Viteza cu care împachetez este direct proporțională cu lenea cu care despachetez bagajele.

Am mai zis eu că îmi încep concediul din momentul în care mă apuc să caut și să citesc ce să văd și ce să fac în locul pe care urmează să îl vizitez. Azi spun că senzația de vacanță continuă și persistă și în momentul în care mă apuc să împachetez și să pregătesc bagajul. Iubesc să fac bagaje. Ador să văd hainele așezate în valiză cum așteaptă ele să fie purtate și transportate peste mări și țări sau doar câteva orașe mai încolo.

Știu că sunt mulți care simt o presiune când se apucă de bagaje, să nu uite ceva, să nu rămână acasă fix acel pluș care menține liniștea în hotel. Eu nu am această presiune. Fac listă din timp cu ce știu că am nevoie să nu uit. Telefonul este sfânt în materie de liste, am acolo un progrămel în care îmi notez tot ce am nevoie să țin minte pe lumea asta. Inclusiv cărțile pe care vreau să mi le cumpăr în viitor trec mai întâi printr-o listă din telefon. Telefonul mă anunță și când am vreo programare pe undeva, este agenda mea, asistentul meu, calculatorul de buget și multe altele. Chiar dacă mai încerc eu prin unele zile să uit de el, adevărul este că nu mă pot lipsi prea mult de telefon.

Revenind la bagaj, nu doar că am o plăcere deosebită să fac bagaje, am chiar o bucurie reală, anticipez, știu că mă așteaptă o perioadă de câteva zile de deconectare totală, de conectare la un loc nou. Tot ce am nevoie strâng într-un bagaj cât mai funcțional.

Nu iau lucruri inutile, nu mă car cu un munte de haine, nu fac bagaje degeaba. Totul este util și folositor și cât mai mic. Îmi transfer în recipiente mai mici produsele de îngrijire. Sticlele pentru balsam de par și altele necesare îngrijirii vin în sticle destul de mari și nu am nevoie de tot conținutul pentru câteva zile, așa că ușurez bagajul transferând cât îmi trebuie în recipiente mai mici. Nu, nu merg la cumpărături special pentru aceste recipiente. Eu am păstrat câteva borcănele de la cremele pe care le-am consumat și le reutilizez pentru produsele de îngrijire după ce le-am spălat și curățat bine în prealabil.

La polul opus entuziasmului împachetării tronează despachetarea. La revenirea acasă trag de timp cât pot de mult până desfac bagajele și așez fiecare lucru la locul său. Chiar las pe holul casei trolerul câte 2-3 zile până să îl bag în seamă. E ca și cum aș ieși din starea de vacanță dacă despachetez. Realitatea pune stăpânire pe mine în momentul în care desfac fermoarul valizei. Atunci trebuie să și spăl hainele, eventual să și gătesc, să așez la locul lor tot ce am pus în bagaj. Vacanța pentru mine este o poveste și cine ar vrea să iasă din poveste, corect?

Am această capacitate de a mă dedubla atunci când plec de acasă, sunt practic alt om deși sunt tot eu, parcă nimic nu mă doboară. Da s-a întâmplat să mai primesc vești proaste prin vacanță, dar le-am primit detașat. Parcă oriunde în afară de București am impresia că stresul nu are cum să te omoare așa cum se poate întâmpla în acest oraș atât de sufocat și din ce în ce mai canicular.

Împachetări plăcute să aveți și să uitați acasă cât mai puține lucruri de care nici să nu aveți nevoie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Îmi iau puterea înapoi. Încă învăț să spun nu.

Într-o seară mi-am rugat copilul să îmi aducă ceva de pe pantofar. Mă bălăceam în cea mai cruntă lene a mea și aș fi vrut să zac eșuată pe canapea. Însă aveam nevoie de acel lucru, care a fost atât de important că nici nu îmi mai amintesc ce era.

Nu. Ia-ți singură, am auzit din gura omului meu mic.

Să-mi iau singură? Serios? Începuse deja monologul în capul meu. Atâtea fac pentru tine și o dată cer și eu ceva și atunci să îmi iau singură, de parcă cer din cinci în cinci minute și nu mai faci față solicitărilor și…și m-am oprit. Așa cum se întâmplă aproape de fiecare dată în ultima vreme atunci când încep discuții în capul meu: văd dincolo de moment.

