Plouă așa frumos!

Aprind ecranul telefonului și mă înștiințează că plouă.

Deschid laptopul și în colțul din dreapta ecranului tronează un norișor din care pică stropi de ploaie și lângă scrie mare RAIN. Până și laptopul s-a prins că nu văd de mă înștiințează cu litere mari. Plouă peste tot, atât în ecrane cât și în viața reală. Am făcut această scurtă descriere pentru cei care au fost puțin plecați și nu au prins potopul în variantă modernă.

Eu murată în stația de autobuz, udă până dincolo de chiloți, cu picioarele bagate în râu cu umbrela de decor deasupra capului când aud în spatele meu o voce care spunea cuiva: Plouă frumos! Este cald, nu suflă vântul, e chiar de vară.

Asta era în ziua aia de vineri în care a plouat aproape fără întrerupere. Era atât de multă umiditate în aer că aveam părul ud deși aveam umbrelă. Ploua din toate direcțiile că umbrela nu mă ajuta prea mult. Aveam pantalonii uzi, curgea apă pe mâini, se scurgea apă de pe rucsac și aveam apă în adidași. A plouat atât de mult încât străzile și trotuarele au devenit râuri lungi pe care mai degrabă îmi venea să navighez decât să merg. Nu mai discutăm acum de gropi, denivelări și găuri care se umplu de apă la fiecare trei stropi, dar mai ales când plouă de nu se mai oprește, e clar, la următorul credit îmi iau barcă.

Așa că atunci când am auzit că plouă frumos când eu abia așteptam să ajung acasă și să redevin uscată și om, nu murătură cu pielea încrețită, am refuzat să mă întorc să văd ce față poartă cel care visează așa boem pe umiditate atât de crescută că pot găti direct afară și fără aragaz. Ar fi ieșit o ciorbă cu apă din abundență.

Nu mă înțelegeți greșit, eu ador ploaia. O iubesc, dar când ea este afară și eu în casă. Iubesc să aud picăturile pe acoperiș, îmi place zgomotul ploii, dar așa urăsc să mă plouă, să îmi fie frig și să am în păr mai multă apă decât dacă ies de sub duș.

Nu sunt fana căldurilor de 50 de grade când suflu foc atunci când expir, dar deja nu contează ce sunt eu fană sau nu că vine și canicula aia, este promisă de meteorologi. Ce poate fi mai bine decât să te sufoci după ce a plouat de suntem mai mult apă decât teren!?

Mă bucur că există oameni care se pot adapta cu ușurință la vreme capricioasă ori la fenomene meteo extreme. Ce drăguț că este ger, minunat că ninge de o săptămână, plouă de nu ne vedem om cu persoană, dar e așa frumos. Cât optimism, zău așa.

Acum aștept toamna blândă ca să închei într-un ton optimist.

woman with red umbrella standing at riverbank
Photo by Josh Hild on Pexels.com

Ori sunt proastă ori sunt analfabetă funcțional. Sau sunt proastă, dar cu cuvinte elevate

Și culmea este că eu chiar cred despre mine că mă ajută chestia asta de o port deasupra gâtului. Că am neuroni funcționali și că fac ce fac pentru a-i stimula și să nu ajung vreo babă senilă cu care să nu se înțeleagă nimeni pentru că bat câmpiile cu succes.

Cu toate acestea un răspuns venit de la Ministerul educației m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să mă îndoiesc de capacitățile creierașului meu îndelung stimulat. Ba chiar m-am gândit serios dacă nu cumva îmi mai trebuie o facultate ca să înțeleg și eu ce a vrut să zică poetul, vorba…mă rog, o vorbă.

Stați că vă explic acum.

În februarie când s-au redeschis unitățile de educație (pentru cei nou veniți pe pagină, am un copil la grădiniță) se tot anunța peste tot, la știri, comunicate, inclusiv educatoarele ne informau că cei mici vor sta doar pe scaune, individual la masă fiecare cu câte o cutiuță cu jucării în față. Nu alergat, nu dans, nu exerciții, un sedentarism desăvârșit. M-a mâncat undeva, nu știu unde, încă nu am aflat că mă tot scarpin peste tot și am trimis un mail către Ministerul care coordonează, decide și ia măsuri spre bine copiilor înscriși într-o unitate de învățământ. Am trimis un mail clar în care ceream ca aceste măsuri să fie abrogate pentru că sunt absolut convinsă că se pot face dans, exerciții fizice, alergare, toate cu distanțare.

