Până unde te identifici cu profesia?

Mi s-a întâmplat de multe ori să aud vârstnici care spun ca sunt medici, ingineri, avocați. Unii dintre ei par pensionari de cel puțin douăzeci de ani și la ani lumină distanță de actualitatea profesiei lor. Pentru că da, după ce își menționează fosta profesie, apoi adaugă și pensionar la final. Prin urmare ce este omul, pensionar sau medic?

Da, cel mai mult și mai des am observat acest aspect la vârstnici, însă nici adulții din câmpul muncii nu sunt prea departe. S-a întâmplat recent să primesc un ordin de plată de la soția clientului. Pe ordinul de plată scria numele celei care efectuase plata, cu un Doctor lângă nume. M-am speriat puțin, am crezut că vrea să mă facă pacienta sa, dar bine că m-au interesat doar banii.

Unde începe omul și unde se termină profesia?

Cred că cei care își identifică personalitatea cu job-ul lor sunt cei care au o validare în acel job. Mă rog, mai bine zis, o caută pe validare. Director Popescu Viorel…eee sună cumva diferit decât Popescu Viorel și atât. Cine îl validează pe Viorel omul? Ce îl aduce la statutul de director dacă nu însăși profesia sa?

Cam așa și cu doamna doctor. Era cineva, medic. Gândirea arhaică menținută și susținută și astăzi când medicul, preotul și învățătorul erau oameni importanți în sat. Erau cultivați, erudiți și superiori plebei. Erau oameni pentru care se deschideau uși, aveau acces la justiție și cuvântul lor era lege în sat. Un fel de domnitori, dar pe plan local. Mititei.

În zilele noastre cele moderne unde diplome fără fond se găsesc peste tot, sunt oameni care simt nevoia să se delimiteze considerând probabil că au o profesie net superioară față de majoritate. Doar un doctor, este totuși doctor. Nu poate face un actor ce face un doctor. Cu toate că este deja bine știut că arta, frumosul, râsul, plânsul prin artă sunt forme de eliberare emoțională, forme terapeutice ce ridică oamenii de pe scaunul doctorului. Care profesie este mai cu moț? Niciuna. Sunt doar profesii și oamenii nu ar trebui să se identifice prin ele.

La vârstnici lucrurile sunt…cum sunt. Sunt bătrâni și conștientizează acest aspect. Nu mai sunt utili societății și se agață de profesia avută. Eu am fost avocat, am avut 3000 de procese. Sigur, a fost, fapt incontestabil, însă dacă îl întrebi de ultimele legi promulgate, ori de cele mai recente ordonanțe de urgență emise de guvern pe speța lui profesională, s-ar putea să nu mai fie la curent, mai ales dacă este pensionar de mulți ani.

Există acest aspect la cei bătrâni de a nu ști să se facă utili societății din momentul pensionării, trăiesc acest soi de victimizare socială și de nebăgare în seamă. Tocmai pentru că în viața activă au impus acel respect profesional oferit de job și au uitat să fie oameni pe lângă halatul purtat, pe lângă roba pusă în sala de judecată.

Tu te identifici cu profesia ta? Simți nevoia să-ți pui funcția lângă nume atunci când te prezinți cuiva în afara serviciului?

Ba da, se potrivește imaginea cu textul :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Poate greșesc eu, dar ei cu siguranță greșesc.

Îmi plac filmele, îmi place să mă uit, îmi place să merg la cinema, dar mai ales îmi plac platformele de streaming.

Era o vreme când m-aș fi uitat la filme non-stop. Doar asta aș fi făcut dacă aș fi putut. Noroc că îndeletnicirile de zi cu zi îmi puneau frână. Acum rar se mai întâmplă să fac maraton, însă vizionatul încă reprezintă un top.

M-aș uita și la filme românești dacă aș avea la ce. În ultima vreme am refuzat să mai merg la cinema pentru filme românești, le aștept să apară pe platforme să le pot vedea. Și bine fac. Cel puțin ce s-a lansat pe netflix în ultima vreme sunt filme la care pur și simplu nu mă pot uita. Sunt prost scrise, prost jucate, prost scenariu, rău ce să mai. Însă cel mai tare mă deranjează reclamele la pariuri sportive din interiorul filmelor.

Eu înțeleg că firmele acestea de pariuri sportive au sponsorizat filmele astea – da, să rămânem la filme, să nu zic mizerii – însă să nu dai doi bani pe actul cultural, dar să dai mulți bani pentru a realiza ceva la care nu te poți uita doar ca să îți mai faci ceva reclamă, e o treabă. O treabă bine gândită ce-i drept, însă dăunătoare. Foarte dăunătoare, mai ales când categoria de vârstă vizată o reprezintă adolescenții.

