Îl văd, zâmbesc și încetinesc, ba chiar pentru a face poză m-am și oprit.

Îl văd de departe. Îl văd chiar de dinainte să îl pot distinge clar. Știu sigur că este acolo pentru că zăresc nuanțele care mă asigură că mă așteaptă. Stă drept și neclintit, tăcut și misterios. Zâmbesc și încetinesc, vreau să am timp să îl observ clar în timp ce el stă acolo semeț.

În fiecare zi când merg spre grădiniță văd un panou publicitar. Ce credeați că descriu?

Văd în jurul meu panouri publicitare cu duiumul. Îmi este cartierul plin de panouri publicitare. De toate felurile și pentru… dar pentru ce nu sunt reclamele alea. Abia le observ. Trec pe lângă ele fără să îmi stârnească nimic. Nici curiozitate, nici indignare, nici măcar vreun fior. Nu le țin minte și le uit de cum le-am văzut.

Dar.

Este și un dar.

Există acest panou publicitar pe care l-am descris metaforic la început de parcă urmează să mă căsătoresc cu el. Îl văd, zâmbesc, de fiecare dată zâmbesc, merg mai încet până trec de el și sper, chiar sper să nu fie înlocuit.

Să vă explic.

Nu sunt fană Momoa, dar apreciez un film bun atunci când îl văd și cu domnul acesta masiv am văzut ceva filme până acum. Nu mi-a plăcut filmul Jocurile foamei, însă am devorat cartea (Mulțumesc Alina pentru recomandare și împrumut). Evident că sunt fana lui Brad, omul ăsta arată bine la orice vârstă și în orice postură și sunt câteva filme în care a jucat și care efectiv m-au uns pe suflet.

Ei dar când vine vorba de Jason Statham altfel stau lucrurile. Îmi place ce să mai discutăm. Îmi place alura lui de bad boy, îmi place accentul, îmi plac glumele (măcar alea din filme că în viața reală nu știu dacă are umor sau nu, sper să aibă), îmi place, place, place. Sigur mă credeți. Am mai zis eu pe aici că două poze printate cu Jason au ținut loc de priveliște într-un timp în care biroul meu era orientat către două dulapuri, într-o perioadă în care lucram într-un mediu toxic și nefericit pentru mine. Imaginile acelea m-au ajutat să îmi rămână creierul activ și să mai și văd ceva frumos la doar o ridicare de privire (să-ți dea Dumnezeu sănătate Elena indiferent prin ce birouri mai treci).

Acum înțelegeți de ce mi-a atras atenția un panou publicitar? Și nici măcar nu sunt egoistă să spun că ar fi meritat Jasonică să fie el singurel pe tot panoul. Nu, sunt modestă, este bine că este și el.

Acum să nu vă prind că începeți să faceți pelerinaj pe la panoul meu de să creadă autoritățile că sectorul șase e ceva loc sfânt. Este doar un panou!

Vă doresc să vedeți astfel de panouri care vă fac să zâmbiți, care să vă amintească și de lucruri frumoase chiar și în această perioadă în care ne obișnuim cu frigul și cu virozele care își fac de cap. Să îmi doresc să fie scopul panourilor acesta de a aduce zâmbete și nu de a promova neapărat produse, magazine și oferte, ar fi prea mult și irealizabil, însă măcar așa câte un panou publicitar răzleț care să bucure, pare mai aproape de realizare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Căsuța cu povești din parc.

Îmi plac cărțile, deja nu mai este o noutate, iubesc să citesc, am mai zis că mi-ar face o deosebită plăcere să mă plătească cineva doar ca să citesc. Ce vis frumos ar fi!

Până atunci…

S-a învârtit în buclă informația aceasta cu căsuțele pline cu cărți montate în parcurile din sectorul 6, încât a ajuns și la mine. Înțeleg că nu este o noutate pentru că și în parcurile din sectorul 1 s-au montat căsuțe pentru cărți, iar acum ceva vreme scriam și eu despre inițiativa pe care am văzut-o într-un parc din orașul Breaza.

Căsuțele din sectorul 6 sunt realizate la atelierele destinate persoanelor cu dizabilități din subordinea DGASPC, sunt montate în 3 parcuri din sector, printre care și în parcul Drumul Taberei (sursa aici). Acest parc este cel mai apropiat de mine, pe celelalte le frecventez foarte rar și nu merg special ca să caut căsuțe cu cărți. Însă aseară am luat la pas parcul Drumul Taberei special ca să găsesc căsuța sau căsuțele pentru că nu știam exact câte sunt. Nici acum nu știu.

Am găsit doar o căsuță montată lângă treptele de la scenă. Arată foarte frumos și este și foarte colorată. Înăuntru nu am mai găsit mare lucru, pesemne că este cerere mare de cultură, ceea ce este de bine.

