De-ale toamnei de la început de vară

Deși pare greu de crezut a venit vara. Măcar calendaristic și tot a venit. Și chiar dacă circulă o groază de glume cum că este mai mult toamnă decât vară temperaturile nu sunt chiar cu minus încât să ne speriem atât de tare. Nu am simțit nevoia să îmi scot ghetele îmblănite, nici fularul ăla gros, nici geaca aia care îmi ajunge până la glezne. Nu am făcut degeaba introducerea aceasta despre frig și tremurici, ea se leagă de povestea de mai jos.

Eram aseară pe afară în fața blocului de vorbă cu cineva în timp ce copilul personal socializa cu alt copilaș în apropiere. Mai alergau, mai culegeau o frunză, mai discutau treburi importante și esențiale vârstei lor. Eu în mânecă scurtă, copilul așijderea, m-am asigurat dacă îi este frig și de regulă nu îi este. Știu și eu că preferă mai degrabă mai puține haine decât mai multe.

Observ la un moment dat că o doamnă cum altfel dacă nu în etate le spune ceva celor doi copii dintre care unul al meu. Mă reperează repede doamna și vine să mă atenționeze că este cazul să îi pun ceva pe umeri copilului că prea este dezbrăcat și este frig. Că ea doamna a văzut de sus de la geam că al meu copil este dezbrăcat și s-a gândit ea așa că poate este singur afară (4 ani) și a coborât să îi spună copilului să meargă la mama să îl îmbrace pe el copilul prost care nu știe când îi este frig și când nu. Am asigurat-o pe doamnă că este în regulă, nu sunt chiar mamă denaturată, poate doar par și i-am spus că noi obișnuim ca iarna să tăvălim copilul în zăpadă și să îl lăsăm să se călească. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu scot și o răutate. Mea culpa, dar nu, nu îmi pare rău deloc, atât sunt de sătulă de băgătorii de seamă.

Știu că al meu copil este veșnic cel mai dezbrăcat prin parcuri când e temperatura puțin sub 30 de grade afară și că este primul care începe să dea jos din haine pe măsură ce începe să se miște și că nu poartă căciulă in mai și iunie (nici măcar în februarie dacă nu are de ce) așa cum am văzut peste tot doar pentru că au scăzut puțin gradele din termometru, însă nici eu nu merg la nicio mamă care își îmbracă copilul ca pentru gerurile siberiene să îi spun că exagerează. De ce oare consideră oamenii ăștia că invers este acceptabil nu pot pricepe.

Mă distrează grozav ca să nu mă dispere când vin doamnele acestea în vârstă și spun că și ele sunt bunice și au nepoți și știu și ele cum stă treaba. Exact asta le și îndreptățește pe ele să își dea cu părerea pentru că au titulatură de bunică. Același lucru le îndreptățeau și când era copilul mic să pună mâna pe el pentru că erau bunice și era ca și cum își mângâiau propriul nepot și nu pe unul absolut necunoscut căruia îi invadau spațiul personal.

La noi este foarte împământenită treaba aceasta de cum știe mama nu știe nimeni pe lume. Copilul ăla mic și prost habar nu are el că lui îi este frig sau cald, el trebuie să stea îmbrăcat așa cum știe mama mai bine. Că doar nu degeaba mama mă ținea cu căciulă pe cap și ilic de lână în spate până în luna iunie inclusiv. Iar hainele erau ca scoase din mașina de spălat. Și toate astea doar ca eu să nu mai răcesc așa des cum răceam. Poate de aia răceam, numai zic și eu că nu sunt doctor.

Da, da trecând peste faptul că oamenii bătrâni sunt singuri, că se plictisesc, că doamna respectivă a vrut să facă o faptă bună reușind doar să fie intruzivă, că ideea de comunitate le prelungește viața, toate băgările astea în seamă fix degeaba țin tot de educație. N-aș putea să spun că îmi pare chiar atât de rău că nu mai există tribul care să crească un copil în condițiile în care oamenii sunt deranjanți, băgăcioși și sfătuitori din cale-afară. Pentru că ideea mea de comunitatea în tot cazul nu este cea în care trăim azi. Când eram eu copil măcar toți erau pe aceeași traiectorie, nu erau în comunitatea din care făceam eu parte vreunul care să fie altfel, în alt mod sau mai știu eu cum. Aveau toți fix aceeași viziune. Pe când acum, cum e unul care scoate capul din nisip și încearcă să se dezmeticească cum îi dăm la temelie. Ne băgăm peste el că știm noi mai bine că nu este ok ce face, îl judecăm, îl criticăm, ba chiar îl mai și bully puțin.