Acum ceva vreme m-am hotărât eu așa de capul meu să boicotez orice artist care apare în reclamele la cazinouri și toată speța. Așa am ajuns să nu mai urmăresc și să nu mai merg la spectacole de stand-up comedy ale unor stand-uperi pe care chiar îi apreciam. Am decis să nu mai aud muzica nimănui care apare în astfel de reclame. Nu sunt eu mare admiratoare a muzicii românești, însă radio mai ascult din când în când. Schimb postul ori de câte ori cântă personaje din acestea care n-au limită la portofel.

Am eu o vorbă, fac multe pentru bani, dar nu fac orice pentru bani. Adică muncesc, stau peste program dacă este nevoie, îmi dublez efortul, poate chiar dublu job, dacă nevoia mea de bani este atât de mare, dar niciodată, absolut niciodată nu aș scrie un text de promovare pentru un produs nociv care face rău în masă societății. Indiferent de cât de mulți bani mi-ar aduce. Și mai sunt și alte lucruri pe care nu le-aș face pentru bani, dar mă opresc aici.

Între timp mi-am dat seama că singurul lucru care mi-ar rămâne de făcut ar fi să mă mut definitiv în pădure. Pentru că doar așa aș putea să evit realitatea care mă înconjoară. Deoarece aceste firme de jocuri de noroc au împânzit toată industria muzicală, tv, radio, filme și sport. Sunt foarte, extrem de puțini stand-uperi care nu au legătură cu aceste reclame. Și foarte puțini sportivi care n-au mâncat o pâine din reclamele de la cazinouri sau pariuri sportive. Cântăreți încă sunt destui, însă cei care ar fi putut face diferența au ales ca potențial venit reclamele la jocuri de noroc.

Pe principiul aș mai boicota dacă aș mai avea pe cine.

Cum educația la noi scârțâie și acasă și în mediile școlare organizate, aș vrea să vină cineva să îmi spună că tinerii, viitorii adulți ai țării sunt feriți de acest viciu. Iar dacă există cineva care are dubii de cât de gravă, de serioasă și de dificilă este dependența de jocuri de noroc, ei bine are o mare problemă.

În tot cazul, nu vă recomand filme românești nou-lansate pe netflix, cel puțin.  Dar dacă vreți să vă uitați la ele, pe barba voastră să fie. Să nu ziceți că n-ați știut.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Fanii adevărați se cunosc la oră târzie în noapte.

Cred că aseară a fost ceva meci de fotbal. De ce cred asta? Pentru că până acum doar la fotbal am văzut și auzit oamenii exorcizându-se ca și când însuși ultima lor suflare ar depinde de șutul dat în minge de cei care aleargă pe teren.

Să fi fost cam unsprezece și jumătate, ai mei adormiseră cu greu după ce încercăm să ne obișnuim cu ritmul verii în care în parcarea din fața blocului urlă copii și mame de-o-potrivă, vecinii se ceartă vocal cu geamurile deschise și adolescenții rămân singuri acasă când le pleacă părinții în concediu. Un ritm gălăgios.

Eu m-am retras pe canapea în încercarea de a aduce la zi o carte. Am zis că nu mai sacrific somnul pentru nimic, însă aseară am făcut o excepție. Azi de dimineață mă târam puțin în drum spre baie, dar ce nu face omul pentru o carte bună, mai ales când este și așa cald.

La un moment dat aud un răcnet din acela de film de groază. Sugrumat, tare și lung. Un sunet de am avut impresia că un vecin este alergat de un monstru cu trei capete și cu un topor în mână. În timp ce îl aleargă prin jurul mesei fără să-l prindă, ăsta urlă ca din gură de…monstru cu trei capete. Ceva înfiorător. M-am blocat, m-am oprit. Nu știam dacă e de sunat la poliție. Dacă e vreun copil în pericol sau vreo femeie atacată. M-am gândit la ceartă domestică, deși până acum în bloc nu am auzit cazuri atât de grave, doar ceva certuri și un ton ridicat, nimic mai mult.

Cum nimeni n-a mai urlat ca la sfârșitul lumii, n-am știut de unde să apuc informația în capul meu. După o pauză scurtă urletul s-a repetat, la fel de sfâșietor. Apoi după altă pauză a fost reluat. A mai scăpat și vreo trei cuvinte și m-am gândit că trebuie să se uite la vreun meci.

Or mai trăi oamenii pasiuni, s-or uita la volei, baschet, unii box. Alții merg la tenis, unii la handbal. Însă până la fotbal n-am văzut și n-am auzit pe nicăieri admiratori atât de vocali. Ce vocali, e posibil să fie chiar terapie la ce și cum scot din ei. Se pare că fotbalul nu poate fi jucat dacă susținătorii nu zbiară, dacă nu se agită, nu dau din mâini, nu sar de pe canapea. Dacă nu înjură faza ratată exact ca niște fini cunoscători ce sunt în datul cu piciorul în minge. Nimeni, nicăieri nu pare mai absorbit de vreun sport cum sunt suporterii de fotbal. De-a lungul timpului am avut ocazia să văd destule manifestări din acestea și să urmăresc oameni care efectiv se transpun pe teren și aleargă cot la cot cu jucătorul preferat. Am avut ocazia să văd și susținători de volei care erau calmi, nu mai spun de cei din tenis care comentau doct cu un pahar de vin rece în mână despre break-ul lui Nadal. Toți pe calm și liniște. Pe nicăieri balaur cu trei capete cu un topor în mână. Doar la fotbal.