Și am așteptat. Între timp copilul a mai făcut muci, tuse, a mers la grădiniță, iar muci, iar tuse, iar la grădiniță, muci, tuse, între timp a fost și o vacanță de o lună. Și tot între timp au început să iasă cu copiii în curte, au mai făcut și jocuri, cum ar veni s-a cam dat escape la pandemie. Așa că am și uitat că cineva ar trebui să îmi și răspundă. Mai ales că trecuseră 30 de zile de când hău.

Așa se face că pe 11 iunie, adică exact și la fix, dar după 3 luni și 3 zile de când eu am trimis o solicitare, am primit răspuns. Cu ocazia aceasta am aflat că am trimis un memoriu. Iată m-am mai deșteptat puțin, clar e ceva șubrezit pe la neuroni.

În acest răspuns dumnealor mă informează de ce au luat ce măsuri au luat în contextul SARS-Cov-2. Hai fie, au simțit nevoia să se umfle în pene, deși eu nu i-am întrebat de ce. De fapt nu i-am întrebat nimic, doar le-am solicitat să modifice niște măsuri.

Apoi au ținut să îmi precizeze că măsurile pe care ei le-au luat conform legilor în vigoare sunt absolut obligatorii pentru absolut toată lumea. Absolut și două palme.

Ca în final să îmi spună că ce am semnalat eu se înscrie într-o anexă cu ceva măsuri conform unei legi (ia și caută fraiero dacă te-a mâncat să ne deranjezi) și care este abrogată în acest moment. Ei abia aici mi-a dat mie cu virgulă, că n-am înțeles cine e abrogat. O fi ordinul, o fi anexa, o fi ministrul, o fi chiar ministerul. Ce este abrogat?

M-am uitat puțin în ultimele zile pe ce cursuri mai sunt la facultăți să știu unde mă înscriu că poate reușesc ca în 3 ani de studiu să descifrez un mesaj care ar fi trebuit să fie simplu și coerent de la un Minister care are impresia că se mailuiește cu vreun politolog. Eu în mail-ul meu am zis că sunt mamă. N-am zis că sunt savant, nici doctor docent, iar parlamentar cu atât mai puțin. Mi-au trimis un răspuns standard și asta le-a luat mai bine de 3 luni.

Între timp m-am liniștit de tot, nu de alta dar anul școlar se încheie săptămâna viitoare. Adică pentru o săptămână puteau să îmi spună și că pâna la final ăștia micii vor merge doar în mâini. Adică este absolut irelevantă o săptămână de studiu când 3 luni te-ai gândit să îmi dai un răspuns standard.

Las doar finalul răspunsului primit de la minister, răspuns semnat de 3 oameni, un șef, un director și un director general. Mi-e greu să cred că au aruncat vreun ochi peste ceea ce au semnat ori că știu la ce anume este răspunsul lor. Și ca să nu vă doară degetele pe tastatură dacă vă macină curiozitatea să aflați ce este nr. 5.487/1.494/2020 vă las link către site-ul edu.ro și vă spun și că este un ghid detaliat pentru diverse scenarii epidemiologice în vederea prevenirii îmbolnăvirilor.

Aspectele semnalate de dvs. se înscriu în prevederile din Anexa cu Măsurile sanitare și de protecție în unitățile de învățământ preuniversitar/unitățile conexe în perioada pandemiei de Covid-19, parte a ordinului ministrului educației și cercetării și al ministrului sănătății nr. 5.487/1.494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul Sars-CoV-2, care este abrogat în acest moment.

Enjoy.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com

Matematică, matematică, matematică

Cică cei care nu învață matematică nu se dezvoltă cognitiv și cerebral într-un mod adecvat, cei de la Oxford au făcut un studiu în acest sens, mai multe despre el aici.