Dar chiar așa, să îmi iau singură. M-am ridicat și mi-am luat. Copilul pur și simplu nu avea atunci chef să mă ajute pentru că altfel îmi răspunde cu da la multe solicitări, însă uneori mai spune și nu. Și ce bine trebuie să fie pentru omul acesta mic să poată să spună nu și să fie tratat cu respect pentru decizia pe care a ales-o.

Nu-ul nu a fost prezent în viața mea de la începuturile mele. Am fost crescută într-un stil obedient pe care mi l-am însușit foarte bine. L-am lipit de mine și acolo a rămas ca parte din mine deși nu ar fi trebuit să fie.

O bună perioadă de timp am avut impresia că părinții m-au lăsat mereu să aleg. Că de la ei totul venea sub formă de întrebare iar eu alegeam dacă da sau dacă nu, dar alegeam să fie da. Realitatea este că ei mă întrebau într-adevăr, însă erau pregătiți doar pentru da. Nu-ul nu exista în perspectivă.

Te duci până la piață?

Da, Doar că era nu. Nu voiam să merg,, nu voiam să mă trezesc la 7 dimineața, nu înțelegeam dacă la 8 sau la 9 se mută piața. Voiam să dorm. Nu-ul nu era o variantă.

Astfel, în viața mea de adult am uitat să spun nu. Am ajuns să mă enervez pe cei care îmi cereau să fac ceva ce nu doream. Mă enerva situația, mă enerva omul, mă enervam pe mine. Cu toate acestea spuneam da. Sigur că da, fac, merg, mă duc. Deși nu vreau.

Multă vreme din viața de adult nu am conștientizat că nu știu să spun nu. Era un automatism care se întâmpla fără ca eu să îmi dau seama. Cunoșteam teoria, știam că sunt oameni care se lasă pe ei deoparte pentru a-i mulțumi pe alții deși nu vor, pentru că nu știu să refuze, însă nu mă vedeam pe mine în acest patern. Eram. Și încă cum eram.

Uneori de teamă de a refuza și de teamă de a nu supăra interlocutorul inventam scuze care nu erau adevărate. Am treabă atunci, sunt plecată și alte asemenea numai să nu spun simplu Nu!

Acest automatism încă este cu mine, îl văd, îl înțeleg, când capul meu este pregătit pentru scuze puerile îmi revin rapid și spun nu, mulțumesc, dar nu. Uneori îmi tremură vocea, alteori nu sunt nici eu sigură că eu am spus acel nu, însă el există. Și pentru că există îi mulțumesc.

Acceptați nu-ul copiilor. Este teribil de greu să fii refuzat mai ales când faci atât de multe lucruri pentru omul acela mic și hotărât. Însă adevărul este că nu putem crește ființe independente, pe picioarele lor, hotărâte, dacă acasă îi vrem obedienți și să nu ne iasă din cuvânt. Ei au nevoie ca mai întâi să se războiască cu noi, părinții lor, pentru ca mai apoi să țină piept lumii întregi.

Nu!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cineva s-a gândit să compare festivitățile de premiere din școala autohtonă cu podiumurile sportive.

Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.

Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.

Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.

Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.

Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.

Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.

Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.

Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.

Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.

Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.

Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.

Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.

Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.

Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.

Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.

Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?

Illustration of a podium and the gold Cup 2399729 Vector Art at Vecteezy

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am continuat experimentul fără digitalizare. Este greu să ieși dintr-o dependență.

Noi toți suntem dependenți într-o măsură sau alta. Eu sunt dependentă de gadget-urile mele care sunt ca o prelungire a mea. Mă trezesc cu mâna spre buzunar spre telefon fără măcar să îmi dau seama, am gesturi pe care nu le conștientizez.

Acum ceva vreme am plecat de acasă o zi întreagă fără telefon, m-am surprins de câteva ori că aș fi avut ceva de căutat pe telefon. Am mai plecat de acasă și am lăsat telefonul prin casă însă pentru distanțe scurte, pentru 15-30 de minute, nu prea mult să nu mă uite telefonul. În ziua aceea ne-am separat pentru o zi întreagă și a fost tare greu.