Acum…încă mai sper să fi fost fotbal…

Un regal în plină noapte. Nici că îmi puteam dori ceva mai liniștit de atât.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În spatele lui Ai grijă se află frica.

Știu că am tot scris despre bunici și nu mereu de bine. Nu pentru că vreau să supăr pe cineva, nici că îmi revărs eu cine știe ce frustrări sau supărări, ci pentru că aceasta este realitatea pe care o văd eu în jurul meu zi de zi, de zi.

Astăzi tot despre bunici.

Eu nu am văzut până acum relație între bunici și familia tânără, cu părinți tineri și copil mic, de la bebeluș la ceva mai mare fără să fie proiectată această frică. Nu am văzut eu, nu spun că nu există. De excepții parcă m-am cam săturat, să văd și reguli ar fi minunat.

Când văd familii care au activități împreună în primă fază mă bucur. Ia uite, oamenii ăia își doresc să fie ei împreună de la nepoți până la bunici trecând prin părinți. Merg împreună la teatru, la spectacole aviatice, la concerte, la târguri în aer liber. O familie extinsă și aparent fericită. Până când o bunică, de regulă o bunică deschide gura și iese toxicitatea la suprafață. Pentru că așa au prins vremurile, așa au învățat, așa au trăit și este absolut normal să trăiască și acum în ignoranță și să nu facă nimic în sensul acesta.

Pentru că Doamne-ferește psiholog, Doamne-ferește dezvoltare personală, Doamne-ferește coach, Doamne-ferește să aplecăm urechea spre cei care vorbesc despre parenting-ul modern. Spre cei care știu despre ce vorbesc și nu spre cei care nu au înțeles cu ce se mănâncă supa asta numită parenting.

Și așa este, știu și eu și văd și eu că într-adevăr înaintașii noștri au prins alte vremuri, au trecut prin regimuri unde frica le-a fost inoculată în vene, unde ignoranța era artă. Le este greu să trăiască în modernism, iar unii nu s-au adaptat nici astăzi, nu degeaba încă auzim ce bine era pe vremea comunismului.

Și văd, văd când stau pe-o margine și mă uit la oameni. Văd mame tinere care se enervează și se răstesc la bunică. Văd bunicile cum strâng mărunt din buze și se supără. Văd tați letargici care mai aruncă un lasă-ne domnule că știm noi mai bine. Imediat vine și replica: Te-am crescut pe tine și n-ai pățit nimic, ia uite ce bine ai ajuns. Toate se desfășoară în spațiul public în intimitatea a trei generații diferite. Noi în cultura noastră nu știm să facem un pas în spate, să nu fie treaba noastră, să nu ne băgăm. Am speranțe în proaspetele generații de bunice, însă uitându-mă la actualele generații de părinți de copii de grădiniță sau de școală primară, mă îndoiesc să fie mai bine.

Suntem un popor bolnav unde terapia ar trebuie să aibă loc colectiv. Obligatoriu, prin constituție. Dată lege spre binele poporului. Dar, cum? Cum să obligi pe cineva să se vindece când el nici nu știe că este bolnav? Cum să obligi pe cineva să își trateze răni care nu se văd când el are liber arbitru?

Soluția?

Trăim în continuare în ignoranță. Transmitem mai departe generațiilor proaspete fricile noastre. Deschidem gura și scoatem elucubrații. Menținem mediul toxic. Și pe toate le numim iubire. Intențiile sunt bune, restul este toxicitate.

Sfaturi? Nu, nu dau sfaturi. Nici nu vă spun să faceți ca mine, să aduceți interacțiunile la stadiul de banalități ocazionale. Știu că sunt mulți, foarte mulți care se bazează pe acest ajutor venit din partea bunicilor, însă dacă tot le cereți ajutorul, poate le și oferiți ajutorul în a-și mai rezolva din șinele pe care le duc cu ei de-o viață. Poate, cine știe, este o ușă deschisă spre un viitor mai puțin toxic.

Zic și eu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Abia de acum îmi va fi dor.

Îmi va fi dor de copilul de acum, îmi va fi dor de noi și de relația de acum, îmi va fi dor de liniștea de după furtună și de cea de dinaintea altei furtuni.