Mie mi-a plăcut tare mult matematica până fix în clasa aia în care am învățat tabla înmulțirii. A 2-a, a 3-a cine să mai țină minte. Atunci nu știu din ce motive am rămas în urmă cu tabla înmulțirii. Eram la școală destul de pe repede înainte mi s-a părut mie sau ceva ce nu am înțeles și până să mă dezmeticesc eram deja la tabla înmulțirii cu 2 iar eu nu o învățasem nici pe cea cu 0. Se pare că tabla aceasta a înmulțirii este un punct de cotitură pentru mulți copii. Cum pe vremea aceea nu exista varianta de a nu învăța ceva și notă mică însemna orice notă sub 10 când și-a dat tata seama că sunt în urmă față de ce se preda la școală m-a ajutat să recuperez printr-o corecție strașnică.

Din acel punct s-a blocat capul meu și când este vorba de înmulțit și acum adult fiind mai întâi mă blochez, ceea ce înseamnă că al meu creier reptilian sau elefantul cum a devenit popular intră în stadiul de freeze.

Pe parcursul școlii relația mea cu matematica s-a deteriorat treptat, ajungând și în punctul în care am urât-o. Este foarte adevărat că nici profesorii nu m-au ajutat să îmi schimb percepția. Ba chiar până la finalul clasei a 8-a i-aș fi dat foc cu plăcere matematicii. Posibil și profesorului pentru că mă pusese de câteva ori în situația de nedreptate. Nedreptate cu care mărșăluiesc zi de zi prin viață.

Studiul de la Oxford a fost efectuat pe elevi cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Unii studiau matematica, alții nu. Este în regulă, eu am făcut matematică până am terminat liceul, pe urmă am avut o perioadă în care refuzam să calculez cu mintea și cât fac 1+1. La orice calculam pe calculator. Poate și pentru că descoperisem ce îmi fusese interzis, acum aveam la liber.

Și studiul ăsta spune că cei care nu au mai studiat matematica în adolescență aveau o cantitate mai mică a unui aminoacid dintr-o zonă în care intervin multe funcții cognitive importante cum ar fi raționamentul, rezolvarea problemelor, memorarea și învățarea. Cum de altfel abilitățile matematice sunt asociate unor avantaje legate de obținerea unui loc de muncă, statut socio-economic sau sănătatea mintală și fizică.

Eu în toată școala nu am găsit nimic distractiv în matematică. Aștept să reiau matematica cu al meu copil poate îmi schimb percepția despre ea, însă până atunci nu. Nu mi se pare absolut inutilă. Și nu mă refer aici la număratul banilor că este extrem de cunoscut că și cei care nu au trecut prin școală au reușit să învețe să numere banii. Cred că matematica ajută la dezvoltarea părții care se ocupă cu logica, cu raționamentul, aplicabile în viața de zi cu zi. Însă nici până în ziua de azi nu am reușit să văd care este beneficiul rezolvării problemelor extrem de complicate cu multe funcții și prea multe operații matematice. Poate și astea ajută tot la rezolvarea de necunoscute în viața zilnică.

Deși eu mă consider o persoană mai mult creativă și mai puțin analitică, mai mult umanistă și mai puțin realistă, niște teste pe care le-am făcut la un moment dat și pe a căror proveniență nu mi-o mai amintesc spun cum că de fapt aș fi mai analitică decât îmi place mie să cred sau să accept, ceea ce nu mi-a picat bine la ficat așa că mă mai tratez cu un Aperol să reglez balanța.

În cocnluzie, dacă ați abandonat matematica înainte de adolescență, acum este prea târziu să mai recuperați ceva.

Cu micii la război

S-a tot zis în anul acesta pandemic, care se face acuș din unul doi, că suntem în plin război. Nu unul cu pac pac cum mai fac încă rușii cu ucrainenii, ci unul care umple spitalele cu bolnavi. Cu numărul deceselor pe care l-am aflat zi de zi de la buletinele de știri cam așa cum aflu eu că s-au terminat măslinele din frigider când le confundăm cu bomboane, adică cu lejeritate și fără empatie ori umanitate, comparația a fost clară cu perioada unui război.

Ce trăim acum în schimb îmi lasă impresia că pandemia s-a dus pe pustii și noi doar ne mai jucăm de-a masca pe ici pe colo câțiva amețiți care țin sus stindardul corectitudinii.

Cum la noi în țară se investește în educație puțin spre deloc, ne minunăm acum că sunt momiți oamenii să se vaccineze cu câte un mic cu muștar. Și Diverta a dat câte o carte vaccinaților, dar nu a împărțit internetul în două și nici nu cred că a fost așa coadă ca la mici. Pentru că desigur cărțile câh, pe când micii cel mult îți aduc un pârț.