O să mai trec pe la căsuță, o să și las ceva cărți acolo, nu foarte multe pentru că ce am avut de renunțat am lăsat la un anticariat, însă biblioteca mea se umple destul de repede și încerc să păstrez un număr moderat de cărți, conform indicațiilor lui Marie Kondo.

O să iau parcul la pas în zilele următoare și pe lumină să văd dacă sunt mai multe căsuțe deoarece ieri deja se întunecase când am ajuns în parc și eu mă orientez mai greu pe întuneric (bine și pe lumină, dar să rămână între noi).

Într-adevăr zona în care locuiesc eu are un suflu nou, au dispărut foarte multe garduri care delimitau blocurile, spațiile verzi sunt amenajate modern, sunt flori la tot pasul, sunt bănci noi și în general un aspect de îngrijit. De ar reuși și oamenii să nimerească coșul de gunoi de fiecare dată, sigur ar părea și mai îngrijit. Dar cine știe poate că în timp reușim să ne civilizăm cum trebuie.

Veniți în vizită în 6, uneori pare un loc desprins de prin alte țări.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Oare oamenii încep să nu mai tolereze nesimțirea semenilor?

Pe drumul spre grădinița copilului, mergem pe o stradă care are un singur trotuar și acela destul de îngust. Jumătate din acest trotuar delimitează o parcare. Șoferii care parchează perpendicular cu trotuarul cu pricina dau dovadă de exces de zel în ale parcării. Își lipesc mașina cu roțile de trotuar astfel încât ocupă cu spatele mașinii parțial sau total trotuarul.

Săptămâna aceasta a fost campioană la nesimțire o mașină roșie și lungă. Vreo trei zile am văzut ștergătorul ridicat ca mesaj transmis. Omul nu s-a prins, ori n-a văzut, ori n-a fost acasă, cine știe. astăzi de dimineață era mașina parcată puțin mai în față, nu mai ocupa trotuarul. Semn că receptase mesajul. În schimb alte două mașini, vecine cea cea roșie erau candidate la ștergător ridicat.

Mai prin capătul celălalt al trotuarului un gorjean lăsase mândrețe de mașină din Gorj pe tot trotuarul. Și el avea un ștergător ridicat.

Îmi place acest mesaj transmis, de nu este în regulă ce faci, un ștergător ridicat nu deteriorează mașina, nu sunt adepta stricatului de bunuri, deși uneori grobianismul este la cote atât de ridicate că-mi vine și mie să mai ies din civilizație. Însă nu o fac, refuz să pic în această capcană, nimic nu mă îndreptățește pe mine să îmi fac dreptate singură. Bine, vorbind de România, acum, nu-s chiar așa sigură de ceea ce tocmai am scris.

Revenind la mesajul din ștergător, sunt șoferi care se prind și își corectează comportamentul, sunt șoferi care refuză să acționeze pentru binele pietonilor.

În sectorul șase vin vremuri grele pentru șoferii obișnuiți cu peste tot, oricând, oricum. În curând fiecare va trebui să parcheze pe locul pe care îl plătește, o practică ce îi va debusola până și pe vecinii mei foarte tare pentru că ei nu înțeleg de ce insiști să parchezi fix pe locul care îți revine. Dar se vor obișnui ei sunt convinsă.

Mă tot gândeam dacă oamenilor începe să le pese de ei și de cei din jur atunci când și autorităților le pasă de cetățeni și încep să ia decizii în favoarea lor. Sau pur și simplu cu pași mici ne îndreptăm spre civilizație și nu are legătură cu cei care ne conduc și cu atitudinea lor față de noi.

Da, mesajul din ștergător, îmi place cum sună.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când apa este doar apă, dar disconfortul dă bătăi de cap.

Eram într-o zi pe insulă în Grecia, fusese multă ploaie pe continent, alte insule erau afectate de furtună și de vijelie. Dar nu și insula aceasta. Era totuși nor și stătea să plouă.

Ne treziserăm după un somn de prânz. De la o vârstă începi să dormi la prânz precum copiii mici. Oboseala apare mai des decât apare energia. Sau o fi fost de la drumul lung de cu o zi înainte.

Ne-am echipat în costume de baie pregătiți de o plonjare în piscină că doar nu ne oprea pe noi un nor. Citisem eu că pe insula asta nu prea plouă, așa că nu avea ce să ne sperie. Până să ajungem la piscină toată lumea se adăpostise, piscina se golise, unii se băgaseră pe terasă la adăpostul umbrelelor, alții merseseră în camere și se uitau de pe balcon cum plouă.