Când era copilul mic era mai tot timpul lipit de mine. Îi plăcea în brațe și se lipea de mine că uneori aveam impresia că o să îl dezlipesc cu tot cu un strat de piele. Cel mai bine dormea în brațe. Și dormea în brațe ore întregi când era bebeluș mic și proaspăt. Bebelușul dormea, eu amorțeam, vezica se umplea, frustrarea creștea, neputința se intensifica.

Deși acum poate părea idilic de cât de lipiți eram eu și noul meu născut, realitatea era că de la un punct încolo îmi cam ajunsese. Aveam nevoie de o pauză, să pot merge ca omul la baie fără să simt că îmi pocnește burta sub molusca cea caldă lipită de mine. Era și perioada în care începusem să mă plâng mult. Mă plângeam de neputința mea, de faptul că mă simțeam captivă. Aveam prieteni care îmi spuneau să mă bucur de perioada aceasta că îmi va fi tare dor de ea și am să o regret. Nu înțelegeam ce aș fi putut regreta, că îmi pocnea vezica sau că îmi amorțeau oasele până nu le mai simțeam? Ori poate că uneori aveam impresia că nu mai pot să respir de la greutatea de pe piept? Normal că îmi iubeam copilul, însă eram în primul său an de viață și era o adaptare zi de zi și noapte de noapte. În final și-a făcut simțită prezența și vinovăția pentru că nu mă simțeam capabilă să mă bucur de perioadă și sigur este ceva în neregulă cu mine.  Ori acolo unde există iubire, nu zice nimeni că nu există și greu ori disconfort.

Am fost atunci convinsă că nu îmi va fi deloc dor de perioadă. Am fost convinsă că nu o voi regreta.

Și nu regret nimic. Nu m-aș întoarce nici cu bani la perioada de bebelușeală. Da, normal, uneori îmi amintesc în nări mirosul de bebeluș moale și cald, însă de perioadă nu duc dor. O vreme am crezut că sunt eu ciudată de nu am regrete. Ba mai mult, uitându-mă pe poze aproape că nu îmi mai recunosc bebelușul de atunci, mai ales când văd copilul de acum.

Însă copilul de acum tot crește. Puțin câte puțin se desprinde. Se îndepărtează. Încă mai am la îndemână ani în care să mă pot bucura și încă mai am luxul de a-mi freca nasul de părul său moale. Însă sunt din ce în ce mai conștientă că perioada aceasta se scurtează. Și abia acum a început să mi se facă dor.

Îmi va fi dor de mâna mică ce uneori se odihnește pe perna mea atunci când eu nu mai sunt lângă. Îmi va fi dor de îmbrățișarea moale de dimineață ce mă strânge la piept cu ochii închiși în semi-somn. Îmi va fi dor de mâinile calde care mă caută noaptea pe întuneric doar să se asigure că sunt acolo. Îmi va fi dor de pupicii apăsați pe pielea mea. Și simt deja acel dor adânc în mine.

Acum este pentru mine perioada cea mai dragă mie. Copilul este independent, nu mai depinde de mine pentru nevoi de zi cu zi. Avem acum discuții, dezbateri, supărări, enervări, scuzări. Avem curiozități și avem uimiri. Avem o relație. Încă sunt mama care primește îmbrățișări și pupici când ne întâlnim. Încă sunt mama cu brațe pline. Încă nu sunt mama de care se ferește în public de teama unei impresii greșite.

Da, de acum îmi va fi dor. Și cu acest dor va trebui să învăț ce să fac. Cu dorul și cu palma goală atunci când mâna mică va fi prea mare pentru a mi-o strânge sau pentru a se încălzi dimineața când este prea frig sau prea devreme în drumul nostru spre grădiniță.

Îmi va fi dor și de mine cea de acum, mai așezată și mai calmă. Mai încrezătoare că am făcut totuși o treabă bună. Îmi va fi dor de mine cea cu mai puține frici, căci niciodată nu am avut mai puține frici ca în acest moment și tare îmi e greu să cred că vor mai fi perioade ca aceasta, clar nu cea în care va pleca de acasă să doarmă pe la prieteni ori chiar atunci când va merge în club sau oricum se va numi fosta discotecă peste niște ani. Acum mă simt așezată într-un fel pe care nu l-am avut multă vreme.

De acum mi-e dor…

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când traversezi pe trecerea de pieton ești nebun. Bunicii au nevoie de îngrijire întocmai ca un bebeluș neajutorat. Toate în aceeași țară care mă trece de la agonie la extaz în doar câteva minute.

Sunt zile când mă uit atent în jur și am impresia că există speranță. Că putem fi educați, civilizați, empatici. Că nu ne mai purtăm cu urmașii noștri ca și când ar fi defecți și trebuie să îi reparăm. În unele zile.

În alte zile îmi este silă să mă uit pe trotuar când merg pe stradă, să fac slalom printre flegme verzulii și lipicioase și rahați, mulți rahați.

Sunt zile și zile, prea puține cele senine în acest oraș sufocat de de atât de mulți oameni.