Deși pare greu de crezut nu suntem noi măslina din martini, muștarul de pe mic, bomboana de pe…hai că v-ați prins voi. Adicătelea și alții de pe la case mai mari tot cu mita încearcă să convingă poporul să se înțepe cu o variantă de vaccin. Dar alții dau câte un cui, o zi liberă, noi un mic sau trei sau câți or fi fost.

Nu vreau să dezbat aici de cât este de corect sau nu să mituim oamenii pentru a se vaccina în ideea că noi știm mai bine ce este bine pentru ei. Și nici măcar nu vreau să invoc binele colectiv.

Dar ce vreau de fapt?

Să fim educați, să putem gândi, să știm a lua decizii responsabili. Să fie trataă educația ca pe ceva esențial. Educație nu înseamnă doar 2+2, educație înseamnă și cea sexuală, cea financiară, cea emoțională. Atâty de multe lucruri avem de recuperat încât îmi este teamă că dacă nu începem ieri, nici măcar nepoții noștri nu vor fi cu mult mai bine.

Revenind la vaccinare, micii au mers atât de bine încât se închid centre de vaccinare și se refuză doze pentru că ce este pe stoc stă să expire.

În altă ordine de idei eu tot aștept să văd care sunt măsurile de relaxare pentru vaccinați că pentru nevaccinați văd.

unrecognizable person with fried chicken in fingers
Photo by Alena Shekhovtcova on Pexels.com

Avem amintiri total diferite deși am trăit aceleași lucruri

Am mai zis pe aici că eu mai am un frate și o soră, toți mai bătrâni  mari decât mine. Până ne-am separat și am plecat care încotro noi am trăit absolut împreună. Părinții nu ne-au despărțit ducându-ne pe fiecare pe la cate o pereche de bunici, cum am mai auzit povești prin jurul meu. Noi am fost împreună la aceeași bunici, împreună înapoi acasă în același timp. Am fost împreună în aceleași năzbâtii și am fost toți prezenți la aceleași întâmplări, chiar dacă nu toți eram protagoniști. Ați înțeles, o familie mare și unită, nu mai zic de fericită, exact ca pe rețelele de socializare.

Cu toate acestea acum la bătrânețe maturitate am observat că avem amintiri diferite ale momentelor comune, lucru ce ne-a făcut să ne întrebăm serios dacă nu cumva undeva pe parcursul creșterii am fost schimbați cu alți copii care au alte amintiri. Sau dacă noi am trăit toți împreună așa cum tot suținem.

Mi-a luat ceva să înțeleg că fiecare percepe realitatea în modul propriu și că ce este important pentru mine nu este important și pentru celălalt. Nevoile noastre sunt diferite pentru că noi ca indivizi suntem unici și atunci reținem ce avem noi nevoie.

Alt aspect care mi s-a părut interesant și pe care l-am aflat cu ajutorul neuroștiinței este acela că ori de câte ori creierul nostru accesează sertărașul amintirilor mai scindează puțin din ele la fiecare reamintire.

Acesta a fost momentul în care în capul meu s-a făcut lumină.

Da, avem amintiri aparent diferite pentru că ori de câte ori fiecare dintre noi a accesat o amintire de atunci fie în scopul reamintirii personale, fie în scopul împărtășirii către cei din jur, creierul a mai modificat-o puțin.

Și așa ajungem în stadiul în care ne întrebăm dacă sigur am copilărit și crescut împreună. Bine, nu eu neapărat, dar ceilalți care sunt mai aproape de pensionare și își fac griji că se selinizează. Acum nu mai este cazul, suntem bine.

Dacă vă interesează subiectul și vreți să aflați mai multe, să știți că pe mindarchitect.ro detaliază ceva mai bine decât am făcut-o eu în câteva rânduri.

children sitting on floor playing with cardboards
Photo by Ksenia Chernaya on Pexels.com

Evoluția este dușmanul unei relații

Spunea Domnica Petrovai la unul dintre seminarele la care am avut ocazia să particip și eu că bărbatul care iubește tot timpul va merge după femeia pe care o iubește. Frumos spus și pe undeva este și adevărat că doar Domnica are multă experiență în lucrul cu oamenii și cu cuplul. Teoria aceasta este probată și de mine și am văzut cum unul dintre parteneri îl urmează pe celălalt pe drumul evoluției.