Ploua cald, ușor și molcom, mărunt cât să ude puțin pământul. Am zis că este tocmai bine să ne băgăm în piscină și să ne bucurăm de această ploaie. Plus că era un moment absolut benefic să reîmprietenim copilul cu natura după ce rămăsese cu ceva supărări de la ploaia mare care a fost anul acesta în București, care a adus inundații, a răsturnat copaci, a blocat drumuri. Atunci copilul a rămas la grădiniță peste programul de închidere pentru că niciunul dintre părinții săi nu a reușit să ajungă în timp util să îl ia, unul dintre părinți fiind blocat în trafic 3 ore și abandonând mașina în final ca să poată parcurge pe jos ultimele stații pentru a ajunge la copil. Tunetele și fulgere au devenit motiv de panică.

Dar ploaia aceasta de care spun eu era molcomă, fără zgomote și fără limbi de foc pe cer.

Am intrat în piscină și am trăit una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrez deja la raionul specific. Este o senzație aparte să fii în apă în timp ce altă apă cade pe tine.

La început m-au năpădit gândurile de panică. Vai plouă. Mereu m-am ferit de ploaie, să nu mă ude, să nu fie rece, să nu simt senzația de haine reci și ude lipite de piele. Mereu mi-a plăcut să văd ploaia pe geam, să miros de la distanță pământul umezit.

Am dat deoparte aceste gânduri și m-am lăsat să fiu. Să fiu acolo în piscină, să mă uit spre cer, să mă bucur de norii gri și mari, să las ploaia să mă ude și pe unde nu mă udase deja apa din piscină.

La final când norii și-au terminat treaba și s-au mutat puțin mai la stânga, pe cer a apărut un superb curcubeu. Câteva momente mai târziu a mai apărut un curcubeu deasupra primului, mai șters ce-i drept, dar oferind un spectacol rar. Rar pentru mine. A fost prima dată când am văzut curcubeu dublu, am înțeles că pe la noi prin țară este frecvent, însă eu nu l-am întâlnit. De altfel până acum vreo două luni când am văzut un curcubeu din mașină, încă din copilărie nu am mai văzut curcubee. Nu ne-am mai intersectat, nu ne-am mai întâlnit sau poate nu am avut eu ochi să le văd.

Natura este suprinzătoare în moduri în care doar natura poate fi. În moduri în care nu poate fi nici copiată, nici reprodusă. Din păcate trăim vieți prea alerte ca să mai avem timp să ne bucurăm de simplitate și să vedem frumos în jurul nostru. Să sper la un slow down este ireal. Să văd frumosul doar prin concedii este trist. Să îmi impun eu toate acestea este ca și cum aș fi împotriva curentului, să stau pe loc în mijlocul furtunii care mă împinge de la spate. Dar, mai încerc, nu mă las.

Slow down să fie!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Bărbații țării noastre – acești protectori ai copiilor și femeilor deopotrivă. Oare?

Aveam un titlu mult mai dur, dar cum mai punem și filtru ca să nu spunem cenzură, am schimbat macazul. Asta și ca să nu fiu blocată.

Azi este despre bărbați, ca de obicei îi excludem pe cei care nu se încadrează în această categorie, pentru că din fericire avem și foarte mulți bărbați competenți, maturi și care reprezintă cu succes această națiune. Nu că ar trebui ei să reprezinte ceva sau pe cineva, dar ați înțeles ideea, pentru că urmează să generalizez și măcar să facem lumină de la început.

Dar, avem și o altă categorie, una chiar foarte mare de bărbați pe care chiar nu știu unde să îi încadrez. Par adulți, dar se comportă ca niște puștani în dezvoltare prin care tropăie hormonii. Au fețe de oameni maturi, au joburi, mulți au familii și sunt chiar părinți, însă dezvoltarea lor emoțională este la nivel de clasa a șaptea.

Iată de la ce m-am luat:

Eram în tramvai lângă ușă, urma să cobor, urcasem ultima pentru că aveam de mers o stație. Lângă mine un cuplu de adolescenți. Un el și o ea cruzi și drăguți. Lui abia îi creștea ceva barbă, iar ea își ascundea acneea sub un strat generos de fond de ten. Da, era machiată, da era vopsită, da avea un top cu multă vedere la piele, însă toate acestea nu reușeau să ascundă faptul că era adolescentă. Minoră chiar, că tot fuse și încă nu se duse acel mesaj controversat. Adevărul este că în țara aceasta avem mai mulți buhnici decât ne-am fi dorit să fie. Însă ei sunt. Sunt peste tot.