Astăzi pe trecerea de pieton un șofer mai bătrânel cu doamna (a sa presupun) în dreapta a ținut să lase geamul jos și să îmi spună că sunt nebună pentru că am îndrăznit să traversez pe trecerea pentru pietoni și nu i-am acordat lui șoferul cu drepturi depline prioritate. Să sper oare că a fost o scăpare și că doar eu am fost nebună, dar că în rest el este un domn civilizat și nu are un astfel de limbaj cu femeile din viața-i proprie? Nu prea sper, dar să facem un exercițiu de imaginație de dragul artei.

Când plecam de la grădiniță după ce am lăsat copilul, o bunică și nepoata în urma mea vorbeau. Nepoata a făcut ceva ce a impresionat-o foarte tare pe bunică încât a simțit nevoia să deschidă gura și să exemplifice : Vai câtă grijă ai tu de mine! Nici măcar mama ta nu are atâta grijă de mine pe câtă ai tu. Am citat din memorie, însă sunt convinsă că memoria-mi funcționează și nu îmi scindează amintirile chiar cum are ea chef.

Acum nu știu dacă era o lovitură sub centură pentru mama-fiica ei sau pentru mama-nora ei, cert este că avea acolo o nemulțumire. Și așa au bunicii aceștia darul de a le transmite nepoților sub diverse forme nemulțumirile lor în legătură cu cei pe care i-au crescut și nu îi cocoloșesc pe câtă nevoie de atenție au.

Când o să mă fac mare și am să am bani am să fac o școală pentru bunici. Așa cum nici părintele nu devine înțelept și învățat din momentul în care devine părinte dacă nu a primit instrumentele necesare la rândul lor, cam așa este și cu bunicii: nu te învață nimeni să fii bunic. Ar fi o idee bună de carte pentru cei din domeniu: parenting pentru bunici. De ce nu? Aspirăm la părintele ideal (care în realitate este extrem de departe de vreun ideal) așa putem aspira și la bunicul ideal, cel care nu mai manipulează nepoții în relația cu părinții acestuia. Bunicul care nu mai consideră că a devenit expert după ce a crescut un copil cu 30-40 de ani în urmă. Bunicul care se respectă pe el și timpul lui câștigat cu ani din viață și nu dă ochii peste cap în ideea că poate ceilalți se prind.

Numai zic și eu aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am învățat să renunț la lucruri fără să mai pun presiune pe mine. Sau cel puțin așa cred.

Traversez o perioadă aglomerată. Plină. Alergată.

Nu scriu ca să mă plâng, mai ales că nu am mai scris nimic de atâta timp. Scriu ca să îmi dau mie spațiu să integrez și să înțeleg mai bine cum să funcționez în pace cu mine. Pentru că am această istorie de a intra în conflict în primul rând cu mine și în al doilea rând cu cei din jur – atunci când îmi este greu.

Așa că da, îmi este greu prin prisma timpului. Și atunci am ales. Am ales ce să fac și ce să nu fac doar ca să nu folosesc sintagma pe care o detest și pe care o ocolesc cu desăvârșire: nu am timp.

Nu am timp mi se pare că m-aș minți pe mine. Nu am timp mi se pare că m-aș ascunde ca să nu fiu sinceră. Nu am timp este o scuză.

Am timp! Am timp să aleg la ce să renunț fără să mai pun altă presiune pe mine.

Am timp să aleg ce să fac fără să am regrete.

Cum de ceva vreme m-am tot împrietenit cu somnul, am ales să dorm. Da, în continuare nu îi înțeleg rostul, însă am ales să funcționez și eu ca un om normal și să dorm. Nu de alta, doar că de la o vreme am început să simt și oboseala în urma ne-somnului. Aspect nou pentru mine deoarece sunt ne-prietenă cu somnul de atât de mulți ani încât nu credeam posibil să ne mai împrietenim vreodată. Reeducarea este dificilă și un proces care în cazul meu a durat ceva ani. Dar acum dorm. Nu mai sacrific somul pentru nimic. Nu mai merg la culcare la 1-2 spre dimineață. La 9-10 seara deja sunt în pat, dacă nu și deja adormită de cele mai multe ori. Bine, îmi ia mai mult să conving copilul să se oprească din vorbit decât îmi ia să adorm, dar dorm.

Și ca să dorm am renunțat la scris. Fără regrete. Nu mai scriu. Scriu în capul meu zeci de texte, minimum unul pe zi, nu ajung să le și pun pe pagină, rămân acolo în cap și se șterg. Am uitat tot ce aș fi vrut să rețin. Poate nu era așa important, dacă am uitat.

Citesc, dar mai greu. Pentru că citesc mai multe cărți în paralel a început să îmi fie greu să le finalizez. De unele trag de multă vreme, altele merg mai repede. Însă este necesar să îmi regândesc această strategie și să nu mai încep mai mult de două cărți concomitent. Două par fezabile, nu patru ca acum.

