S-a redeschis sezonul jignirilor și al injuriilor în fața blocului.

Același spectacol an de an.

De când vine căldura și până când începe frigul se întâmplă acest pelerinaj bizar în fata blocului. Este un petic de ciment păstrat de la un fost parc transformat în parcare. A rămas cu 3 bănci zdrențuite și ceva umbră de la copacii plantați de câțiva ani. Seară de seară acolo își dau întâlnire mai mulți oameni din diferite blocuri din apropiere. Vin copii, părinții lor, oameni care vor să socializeze. Se consumă alcool și uneori se întrevede covorul persan din coji de semințe. Este un fel de terasă rurală cu iz de capitală.

Cu cât intrăm mai adânc în vară cu atât stingerea se dă mai târziu. În zilele glorioase chiar pe la 1-2 noaptea. Copii se zbenguie, țipă, zbiară, ce face orice copil normal și cu un plus de oboseală. Părinții lor asemenea: urlă, țipă zbiară la copii care urlă, țipă, zbiară.

Ce mă fascinează de fapt este repertoriul cu care părinții aceștia își alintă, alină sau conving proprii urmași. Au o întreagă gamă care evoluează de la săptămână la săptămână. Până anul viitor deja nu voi mai ști ce se poartă în materie de jigniri. Prostule este atât de lăsat în urmă.

Amenințările de genul te las afară, dormi pe bancă, te încui afară, nu mai ieși din casă, nu mai intri în casă, nu mai impresionează pe nimeni. Nici măcar pe Gigel care dă ignore cu măiestrie la zbieretele maică-sii în încercarea de a-l convinge să fie ascultător.

De ar fi protecția copilului în fața blocului în care locuiesc eu, probabil toate acele familii ar intra în consultanță și ar fi luați în evidență. Îmi este greu să cred că un te rup cu bătaia nu lasă niciun fel de urmări fizice. De fapt dacă stau să analizez foarte atent comportamentul de afară, observ în jur mai multă agresivitate decât îmi închipuiam că mai există. Bătaia încă este ruptă din rai. În cazul nostru din raiul de la bloc.

Și principalele noastre griji sunt wc-ul din fundul curții sau apa caldă lipsă dintr-o capitală de țară când principala problemă rămâne educația. Apă caldă mai rezolvi cu un boiler, mai încălzești pe aragaz, dar educația nu o poți regla din boiler. Nu spun acum că trăim civilizat și minunat cu lipsuri, doar că unele lipsuri pălesc în fața altora care devin copleșitoare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când cred că viitorul nostru s-a pierdut prin lipsa educației și prin lipsa bunului simț, se întâmplă ceva care îmi dă speranță.

Eram aseară în tramvai într-o căldură de îmi țiuiau urechile și șiroia cascada prin cârlionții mei. Aveam impresia că mă aflu în cuptor cu Harap-Alb, dar lipsea Gerilă. Mă rog, o fi fost și el în pauză, ați prins ideea.

În spatele meu un grupuleț de 4 tineri de școală generală, unul dintre ei mai înalt decât mine și fâșneț tare. Era spiritual, glumeț și relaxat fără să pară insolent. În scurt timp își zăresc un profesor și sar pe el. Din domnul nu îl slăbesc. Domnul părea de gașcă, apropiat de ei, era și tânăr ce-i drept. Le propunea o drumeție la început de iulie, i-a întrebat pe fiecare ce fac acolo, unde merg și de unde vin. A întrebat și de alți colegi ai lor. Așa am aflat că unul dintre ei era pedepsit din cauza mediilor mici. M-am întristat tare, știu ce înseamnă presiunea notelor și a mediilor mari, cum nu ai voie să îți scadă standardele că dai rău în societate. și automat și părinții se simt lezați pentru insuccesul școlar. Sper ca în epoca modernă să nu ne mai doară așa tare de note, dar în capul meu mereu lucrurile sunt diferite de realitate.