Închei și eu cu un sfat ne-cerut și ne-solicitat: nu vă mai îmbrăcați copiii ca și când ar urma să plece în Siberia!

Mi-a fost dor de înghețată!

A fost o vreme în viața aceasta în care căutam griji când nu le aveam la acel nivel și când consideram că trebuie să merg cu valul și să mă plâng de orice și cât mai vocal. Să fiu cea mai amărâtă, cea cu mai multe probleme, cea căreia i se întâmplă necazuri. Universul nu îmi era prieten deși dorea să îmi fie. Apoi a venit o vreme când am scuturat cojoacele acestea de pe mine și mi-am dorit drept prieten un univers întreg.

În această viață a mea care era puțin altfel și mai puțin mulțumitoare călătoream destul de mult. A fost o vreme de vreo zece ani în care an de an cel puțin o dată intram în Sibiu. Pe vremuri ca să ieși din țară pe la Arad treceai direct prin inima Sibiului. Cum să nu te oprești când practic te invita măcar cinci minute să respiri aerul din Piața Mare.

Îmi plăcea când tranzitam Sibiul noaptea. Era liniște și pustiu și în drumul nostru era un mic fast food deschis non stop unde vindeau cel mai mare șnițel pe care l-am văzut eu în interiorul unei chifle. Și era bun cum nu mai mâncasem până atunci. Nici șnițelul de la mama de acasă nu era așa bun ca acela. Între timp bodega aceea se numește altfel, nu știu dacă mai este deschisă non stop și nici nu mai am motive să tranzitez Sibiul atât de mult.

Însă cel și cel mai mult mi-a fost dor de înghețata din Sibiu. Am descoperit-o în centrul vechi acum mai bine de zece ani. Acea înghețată la dozator în cornet crocant din napolitană. Era înghețată și în București la dozator, însă rar era gustoasă. Și în afară de combinația vanilie-ciocolată altceva nu prea gustau papilele mele. Pe când în Sibiu am descoperit o gamă largă și variată de arome și culori. Eu sunt mai mult genul vanilie dacă nu se poate cu fructe și în ultimă instanță ciocolată. În Sibiu am avut ocazia să gust și să testez diferite arome de la mere verzi la frăguțe, de la fructe de pădure la zmeură. Înghețata sățioasă, cremoasă, aromată și rece. Cu dorul acesta pe limbă am mers recent într-o vizită scurtă până în Sibiu. Mizam pe căldura de afară ca să fiu sigură că găsesc dozatoarele cu înghețată în Piața Mare. Mere verzi și frăguțe a fost combinația câștigătoare. A fost suficient de rece cât să nu curgă în șiroaie pe cornet de cât de cald era afară. A fost suficient de răcoritoare încât să îmi amintească de înghețata pe care o mâncam aproape zilnic acum mai bine de zece ani în Sibiu pe vremea când era capitală cultural-europeană.

Chiar mă gândeam că dacă aș fi eu responsabilă de promovarea unui oraș cu înghețata aș începe. M-aș asigura că la mine în oraș sunt cele mai bune sortimente de înghețată din lume, cele mai diversificate, cele mai colorate, cele mai cremoase și aș face din localitate orașul înghețatei în orice anotimp. Vara să se topească de la căldură iar iarna să o vând caldă în pahare biodegradabile.

înghețată cu mere verzi și frăguțe

Vai, dar cum de v-ați gândit să mai faceți și gemeni când aveați deja un copil?

Mai acum ceva vreme al meu copil se împrietenise cu un alt copil și se jucau împreună. Când doi copii se joacă se mai întâmplă ca aparținătorii să se bage în seamă. În cazul celuilalt copil aparținătoarea era o domnișoară drăguță, frumoasă, elegantă, înaltă și subțirică, evident și tânără, adică mai tot ce nu sunt eu.

Domnișora aceasta tânără legăna ocazional un căruț cu gemeni. M-a lămurit destul de repede că nu este mama celor trei copii. Nu conta, părea așa odihnită și freș, exact tot ce nu eram eu. Tot repede mi-a zis și cam  cum stă treaba cu persoanele în etate din zonă, cum o opresc pe stradă sau în parc să se minuneze vocal de faptul care are 3 copilași, că pare prea tânără pentru a fi mamă, că o întreabă ce vârstă are și de ce a făcut atâția copii.