Bun, după ce vatmanul m-a dat puțin cu capul de ușă luând două curbe strâmte cu viteză, a oprit la semafor alături de șoferii mașinilor care așteptau și ei să scape din înghesuiala cu tramvaiul. Lângă tramvai o dubă mai mică cu ceva bărbați înăuntru, maturi, foarte maturi. Nu arătau ca și când abia ar fi terminat liceul, ci mai degrabă ca și când ar fi împlinit deja vreo 40 de ani. Poate erau soți, poate chiar tați de fete, cine știe, îmi dau și eu cu presupusul. Ei și bărbații ăștia apți de a ne apăra țara și populația vulnerabilă în caz de conflicte armate au început să se exprime prin niște gesturi explicite, obscene către fata asta cu multă piele la vedere. Ea le-a făcut semn a lehamite din mână, apoi le-a arătat câte un deget mijlociu de la fiecare mână. El nu a văzut nimic pentru că era prea acaparat de telefonul mobil. Până la urmă mașina a cotit dreapta și fata a rămas ofticată să îl pună în temă și pe iubitul ei care era în alt univers.

Să fii bărbat la vârsta de mijloc și să ai atracție către copile în plină dezvoltare emoțională și fizică, este clar ca lumina zilei că faci o mare confuzie între realitate și pornografia virtuală.

Aceștia sunt bărbații de vază ai societății noastre? Cei cărora le curg balele după fete care încearcă să își ascundă sub fond de ten pielea afectată de acnee? Să fii atât de orb încât să nu îți dai seama că deși arată ca o femeie, este înaltă ca o femeie, poate și dezvoltată ca o femeie, este totuși o copilă?

Și iată încă un alt moment în care societatea aceasta ce pare atât de des mai mult bolnavă decât vie și întreagă, mă sperie. Mă sperie locul în care am ales să rămân să îmi cresc copilul. Mă sperie că în mileniul ăsta suntem atât de înapoiați, atât de îndoctrinați încât încă mai credem că victima unui viol este de vină pentru că a ațâțat bărbatul fie prin vestimentație, fie prin mai știu eu ce. Că el bărbatul, acest animal preistoric n-are filtre și nici discernământ.

M-a întristat tare scena aceasta petrecută la 2 pași de mine. M-am bucurat că fata a luat atitudine și nu s-a rezumat la a-și da ochii peste cap și a flutura din gene. Îmi place enorm că tinerele generații au curaj și nu se tem să lupte. M-aș bucura grozav să știu mai mulți părinți care fac diferența în educație. Și ce bine ar fi dacă acest mesaj ar ajunge și la sate unde realitatea este atât de diferită de ce trăim noi zi de zi.

Să creștem fete cu încredere în sine sănătoasă, să lucrăm la propria noastră stimă de sine pentru a da un exemplu prin comportament și nu prin vorbe. Să ne învățăm cu toții ce-s alea limite și mai ales ce sunt limitele sănătoase pentru noi și pentru cei din jur. Are șanse societatea să se schimbe, dar sper să nu fie nevoie să sacrificăm prea multe generații pentru această schimbare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Doar în filme am  mai văzut așa ceva.

Eram pe drum elen, urma să plătim o bucată de autostradă când de mașina noastră s-a lipit o altă mașină atunci când s-a ridicat bariera și a trecut odată cu noi, a virat rapid pe banda doi și dusă a fost. Totul s-a întâmplat atât de repede că abia am avut timp să realizăm ce a fost.

Mașina de care spun eu aici nu avea numere de înmatriculare și a trecut fără să plătească forțând bariera.

Câțiva km mai încolo când plăteam taxa pentru podul pe care aveam să îl traversăm, aceeași mașină albă, fără plăcuțe se lipise de o altă mașină, aceeași schemă.

Este genul de infracțiune pe care eu de regulă o văd în filme… în to fast to furious sau cine știe poate dacă s-ar fi făcut film după cartea lui Tibi Ușeriu.

Cum ajunge o mașină fără urmă de plăcuță să circule așa prin țări libere fără să vadă nimeni, fără nicio oprire, fără să se sesizeze nimeni?

Bine, noi aveam drumul nostru, nu am urmărit mașina aia, habar nu am ce destinație avea și dacă până la urmă a fost oprită și întrebat șoferul de sănătate sau acte. Întâmplarea a fost să ne intersectăm la două puncte de plată. Da, plată pentru ăștia de ne deplasăm corect.

Nu mă întreb ce a determinat șoferul să dea plăcuțele jos și nici dacă fugea de ceva sau de cineva, însă mă întreb dacă lumea în care trăim este sigură. Bineînțeles că se întâmplă nelegiuiri peste tot în lume, dar oare putem fi protejați eficient?

Rămâneți cu mine, vă mai povestesc de infractorii lumii.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Faceți-ne, asfaltați-ne, curățați-ne, dar nu ne deranjați vă rugăm.

De mai bine de o lună în bucățica de cartier în care locuiesc eu se muncește de zor.