Însă eu mai am și alte teorii din spațiul meu privat-extins în urma a ceea ce am văzut, observat și constat eu de-a lungul timpului. Evident eu nu am niciun fel de experiență în lucrul cu oamenii și nici nu am pregătire în domeniul terapiei, însă eu nu fac terapie aici, doar expun niște fapte pe care le-am observat.

Am cunoscut la un moment dat un cuplu în care ea avea un job mai bun din punct de vedere al educației. El era ceva muncitor liber profesionist sau cu propria firmă, ceva de genul acesta, însă cu mai puțină școală. Ea își dorea mai mult și de la relație și de la evoluție, iar el era mulțumit. Când ea a început să studieze, să reia școala pentru a evolua profesional, el a rămas pe loc. mie mi-a dat impresia că ea a evoluat, el nu, iar ea și-a dorit lângă ea o persoană măcar la fel de evoluată ca și ea, dacă nu chiar mai evoluată. Ceea ce în final a și căutat și cel puțin aparent a și găsit pentru că acel cuplu inițial din el și ea s-a destrămat. Surpinzător este că el nu a prevăzut ce urma să se întâmple cu toate că din ce știu eu, ea l-a pus în temă de-a lungul timpului, însă el se pare că nu a auzit. În final s-au despărțit și fiecae și-a reluat viața separat.

Am expus această poveste pentru că am în bula mea am mai multe exemple din acestea. Și de-a lungul timpului eu am rămas cu impresia că un bărbat mereu va accepta lângă el o femeie care este cu un palier-două mai jos decât el din punct de vedere al evoluției, mai ales că femeia are tendința de a se ține după bărbat chiar dacă nu îl ajunge din urmă. Pe când o femeie care reușește să evolueze își dorește să aibă cu cine să împartă evoluția aceea, să fie înțeleasă. Poate greșesc, dar așa văd eu lucruile în jurul meu.

Când spun evoluție nu mă refer la cine aduce cei mai mulți bani și cine are cea mai bombastică titulatură, nici măcar cine are cele mai multe școli finalizate. Evoluția vine din faptul că unul își dorește lucruri diferite, iar celălalt stagnează și nu se urnește din loc. În cazul cuplului mai sus menționat, ea a reluat studiile, a mers la școală, a învățat ceva nou, poate și-a schimbat limbajul, a devenit mai îngrijit. El rămânând pe loc nu s-a îngrijit de limbajul pe care îl folosea, lucru care pe ea a ajuns să o deranjeze. Și acesta este doar un exemplu de evoluție diferită. Nu cred că era necesar că dacă unul a reluat studiile și celălalt să facă la fel mai ales dacă este mulțumit sau pasionat de munca pe care o prestează, însă cred că este necesar să te preocupi de evoluție. Da, observ că părtenerul meu nu (mai) înjură ca la ușa cortului, ok înseamnă că și eu pot să fac asta. Este un exemplu de evoluție.

Evoluția este dușmanul cuplului când cuplul nu este dinamic. Când bălăceala în propriul confort devine dușman.

Eu am crescut pe modelul am făcut o școală, am un job (același până la pensie), am copil, am o vârstă și nu îmi mai trebuie nimic. Nu am pasiuni, nu le caut, nu am ce să dezvolt și nu mai am chef să fac nimic așa undeva cam de pe la 30 de ani. Am urât modelul ăsta, mi-am dorit să mă detașez de el, eu cred că poți face schimbări și după 30 de ani, dar și după 40, parcă atunci îți vine mai tare cheful de a schimba ceva că începi să conștientizezi că te îndrepți spre un final. Eu am pornit acest blog după vârsta de 30 ani și a fost o mare provocare pentru că a trebuit să lupt intens eu cu mine pentru a-mi depăși unele frici. Tot după 30 de ani am accesat niște cursuri și intenționez ca în viitor să mă înscriu la un master. Pe lângă toate acestea nu am terminat cu evoluția pentru că în ultima vreme sunt foarte preocupată să mă înțeleg și să rezolv ce s-a stricat de-a lungul timpului și citesc mult pe partea de dezvoltare personală, psihanaliză și neuroștiință. Sunt atât de absorbită de aceste subiecte și de îmbunătățirea calității vieții încât turui tot timpul despre ce mai descopăr. Dar eu da, sunt ascultată și evoluția se realizează în doi. Pentru că avem nevoie de perspective noi atât individual cât și la nivel de cuplu.

