile de eu și să mă arăt vulnerabilă.

Am învățat să îmi recunosc greșelile și să îmi cer iertare.

Am învățat să iubesc și atunci când mă supăr.

Am învățat să iert. Să mă iert.

Am învățat să îmi accept părți din trecut.

Am învățat să plâng.

Am învățat să spun că îmi este greu.

Am învățat să cer.

Râd mai mult.

Dorm mai bine. Și mai întrerupt.

Mă bucur mai intens.

Mă emoționez mai ușor.

Pe toate le-am descoperit, redescoperit și învățat de când sunt mamă pentru că maternitatea m-a forțat să mă cunosc, să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc. Da, încă am de lucru și probabil voi avea încă o viață de acum înainte, însă categoric acum îmi este mai bine decât mi-a fost vreodată. Am învățat să mă plac.

Am trăit și înainte să am copil, am călătorit mult, am văzut lumea, am construit alături de omul pe care am ales să îl iubesc. Am crescut. Și tare multe am învățat și atunci. Însă maternitatea m-a ajutat să mă văd pe mine într-o altă lumină și să accept ceea ce nu pot schimba. Nu pot schimba trecutul. Nu pot schimba viața, dar mă pot adapta și pot accepta ceea ce primesc.

Nu știu dacă ajungeam sau cât de repede ajungeam în punctul și în nevoia de mă descoperi dacă nu eram mamă. Acesta este aspectul pe care i-l datorez copilului. Din dorința de a face bine, am început să fac bine cu mine și pentru mine.

Pentru că a fi mamă mi-a dat sensul de a fi eu, de a fi femeie. Și încă învăț să fiu femeie. Chiar dacă m-am născut cu uter și ovare, am învățat devreme să fiu bărbată și nu am știut să fiu femeie. Acum învăț. Și este un dar de preț pentru mine de care încerc să am grijă.

Astăzi femeilor care sunt mame le doresc să poarte iubire fără margini pentru cei pe care îi au alături.

Astăzi femeilor care sunt fiice le doresc să aibă iubire fără margini pentru trecutul lor.

Astăzi femeilor care sunt surori le doresc să simtă iubire pentru că nu sunt singure pe Pământ.

Astăzi femeilor care sunt soții le doresc să redescopere fluturii iubirii de început.

Astăzi femeilor de doresc să fie femei, să se simtă femei, să respire a femei și să se bucure că sunt femei.

Dragi surori în ale vieții să vă simțiți iubite exact așa cum meritați de altfel să fiți și să nu uitați că sunteți nucleul vieții.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Primăvara este mai mult în calendar și mai puțin în oase.

O simt.

O simt de dinainte să o văd.

Parcă plutesc.

Mă trezesc.

Am alt tonus.

Simt primăvara deja, chiar dacă ea nu se vede clar pe afară. O simt în vârful nasului. Se schimbă mirosul. Pocnesc timid bobocii pe crengile golașe ale copacilor. Au ieșit deja florile de sub pământ, iar ghioceii sunt înfloriți de o lună. Se întâmplă uneori să stau sub razele soarelui. Iubesc soarele acesta de primăvară care nu îmi arde pielea și nici nu mă face să scot limba de căldură.

Primăvara renaște natura. Păsările sunt mai zgomotoase. În weekend mă trezesc în triluri de ciripit și dacă ar fi ceva mai cald zău că aș deschide și geamul și le-aș asculta bine înfășurată într-un strat pufos de pilotă.

Iubesc acest început de anotimp, ieșirea din amorțire, starea pe care o am, cel puțin până se schimbă ora când sunt devastată până reintru în normalul meu.

Este perioada când sunt mai mult cu ochii prin copaci, văd frunzele cum cresc, pământul înverzește. Merg frecvent pe aleea mea preferată din parc, aleea care are copaci de-o parte și de cealaltă. Copaci înalți care aproape se unesc la vârfuri și formează o coroană umbroasă pe această alee pe care îmi plimbam ore întregi copilul când era bebeluș și dormea doar în modul de mișcare activat.

Pământul miroase a umed.

Copacii încep să miroasă a flori proaspete.

În curând va înflori liliacul.