Puștiul cel spiritual făcea calendarul drumeției, spunea când nu poate să meargă pentru că are antrenamente sau meciuri, părea foarte hotărât și dedicat sportului său. Am admirat mereu oamenii aceștia indiferent de cât de mici au fost, care și-au găsit drumul în viață, care au știut din prima ce vor și unde vor să ajungă, care au avut lângă ei oameni care i-au urmărit și i-au îndrumat exact acolo unde efortul depus nu a devenit o corvoadă, ci o recunoștință pentru că ajung în punctul pe care și-l doresc. M-a impresionat tare că vorbea cu dăruire despre sportul pe care îl practica. Îi propusese domnul profesor să sară peste un antrenament ca să meargă în drumeție, a spus cu greu că face acest sacrificiu de a renunța la un antrenament doar pentru acest profesor, semn că profesorul sădise o anume sămânță în el.

Și mi-am dat seama. Mi-am dat seama că există speranță, că se poate să creștem și tineri care au bun simț, care pot fi glumeți fără să fie insolenți, că amuzamentul vine din inteligență și se cultivă de la vârste mici, că și profesorii pot promite o legătură sănătoasă cu elevii lor, că școala nu se oprește la poarta instituției și că noi în general putem fi mai bine în viitor.

Păcat că toate acestea sunt minoritate și nu majoritate. Dar, se poate și există speranță.

Importanţa relaţiei dintre profesor şi elev - Revista Margot

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Pot rămâne mută de uimire în fața unor bolovani așa cum nu pot în atât de alte momente care emoționează în mod normal.

Nu știu de unde am această pasiune pentru pietre, stânci, bolovani. Nici măcar nu cred că este o pasiune, pur și simplu iubesc să văd pietre. Cum mă bucură niște stânci, prea puține alte lucruri îmi aduc o asemenea stare de bine.

Ooo cât de frumos! Am exclamat când am văzut un perete stâncos pe traseul care duce la stâncile Sf. Ana din Sinaia. Nu am mai fost pe traseul acesta până acum, de altfel sunt o ignorantă pentru că stau mai mult pe lângă orașe și prea puțin mă aventurez dincolo de ele. Să nu cumva să ies din acel confort care îmi aduce mulțumire, însă nu și bucurie pură.

Am urcat pe acest traseu, care nici nu este complicat. Eram cu gândurile mele în acel moment, îmi aminteam cum cu un an în urmă încă în recuperare post-covid nu puteam nici să trec de botul de mașinii. Cum îmi limitasem mișcările și drumurile care îmi erau cândva obișnuite, un an întreg mi-au devenit de nesuportat. Acum urcam liniștită fără să simt nevoia să mă întind în colbul muntelui. Am urcat fără să îmi vină să plâng de neputință după ce un an m-am luptat cu mine să pot.

Stâncile de la Sf. Ana m-au lăsat mută de uimire. Sunt frumoase, imperfecte, colțuroase, semețe. Erau oameni acolo care le escaladau, era deasupra un cer senin cu nori pufoși și albi. Era liniște, era iarbă și erau furnici mari cât niște viermi rapizi. Era umbră. Și erau stânci.

Am cuprins cu ochii și am încercat să îmi întipăresc bine în amintire imaginea unor bolovani imenși. Am înțeles de ceva vreme de ce Michelangelo a rămas fidel pietrei deși putea fi un pictor desăvârșit. Emoția pe care o simți lângă piatră este ceva cu greu de egalat. Piatra are o frumusețe aparte. Dură, rece, abrazivă sau netedă ca un bloc de marmură, toată își spune povestea cui este dispus să asculte.

Mi-e dor de plaja care are nisip fin, dar are și pietre colorate și scoici aduse de valuri pe mal. Caut de fiecare dată prin râuri pietre care se sfarmă între degete ca niște foițe fine de lut. Vălătucesc apa rece sloi pe deasupra bolovanilor de pe fundul râurilor și caut să simt aceste pietre șlefuite de apă, să văd care este mai frumoasă, care este mai colorată, care este mai dungată. De toate îmi aduc aminte atunci când mai descopăr câte o stâncă ce mă bucură. Și vreau să țin în mine cât mai mult acest sentiment al bucuriei, să-l port ca pe o eșarfă ce mă învăluie și mă protejează.