Vă doresc să evoluați la unison.

leaf evolution environment flora
Photo by Olha Ruskykh on Pexels.com

Noodles ca la mine

Am făcut cunoștință cu mâncarea aceasta pe vremea când încă locuiam la ai mei acasă. În casa de lângă a alor mei mai poposea din când în când o filipineză. Era pe vremea când forța de muncă filipineză nu era atât de răspândită ca în vremurile actuale, însă devenea promițătoare.

Doamna aceasta care vorbea stâlcit de tot româna, însă vorbea foarte bine engleză gătea mâncăruri din țara ei cu ingrediente cât mai apropiate de ale ei de acasă căci pe vremea aceea nu erau pe toate drumurile paste de orez și alte minunății culinare. De fapt eu atunci am aflat că pe lume mai sunt paste și din altceva decât din grâu. Noi am trăit într-o ignoranță crasă generații întregi, eu în special.

Iubesc urechile de lemn

Așa am făcut eu cunoștință cu noodles și am încercat să reproduc cât mai aproape de ceea ce am mâncat la doamna respectivă. Ea punea și pui în preparatul ei, eu am scos puiul pentru că îl pregăteam separat în stil chinezo-român, dar asta altă dată.

De ieri mi se învârte preparatul acesta în minte și după ce am procurat toate ingredientele am purces întru procesare.

Rețeta mea sună cam așa: o legătură ceapă verde, o legătură usturoi verde tăiate pe oblic mai mult mare decât mic, o jumătate de varză de dimensiuni mici, un ardei gras nu prea mare și o pungă generoasă de urechi de lemn rehidratate. Toate se călesc la foc iute, se asezonează cu sos soya, piper și nu prea picant pentru că mănâncă și copilul și nu apreciază. La final se pune pastele hidratate și se stinge focul. De li cios.

Legume împrietenite la foc iute

Rețeta în timp a suferit ceva modificări. Doamna respectivă nu folosea urechi de lemn dar folosea câteva champignon. Acum se găsesc în supermarketuri destul de multe ingrediente utile în a găti preparate internaționale. Tura aceasta nu am găsit usturoi verde, însă am compensat cu trei căței de usturoi uscat și am simțit un hint italienesc că am împrietenit cu toate aceste ingrediente si jumătate de zucchini (chiar dacă este răspândit în Indii și Mexic, dar Italia l-a făcut celebru în Europa).

Iar finalul…

Spune-mi ce vecin ai ca să îți spun cine ești.

Recent într-un drum cu mașina am jucat toți un joc pe bază de cartonașe cu întrebări. Foarte drăguț, timpul a trecut imediat, am mai aflat una alta despre noi, am și râs puțin. Doar că unul dintre cartonașe mi-a rămas undeva în minte și mă tot însoțește de atunci sub diverse forme. Adică acela în care am realizat că nu îmi cunosc vecinii.

Locuiesc în blocul acesta de zece ani și cei mai mulți dintre vecini sunt constanți. Cei de pe palier cel puțin sunt aceeași iar eu îi cunoc doar la nivel de bună ziua pentru că îi recunosc vizual. Nu am idee um îi cheamă pe oamenii aceștia. Pur și simplu nu am avut posibilitate de interacțiune. Cu unii din bloc am mai schimbat trei cuvinte la 3-4 ani, dar nu mai mult. Copilul le mai cântă uneori seara serenade de la geam pe principiul sunt talentat ia să mă audă tot cartierul. Acela este momentul în care întind gâtul peste geam să văd dacă se vede lumină din aparatamentul de desubt ca să știu să îmi cer scuze la prima interacțiune, dar mai mult de atât în zece ani nu. Și da, este adevărat că cea mai multă interacțiune o am cu vecinii de când sunt mamă, dar nu interacționez cu mamele din bloc.

Însă până să ajung în acest apartament am locuit 25 de ani la casă. O zonă mărginașă a Capitalei unde casele erau lipite unele de altele iar curtea era suficientă cât să nu respiri aer pe geam. Pe vremea aceea măcar puteai sta în curte fără să fii ciuruit de țânțari pe când acum dacă merg vara la ai mei este imposibil să nu plec cu 20 de umflături pe piele cu tot cu brățările mele anti- țânțari și cu tot cu spray-ul din dotare.