După ce am citit Cum să ne creștem fetele am rămas cu ideea prezentată de autoare, aceea în care un weekend pe an pleca împreună cu familia undeva la munte. Își lăsau acasă telefoanele, tabletele, orice gadget și petreceau un weekend la o cabană, făceau drumeții și povesteau și jucau jocuri pentru a-și umple timpul. Nimeni nu se refugiau în niciun telefon pentru că nu aveau. M-am gândit mult la o asemenea experiență, m-am gândit cum se reconectau oamenii an de an, cum restabileau legăturile cu fiica lor, cum se rupeau de lume, cum nu ascultau știrile de seară. Erau doar ei în bula lor.

Am fost plecată trei zile de acasă fără laptop. Da, cu telefon. Deși pare o nimica toată, pentru mine nu este. Laptopul este o extensie a mea, este aliatul meu de bază pe lângă telefon. Așa cum îmi este greu fără telefon, îmi este foarte greu și fără laptop. În vacanțe iau laptopul cu mine, în weekenduri iau laptopul cu mine, în vacanța de iarnă iau laptopul cu mine, în țări străine iau laptopul cu mine, este portalul meu pentru orice activitate. Sigur că pot folosi telefonul pentru orice activitate pe care o întreprind pe laptop, însă este vorba de comoditate, confort, obișnuință, fixisme și toată gama.

Dar, weekendul acesta nu. Fără laptop. Nu am fost complet ruptă de lume, am avut telefon, televizor, laptopul soțului dacă voiam. Da, am avut momente de ahh ce aș fi verificat asta acum, sau aș fi putut completa dosarul ăla pe care îl voi finaliza sau da, acum era momentul să completez acel fișier. Nimic vital după cum puteți observa.

A fost un pariu al meu cu mine să văd cum rezist presiunii de a nu avea tehnologie la un deget distanță.

De ce am vrut să fac asta? Habar nu am. Nu este ca și cum viața s-ar mai întoarce la epoca de piatră și noi vom comunica suflând în cornul de libelulă prinsă-n pânză de păianjen. Am vrut doar să văd cât de greu este să ies dintr-o dependență. Nu este prima dependență la care renunț, dar trecând mulți ani de atunci, am cam uitat cât de greu și de chinuitor poate fi.

Plus că din când în când mă autotestez cu ceva ce dă un restart creierului. O zi fără telefon, un weekend fără laptop, o săptămână fără televizor, un drum pe altă rută. Toate au menirea să trezească creierul care adoră familiaritatea și detestă pasul în afara zonei de confort. Când merg pe altă stradă decât cea atât de obișnuită am senzația că am fost la maraton, atât sunt de obosită, atât de greu mi se pare drumul. Dacă merg pe acea stradă pentru prima oară, atunci maratonul este asigurat. Aproape că îmi aud creierul spunând, hei de ce ai făcut asta, vrei să ne omori? Da, atât de obtuz este creierul uman. Nu mă credeți, încercați și fiți atenți la ce simțiți.

Ieși din zona de confort 🙂 !

Smartphone-ul: un gadget inteligent, dar nociv

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Statul este pus pe îmbogățeală. Vrea să strângă banii de la toți răuplatnicii țării, toți infractorii ăia care au datorii de 20 de lei. Halal căpătuială.

Cred că statu-i hotărât să aducă la buget toate restanțele, penalizările și greșelile date uitării de ani de zile. Că așa a purces în a recupera acești bani oricum. Ba înștiințare, mai mult nu, ba direct poprire fără să știi de ce.

Dar, totuși, ce s-a întâmplat cu înștiințările? Se pierd pe drum sau nu se mai emit?

Se pare că se pierd undeva în negura vremii. Adevărul este că eu am primit acum câteva luni înștiințare de la stat pentru ceva ce sistemul a greșit și eu am plătit. Mi s-a pus în vedere că ori plătesc ori îmi pun poprire. Am plătit normal, sunt un cetățean bun platnic. Că eu plătesc și când greșesc, dar mai ales când nu greșesc.

Dar să revenim la prezent. Am tot citit pe interneți comentarii și articole ale oamenilor care spun că s-au trezit cu poprire fără nicio înștiințare. Cum domnule?