Se pun flori, se aduc ghivece imense, se sparge asfaltul găurit și stricat, se pune strat nou și proaspăt, dar mai ales drept de asfalt. Este o forfotă continuu de la 7 dimineața și până spre seară. De undeva se aude aproape tot timpul un zgomot de spars betoane și bucăți de asfalt. Rar sunt pauze și acelea scurte. Când nu se aude picamer, se aude flex, când pare a fi liniște se aude o bormașină. Bine, bormașina este posibil să se audă de pe la vreun vecin, dar în vacarmul general deja nu mai contează.

Am mai zis eu că se schimbă fața cartierului, a zonei, a sectorului, și a lumii se poate schimba. Când ies din bloc încep să văd civilizația că până de curând vedeam doar gropi și urât. Bune și gropile totuși că sărea copilul în bălți când ploua. Văleu, acum unde mai sare!?

Aștept reabilitarea aceasta de aproape zece ani. Când m-am mutat în zonă nu era ciuruită rău, dar începea să fie, însă degradarea a fost cu siguranță foarte rapidă. Eu am lăsat disconfortul deoparte și m-am bucurat de evoluție. Știam că nu va fi disconfort la nesfârșit. Cam aproximativ două săptămâni au lucrat pe fiecare zonă mai mare și o săptămână pe cele mici.

De când au început lucrările acestea am văzut nemulțumirile în toate formele ei. De la praf, la zgomot. De la faptul că muncitorii stau la umbră, la faptul că nu respectă orele de liniște. oamenii vor progres, dar dacă ar fi posibil să îi ocolească ar fi minunat.

Nu vorbesc aici și acum despre faptul că în 2022 încă mă bucur de asfaltări în loc să discutăm despre proiecte mai îndrăznețe, poate o metodă de montare a panourilor fotovoltaice pe blocuri, ori ceva cu poluarea. Nu ne înscriem încă în acele țări civilizate care nu așteaptă zece ani pentru o asfaltare astfel încât să existe și discuții elevate pe lângă asfaltări, înțeleg asta. Bine totuși că începem de undeva.

Când se muncește inevitabil este și zgomot. N-ai cum să spargi beton sau asfalt silențios decât dacă poate pui un termopan deasupra lucrării și te asiguri că rămâne zgomotul acolo în fundal înfundat și nu iese la suprafață.

Întrebarea care mă macină pe mine este alta: cam cât de bolnavi suntem de nu reușim să vedem dincolo de interesul propriu? Cât de tare ne sunt întinși nervii de nu putem accepta o săptămână de disconfort pentru ani întregi de confort și bine? Preferăm praful și gropile numai să nu care cumva să ne deranjeze ceva, să nu ne tulbure existența noastră infimă.

Țara asta ne-o îmbolnăvi așa rău? Nu știu, dar clar ceva nu merge bine la cât de triști sunt oamenii. Am uitat să zâmbim, să ne bucurăm. Nimeni nu mai zâmbește când îți oferă un serviciu. Acum o săptămână la poștă m-au ajutat două angajate diferite. Era liber și am putut apela la ambele cu situații diferite și ambele au vrut să mă ajute, nu m-au expediat de la una la alta. Știți la poștă lucrează unii dintre cei mai triști, tracasați și uneori acri oameni. Femeile acelea acolo au contact cu oameni care sunt extraordinar de greu de gestionat, iar din aceștia sunt zeci pe zi. Una dintre doamnele care mi-au rezolvat mie treburile a terminat mai repede, la ghișeul la care eram a durat mai mult, a fost o procedură mai lungă, totul se scrie de mână. Încă. Atunci când am terminat am oprit special și la ghișeul celeilalte să îi mulțumesc pentru ajutor și să îi urez să aibă o zi ușoară. Nu vă puteți imagina uimirea de pe fața doamnei. Sunt convinsă că măcar pentru o perioadă din ziua aceea i-am schimbat în bine starea de spirit. Aprecierile aduc multă liniște. Dar nici asta nu știm să facem, nu știm să oferim ceva din noi celor care ne oferă servicii, ne enervăm ușor și catalogăm imediat, iar asta este ceva ce și eu fac chiar dacă muncesc să schimb. Suntem oameni dificili în țara asta cu bagaj greu de dus în spate. Poate ca de aia ne și place atât de mult să călătorim în străinătate să vedem cum la alții se poate și amabilitate și stat în ambuteiaje în trafic fără înjurături și să clătinăm triști din cap: la noi nu se vrea domnule!

În final voiam să vă spun că am stradă asfaltată, că parcarea nu mai este o groapă imensă, că florile din ghivecele mari sunt udate la timp. Ce să mai, mă lăudam, nu este nevoie să întrebați.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Aloo doamnaa, nu aveți voie la casa de marcat.

Când am fost astă iarnă la Milano, fiind frig și iarnă din aia ce dădea în primăvară, mi-a zis Oana că e musai să mănânc ciocolată caldă din aia groasă că nu îmi mai trebuie nimic pe lume. Mna, m-am speriat puțin inițial că voiam să îmi mai trebuie câte ceva pe lume, dar eu sunt om care ține cont de părerile celor din jur, ba sunt chiar foarte influențabilă. Păi nu m-am dus eu la italieni să caut ciocolată caldă care se mănâncă și nu se bea?