Se simt zambilele în aer când trec pe lângă florării.

Iar entuziasmul meu crește de la zi la zi.

Eu nu mă suspend pe timp de iarnă. Nu mă deranjează nici gerul, nici zăpada. Iubesc începutul de fiecare anotimp în parte. Însă oricât de mult am zăcut în iarna care pleacă, oricâtă oboseală aș simți, oricât nu mi-a venit să mă urnesc din casă, când simt primăvara parcă ies din hibernare.

Ziua are mai multă lumină.

Parcurile se umplu de gălăgie.

Până și sentimentul că trăiesc într-un oraș civilizat, fără rahați pe stradă și gunoaie care zboară prin aer la prima adiere de vânt îmi trezește începutul de primăvară.

Este perioada mea cea mai creativă începutul de primăvară.

Este viață!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Am trecut de la trei pături la costum de plajă și tare îmi e să nu mă întorc la pături.

A venit brusc vara la mine în sufragerie dar, între timp suflă un vânt tomnatic, sper să nu mă întorc la iarnă.

Așa cum se întâmplă în ultimii ani pe perioada iernii când vremea oscilează de la plus la minus și de la ger la primăvară, se adaptează se pare și locuința mea condițiilor meteo.

Dacă prin ianuarie îmi crăpau neuronii de frig în casă, gradele în termometru oscilau între 18 și 19, acum pentru că s-a încălzit afară am chiar 24 de grade în termometru. Am trecut de la a nu mai ști ce să pun noaptea pe mine de frig, la a arunca pilota cât colo pentru că nu mai pot de cald. Iar asta nu doar că mă debusolează, dar mă și enervează teribil. Lipsa constantului. Nu e nici așa, nici așa, e și așa, dar și așa.

Știu și eu că sunt țări în care oamenii trăiesc iarna pe la 17-18 grade în casele lor, am aflat asta de la Primarul de Capitală când ne reproșa că vrem prea multă căldură între pereții proprii. Diferența este că oamenii ăia au ales ce căldură să aibă, nu le-a fost impus pe bază de avarii veșnice. Pe de altă parte, toate țările acestea nordice care au oameni care s-au obișnuit la temperaturi scăzute, exact asta au tot anul, temperaturi în urma cărora nu leșină pe stradă. Ori noi avem vara 45 de grade, ne scurgem pe trotuare. Ce fac eu cu cele 17 grade de iarna dacă îmi obișnuiesc organismul la nivel de iglu? Le duc în vară la caniculă și aștept să apară și la mine o Elsa care să îmi facă un norișor răcoros deasupra capului așa cum are Olaf?

Așa că la una din virozele nesfârșite, cu febră 38-39 aveam în casă exact 18 grade, că na, așa e când ai tu destule grade, nu îți mai trebuie și în calorifere. Apoi la alți muci veniți peste mine mă fezandam lejer la 23 de grade. Păi cum să nu îți placă în condițiile decente oferite de capitala unei țări, adică buricul târgului cum ar veni, mirajul pentru care oamenii își părăsesc ulițele, zona care oferă prosperitate și orașul cosmopolit demn de numele său? Îmi place, clar îmi place de încă sunt aici și mă tot încăpățânez să rămân.

Bine că se termină și iarna, că de acum rămân temperaturile pozitive și nu mai este nevoie să am țurțuri de gheață în loc de degete atunci când tastez pe tastatura laptopului. Ba chiar am dat dovadă de curaj și am aruncat și pătura în care eram înfofolită cât colo, păi acum e cald, este de tricou cu mânecă scurtă.

Între timp s-a răcorit nițel afară și termometrul a intrat în alertă, deja a scăzut cu un grad temperatura, dar tot de mânecă scurtă este.

Când stai pe loc și doar scrii, tastezi, printezi, scanezi, dar tot pe loc, circulația sangvină nu ajută în caz de grade scăzute. Poate ar trebui să încep să tastez în ritm de fandări sau ceva mișcare ce pună sângele să umble și să mi se încălzească degetele, că de condiții civilizate greu să poată fi vorba.