Pai știți ce se întâmplă cu o bancă dacă pune poprire fără să anunțe în prealabil? Exact: amendă. Este un drept al clientului băncii să știe ce i se întâmplă și ce pățește. Păi cetățeanul nu este el un client al statului? Chiar unul foarte bun de plată în tot ce i se năzare statului. Și atunci nu are el dreptul la înștiințare?

Dar stați că umilința nu se oprește aici. Că doar ce lăudam recent că ne mai modernizăm și noi și mai scoatem dosarul cu șină din mentalitate, vine una rece care îmi arată că încă suntem în neolitic. Sunt încă multe ghișee unde te duci să fii umilit. Pentru că se poate, pentru că funcționarul este obișnuit să trateze omul de rând cu superioritate, pentru că are impresia că dacă datorează ceva statului, îi datorează și lui personal ceva. Mai nou este politically correct să avem înțelegere și empatie pentru orice funcționar și să ne punem în papucii lui ca să știm cum am reacționa noi în situația respectivă. Poate i-o fi și lui greu, unii oameni chiar înțeleg greu tare. Ei bine, ca să ajungi să empatizezi cu cineva care te tratează cu sictir, ar trebui să fii într-un nivel avansat de zen. Nu prea e cazul prin părțile astea de lume că oricât antrenament ai avea, există ceva care îți ridică nivelul tensiunii.

Tata este pensionar de 33 de ani. Nu că și-ar fi dorit, ci pentru că fizic nu a mai avut cum să muncească. Între timp s-a pensionat și definitiv că omul mai și îmbătrânește. La un moment dat a primit banii cu lipsă, nu o sumă mare, dar lipsă în tot cazul. Evident că nimeni nu știa nimic. Acum nu știu dacă ar fi primit el mai multe informații dacă mergea personal să se lămurească, însă cum nu poate merge prea mult și nici nu poate umbla prin caniculă, a mers mama în locul său. De la casa de pensii nu a aflat nicio informație, așa că următorul pas a fost drumul către un avocat. În urma unei solicitării a avocatului pe care a depus-o la casa de pensii a aflat că are poprire pentru o sumă de bani pe care a primit-o în urmă cu ceva ani greșit.

Da și ar fi fost totul în regulă până la urmă dacă ar fi alta treaba aceasta de la casa de pensii de la prima vizită și nu de la a cincea. Pentru că nimeni acolo nu a putut să îi ofere niciun fel de informație, pe motiv că nu se poate. Dar nici nimeni nu i-a spus că dacă ar avea procură sau dacă ar fi reprezentată legal de un avocat atunci ar putea să primească informațiile. Pentru că nu este treaba funcționarului să lămurească cetățeanul, treaba lui este doar să spună nu se poate și să îți arunce o privire plină de sictir din care să înțelegi că l-ai deranjat suficient.

Cum află statul de aceste greșeli din urmă cu 3-4-5 ani, îmi este greu să înțeleg. Cum de își consideră statul cetățenii ca fiind infractori și îi tratează ca atare scuipându-le în cafea și punându-i pe drumuri și considerând că nu merită nici măcar o înștiințare, la fel mă nedumerește total.

Partea tristă este că în afară de a mă plânge aici, nu am nicio soluție pentru faptul că traiul în țara aceasta a devenit sufocant. Nu am nicio soluție că plătim pentru greșeli pe care nu le-am făcut la fel cum plătim și pentru cele pe care le-am comis. Plătim pentru orice am făcut și pentru orice nu am făcut. Iar verificarea și aflarea adevărului este un proces anevoios pe care probabil că se bazează și statul ca să fie sigur că stai liniștit în banca ta și îi lași și pe ei să doarmă fără griji.

Fara ghisee! | Fata din vis

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Începe vacanța, încep concediile, începe goana după relaxare și după distracție.

După atâtea restricții, după teamă, după iminența unui război care încă se desfășoară la granița țării noastre, după incertitudine care încă există, după criza financiară care plutește în aer, dar o facem uitată măcar pe perioada verii, vine această perioadă de libertate de orice fel. Lăsăm acasă inhibiții, temeri, celulită, masca de protecție și plecăm în vacanță.