Renunț de tot la scris? Îmi tot vuiește de mult întrebarea aceasta în minte. Anul acesta am amânat până la limita anulării plata domeniului, apoi au intervenit fel de fel de situații care m-au determinat să amân scrisul. A devenit mai puțin important în acest moment al vieții mele. Parcă nu aș renunța, mi-a adus mai mult bine și mai multă terapie decât alte forme terapeutice, însă nu mai pare nici indispensabil ca acum ceva vreme în urmă.

În concluzie, nu că nu am timp, am timp, dar am ales pentru ce să am timp.

Și nu uitați să dormiți :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Trăim printre oameni complet necivilizați și parcă este din ce în ce mai obositor.

Am mai zis eu pe aici că eu sunt un om care respectă regulile, mă aricesc toată la nedreptăți și cred că nu mi-am ales corect țara în care să mă nasc atâta timp cât aici se fentează regulile cu precizie elvețiană.

Ce mă ține aici? Nici eu nu știu clar, probabil confortul creat și bula în care activez. Familiarul de care îmi este greu să mă despart definitiv.

Mă înfurie nesimțirea oamenilor, lipsa de bun simț, de civilizație de nivel minim, că nu cere nimeni să ai maniere de casă regală. Și toate acestea pentru simplul fapt că eu nu sunt așa și am impresia că lumea toată trebuie să fie ca mine pentru a conviețui cât de cât mai aproape de normalitatea pe care o văd eu.

Și zău că este păcat de cartierul acesta care se înfrumusețează de la zi la zi să troneze atâta dezinteres cum este la noi.

A plouat mult în ultima vreme. S-au scuturat copacii de flori, au crescut frunzele, este mult verde crud. Am simțit miros de iarbă proaspăt tăiată și de pământ ud, miros de praf înmuiat de ploaie, miros de ploaie, miros de primăvară. Am mers prin bălți, prin ploi torențiale, m-am udat, mi-a fost frig, vântul mi-a zburat umbrela. Deși mie îmi place tare mult să privesc ploaia pe geam și nu să fiu în mijlocul stropilor reci și uzi, mersul prin ploi tot mi-a creat mai puțin disconfort decât rahații lățiți ca niște  plăcinte turtite pe trotuare. De când ies din scara blocului, până în stația de autobuz, până la grădinița copilului tot ocolesc lejer vreo zece și ăia numai așa numărați. Nu este zi ca ori eu, ori copilul să nu lipim ceva pe tălpile încălțărilor oricât ne-am feri și oricât am ocoli. Nu, am renunțat de multă vreme să mai acuz câinii vagabonzi și ai nimănui că nu prea mai sunt printre blocuri, cel puțin nu în zona mea. Însă cei cu stăpân sunt plimbați intens.

Pentru că nu există nu o politică clară a trotinetelor electrice care se închiriază au ajuns să șadă peste tot. Oamenii le abandonează când nu mai au nevoie de ele, exact unde și cum le vine. Într-o zi am găsit o trotinetă electrică la intrarea pe aleea blocului, de-a curmezișul că așa i-a fost la îndemână celui care a folosit-o. Altă dată cineva a lăsat trotineta pe refugiul stației de tramvai, tot de-a curmezișul, pe tot refugiul de se împiedicau de ea oamenii care nu o vedeau că e acolo. Zilele trecute trona o trotinetă fix pe un squar micuț pentru pietoni când așteptau la semafor. Nu prea mai aveau loc și pietonii că cineva avusese mai multă nevoie să își lase acolo trotineta după ce s-a folosit de ea. Aici deja nu îmi mai dau seama daca este rea-voință, nepăsare sau pur și simplu nu își dau seama că trotinetele abandonate așa fără noimă pot încurca destul de serios. Iar treaba aceasta vine evident, cum altfel dacă nu din educație!?

Am mai scris despre cum oamenii nu au nicio problemă în a-și împărtăși discuțiile private și video cu ceilalți participanți la trafic. Cel puțin în ultima vreme prin mijloacele de transport în comun a devenit o modă să vorbești la telefon pe speaker sau pe video, la fel cum și ascultatul de filme, video-uri și ce mai ascultă oamenii să se întâmple tot cu sonor și tot fără căști. Aici măcar e un lucru bun că așa participând la inculturalizarea oamenilor măcar știm unde ne situăm, chiar dacă nu putem schimba nimic.