Vă doresc să găsiți pietrele care să vă bucure. Eu deja am început să fac colecție.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Străzile deschise în Sectorul 6 a scos din case o invazie de oameni mici și mari.

Weekendul acesta care tocmai s-a încheiat a adus la mine în cartier, chiar lângă casa, mea festivalul străzilor deschise. Mult teatru, de la teatrul de păpuși la statuile vii ale teatrului Masca, la jocuri pentru cei mici și muzică pentru toată lumea.

S-a închis bulevardul pentru traficul auto între Valea Argeșului și Valea Ialomiței și s-a instalat acest festival urban și pietonal. Plin, viu, aglomerat și cu un potențial enorm.

În weekend nu am fost acasă, însă am ajuns la timp Duminică după amiaza cât să mai prind ceva din atmosfera festivalului. Am luat la pas stația aceasta deschisă pietonilor, fix pe mijlocul străzii, lucru pe care nu îl pot face nicicând altă dată.

Deși credeam că fiind pe final, va fi lejer, am fost surprinsă să constat că oamenii erau afară, treceau de la o reprezentație la alta, erau pâlcuri strânse în zonele de interes, a fost  un eveniment care a scos în stradă foarte multă lume. Este adevărat că prea multă aglomerație pentru gustul meu, însă se vede nevoia enormă de socializare pe care lumea o are, lucru cert că pandemia a lăsat mai multe urme decât ne dăm noi seama în acest moment.

Totul minunat și frumos? Ar fi putut fi dacă am fi educați ca oameni. Și tare mi-ar plăcea să văd că se investește și în educație tot cu atât de mult aplomb pe cât se investește în festivaluri și inițiative de petrecere a timpului liber. Arta, cultura urbană, sunt forme de educație, bineînțeles, însă educația care ne face civilizați, empatici și corecți, acolo este o bubă mare. Bineînțeles că nu are legătură cu subiectul de față, că una-i una și alta-i alta, dar am simțit nevoie să punctez această nevoie atunci când am văzut că pentru poza ideală te așezi în fața omului aflat în scaun rulant ți rămâi acolo până ești satisfăcut de imaginea pe care ți-o dorești. Sau cum îți lași copilul să nu aștepte la coadă ca ceilalți fraieri pentru că el este mai mic și dacă este mic nu are reguli. Lucrurile acestea umbresc astfel de evenimente care transformă un moment în care ne putem simți bine în momente de mojicie. Urbană, firește. Nici nu știu unde se mai poate pune accent pe educarea adulților când societatea, școala și familiile lor au ratat acest element extrem de important în viața modernă.

Festivalul acesta a adus un profit bine primit tuturor magazinelor de pe margine. Le doresc doar ca la următoarele ediții care se vor desfășura în weekendurile 25-26 iunie, 8-9 octombrie și 15-16 octombrie să îi găsească mai bine pregătiți și mai bine aprovizionați. Ce-i drept am văzut pentru prima dată coadă la magazinul cu cafea, dar tot pentru prima dată am văzut și rafturi goale, nu mai zic de vânzătoare irascibile și extenuate. Profitul a venit la pachet cu multă muncă și un furnicar de oameni.

Las mai jos poze preluate de pe FB-ul Primăriei Sect 6, pozele lor sunt mai aspectuoase față de ce am pozat eu, însă nici cu ale mele nu îmi este rușine. Vă spun că dintre toate personajele din stradă, preferata mea a fost statuia dactilografei de la teatru Masca. De altfel toate statuile sunt foarte expresive iar mimica lor este un spectacol în sine. Iar de la teatrul de păpuși preferații noștri au fost Vasilache și Mărioara, reprezentație adusă în stradă de teatrul Țăndărică.

Haideți în stradă!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Biblioteca în aer liber din centrul orașului.