Vacanță pe care de altfel și eu o aștept an de an, însă până la vacanța mea mai durează. Eu am alergie la soare și nu mă expun prea mult în lunile cu soare intens. Vacanța mea ideală este în septembrie, însă dacă se mai modifică mult începutul de an școlar o să ajung să merg în vacanță în iulie, ceea ce chiar nu îmi doresc. Deja am scăzut cu o lună perioada în care plecam în concediul de vară.

Pe cât de tare îmi displace să caut cazare, pe atât de tare ador să răscolesc locația în care urmează să plec în concediu.

Nu îmi place să caut cazare. Mă plictisește să mă uit peste atât de multe poze, locații, care să fie cea care întrunește cât mai mult din dorințele fiecăruia. Da, știu că ar fi mai simplu printr-o agenție de turism, dar noi suntem buni organizatori și ne alegem singuri tot ce ține de o vacanță. Mai ales că bucuria mea supremă este să răscolesc zona turistică.

Citeam pe internet acum ceva zile un comentariu în care cineva spunea că preferă să meargă la sigur decât să citească zeci de articole și de păreri ale oamenilor care au fost în locul respectiv. Eu sunt exact genul acela care citește cele zeci de păreri ale oamenilor. Pentru că fiecare a fost impresionat de altceva. Fiecăruia i-a plăcut ceva diferit. Pentru că îmi place să văd locurile prin descrierile oamenilor. Așa se face că am deja o listă întocmită cu o lună înainte de plecare, dacă nu chiar două. Nu este o listă fixă și exactă. Este o listă cu posibilități. Aș putea să văd asta sau ar fi interesant să mergem în anume loc. Bineînțeles că tot timpul ținem cont de copil. Unele lucruri nu îi plac sau altele nu sunt potrivite pentru vârsta pe care o are. Este o listă deschisă tuturor posibilităților. Iar daca acolo în zona pe care am ales-o de vacanță descoperim altceva interesant, lăsăm lista pe alta dată.

Vacanța mea începe din momentul în care tastez pe agenția universală google cuvintele: obiective în…. . Ador această etapă, mă umple de bucurie și de anticipare. Și asta nu pentru că îmi creez așteptări și îmi doresc să se întâmple lucrurile întocmai, ci pentru că pur și simplu îmi place această etapă, această căutare frenetică și sete de informație. Să știu, să aflu, să văd, să cunosc, să simt.

Am intrat deja în starea de vacanță, acea relaxare pe care știe să o ofere călătoria. Acea dorință de a înmagazina cât mai multe amintiri, de a nu uita.

Ceea ce vă doresc și vouă indiferent pe unde călătoriți: să nu uitați!

Summer Time In Beach Sea Shore With Realistic Objects. Vector Illustration  Royalty Free SVG, Cliparts, Vectors, And Stock Illustration. Image 37730947.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Dormitul pe burtă – cea mai incomodă poziție experimentată de mine.

De vreo săptămână am fost nevoită să stau mai mult pe burtă. Poziția mea favorită de dormit este pe o parte cu fața spre exteriorul patului. Pot să dorm și pe stânga și pe dreapta fără probleme atâta timp cât sunt cu fața spre exterior. Când eram însărcinată mă păzeam să dorm pe partea stângă însă spre interiorul patului și nu reușeam să mă odihnesc, dar dacă sunt cu fața în afară pot dormi pe orice parte. Nu am dormit niciodată pe burtă, nici măcar în copilărie, am rămas fidelă poziției pe o parte. Vorbim de somn, da, rămâneți în film cu mine.

Ei bine, pentru că pielea mea a intrat în contact cu ceva substanță chimică și s-a ars și m-a chinuit tare, măcar pentru pansat și tratament am aterizat pe burtă. Din momentul în care m-am întins pe pat m-au luat o durere cruntă de cap, o stare de greață și o amețeală de îmi venea să mă ridic instant. Dar nu puteam. Am găsit o soluție de am rulat perna sub bărbie astfel încât capul să fie ridicat. Am considerat că este soluția care va reduce senzațiile neplăcute. În câteva zile s-au diminuat într-adevăr, dar disconfortul nu a dispărut. Mă gândesc că până la urmă ține de obișnuință.