Da, așa este, tânjesc după mai multă civilizație. Sunt persoana care face la nivel micro schimbări și nu la macro. Nu mă simt în stare să vreau să schimb grupuri prea mari de oameni. De absolut fiecare dată când am atras atenția cuiva că încalcă reguli, că parchează pe locul persoanelor cu dizabilități, că le cad hârtii din mână de parcă nici nu știau că le au, de absolut fiecare dată mi-am luat amenințări și înjurături diverse și diversificate. Pe lângă faptul că la un moment dat mi s-a făcut lehamite, mi s-a mai făcut și frică. Poate o merita multe țara asta, dar să fiu bătută pentru ea, am dubii că ar merita chiar atât de multe din partea mea.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu – fumătoarea pe persoană fizică am dreptul să fumez oriunde și să nu aud comentarii.

Nu citi dacă te simți deranjat încă din titlu, acest text este unul ironic, dar cu situații reale.

Sunt fumătoare! Și asta spune tot. Am drepturi, nu și obligații. Mă simt și sunt ostracizată ori de câte ori aprind țigara și nu îi înțeleg deloc pe nefumătorii ăștia cu fumurile lor eco/bio/trendy/flendry.

Eu când ies din apartament îmi aprind o țigară, exact acolo pe scara blocului. Simt cum mi se strâng plămânii, cum gâtul meu nu mai rezistă dacă nu simte cum alunecă fumul acela ușor călduț tras cu nesaț de la capătul țigării. Fumul meu intră pe sub ușile vecinilor, dar asta nu ar trebui să fie o problemă, doar se știe că fumul omoară moliile.

Apoi tot trăgând din țigară intru în lift, acel spațiu mic, îngust, neaerisit în care intră zeci de persoane zilnic care în sus și-n jos tot mută liftul. Eu las duhoarea țigărilor mele. La parter o doamna simte putoarea din lift, strâmbă din nas și mă apostrofează. Ce babă țicnită, auzi la ea să își permită să fie nemulțumită că am fumat în lift. Dar liftul ce are? Ea nu știe că eu nu mai rezistam dacă nu aprindeam țigara atunci?

Până ies din scara blocului am stins și prima țigară, o strivesc cu vârful pantofului în fața blocului, apoi închid ușa liftului și abia apoi îmi văd de drum. Mă îndrept spre stația de autobuz, îmi aprind imediat altă țigară, dimineața fumez cel mai mult, dar compensez pe timpul zilei că fumez mai puțin și sunt ok, păstrez un echilibru. Cam aglomerat azi pe stradă. Merg printre oameni posomorâți cu țigara mea în mână, mai trag câte un fum care se împrăștie în atmosferă când îl suflu cu putere afară. O mamă își trece copilul pe mâna cealaltă cică îi vine fumul de la țigara mea în față. Nu înțeleg de ce este deranjată, oricum va fuma când va fi mare. Alt domn se ferește printr-o mișcare bruscă cică era să îl ard cu țigara că o țin ostentativ și neglijent spre alți oameni.

Ajung la trecerea de pietoni, aștept la semafor, îmi aprind a treia țigară, este un semafor lung, se strâng din ce în ce mai mulți oameni, stăm cam înghesuiți, printre noi plutește ca un nor fumul de la țigara mea. Cineva și-a pus mâna la nas și gură cică miroase urât, altcineva a început să tușească cu lacrimi țâșnindu-i din ochi. În sfârșit se face verde și nu mai aud vociferările tuturor.

În stație deja sunt la a patra țigară, aștept autobuzul și de plictiseală fumez. Mulți copii azi în stație, mamele și le strâng pe lângă ele încercând să îi ferească de fumul meu. Mai puțin mamele care își aprind țigările în nasul propriilor copii, ele nu au nicio problemă cu fumul meu, nici cu al lor și nici că ar inhala cei mici fum. Trăiesc în normalitatea fumatului.

Când vine autobuzul îmi dau seama că nu mi-am terminat țigara, așa că trag mai des din ea scoțând și mai mult fum, nu îmi vine să o arunc așa neterminată. Mă așez la coadă să urc în autobuz cu țigara încă în mână, nu vreau să arunc atâția bani nearși. Când pun piciorul pe scară trag ultimul fum, arunc țigara pe jos, aterizează fix pe pantoful cuiva și ricoșează pe trotuar, expir ultimul fum exact când se închid ușile, fumul rămâne în autobuz. Câteva doamne se uită urât la mine, însă nimeni nu îmi spune nimic, îmi place aici că nimeni nu comentează oricât de deranjați ar fi.

Ajung într-un local public să mă întâlnesc cu cineva, mă așez la o masă. În local sunt oameni diferiți, mame, copii, bărbați, familii, singuri. Și eu. Unii fumează țigări electronice. În interior. E ok, alea nu-s țigări de fapt, sunt electronice. Scot fum ca la furnalul de la Grozăvești, dar nici ăla nu e fum, este un abur lăptos prin care nu mai vezi nimic atunci când sunt prea mulți fumători din aceștia eco. Când le simt mirosul îmi vine să îmi vărs conținutul stomacului, dar înghit rapid, mai beau niște apă și îmi revin, nu se cade, mă fac de râs, cum să spun că vomit de la mirosul înțepător de ouă clocite, mucegăite și fierte în zeamă de varză stricată? Nu vreau să par sensibilă, oamenii doar au un viciu și exact ca și animalele care nu au raționament, nici oamenii nu se pot abține să nu vapeze oricând, oriunde și în orice circumstanțe.