Dar, or trece și ăia zece ani de reparații și reabilitări ale conductelor și atunci putem trăi la orice temperatură ne va permite buzunarul.

Până atunci…

…hai să trăim bine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ce faci cu rucsacul de urgență?

Evenimentele recente din lume și din țara noastră dar, mai ales din lume când pământul s-a zguduit puternic și oamenii au ajuns sub dărâmături ne-au adus, pe noi românii, într-o stare de alertă echivalentă cu perioada de început a războiului de lângă noi.

Atunci oamenii se gândeau unde să fugă, cu ce, își calculau economiile, ba mulți și-au retras banii de la bancă, și-au refăcut pașapoartele și au făcut scenarii și strategii demne de scenarii de film. Mamele își vedeau băieții pe frontul de luptă, iar soțiile se jeluiau deja văduve. Apocaliptic scenariu, însă mulți, foarte mulți dintre noi am trecut de la scenariul apocaliptic pandemie, la scenariul apocaliptic război, acum la scenariul apocaliptic cutremur.

Am văzut acum ceva timp o știre legat de rucsacul de urgență, cum fiecare ar trebui să îl avem plasat undeva lângă ușă, să fie tot timpul verificat și cu toate cele în termen de folosire. Eu știu de acest rucsac încă de pe vremea când nu era la modă și nu se vorbea despre el. Aveam o prietenă panicată de viață, sau mai bine zis de lipsa ei și vorbea despre acest rucsac al supraviețuirii. Bine, ea încă îmi este prietenă, dar între timp a renunțat la ideea de bagaj din viața ei. Doar că pe vremea aia, acum mai bine de zece ani, râdeam de ea pentru că moartea era pentru mine ceva ce nu mă atingea. Eram împăcată cu ea, cu ideea, cu gândul că oricând ar fi, atunci este. Ani mai târziu s-a declanșat fobia de moarte și tot atunci s-au schimbat și termenii gândirii. Adevărul este că cel mai tare te temi de moarte atunci când devii părinte de frică să nu ratezi momentele importante din viața celui căruia i-ai dat viață.

Tot în știrea la care am făcut referire mai sus, spune un reprezentat al unei firme care se ocupă cu comercializarea de astfel de bagaje gata umplute și pregătite, care așteaptă doar să fie cumpărate și agățate cât mai aproape de ușă, cum le-au crescut vânzările de când s-a cutremurat prima dată Turcia. Cum au trecut de la o vânzare de 10 obiecte pe lună la o vânzare de aproape 100 pe săptămână.

De ce?

De panică.

Exact ca în cazul celor care și-au scos economiile de la bancă acum un an când a început războiul, exact așa și cei care au dat iama în vânzări. Este un mecanism de autoapărare, ceva care  să te facă să te simți în control și că poți trece peste situația apărută.

Eu nu spun că nu este bun rucsacul. Este bun, util, salvator. Doar că uitându-mă la imaginile cu oamenii prinși sub dărâmături care zile întregi și-au mișcat doar ochii, mi-am dat seama că și să fi avut rucsacul în spate, le-ar fi fost imposibil să îl folosească. Pe de altă parte, când mai toată lumea este pe la joburi, copiii la școli, grădinițe, aftere, când oamenii se adună acasă după 7 seara și în weekenduri unii, pare ușor nefolosibil acest rucsac complet echipat, dar la care nu are nimeni acces. Cutremurul nu te așteaptă să îți termini jobul.

Altfel rămâne tot mecanism de supraviețuire într-o situație copleșitoare. Ceva care te face să te simți mai bine, că nu te doboară un cutremur, nici un război, mai ales când ai trecut cu brio peste pandemie după multiple infectări. Hai că poți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ce am făcut cât am lipsit?

Am lipsit o vreme de la program, pe de o parte voit, pe de o parte nu. A expirat domeniul site-ului deoarece am uitat să îl plătesc și cu toate că am avut înștiințare și notificare și reamintire, am uitat efectiv de el și nu mi-am alocat timp să mă ocup de problema spinoasă, am trăit într-o stare autentică de lehamite.

Între timp am tot zăcut pe rând copil, eu, copilul, eu, eu, iar eu, încă o dată eu. Din când în când revin niște viroze care mă lasă fără chef de orice.