Da, la noi în cartier este treaba tuturor pensionarilor ce faci, cum faci, cât faci. E în regulă să vă fi plictisit de subiectul acesta, însă ce să fac dacă mereu apar pensionari noi sau situații pe măsură.

La modul general vârstinicii suferă foarte tare de atenție. De lipsa ei. De lispa comunității pentru că nu au cu cine și nu știu să socializeze pentru că se autoizolează trăind cu convingerea că este treaba celorlalți să îi bage în seamă. Mulți pun această presiune pe umerii copiilor. I-au făcut, crescut, nu au știut să fie părinți buni și nici nu și-au dat seama că se poate și mai bine, însă acum că sunt bătrâni și au nevoie de socializare să îi distreze copiii pe care i-au făcut mari.

O altă componentă comună la oamenii aceștia este agresivitatea. Sunt foarte repeziți, le sare țandăra repede și efectiv latră atunci când deschid gura pentru că toată comunicarea se construiește în jurul criticii.

Acum ceva vreme într-un loc de joacă o doamnă în etate trecea pe acolo și în drumul ei a observat copilul meu care sărea în trambulina de la nivelul solului și s-a grăbit cu o apostrofare spunându-i pe un ton destul de dur să nu mai sară că își tasează coloana, nervul, vertebrele, orice se poate tasa prin săritura în trambulină. Mai lipsea doar un scuturat de umeri și celebrul ai înțeles, zi mă ai înțeles? Și tabloul era complet. Nu știu, încă nu am găsit soluția potrivită care i-ar putea ține pe oamenii aceștia ancorați în propriile vieți și nu în ale altora. Nici nu cred că dacă ar găsi comunitatea o soluție de serate, cercuri și alte oportunități de socializare sau umplere a timpului mult prea liber, toți și-ar dori să adere la un astfel de program. Uitându-mă la vârstnicii din ograda proprie aș putea să spun cu certitudine că absolut niciunul nu și-ar dori să se integreze într-o comunitate organizată.

Pentru că deși televizoarele mai dau știri din acelea cu titlu bombastic și ton alarmist cum că ne abandonăm bătrânii și ei nu se descurcă singuri și izolați, în realitate mai mereu a fost așa. Și acum ca și în alte vremuri au fost copii care au rămas în casa părintească și alțtii care au plecat în orașe îndepărtate. Acum pleacă din țară mulți, însă tot greu ajungeau acasă și atunci ca și acum. Eu nu văd așa mari diferențe, cum nu văd că este în regulă să ai pretenția că ai făcut un copil acesta să ți se dedice. Dar cei care nu au avut copii? Cine este responsabil pentru ei? Că în cazul acestora nu mai avem știri alarmiste, doar în cazul celorlalți.

Modul în care ne tratăm bătrânii țării ține de educație, exact cum de educație ține și cum ne tratăm copiii. Și tot de educație ține și modul în care aceștia ne tratează la rândul lor. Iar noi ca țară la capitolul educație am eșuat lamentabil.

Nu am o concluzie. Subiectul rămâne în continuare deschis pentru că eu o să mai scriu despre el. Vorba aceea, cine nu are un bătrân, să se mute în sectorul șase.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

În sectorul șase am mutat maidanul în curtea școlii.

V-am zis că o să tot spun pe aici cum evoluează lucrurile în sectorul în care mă învârt de zece ani. Am zis și că nu mai spun că încă suspin după sectorul pe care l-am lăsat în urmă acum zece ani, dar poate după mandatul primarului Ciucu voi da drept exemplu doar sectorul șase. Cine știe, posibil, posibil.

O să vă spun imediat ce îmbunătățiri au fost aduse sectorului, însă înainte de acest lucru țin să menționez că nu aduc vreo laudă gratuită edilului, ci doar apreciez implicarea pe care o are și dorința de a aduce plus valoare sectorului pe care îl gospodărește. Recunosc că este primul primar pe a cărui activitate o urmăresc îndeaproape, nu știu ceilalți ce și cum au comunicat, pe vremea lor nu aveam FB, iar acum în continuare nu îl am pe telefon, însă intru ocazional pe pagina de FB a edilului și citesc ce publică sau ce mai comentează oamenii în funcție de cât mă interesează subiectul.