Acum vreo două săptămâni aveam ceva treabă prin Breaza. Orașul Breaza. Și cum nu poți trece printr-un oraș fără să îi testezi locul de joacă, exact asta am și făcut: am mers cu copilul în locul de joacă. Un loc de joacă refăcut destul de recent, îl știu și în varianta de dinainte, dacă aveți drum faceți o oprire, este mic, însă este diferit de ce se găsește în București. Stând așa liniștită și contemplând ce este nou, ce este vechi, observ pe o bancă o carte. Mă surprinde, de regulă nu văd cărți abandonate pe bănci. M-am uitat în jur să văd dacă dădea cineva semne de cititor. Mai era în parc doar o doamnă care vorbea la telefon pe o altă bancă, nu părea a fi interesată de cărți. M-am gândit imediat că cineva a uitat-o, mi-a părut rău că dacă venea o ploaie o uda clar.

Apoi am văzut în foișorul de lângă locul de joacă un băiat care răsfoia o carte. M-am bucurat, să vină copii în parc să citească, nu-i puțin. La o vârstă așa mică nici nu prea contează ce anume citești, nu toate lecturile rămân cu tine pe viață, important este să citești ca să dezvolți vocabularul și limbajul, dicția când citești cu voce tare și fluiditatea în vorbire.

Deși mă uitam insistent la băiat, nu că voiam, dar nu îmi puteam muta privirea, am observat acolo în foișor un raft cu cărți. Erau ferite de ploaie fiind sub acoperiș. Însă nu erau ferite de umiditate, însă erau în stare bună. Vechi, dar funcționale. Era o inițiativă a bibliotecii din oraș, probabil cărți de care se puteau lipsi din bibliotecă. Erau mai mult cărți pentru adulți, le răsfoiau și copii, aia e, doar am spus că important este să citești, nu ce citești. Mnu chiar. Adică n-aș vrea ca al meu copil la 8 ani ca după ce a învățat să buchisească să treacă direct la Sandra Brown. Cărțile erau tare diverse.

Cărțile din Parcul Breaza.

M-am gândit că ar fi o variantă abordabilă și în București în mai multe parcuri, dar mi-a trecut repede. Oamenii sunt neglijenți, le lasă pe unde apucă, plus că pentru a citi gratis este suficient să intri într-o bibliotecă și să alegi ce titluri dorești. De altfel o carte lăsată în aer liber se degradează rapid, umiditatea nu este cel mai bun prieten al hârtiei.

Da, m-a surprins raftul din parcul din Breaza și mi-a plăcut inițiativa chiar dacă nu toate titlurile erau potrivite pentru toate vârstele. Însă nu mă îmbăt cu apă rece și sunt convinsă că o astfel de inițiativă nu are niciun ecou asupra maselor. Cine dorește să citească o face oricum, nu are nevoie de rafturi în locuri publice, iar pentru educarea populației este nevoie de ceva mai mult decât un simplu raft. Dar, cine știe, există un început în toate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Îmi înflorește cartierul – și nu mă refer la flori.

Am intrat ieri după mult timp în parcul Drumul Taberei, lumea îl știe pe numele lui de Moghioroș, după multă vreme în care oricum am fost mai mult lipită de casă. M-a bucurat tare să văd explozia de verdeață, să văd curățenia, iarba abia crescută, miros de primăvară. Aproape de fiecare dată când tranzitez parcul îmi amintesc de prima oară când l-am vizitat de după renovare și l-am simțit ca pe un parc modern care tinde spre viitor și care vrea să concureze cu parcuri îngrijite de prin afară. De atunci se schimbă tot timpul câte ceva prin parc, se mai reface gazonul – mă bucur că până la urmă le-a trecut alor noștri leșinul și nu mai consideră ca infracțiune călcarea ierbii sub tălpile pantofilor.

Însă nu doar parcul este înfloritor. Tot cartierul își schimbă fața constant. În zona mea ieri se montau jardiniere mari din beton, cred că au și rol de a împiedica mașinile să mai intre pe trotuare, dar au și rol de înfrumusețare. Mici părculețe sau locuri de recreere se refac în această perioadă. Au tot apărut locuri de odihnă cu bănci și rigole cu flori în spații abandonate.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane şi în aer liber
Imagine preluată de pe facebook Ciprian Ciucu.