Am zis că dacă tot stau așa pe burtă până își fac efectul toate prafurile pe piele, să încerc să și adorm în aceeași poziție. Nu, n-a fost chip. Aveam impresia că mi se încolăcesc toate vasele sanguine. Mă dureau articulațiile deși nu făceam nimic altceva decât să stau. Cea mai incomodă poziție de dormit pentru mine. Oare am mai zis asta?

Stând așa întinsă și fără acces la nimic cu care să îmi umplu timpul, au început să se rotească rotițele din cap. Ce ți-e și cu obișnuința asta! Asta înseamnă de fapt ieșirea din starea de confort. Să faci lucrurile în modul în care îți aduc disconfort. Când schimb un traseu obișnuit și devenit rutină, mă simt epuizată și foarte obosită fizic. Cu toate că nu merg mai mult pe jos, ci doar pe o altă stradă. Creierul meu este în stare de leșin. Cam așa este și cu dormitul unde relația de atașament față de poziția de somn are un grad mult ridicat față de un traseu din punctul A în punctul B. La somn este o adevărată bătălie să vrei să schimbi conștient poziția.

Dacă reușesc să câștig în ciuda epuizării atunci când aleg rute diferite de cele obișnuite, la somn până acum nu am câștigat niciodată această luptă. Am cedat mai devreme sau mai târziu, mai repede sau chiar foarte repede de multe ori.

Frustrare mai mare ca atunci când încerci să ieși din zona de confort e greu de crezut că există. Treaba asta întinde nervii și tensionează mușchii. Epuizează și stresează.

Pentru a ieși din zona de confort nu este nevoie chiar să îți donezi toată averea și să începi să trăiești la limita subzistenței doar pentru a testa un principiu. Bine, poți face și asta, însă este suficient și să schimbi ruta pe care te întorci acasă. Ori să schimbi un obicei împământenit în subconștientul tău. Este atât de simplu. Și totuși aproape imposibil de realizat.

Habits | Past and Present | English Blog | Rose of York Language School

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De 1 iunie mă resetez ca să îmi amintesc cum era atunci când nu aveam.

Pentru că se pare că am uitat să mă joc cu lego și nu mai știu a face nici măcar prăjituri, ce să mai spun de amenajarea unei ferme, ori a unui cabinet medical pentru animale. Vă spun, sunt total depășită de situație deși cu unele lego mă tot joc de 3-4 ani. Dar na, așa-i când îmbătrânești mai uiți că-i blasfemie să unești animalele de la fermă cu animalele de la clinica medicală. Dacă se contaminează, are și copilul dreptate.

Așa că am profitat de pauza aceasta scurtă în care am fost expediată pe motiv de neîndemânare și las și eu mai jos ce vreau să zic pentru astăzi. Scurt ca să ajungă timpul pentru toată lumea.

Eu azi închid laptop, nu deschid deloc tv, iar pentru câteva ore o să îmi las telefonul acasă. De ce? Pentru că vreau să văd dacă leșin azi de câte zeci de ori voi băga mâna în buzunar și voi constanta că este gol. S-a lipit telefonul acesta de mine ca o a doua piele a mea și m-am surprins în diverse momente în care mă apucă fibrilațiile că nu am telefon. Azi îmi dau reset.

Apoi vreau să fiu ochi și urechi la copil, este ceva ce făceam foarte des înainte, când vârsta era mai mică și ceva ce fac mai rar astăzi când am mai multe pretenții de copil mare. Vreau să aud, să simt, să nu pierd nimic, că-i doar o zi și merită atâta timp al meu care nu este oricum în rest. Astăzi compensez toate celelalte zile în care ignor, sunt în altă parte cu gândul sau spun îhî doar ca să scap și să trecem la altceva mai interesant.

Copilăria este minunată, însă este și greu acolo în toate aceste schimbări. Pe cât de greu i-o fi copilului să facă față tuturor modificărilor care apar, pe atât îmi este și mie de greu să mă adaptez mai repede sau mai lent tuturor acestor lucruri. Copilăria copilului meu este și pentru mine o readaptare, o retrăire, o vindecare a propriului copil care sălășluiește undeva în mine.

Astăzi încerc să mă joc cât de mult mi se permite pentru că știu că nu mă mai pot juca așa cum o făceam ani în urmă și mă plictisesc mult mai repede de cerințe și dorințe pe ton impetuos și poruncitor.