La casa asta de care zic eu strada era neasfaltată în vremea copilăriei mele, mașini puține spre deloc, noi stăteam mult pe stradă. Părinții ieșeau la poartă prin rotație să ne supravegheze, parcă aveau un cod al lor secret de ieșeau cumva pe rând. Nu stătea nimeni cu ochii pe noi blană, doar mai ieșea câte un părinte din când în când. Tot acel părinte dacă își hrănea un copil al lui pe stradă, păi îi hrănea pe toți. Toți mâncam gogoși sau floricele de porumb. Era un soi de comunitate care s-a stricat pe măsură ce copiii au crescut.

În această comunitate mamele își lăsau copiii singuri acasă și mergeau pe unde aveau treabă ba pe la vreo coadă ba pe la serviciu și mai lăsau câte un vecin din proximitate să supravegheze și curtea respectivă. În cazul nostru vecina de peste drum care dacă se străduia puțin vedea direct în curtea noastră era cea însărcinată de regulă să supravegheze casa și cam tot ce mișcă prin ea. Doar că vecina aceasta își luase cam tare rolul în serios. Venind puternic din spate după perioada comunistă unde statul pe la colțuri și turnatul la securitate intra în categoria sportului național, cam așa și vecina aceasta ne supraveghea îndeaproape și raporta securității adică autoritatea parentală tot ce nu ar fi trebuit să ajungă neapărat la urechile lor. Nu mai conta pentru vecina aceasta că ea avea o fiică de 16 ani gravidă sau că avea și nepoți a căror grijă ar trebui să le-o poarte, mai important era ce se petrecea peste drum. Și așa ajungeau la urechile alor mei când noi ieșeam pe stradă deși nu aveam voie, sau exploram casa pe acoperiș, ori chiar când testam cât de gustoase erau gutuile vecinilor care parcă ne strigau pe nume din vârf de pom. Fiecare pâră din aceasta ne-a costat scump, lucru ce nu ne-a împiedicat să nu reluam activitățile imediat ce rămâneam iar singuri.

Probabil din această cauză nu îmi place să socializez cu vecinii, pentru că undeva în subconștient am impresia că vecin egal ceva rău sau poate sunt prea selectivă și nu locuiesc nici într-un cartier exclusivist, într-o bulă unde oamenii sunt cât de cât egali. Cu toate că diversitatea cultural-socială are farmecul ei, tot nu știu cum se numesc oamenii care stau fix lângă ușa mea.

Voi ce relație aveți cu vecinii voștri?

men s blue top
Photo by Johannes Plenio on Pexels.com

La mulți ani copile!

Dacă aș avea o super putere și aș putea să mă întorc în timp m-aș întoarce în copilăria mea. În zilele friguroase de iarnă când mă jucam afară cu frații și cu vecinii până se făcea noapte și mai vedeam pe unde merg doar pentru că lucea zăpada sub lumina becurilor de pe stradă.

Dacă aș avea o super putere și aș putea să mă întorc în timp aș alege ziua în care mă jucam cu sora mea în curte de-a gătitul când făceam sarmale din noroi în frunze de viță pe care ni le dădea tata și ne arăta cum să împăturim sarmalele.

M-aș întoarce în toate momentele fericite din copilărie să le retrăiesc  pe viu nu doar cu ochii minții și să mă încarc cu toată energia momentelor bune. Să mă însoțească pe parcursul vieții să îmi țină de cald când îmi este frig.

Nu am nevoie de de o super putere pentru a revedea momentele fericite din viața de adult. Ele sunt aici cu mine și le văd cu ochii minții ori de câte ori îmi este dor.

Copilăria nu este nicicum cea mai frumoasă perioadă din viața fiecăruia. Este chiar cea mai grea. Nu înțelegem copiii, nu știm prin ce trec, nici ei nu înțeleg și ne este greu să le acceptăm trăirile și emoțiile. Clar nu are cum să le fie ușor, așa cum nici nouă nu ne-a fost pe vremea când ai noștri nu aveau nici măcar idee cum să facă să ne înțeleagă în loc de a se strădui să fim obedienți.