Tot între timp mi-am dat timp să asimilez niște experiențe trăite, să văd cât de în confort sunt sau nu cu lucruri pe care le fac, știu deja răspunsul, nu sunt în confort, nu îmi plac și frustrarea uneori crește alarmant, însă încă nu sunt în poziția de a schimba lucrurile care funcționează așa. Detașarea este cheia succesului, am aflat eu la un moment dat, însă nu am învățat această lecție suficient de bine.

În tot timpul acesta de pauză de pe interneți am învățat și încă învăț despre poluare, am să revin cu un text separat deoarece am descoperit că trăiam într-o ignoranță crasă. Credeam că fac ceva util pentru mediul înconjurător prin simplul fapt că nu îi fac rău intenționat, însă am aflat că și eu contribui la poluare fiind dependentă de tehnologie.

Atât pentru astăzi, zilele acesta mă pregătesc să îmi intru în starea de rpimăvară și să las hibernarea în urmă, ceea ce vă doresc și vouă.

Până la următorul text, să fiți bine și în echilibru.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Suntem și credem ceea ce vedem.

Că avem bătrâni triști, singuri, uitați de ai lor, este o certitudine. Că avem bătrâni care au uitat pe parcursul vieții să socializeze și s-au agățat ca lianele de ai lor până lianele au cedat și ei au rămas singuri, asta-i clar. Că avem bătrâni bolnavi, batjocoriți cu pensii mici și cu griji multe, este realitatea. Știm toate aceste lucruri, le vedem zi de zi în jurul nostru, nu avem cum să le ratăm nici dacă vrem, media ni le bagă pe gât cu polonicul.

Până și bătrânii aceștia ajung să fie convinși că așa-i la bătrânețe. Odată ce te-ai pensionat, devii depresiv, ești singur, ursuz, mohorât, urăști pe toată lumea și te plimbi cu tramvaiul ca să ai cu cine să te cerți. Nu e de mirare că atunci când se pensionează atât de mulți oameni devin inapți și inadecvați societății.

Pentru că asta li se arată. Și lor și nouă. Că viața este cumplită și nefericită și că la bătrânețe tot ce trebuie să faci este să fii ursuz și să aștepți să mori.

Yeey dar cine nu-și dorește așa o bătrânețe? Ei bine, eu nu.

Am acest eu nu în minte de multă vreme. Mă preocupă de ceva timp perioada aceea a bătrâneții, mi-am făcut multe filme în cap și aproape că puteam câștiga Oscarul la scenarii. Doar că de învârtit tot în societatea asta mă învârt și oricât de bun ar fi setat mindsetul meu, ce văd în jur e altceva față de ce regizez în cap la mine.

Zilele acestea am deschis televizorul ca să trec pe netflix. Până să reușesc eu să mă plimb prin măruntaiele device-ului apuc și să văd ce mai rulează pe posturile tv. Era o emisiune. Una plină cu pensionari. Am rămas puțin pe loc. Erau oameni bătrâni acolo care păreau că se simt bine, ba chiar se distrează. Pe unii îi durea câte un picior, pe alții o șală, nu erau toți sprinteni, însă erau toți dornici să trăiască. Erau veseli și se vedea că nu joacă această veselie. Da, aveau pensii mici, medicamente destule, de probleme sunt convinsă că nu erau ocoliți, însă mai aveau ceva: socializarea. Ei toți se cunoșteau între ei, activau împreună într-un club, presupun chiar în București. Învățau lucruri noi și se preocupau de ce îi interesează pe ei. Acela a fost momentul de click, momentul în care am realizat că asta ar trebui să vedem mai mult și mai des. Să știm că există viață la bătrânețe și că nu este nevoie să ne autoizolăm ori să ne agățăm ca lianele de copiii care nu ne sunt datori cu absolut nimic.

Asta nu înseamnă că ignorăm realitatea, că nu vedem că sunt bătrâni care se zbat sau care au diverse nevoie, asta înseamnă doar că vedem și optimism, nu doar pesimism. Nu vorbește nimeni despre oamenii aceștia, nici despre cluburile de seniori, nici de cât de benefic este pentru sănătate o astfel de interacțiune umană.