Astăzi este despre mari și despre mici, despre a repara câte ceva chiar dacă pare că se strică, despre a auzi și a vedea tot ce poate un copil să ofere. Vă doresc răbdare, râs și voie bună dacă se poate.

1 Iunie- Ziua Internațională a Copilului istoric și tradiții

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Tonul negativ care se propagă asupra șoferilor care refuză să-și lase mașina în parcare. Chiar e atât de bine cu mijloacele de transport în comun?

În ultima perioadă am tot observat un țâțâit din buze când ne referim la transportul în comun versus mașina personală. Dar mai lăsați domnule mașina aia în parcare și luați autobuzul, faceți și economie și protejați și mediul de poluare.

Dar, oare chiar așa stau lucrurile?

Pai să vedem cum se prezintă mijloace de transport în comun acum că a venit căldura și te topești la umbră mai rapid ca gheața într-un pahar cu Aperol. Sunt câteva autobuze care au aer condiționat. Eu aici în zona la mine știu un singur autobuz cu climă. Bine, nu unul ca vehicul în sine, ci unul ca număr al lui, ca traseu. Unul din zece. Ăsta unul e și curat, scaune tapițate, ușor mai spațios, geamuri fumurii sau cu folie ca să nu te orbească soarele. Ce să mai zic, condiții de lux deja. Pentru autobuzul ăla chiar nu îmi pare rău de cei 80 lei pe care îi dau pe abonament ca să mă plimb doar cu 41.

Altfel, tramvaiele (exceptând un tramvai nou pe linia 41 cu care nu am avut onoarea să mă plimb, l-am văzut doar în mișcare, dovadă că sunt atât de dese că eu nu ajung să urc într-unul nou și modern), troleele, autobuzele sunt slinoase. Evit să mă exprim aici că sunt infecte că nu știu sigur dacă pot lua vreo infecție de la bara aia de care mă lipesc mai ceva ca de superglue.

Să trecem la căldură. Căldura din mijloacele de transport este sufocantă. Dacă nu adie un vânt, geamurile deschise nu fac față, normal. Asta dacă ai noroc să nu dai peste oameni care au traume legate de curent și să nu închidă toate geamurile din troleu sugerându-ți deloc prietenos să o iei la pas dacă nu-ți convin condițiile.

Altfel spus, în mașină ai aerul condiționat setat cum vrei tu să fie, de iglu sau de plajă, nu te lipești de niciun jeg (sper cel puțin), iar scaunul este confortabil.

Stai în trafic? Stai, dar stai în confort. Atâta timp cât nu mergi cu un tramvai pe a căror linii să nu poată intra mașinile, stai în trafic cu indiferent ce mijloc de deplasare alegi. La bicicletă stai mai puțin, este adevărat.

Să mergem la costuri. Dacă te deplasezi pe distanțe lungi și schimbi mai multe mijloace de transport în comun, din punct de vedere al costului deplasarea cu mijloace STB este economă. Altfel, nu.  Eu mi-am luat într-un weekend familia și am dus-o-n plimbare prin parcul Herăstrău, moment în care am decis că suntem buni cetățeni, prieteni cu mediul și mergem cu STB. Drumul dus întors ne-a costat 12 lei de familie, ne-a fost foarte cald, a fost aglomerat în tramvai, iar drumul a durat aproximativ 45 de minute într-o zi destul de lejeră din punct de vedere al traficului. Dacă alegeam să mergem cu mașina același drum îl parcurgeam cam cu 15 minute mai repede (era liber, credeți-mă) și ne-ar fi costat aproximativ 1 litru de combustibil, undeva pe la 8 lei. Ei da, comparația este ca să îmi las eu aici off-ul, pentru că un calcul amănunțit și total spune că un abonament lunar la STB este mai ieftin decât un plin de benzină.

Nu ridic în slăvi deplasarea cu mașina, într-adevăr orașul acesta care nu a fost construit pentru atât de multe mașini este sufocat de noxe și de betoane. Însă nu văd a bună nici ridicatul în slăvi a unui sistem de deplasare în comun care nu oferă mare lucru.