Copilului din interiorul meu îi doresc  o zi senină ca o dimineață de primăvară proaspăt înverzită. Să se simtă azi iubit și îmbrățișat așa cum nu a fost în atât de multe ocazii.

Copilului meu mic îi doresc să se simtă tot timpul în siguranță, iubit și să își amintească cu drag de copilăria proprie iar temerile și eșecurile să știe că îi întăresc caracterul.

Copiilor din jur le doresc să râdă când le este ușor, dar să râdă și când le este greu. Să fie convinși că va veni o zi în care le va fi mai ușor și greul va fi trecut în mare parte.

Copiilor mari care țin înăuntrul lor pui mici ce așteaptă să fie recunoscuți, văzuți și auziți să se reîndrăgostească de copiii din ei și să le ofere o înghețată, un zâmbet și o îmbrățișare pentru că merită și cu siguranță au nevoie.

Copilul meu azi va primi o îmbrățișare la prima oră, o înghețată bună, câte un pupic de la oamenii mei dragi și mult râs.

Ai voștri ce primesc astăzi?

happy children playing with pink feathers in street near building
Photo by Ben Mack on Pexels.com

Cine folosește roșia pe post de fruct și nu de legumă? Și încă una cu mașini.

Chiar am curiozitatea aceasta: câți dintre voi care spun mamă ce aș mânca un fruct se gândesc la roșie? Eu una nu. De altfel eu nici măcar nu pot mânca roșia fără sare și nu o pun niciodată în coșul cu fructe, o așez mereu lângă castravete, ardei gras sau ceapă verde, asezonate cu puțină brânză.

Roșia este o plantă din familia solanaceae apropiată de tutun, ardei, cartof, vânătă. Acum, ce anume din toate cele enumerate sunt fructe de roșia a tras lozul acesta necâștigător?

Conform Wikipedia roșia este din punct de vedere botanic un fruct și cu această informație reținută dar ignorată Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis în anul 1893 să o treacă la legume pentru colecta taxelor vamale. În anul 2001 Uniunea Europeană (zău ce de treabă au și oamenii ăștia) au decis oficial că roșia este fruct și nu legumă. Na, ce mai poți zice!

Eu pun roșia în ciorbă, în paste, în salată nu mai zic. Pe platou cu slană și ceapă verde se simte chiar răsfățată. La piață este lângă legume, la supermarket este la raionul cu legume. Pe niciunde nu este la fructe și se pare că nu vrea nimeni să o integreze într-o salată cu fructe. Dar, nu este politically correct să îi tot spunem legumă, legumă când ea urlă din toate semințele alea necoapte și verzi cum apare pe tarabe că este fruct.

Era să uit ce bine merge fructul ăsta necopt la murături. Niciun alt fruct nu este așa gustos murat cum este roșia necoaptă. Care culmea că își schimbă și numele din roșie în gogonea, ceea ce clar este altceva.

Tot din categoria când n-am treabă să îmi fac OMS s-a gândit să propună ca în orașele aglomerate mașinile să ruleze cu legendara viteză de 30 km/h pentru că astfel nu mai mor tinerii și copiii (de adulți și vârstnici nu a zis nimic, pesemne adulții singurii care mai și contribuie cu forță fizică și intelectuală sunt dispensabili) și la această viteză se salvează toate viețile care altfel ar trece în neființă din neglijență.

Ăștia de la OMS ar trebui să cunoască Bucureștiul. După ce stai mai bine de o oră în coloană oriunde ai merge în acest oraș și nu te miști cu mai mult de 5 km/h atunci propunerea lor li s-ar părea hilară. Da, viteza trebuie reglementată, însă nu la nivel de mers pe jos. Și nu, nu viteza este principalul factor în cazul accidentelor, ci lipsa reacțiilor, lispa educației rutiere, lipsa bunului simț. Hai că știm cu toți, doar în România toate acestea dau pe dinafară.

Și nu uitați, roșia merge de minune tăiată cubulețe mai mari, asezonată cu sare și piper, stropită cu ceva ulei măslinos și întins în zeama aia cu un colțuc de pâine proaspătă. Dacă ăia de la OMS ar cunoaște asemenea taine, nici aberații n-ar mai gândi și ar propune roșia să fie legumă că-i o chestiune serioasă pentru care necesită să plătim niște oameni care să decidă ce și cum.

photo of person holding cherry tomato
Photo by Dương Nhân on Pexels.com