M-am dus

Am cautat. Și am și găsit.

Bineînțeles că după ce m-am scurs pe lângă o ceașca de ciocolată caldă, densă, mi-au aplaudat papilele gustative și gâtlejul a făcut mătănii întru recunoștință, au crescut standardele mai ceva ca ambrozia pe marginea drumului. Ce zeamă lungă aia de la magazin de acasă, eu din asta vreau să beau de acum. Sau să mănânc.

Tot Oana m-a scos din impas și m-a trimis la magazinele italienești de la noi din oraș că sigur au pentru că luase ea. Păi nu m-am dus eu? Vara pe 40 de grade de abia vedeam umbra, am mers să caut ciocolată caldă groasă? V-am zis că sunt influențabilă. Aveam și-un plan pentru ea, găsisem și cornuri cu fistic cum servisem eu când am luat copilu-meu de-o aripă să îi arăt frumusețe de gară din Milano. Ei aș, eu vânam ciocolata aia densă. Frumoasă și gara ce-i drept.

La magazin am recunoscut ceva produse de le văzusem și pe la italieni, nu prea am recunoscut prețurile, probabil pentru că leul are mai multe cifre, iar euro este mai amărât în inflația lui. M-am învârtit prin magazin, micuț ce-i drept. Doamnele serviabile, și-au oferit ajutorul, m-am lămurit că nu au ciocolata caldă pe care o caut eu. Apropo, dacă aveți în zonă magazin italienesc, cică Ciobar se numește ciocolata asta densă.

Dacă tot eram acolo, băutorul din mine a zis să arunc un ochi și pe la sticlele lor. Am avut ocazia ca în țara aceea a pizzei și a pastelor să degust niște vinuri care mi-au rămas pe retină întipărite. Seci, dar nu aspre și în tot cazul nu acre. Roze. Și uitându-mă eu pe la sticle, chioară cum îs simt nevoia să fiu mai aproape de sursă, de etichetă. Nu este o scuză, este o consecință a miopiei, am aflat și eu de la medicul oftalmolog că nu-s nebună că citesc cu cartea lipită de retină, cică-s doar chioară. Și cum admiram eu sticlele frumos aranjate, merg pe lângă raft până în capăt. Moment în care aud că doamna nu are voie după casa de marcat. M-am uitat și eu mirată care doamnă. Am văzut casa de marcat și pe mine între casă și raft. Eu eram doamna.

Eu doamna nu are voie paralel cu casa de marcat pentru că așa era poziționată, chiar în spatele casei nu aveam cum să fiu și nici de ce, dar când au dus raftul cu produse până-n fund la casa de marcat nu și-au pus problema că vine clientul să se uite.

Îmi ziceți ce vreți să vă arăt și vă arăt eu, mă lămurește casiera.

Ei asta chiar m-a amuzat. Adică eu cer așa vreo șase sticle cu vin, le inspectez cu ochiul meu miop, le întorc pe toate părțile, aprob din cap, spun mulțumesc și la final nu cumpăr nimic. Păi nu-mi pun ăia interdicție la intrare în magazinul italienesc?

Când puteau să lase omul să se uite la raft și să constate singur dacă are sau nu nevoie de ceva. Că de aia este autoservire acolo. Numa’ zic și eu.

Am plecat cum am venit de la magazin, pe aceeași căldură arzătoare, fără ciocolată caldă, că cine a mai pomenit ciocolată caldă la 40 de grade când ea e de găsit mai pe la iarnă. Na, prea multă influențare strică.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Asertivitatea față de client este ceva ce la noi în țară lipsește de prea multe ori.

Să ne lămurim din capul locului, eu nu-s un client mofturos, nu fac fițe și ca să fac o reclamație ar trebui să mă scoată ceva foarte tare din papucii mei. Nu merg la cazări de 5* în mare parte pentru că nu îmi permit, dar merg pe principiul că pentru un dormit nu-i musai să-mi zboare unicorni roz prin cameră. Și mai am un principiu de la care nu mai fac rabat după ce am trăit niște experiențe dezastruoase în România: oricât de puține stele ar fi la intrare, curățenia trebuie să existe.

Am călătorit în multe țări din Europa, am avut cazări diverse, de la un castel vechi în Germania transformat în hotel, la un hotel de 2* din Italia sau unul cu uși din gratii de aveam impresia că mă închid acolo pe veci. Peste tot a fost curat și peste tot am fost bine primiți. Oamenii au înțeles când au fost condiții speciale de drum, când ajungi la cazare în creierii nopții pentru că a întârziat avionul, nu au avut o problemă să ne cazeze cu amabilitate nici la 2 noaptea. Grecii ne așteaptă de fiecare dată să ne cazăm după ora chek-in-ului pentru că înțeleg că venim de la mulți km depărtare și că pe drum se poate întâmpla orice. În fond ține de umanitate să primești omul obosit să pună capul pe o pernă și nu să îi impui să respecte ora de cazare mai ales când nu depinde de el.