Nici nu îmi caut scuze pentru a mă face plimbător cu mașină pentru că eu chiar utilizez zi de zi STB-ul și culmea absolut legal, îmi plătesc toate biletele deși de multe ori consider că nu merită atâta efort.

Deci, buni cetățeni au ba?

De ce sunt atat de murdare autobuzele din Bucuresti? Iata modul incredibil  in care se face curatenie. Bataie de joc fata de calatori si angajati  (Galerie foto)

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu mai vrea nimeni să se distreze. Toată lumea vrea doar să muncească.

Merg de ceva vreme cu copilul la o sală cu activități sportive/fizice, mișcare în tot cazul. Am mers mai cu pauze, mai cu întreruperi, dar am tot mers. Pentru varietate și diversitate copilul a trecut prin câteva clase diferite pentru a putea vedea și simți care activitate i se potrivește mai bine. Sau care îi place mai tare. Sau care instructor îi topește inima. Pentru că ce-i drept mai ales la vârste mici, însă sunt convinsă că și mai târziu, cel care te ghidează este cel care reprezintă peste jumătate din activitatea respectivă. Un instructor pe care îl divinizezi este cel care te aduce la oră zi de zi.

M-a surprins să văd cât de mult se caută performanța. Din momentul în care s-a închis ușa s-a dat drumul la rigiditate, la tonul ridicat și la amenințări. Oare nu se poate performanță sportivă fără aceste elemente? Oare viitorii sportivi nu pot fi motivați nicicum altfel? Urlatul și amenințările or fi singura cale?

Habar nu am.

În capul meu pentru al meu copil îmi imaginam un loc relaxat și relaxant cu posibilitate de socializare iar beneficiul mișcării să vină la pachet cu distracție. Să meargă de drag la sală, să abia aștepte ziua de antrenamente, să știe că acolo vine și X sau Y cu care îi place să interacționeze. Iar antrenorul, ei bine antrenorul să fie acel antrenor care merge cu toată clasa ciorchine pe picioarele sale.

Eu știu că mintea mea fabrică multe povești, dar oare chiar să fie atât de nenatural ce sper eu aici? Ori poate am eu ca de multe ori așteptări nerealiste?

Partea mai interesantă din acest proces al drumului spre succesul sportiv este când părintele își amenință copilul cu antrenorul. Aaaa ți-e somn, lasă că te trezește acum doamna M și îți trece și de somn și de toate. Și se aude, se aud pe hol strigătele și zbierăturile din săli. Se aud și amenințările și toți părinții par a fi ok.

Nu vă imaginați acum că în spatele ușilor închise este măcel. Nu este. Doar că tonalitatea ridicată și cuvintele apăsate nu fac parte din modul meu de funcționare.

Specialiștii spun că țipatul la un copil îi modifică în organism structura chimică. Adică organismul eliberează hormonul stresului sau adrenalină pentru a pompa mai mult sânge și pentru a face față pericolului iminent. Pentru că al său creier mic și încă în dezvoltare percepe un pericol. Tot acel creier intră în modulul de avarie, unul dintre cele trei îngheț, fugă sau luptă. Pentru o scurtă perioadă este un blocaj total al funcțiilor cognitive. Și totuși, toate acestea le acceptăm pentru că? Pentru că performanță? Pentru că mișcare? Pentru că în rândul lumii?

Am văzut și am interacționat în ultimii ani cu ceva copii care nu prea aveau opțiunea de a renunța la sportul pe care îl practicau de ceva ani. Nu mai voiau, se plictisiseră, nu mai puteau, aveau alte preocupări. Dar, nu le permiteau părinții să renunțe. Acum, ce-i drept acolo pe la vârsta adolescenței nici mie nu îmi vine să renunț la un sport al copilului. Trebuie să și elibereze ce acumulează și prefer prin sport decât să zbiere la mine. Însă pentru mine nu contează ce activitate face, ci să facă o activitate. Poate că și acei tineri de care menționez eu aici ar fi făcut ceva dacă ar fi avut o alternativă.

Până ajung eu la adolescența copilului, mai caut săli, altfel de săli.

Incurajati-va copiii sa faca sport ! » Kickboxing - K1- Urban Warrior Gym  Braila

Text scris de Iulia Dumitrescu.