În iarnă nu am apreciat decizia de nu monta beculețe în sectorul șase pentru că mi se părea că și așa era o atmosferă apăsătoare din cauza pandemiei, nici vizual nu ne-am bucurat de sărbători, dacă altfel nu prea aveam cum oricum. Între timp, primarul a mișcat lucruri, am mai scris eu pe aici de una alta, iar acum a dat în folosință publicului larg terenurile de sport din curțile școlilor, după terminarea orelor de curs.

Este salutară această decizie, cu toate că sunt convinsă că paznicii școlilor nu sunt fericiți, probabil nici directorii. Tereneurile de sport din școli face parte din categoria spațiilor verzi îngrădite din fața blocurilor: ale noastre și nu le dăm nimănui chiar dacă stau nefolosite.

Sunt convinsă că ați auzit de nenumărate ori că pe vremea noastră mergeau copiii și băteau mingea pe maidan. Maidan, acum ia-l de unde nu-i că nu prea mai e. Mă rog, este, dar plin cu blocuri și străduțe înguste că de multe ori te și miri că poate încăpea o mașină pe acolo.

Așa că ăștia micii care au crescut și care totuși își doreau să hălăduiască cu mingea la picior în ritm alert s-au mutat în locurile de joacă printre leagăne și bebeluși. Acum însă nu mai avem scuze și nici motive, de acum mai avem doar nesimțire. Aici în sectorul șase avem foarte multe școli care au terenuri mari de sport, avem parcul mare de la Moghioroș care are terenuri amenajate pentru basket, volei, tenis si cred că și fotbal(asta nu sunt sigură), sunt parcuri mai mici cum este cel de lângă școala Sf Andrei care are amenajat un mic teren de fotbal, iar acum sunt la liber și disponibile și terenurile școlilor. Nu mai sunt motive să se mai joace fotbal în locurile de joacă și nici scuza că nu mai au și ei maidan cum aveam noi. Sunt soluții. Mă bucur că s-a gândit cineva la această idee pe care eu o am în cap de multă vreme. De câte ori treceam pe lângă o școală cu lacătul pus mă gândeam de ce naiba stă pustiu și neaccesibil terenul mare din curtea școlii. Ar fi o soluție utilă și bună de preluat și de către alți edili.

Atât pentru astăzi de pe frontul sectorului șase. Vă țin în priză cu noutățile de impact asupra mea. Să aveți un final de săptămână cu soare și bronz pe față. Transmisiune încheiată.

Sursa foto: facebook

Ce se ascunde sub mască?

Știți oamenii care vorbesc singuri pe stradă și care nu mai repezintă de multă vreme doar categoria celor vârstnici?

Oamenii care bombăne sau au conversații virulente cu ei înșiși?

 Ei bine, acum poartă mască. De nici nu mai știi de unde se aude zumzetul. Și știu, îmi dau seama că omul ăla vorbește cu el ca să nu zic singur, doar că acum îmi ia mai mult să îl și identific. Dacă nu se ceartă el cu el și e mai pe pace așa nici nu se mișcă masca prea mult și pare așa că doar respiră mai aproape de apoplexie.

Ce și-or spune oamenii ăștia cu voce tare atât de urgent că nu mai suportă amânare? Unii se încruntă, alții gesticulează, par că trăiesc în poveștile pe care i le mai citesc eu copilului.

De regulă oamenii ăștia nu vorbesc frumos când au conversații cu ei, nici nu dezbat evoluția umană la umbra sinelui guraliv, nici măcar formarea lumii nu îi interesează. De regulă sunt virulenți. Fie se ceartă pe ei cu voce tare pentru ceva ce au făcut greșit sau nu au făcut, fie ceartă pe altcineva căruia nu au curaj să îi spună în față ce gândesc sau ce i-a deranjat, așa că mai bine ii ceartă în autobuz când mai sunt 30 de oameni pe lângă ei.

Unii șușotesc în barbă și doar mormăie, alții sunt agresivi verbal, înjură, vorbesc tare, sunt în lumea lor în care totul este doar o ceartă cu vocea ridicată.

Sunt atentă la ei pentru că sunt mulți, foarte mulți în această categorie și bănănăie prin mijloacele de transport în comun, dau reprezentații sonore în spații publice. Înainte erau mulți bătrâni, foarte bătrâni, acum în schimb sunt și oameni pe care nu i-aș încadra chiar la categoria bătrâni, unii cred că încă mai sunt activi în câmpul muncii. Sau cel puțin așa par.

Trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

– Alo! Bună ziua de la Poliția Comunitară

Dimineața noastră a început în forță și cu punctualitate din partea autorităților care au pornit de ceva vreme un amplu proces de curățare și spălare în sectorul 6. Astăzi nu sunt cârcotașă, nu voi menționa nimic negativ ca să subminez exemplul pozitiv. Astăzi este doar despre foarte bine că se întâmplă.

Așa se face că la ora 8 dimineața suna telefonul și la capătul undei s-a pezentat un domn polițist de la Poliția Comunitară care ruga a muta mașina pentru a se putea curăța și spăla zona. Se pare că mașinile primiseră informarea în parbriz cu o seară înainte, cu ora de începere 8 dimineața, însă mașina noastră nu era în parcare atunci, așa că la exact ora 8 un agent ne-a telefonat. Până la ora 9 au reușit să urnească aproape toate mașinile din parcare, unele au rămas pe loc.

Când spațiul a rămas gol s-a trecut la măturare, strângere de gunoi, spălare și înspumare a zonei. Lucru care m-a bucurat enorm pentru că în spatele locului nostru de parcare este un wc public pentru câini. Atât pentru cei liberi, cât și pentru cei în lesă că nu mai curăță nimeni după cei din urmă când aceștia își găsesc drept punct de evacuare un munte de caca. Sper ca această spălare să schimbe mirosul din zonă.

Alt aspect care m-a bucurat a fost exact curățenia în sine. În zona noastră trec frecvent lucrătorii de la ADP să măture și să strângă gunoiul, însă este o muncă superficială care nu are menirea de a lăsa în urmă o zonă mai curată decât înainte să se apuce de treabă.

De altfel în zona în care locuiesc am văzut spații verzi îngrijite și curățate de gunoi, chiar dacă sunt în continuare îngrădite. Oricum, la cum suntem noi oamenii, unde șoferii claxonează pietonii pe trotuar ca să le facă loc și coșul de gunoi este spațiul public, aș zice că gardurile alea pun o barieră. Nici nu știu dacă mai e cazul sau nu să te pui cu românul și să încerci cu orice preț să îl educi.

Dimineața mea a început bine în zumzăit de mașini muncitoare, de hârșâit de lopeți, de huruit de mașinuță măturătoare. Apoi ochii mi s-au umplut cu imaginea parcării pline de spumă și de un sentiment de curat ca atunci când cureți tot în casă și miroase a proaspăt.

De altfel, de pe pagina FB a primarului sectorului 6, domnul Ciprian Ciucu am aflat că se pregătește o cale de acces pietonala la intersecția de la Lujerului, pe sub bd. Iuliu Maniu, cu acces în Cora si spre Plaza Romania pentru a mai elimina din timpul petrecut în trafic, la semafoare. În acest sens vom amenaja si face lucrări un pasajul CFR deja existent (text preluat de pe pagina de FB mai sus menționată).

„Poți să te gândești la ceva frumos ca să treacă timpul mai repede”

Am mai scris eu pe aici că sunt un adevărat star al cartierului. Sigur nu va mai dura mult până voi începe să împart autografe în toate direcțiile când fanii pensionari mă vor asalta cu frenezie. Da, evident, la bătrâni am eu succes, credeam că este limpede ca apa de izvor.

Eram cu copilul în autobuz pe timp de înserare. Copilul vădise o curiozitate din punct de vedere al traficului urban pe care o lămurisem din trei cuvinte, că la câte explicații ofer zilnic și la câte întrebări răspund, ăia de se ocupă de interogatorii sunt pistol cu apă. Da, sunt expertă în a răspunde la secundă. yyeey. Moment în care doamna din proximitate se simte datoare să ajute copilul să treacă peste disconfortul așteptării de a ajunge la destinație. Nu că ar fi avut ‘mneai de unde să știe cât stăm noi în autobuz sau dacă este sau nu copilul plictisit, că nu întrebase. M-am gândit că primește și previziuni astrale cu cuponul de pensie și am lăsat-o așa.

Se întoarce spre copil și îi spune că dacă vrea să treacă timpul mai repede și să nu se plictisească să se gândească la ceva frumos. Moment în care devenisem extrem de atentă și de curioasă să știu ce gând frumos aș putea împrumuta și eu în caz de plictiseală. Nu a trebuit să aștept prea mult pentru că a venit continuarea cu promptitudine de chirurg cu bisturiul în mână, nu din acela care te nivelează involuntar: ai putea să te gândești la o poveste (aha, hai că a început bine, mi-am zis) cum ar fi punguța cu doi bani sau capra cu trei iezi (și a dat-o de gard cu o viteză mai ceva decât cea pe care o avea atunci autobzuul în care ne aflam noi).