Văd de ani de zile, zeci deja, prin alte țări bătrâni, unii în cârje, alții în scaun cu rotile, alții doar în pensie, dar activi. Îi văd în vacanțe. Văd britanicii în Grecia, văd germanii în Italia. Mereu m-am gândit cum au ei chef de plimbat? Cum au suflu să meargă, să exploreze, să vadă locuri noi, să se plimbe. Cum de nu zac în casă și nu se plâng de singurătate? Poate pentru că ei primesc și exemple pozitive despre viața de după pensie. Posibil asta, posibil educația și modul diferit de a vedea viața. Nu știu, cert este că se poate să ai un sens în viață și după 60 de ani. Ceea ce dragi și drage este extrem de încurajator. Mai trebuie doar să primim mesaje pozitive pe parcursul vieții și cred eu că ușor ușor ne mai schimbăm la cap, măcar până devine copilu-meu bătrân, dacă eu nu mai am șanse.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am găsit reclama care mă sperie…dar ce mă mai sperie…

Nu sunt așa mare fană reclame, dar ca tot omul iubitor de filme, apreciez și eu reclama bine făcută. Am văzut reclame la care am râs bine, altele la care am plâns bine, pe unele le-am închis repede pentru că nu mai suportam să văd scremerea respectivă. Am văzut reclame bune, reclame execrabile, reclame de toate felurile. Dar niciuna nu m-a speriat până acum.

De ceva vreme rulează pe peste tot reclame la gelurile acelea care fixează protezele dentare. La început în aceste reclame jucau bătrânei simpatici și fâșneți care voiau și ei să muște cu toți dinții dintr-un știulete de porumb fără să plece porumbul cu toți dinții lor. Și rezolvau frumos, elegant cu acest gel, un vis. Bătrâneii erau chiar bătrânei, aveau plete albe și riduri adânci pe față. Da, este posibil și probabil ca pe la un 70 de ani să zicem să nu mai ai toți dinții tăi și să apelezi la cei care se fixează cu gel ca viața să meargă mai departe.

De la o vreme nu știu ce s-a întâmplat cu bătrâneii simpatici și puși pe distracție, s-or fi revoltat, or fi cerut mai mulți bani, s-or fi plâns că nu le mai lipește gelul cum trebuie dinții de gingii, cine știe de la ce s-or fi luat, dar ceva s-a întâmplat. Bătrâneii au fost schimbați cu oameni din ce în ce mai tineri. Am observat eu de la prima reclamă de gen cu un bărbat căruia nu i-aș fi dat mai mult de 50 de ani, dar deja avea nevoie de proteză dentară, am zis și eu deh, parodontoza aia blestemată, ce să-i faci și nu i-am mai dat atenție. Măi oameni buni, acum rulează pe posturile tv reclamă la gelurile astea de fixare ale protezelor cu niște doamne care par abia puțintel trecute de 40 de ani. Ei, abia asta mă sperie.

Dacă nu cumva au pus bătrâneii să își facă vreun lifting ceva și le-au întins pielea de i-au întinerit cu cel puțin 20 de ani, altfel actrițele acelea din reclamă sunt exagerat de tinere pentru a juca un rol fără dinți în gură.

Ori asta e nou normalitate? Încearcă oamenii ăștia să ne spună ceva? Ne pregătesc subtil pentru a fi toți știrbi la 40 de ani? Păi cum să nu mă sperie că doar sunt cu un picior în patruzeci…mă rog sunt mai mult cu un picior jumătate în patruzeci, dar să nu divagăm, zic.

Păi la 40 de ani sunt femei care devin mame pentru prima oară și deja poc proteza? La 40 de ani suntem în plină ascensiune a vieții, mai avem încă multe de luat și de oferit lumii, cum să rămâi fără dinți?

Deși pare o nimica toată să știți totuși că lipsa dinților scade calitatea vieții, așa că eu îmi vreau toți dinții mei și la patruzeci de ani, dar și la șaptezeci de ani și mai ales și la peste optzeci de ani. Ceea ce vă doresc și vouă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.