La întoarcerea acasă iau un taxi, nu mai stau la autobuz, aștept prea mult. Taximetristul crapă puțin geamul și își aprinde o țigară, nu mă întreabă dacă mă deranjează, ori dacă sunt de acord. Nu mă deranjează, am bonus la drum, plătesc cursa și un fum. Doar îl înțeleg, viciul e viciu, iar clienții care nu înțeleg sunt niște retarzi, oricum e fum peste tot. Când termină de fumat aruncă țigara pe geam, închide geamul și suflă ultimul fum în mașină. Toată mașina este învăluită de un nor cețos ce se împrăștie inclusiv spre spatele mașinii, miroase ca și când un dinozaur mort de două milioane de ani a descoperit că are unghiile încarnate și netăiate. Miroase a putrefacție și a proteză de bătrân uitată pe noptieră într-un pahar fără apă. Dar, hei, viciul e viciu.

Când mă întorc acasă îmi reiau tabieturile, îmi aprind o țigară în baie deși știu că fumul urcă la etajul superior. Mai bine ies pe balcon și îmi aprind țigara, urcă fumul, normal, că de-aia e fum, chiar și la două etaje mai sus se simte. Vecinii trebuie să îmi suporte tabieturile pentru că în casa mea fac ce vreau eu, chiar dacă trăiesc într-un imobil cu mulți vecini pe verticală, fiecare face ce vrea la el în casă, iar cei care sunt deranjați de fumul meu sunt prea sensibili.

Îmi amintesc cu drag de vremurile când fumam în localuri, bine nu mă întristez prea tare că în unele localuri prin țară încă se mai fumează. Am fost anul trecut într-o cârciumă ce se voia restaurant cu pretenții grecești prin Giurgiu unde patronul, ospătarii, barmanii, toți fumau în local deși legea care interzice fumatul la interior este în vigoare de ceva ani. Dar, dacă nici eu nu înțeleg ce înseamnă să îți ardă plămânii după o țigară, nu știu cine mai înțelege. Și-n plus mâncarea pare afumată atunci când o consumi printre fumuri de țigară. Un deliciu.

Viața de fumătoare este grea printre oameni sensibili care o ard hipster cu aer curat și poluare redusă, să se mute la țară dacă vor aer curat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ziua în care am învățat noi expresii.

Nu, n-am învățat cuvinte elitiste, nici măcar elevate, totuși nu locuiesc pe lângă Universitate ca să am parte de vocabular academic. Na, acum presupun și eu că pe acolo așa se vorbește, nu ca pe vremea mea măiculiță când eram eu la facultate.

Astăzi vremea și-a făcut de cap cu noi. A dansat ca nebuna pe nervii unora. Am uitat că vremea este vreme, nici bună, nici rea, ci vreme. Poate să fie caldă sau din contră aprigă și șfichiuitoare, ori toridă, umedă, în multe feluri doar de ea știute și de noi simțite. De vreme ne plângem des, mult și frecvent și culmea tocmai pe vreme nu o putem schimba, nici îndupleca.

Ploaia aceasta rece și multă îmi produce și mie disconfort când sunt afara. O iubesc din casă privind-o pe geam cu o cană fierbinte în mâini. Sigur mi-aș muta biroul din canapea lângă un geam dacă aș avea un fotoliu înalt care să mă ajute să văd pe geam. Ei, dar afară, e afară. E ud și frig și vânt. Este plin de bălți și apă care zboară în toate direcțiile. În acest context mi-am îmbogățit eu vocabularul. Am auzit toată gama diversă, variată și diversificată din partea oamenilor care așteptau pe la semafoare și treceri de pieton în timp ce erau stropiți și fleșcăiți de șoferi să le spunem grăbiți. Să nu le spunem lipsiți de bun simț, nici needucați, ferească de nepăsători, în niciun caz imbecili.

Este adevărat că și pietonii greșesc că prea stau așa în buza trotuarului în graba lor de a traversa. Nu este vina șoferilor că străzile sunt mai mult bălți sau un mare lac de acumulare. Oricât se asfaltează, se îndreaptă, se modifică, la orice ploaie tot sunt lacuri de acumulare.

Da, cred că vremea a surescitat lumea. Ori poate că lumea este prea tristă, nervoasă și fără răbdare. Mereu ne grăbim undeva, nimic nu mai este pe tihnă. Astăzi pot scrie o întreagă carte, bine, hai fie, o broșură mai mare cu toate expresiile auzite pe-afară. Dacă doriți lecții, ofer în privat. Nu vă faceți griji, nu mă repet timp de patru ore :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.