Da, da, știu,vârsta, alte vremuri, atât a prins, nu este la curent cu noutățile. Dar, cine a pus-o să deschidă gura?

Capra cu trei iezi este o poveste frumoasă? O fi! Însă nu văd nimic frumos să îți amintești în caz de plictiseală exact când vine lupul și mănâncă iezii, sau cum dă dovadă de viclenie pentru a i se deschide ușa, sau cum mama capră uneltește un plan de răzbunare spre pedepsirea lupului. Ori chiar cum iedul rămas în viață este prezent în cadrul tuturor atrocităților și rămâne teafăr la căpuț fără pastile și fără psiholog. Mai frumos de atât ar fi putut concura doar ca femeia să se apuce chiar ea să îi povestească întocmai întâmplările cu pricina.

Este un astfel de basm potrivit copiilor? Părerea mea strict personală: este. Nu citim doar despre roz, floricele și frumos pentru că întâmplător basmele pregătesc copilul pentru viață și uneori viața mai dă și lămâi și e nevoie să înveți sau măcar să afli că ai posibilitatea să faci limonadă. Însă nu consider că toate basmele sunt potrivite de la vârste fragede. Undeva cam după vârsta de cinci ani copiii pot începe să fie pregătiți pentru basme. Iar pentru cele care par agresive chiar mai târziu, șase, șapte ani.

În continuare sunt de părere că intruziunea face mai mult rău decât bine și că este necesar să învățăm să stăm fiecare pe scaunul propriu.

Cam atât. Merg să îmi pregătesc pixul și carnețelul că cine știe…

man and woman walking on gray concrete bench
Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

Cu și despre metroul din Drumul Taberei

Am blamat, bagatelizat atât de mult metroul ăsta din Drumul Taberei că nu pot să îl las așa în negura ceței ca și când nu ar fi existat tot disconfortul timp de un deceniu cel puțin. Spun cel puțin pentru că disconfortul nu a dispărut doar pentru că i-au dat drumul, lucrări de suprafață care perturbă traficul încă mai sunt.

Anul acesta se împlinesc zece ani de când am pus pentru prima oară piciorul în acest cartier. Și se pare că am uitat să îl mai iau dacă îmi petrec timpul pe aici de zece ani. Mi-a plăcut că erau trotuare late și multă verdeață, copaci înalți. Aveam să aflu că erau și mulți plopi care dădeau petrecere primăvara prin aer, dar detalii.

Pe la început de vară în 2011 au început să delimiteze spațiile unde aveau să înceapă lucrările. Moment în care trotuarele acelea late au dispărut ca prin magie. În locul lor le-a revenit pietonilor o alee îngustă pe carosabil. Alee care a suferit în aproape 10 ani multe modificări. La început nu era delimitată cu nicio bandă și pietonii le dădeau prioritate șoferilor care iau condusul defensiv pe post de glumă. În timp au pus și o bandă, apoi un perete din plasă, ca în final să mai îngusteze aleea aceea prin unele locuri. Nu puteau trece două persoane una pe langa cealaltă decât dacă se așteptau în zonele care scăpaseră cu mai mult spațiu sau dacă se întindeau puțin spre carosabil. La un moment dat m-am intersactat pe culoarul acela de trecere eu cu căruțul și angajații de la salubritate cu tomperonul. Au lăsat oamenii tomberonul, au luat căruțul de o parte pe sus, peste tomberon și eu cu mâinile în aer ca să putem trece unii de alții.

De mult zgomot și mult  praf nu spun nimic pentru că disconfortul există oriunde se fac lucrări, dar probabil că nu oriunde durează un deceniu să sapi, să forezi și să dai în folosință nouă stații cu destinația metrou.

Ei bine, după ce ani de zile lucrările la metroul din Drumul Taberei au oferit material comic pentru stand up, au făcut să curgă râuri de bancuri, și au au umplut până la refuz de indignare locuitorii din cartierul bucureștean devenit mult prea celebru pentru condiția-i modestă în care se scaldă, anul trecut cu mari surle și multe trâmbițe i-au dat drumul pe circuit.

Pentru că multă vreme izolare în altă localitate, pentru că pandemia nu m-a transformat într-o persoană curajaoasă și nu mi-am dorit să testez nici metrou nici mijloace de suprafață destinate transportului în comun, am amânat pe cât posibil aventura cu metroul. Dar, atât. Am pus stop săptămâna trecută când am zis că este momentul să îi dau cezarului orice i-ar aprține.