Ori poate am eu prea multe pretenții, deși am zis că nu-s om mofturos.

Am călătorit și în România în foarte multe locuri, am străbătut țara în lung și-n lat ca să o cunosc, să o știu, să o văd. Am fost întâmpinați cu zâmbetul pe buze, cu asertivitate, dar și cu multă ignoranță.

Am atât de multe povești din țară că aș putea umple o carte în două volume. Cam atât de ospitalieri suntem deși ne place să ne batem cu palma pe burtă și să ne considerăm ca atare.

Am mai zis eu pe aici că la una dintre cazări administratorii, ospătarii, ce or fi fost purtau o discuție despre noi, de față cu noi cum că bebelușul nostru avea să deranjeze pe cineva important de la Transelectrica. Ori cum o cazare nu a făcut nici minimum de efort de a ne reține să ne cazăm la ei când am întrebat unde putem mânca, au zis simplu nu știm și ne-au lăsat să plecăm pentru că doamna se întrerupsese dintr-o discuție la poarta pensiunii și părea deranjată de întrerupere. Și vorbim de o localitate săracă la poalele munților Aninei ce nu părea că abundă în turiști. Și multe altele. Bine, astea sunt povești și de acum zece ani, între timp lucrurile s-or mai fi schimbat. Sau nu?

La sfârșitul săptămânii trecute am dat o fugă la Iași, la fel unii cu treabă, alții cu distracția. Am ales să ne cazăm într-un complex de lângă oraș, la pădure, răcoare, cu parc de aventură, trambuline și alte elemente care să ne ofere distracție pentru ceva ore. Ne-am mai cazat aici ceva ani în urmă, într-adevăr condițiile de cazare la bungalow-uri s-au îmbunătățit, au făcut modificări care se văd și sunt binevenite. Însă la capitolul umanitate și asertivitate prea departe de pretențiile mele. E clar, am pretenții.

Pentru drumul acesta la Iași ne-am trezit toți cu noaptea-n cap când mijea de ziuă, am văzut răsăritul de pe drum. Nu vorbesc și de drum că atâtea aș avea de zis de nu m-aș mai opri vreo trei zile. Drumul lung până-n ălălalt capăt de țară, șantiere, lucrări, traversări de orașe, obositor, sigur. Copilul ca de obicei un erou al deplasărilor și în mașină și în avion, îmi depășește așteptările de fiecare dată. Speram să câștig măcar o oră la chek-in, nu s-a putut, am înțeles, m-a deranjat, normal, dar am acceptat, regulile lor până la urmă. Dar pentru că eram deranjată de acest aspect am refuzat să iau eu legătura cu administratorul, așa că soțul drăguț, galant, fermecător, a preluat această sarcină. Deși eu rămâneam la cazare, el pleca. Lucrurile trebuiau să fie simple, la ora 14 puteam merge liniștită spre căsuță, avea să fie descuiată, să găsesc cheia pe interior și să nu uit că nu se face cazarea mai devreme de ora 14. Am înțeles, cum să nu înțeleg eu, doar sunt om rezonabil chiar și atunci când văd bungalow-ul pregătit și gata de a fi folosit chiar cu două ore înainte de cazare, dar după cum ziceam, regulile lor, cine-s eu să-mi facă favoruri. Nici nu am insistat, doar îm întrebat, nu s-a putut, am lăsat așa.

La ora mai sus menționată, nu mai devreme, ci cu 5-10 minute mai târziu, mă înființez la căsuța care-mi revenea și stau în fața ei să o admir că era tare încuiată. După alte telefoane, și 15 minute mai târziu vine agale o doamnă, ușurel, fără grabă, mai inspectează ceva pe proprietate, se mai oprește să vadă cum merg lucrările de umbrire pentru terase, se mai uită în stânga, în dreapta și ajunge în final și la mine ca să constate următoarele: Numai soțul a sunat pentru a afla toate detaliile, dumneavoastră nu ați făcut nimic, nu vă lasă soțul deloc să vă descurcați și singură.

Acum, în ce lume, univers paralel sau nu, această remarcă are vreo legătură cu respectul față de client, cu asertivitatea și cu conștientizarea că afacerea ta merge doar și numai datorită clienților?