Am ales o oră pe care am considerat-o eu ca nefiind cu buluceală și am mizat și pe faptul că nu este chiar o rută extrem de solicitată. Și s-a întâmplat minunea. Nu, nu s-au pogorât trei îngeri. Nici nu am aflat că sunt însărcinată. Dar, am coborât treaptă cu treaptă și am intrat la metrou. La casa de bilete am găsit un vânzător tânăr și extrem de vesel. M-am tot gândit dacă a consumat ceva interzis încă de dimineață că în țara aceasta a supărării și a fețelor mohorâte deja este dubios ca cineva să fie amabil, vesel, să zâmbească. Da, deși pare groaznic de crezut, omul acela a zâmbit.

Acum pentru că nu toată lumea are norocul pe care îl am eu de a locui în acest cartier la botul metroului încă nou și proaspăt, vorba poetului, o să vă spun eu cum stă treaba. Stă bine, vă puteți liniști. Totul este curat, nou și proaspăt cum ziceam, lume puțină.

Mă ajută? În momentul acesta nu chiar. Este într-adevăr destul de ocolit și este destul de greu să te compari orice ai fi cu tramvaiul 41. Chiar dacă este foarte aglomerat, este rapid și circulă la distanțe mici de timp. Ai șanse mai mari să ajungi mai repede la Crângași cu 41 chiar dacă mai schimbi un autobuz sau troleu, decât cu metroul. Doar că metroul sper să nu ajungă la fel de înghesuit ca tramvaiul.

Izolarea m-a ținut departe de cartier, însă acum îmi iau revanșa.

Am stat izolată atâta timp și implicit departe de lume, dar mai ales departe de lumea dezlănțuită a cartierului. Practic m-am retras în bula mea lucru care mi-a dat impresia că trăiesc într-o lume civilizată, calmă, cu bun simț, cu respect față de cel de lângă tine. De la înălțimea apartamentului în care locuiesc se mai auzea doar decibelul rătăcit de la câte un vecin care încurca apartamentul cu clubul. Se mai întâmplă și confuzii. Am auzit că de la pandemia asta ni se trag acum toate ponoasele.

Am ieșit din casă de ceva vreme, chiar dacă nu eram in cea mai bună formă a mea, am cam tras de mine pentru că era necesar. Și mi-am dat seama că mi-a fost dor de cartier. De aerul ăsta mohorât și trist. De toți rahații împrăștiați pe peste tot de la ploaia aceasta de iarnă care mă induce în eroare că nu mai știu dacă este iarnă, toamnă, primăvară, așa cum mă induce în eroare trotuarul care pare sigur, dar pe care nu am pe unde să calc. Ba mașini, ba rahați, ba gunoaie. Cum să nu îți placă așa ceva? Aproape că nu îi înțeleg pe cei care s-au retras la case și mai ales la țară pe lângă Capitală. Cum să nu îți placă la bloc? Cum să vrei să pleci dintr-un cartier atât de divers și de ofertant în ale comediei, exagerării, ridicolului și băgatului în seamă.  Am mai zis eu pe aici că în al meu cartier oamenii sunt campioni la băgatul în seamă.

Acum ceva vreme când era afară o căldură de aproape te pregăteai să faci plajă și nu să pui cinci cojoace pe tine, al meu copil era în programul de primăvară. Un adevărat afront în acest cartier. Nu avea căciulă pe cap, nici mănuși în mâini și mai avea și geaca descheiată. Traversând pe trecerea de pieton ca niște persoane civilizate unde ne înscriem cu succes, aud o voce care strigă insistent în urma mea să îi pun copilului căciula pe cap că se îmbolnăvește și este grav ce am făcut eu. N-am apucat să termin traversarea că doamna în cauză mă ajunge din urmă și își continuă tirada. I-am spus civilizat să își vadă de treburile proprii că ale mele sunt treaba mea. Iată că pe oamenii ăștia băgăcioși nici apocalipsa lui George Bonea nu le schimbă năravurile.

În altă zi când mă întorceam din parc se auzea în atmosferă o doamnă care țipa și certa pe cineva. Mă gândeam că cine știe ce mamă și-a ieșit din pepeni și a cedat impulsului de moment și a început să zbiere la un copil mic ce își ține capul plecat în timp ce îl ține de mână ca să nu aibă scăpare, dar mintea mea ilustră a fost înșelată. Zbieretele erau într-adevăr de la o doamnă însă nu erau îndreptate către un copil, ci către un câine. Doamna îl ținea de lesă și îl întreba tare ca să audă și câinele că este lucru știut că au probleme cu auzul, de ce avea un anume comportament neacceptat. Câinele se uita la ea și dădea voios din coadă semn că este profund afectat de comportamentul stăpânei lui.

La poștă! Ah, cum să uit eu de poștă? Acest loc aproape magic unde se întâmplă minuni zi de zi. Asta ca să rămân în registrul boem și să nu îmi scape circ. Înainte de pandemie când intrai în poștă practic te atașai de grupul deja format acolo de aveai impresia că sunt lipiți între ei așa de înghesuiți erau. Acum de când cu pandemia poșta este aerisită, sunt oameni doar la ghișee, coada este semidistanțată afară fie ploaie fie vânt. La recenta vizită la poștă – aș fi vrut să spun ultima vizită, dar nu are rost să mă mint – erau acolo doi oameni în etate (cum altfel) cu aceeași problemă: așteptau niște bani care nu ajunseseră și asta era clar din vina angajatului poștei pentru că nu voia să le dea banii. Nu știu exact cât a înercat să îi lămurească, cât le-a explicat sau câtă răbdare a avut (de parcă oamenii ăia au avut vreodată răbdare), cert este că eu am ajuns în momentul în care strigătele erau înălțătoare. Doar este lucru știut că la noi până nu urli puțin la cel din fața ta nu ești cineva. Până am plecat eu nu se rezolvase nimic, iar replica angajatei a fost de un real profesionalism: nu am banii, ce vreți acum, să îmi dați și două palme?

Vă rog nu vă îngrămădiți să vă mutați în cartierul în care locuiesc eu că suntem și așa prea mulți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Ce poate fi mai liniștitor decât o bormașină în perete ziua în timpul de liniște mai ales acum când mulți lucrează de acasă sau sunt acasă pur și simplu?

Că bormașina este subiect de discuție pe internet de atâta vreme că nici măcar nu mai este o glumă și nu mai râde nimeni, este lucru știut. Că oamenii mai au și ei nevoie să facă una alta prin casă și asta este adevărat. Dar să te apuci de găuri ziua fix în timpul acela de liniște în care copiii mici dorm, bătrânii picotează, bolnavii își smulg părul din cap, iar cei care lucrează de acasă abia își aud gândurile dacă au noroc și s-a încheiat școala virtuală, tot cred că ține de bun simț. Ceva ce la poporul nostru de regulă este găurit odată cu gaura din perete. Și tot cu bormașina.

E o zi din aceea în care atunci când deschizi ochii dimineața constați că nu se aude niciun zgomot de la niciun vecin. E clar, a început bine. În sfârșit o zi în care într-un bloc cu zece etaje nimeni nu are nimic de făcut. Până și vecinii mei care umpluseră tot etajul cu mobilă au mai aerisit spațiul. Acum chiar e lejer, au mai ramas doar un pat și un dulăpior. Parfum față din vară când ridicam tricicleta deasupra capului ca să pot ajunge la lift.

Este ziua aceea pe care o începi bine, cu gânduri pașnice, nu mai urli la copil pe motiv că trebuie să acoperi zgomotul de fundal, nici parchetul nu mai tremură sub trepidațiile de zgomot. Ajungi până la prânz pe care reușești să îl servești în liniște. Până când de nicăieri, neanunțat, neștiut, nevăzut, se aude el. inconfundabilul zgomot de bormașină. Când ceasul arată ora 14. La bloc perioada de liniște de pe timpul zilei începe de la ora 14 și se încheie la ora 17. Adică toată ziua n-ai făcut nimic, ai văzut că s-a făcut 2 sau 3 și hop gaura în perete. O gaură scurtă durează rezonabil 10-15 minute, dar o gaură lungă durează și o oră.

Nu zice nimeni că în perioada aceasta de liniște e musai să stai momâi și să te uiți pe pereți, însă sunt convinsă că sunt atâtea lucruri ce pot fi făcute și dacă amâni gaura aia în perete. Treaba aia cu era urgent și doar acum se putea, eu nu o cred. La noi totul este urgent că doar noi toți operăm pe creier. De acasă.

Spor la liniște.

a man restoring the buliding
Photo by Aleksey on Pexels.com