De atât de multe ori în țara asta am avut impresia că mi se face o favoare că sunt cazată, ori servită pe la vreo terasă, oameni deranjați de faptul că eu sunt acolo. Firește că știu că sunt nemulțumiți, nefericiți, prinși în capcana aceasta a locului pe care îl detestă, a faptului că nu sunt respectați. Toate se văd în atitudinea lor față de clienți, în fața  pe care o afișează atunci când interacționează cu clienții, în grimase și ochi dați peste cap. De aceea când mai cade puțin horeca nimeni nu empatizează cu oameni care rămân fără locuri de muncă, cu trai greu de pe o zi pe alta, e greu să oferi empatie când ți se pune pe masă o farfurie cu șnițel tras prin ură.

Din păcate nimeni în țara asta nu ne învață, nu ne spune că a fi uman și asertiv cu clientul, pacientul, elevul și orice altă categorie puteți insera aici, ține de a fi bun în ceea ce faci chiar dacă urăști ceea ce faci. Niciun client nu poartă vina pentru sentimentele tale și nu ar trebui pedepsit pentru ceea ce simți tu. Iar asta dragii și dragele mele este ceva ce eu am aflat extrem de târziu în viață și tare aș fi vrut să știu, să înțeleg și să conștientizez mult mai devreme.

Revenind la Iași, nu știu dacă doamna își ura jobul sau nu, nu părea genul acela de angajat (sau poate era afacere proprie), dar părea realmente acră și genul care nu știe că există și limite. Că genul de relație de cuplu pe care o am eu, mă privește pe mine, că nu mă aștept ca în banii de cazare să primesc și sfaturi maritale și că în general îți ții părerile pentru tine, mai ales atunci când urmează să livrezi venin.

Și cu asta dragilor și dragelor, devin mai selectivă cu cazările prin țară și momentan dacă pot evita o deplasare cu cazare, o voi face. Iar de mâncat la cârciumi nu se pune problema, că nu sunt fan și prestez rar, tare rar și sunt convinsă că horeca nu-mi simte mie lipsa.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Se sparge, se lucrează, se asfaltează.

De mai bine de o lună pe străzile din jurul blocului în care locuiesc se refac parcările și se asfaltează străzile afectate. Auzeam zgomotul în fiecare zi mă uitam cu jind la strada din fața blocului care are nevoie de reparații capitale, este găurită tare, inclusiv parcarea aferentă blocului. Aveam un crater atât de mare la intrarea în bloc încât devenise foarte greu să mai trecem pe acolo cu bicicleta, nu mai spun cu un căruț cu copil mic.

Acum ceva vreme am depus o sesizare in aplicația eSector6 și în scurt timp a fost acoperit acel crater mare. Atât. Apoi pauză. Multă pauză. Până acum.

S-a început din capătul blocului și se continuă până în punctul unde avem și noi mașina parcată. Este un eveniment pe care îl aștept de când m-am mutat în apartamentul acesta al etajului zece. Timp de toți acești zece ani strada și parcarea au suferit lucrări care au adus alte găuri sau șanțuri. Ba au săpat de au îngropat niște cabluri când lucrau la metrou, ba punctul termic care este chiar în fața blocului au săpat în nenumărate rânduri pentru a lucra la ceva țevi care se tot spărgeau, lucru care a dus la denivelări în parcare. A ajuns o zonă foarte afectată atât vizual, cât și greu de mers pe jos sau cu ceva mijloc de deplasare.

Se schimbă fața zonei în care locuiesc, iar lucrul acesta nu poate decât să mă bucure.

După ce se rezolvă, se asfaltează și se departajează parcarea, urmează să primim codurile pe care le vom lipi pe mașini astfel încât să existe o evidență clară a locului de parcare destinat cărei mașini. Din ce am citit se pare că este o situație care nemulțumește mai multe categorii de oameni. Cei care au mașina personală parcată pe undeva și folosesc locul de parcare pentru mașina de la firmă, cei care stau cu chirie și folosesc locul de parcare al proprietarului și cei care au mai mult de o mașină pe cap de proprietar (aici s-a găsit o rezolvare, proprietarul declară in aplicația de sector câte mașini are și care sunt acelea și le poate parca fără problemă pe unicul loc de parcare aferent). Toți au nemulțumiri pentru că nu vor mai putea folosi locul personal de parcare al lor sau al altora. Evidența va fi mult mai clară, iar verificarea se va face într-o aplicație scanându-se codul Qr lipit pe parbriz.

Nu știu dacă în acest punct și în urma situațiilor enunțate de către nemulțumiți vor exista modificări și se va permite parcarea pe locul personal și mașina de la firmă sau aceasta este varianta finală, probabil că vom vedea.

Până atunci, mă voi bucura de drumul lin și drept care se va ivi în urma asfaltării, aș vrea să vă spun că mă bucur și de zgomotul aferent lucrărilor, dar aș minți pentru că am fugit la răcoare și liniște.

Drumuri drepte să fie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.