Am mai vorbit pe afară sau prin parc cu oamenii despre primarul sectorului și mi-am dat seama că oamenii nu observă ce se întâmplă în jurul lor. Mulți nu văd schimbările, nu văd copacii plantați, cu văd ghivecele cu tuia și flori de pe un trotuar foarte larg, nu văd șirul de magnolii pe spațiul dintre liniile de tramvai, nu văd parcurile amenajate. Oamenii care nu îl urmăresc special pe omul care anunță schimbările și reușitele mai mult în online, aproape că nu văd nimic. Poate unde și sunt obișnuiți, unii dintre ei, să vadă mai mult răul și lipsurile și nu mai au loc și de frumos sau de schimbări. Mai sunt cei pentru care schimbările aduc doar disconfort astfel că rezultatul final nu mai are rost.

Înflorește cartierul acesta în care locuiesc de mai bine de zece ani, așa cum nu era nici înainte să înceapă lucrările la metroul care a adus mult material în rândul comedianților. Este mai curat, mai proaspăt, mai frumos, mai cu bun gust. Evident că are și lipsuri și evident că este departe de a fi un sector cosmopolit, modern și cu infrastructură care scade costuri și crește calitatea vieții. Însă cum multă vreme nu s-a putut sau nu s-a făcut, sau s-a făcut prea puțin, acum nu le putem avea chiar pe toate din prima, mai aștept, sunt încă tânără. Sper.

Când o să am curent și apă caldă de la panouri solare montate pe blocuri vă anunț. Până atunci vă rog nu vă înghesuiți să vă mutați aici, este și așa destul de aglomerat.

Ar putea fi o imagine cu 6 persoane şi în aer liber
Imagine preluată de pe facebook primăria sectorului 6.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Sunt cu ochii mai mult prin copaci.

De când natura se înfoaie, își pocnește mugurii cam cum pocnesc pantalonii pe mușchii intens lucrați, sunt cu ochii mai mult prin copaci și prin grădini. De când am ieșit eu din casă, cu porția, nu prea mult pentru că încă nu ne-am refăcut complet să stăm pe afară cu orele, abia am mai prins câțiva pomi cu flori. În schimb au apărut frunzulițe mici, de-un verde crud, iarba a crescut, iar păpădia a îngălbenit rigolele împrejmuite cu țarcuri din fier.

Sunt atât de absorbită de vegetație, asta și ca să evit să mă uit la oameni când nu vreau să scot din mine vocea critică, încât aproape că nu am observat cum o antena de pe un bloc a făcut praf parbrizul unei mașini.

Zilele acestea a tot fost vânt, unul chiar foarte puternic, s-au legănat pomii ca și când ar fi fost niște plete subțiri ale unei trestii bătrâne. În parcarea blocului în care locuiesc eu, nu a căzut niciun pom, nicio mașină nu a fost distrusă, însă crengi mai mici, inofensive, au zburat în toate direcțiile.

Și că tot a fost frig, nasul nu mai curge, am terminat cu zăcutul și eu și toată lumea din jur, am reluat procesul de sortare, ordonare, așezare. Mai eliberez un dulap, mai arunc un ochi pe geam să văd cum înverzește cartierul. Mai așez un raft, mai trec prin balcon să mângâi o frunză de mentă pe care am plantat-o recent, eliberez în aer un miros proaspăt și energizant. Mai șterg câteva jucării și încerc să nu ratez niciun apus de la geamul meu din bucătărie, cea mai bună zonă pentru apusuri spectaculoase.

Este de-a dreptul uimitor cum reușește natura să îmbrace frumos în verde, în viu, în flori chiar și un cartier gri și trist cum este cel în care locuiesc eu. Cum tencuiala scorojită a blocurilor vechi este ascunsă în spatele vegetației în plină expansiune. Deodată totul este mai mult verde și mai puțin gri. Nu verde de tot pentru că încă nu cresc pomii chiar până la etajul zece astfel încât să nu se mai vadă nimic, însă suficient de verde încât să acopere imperfecțiuni cu care m-am obișnuit în timp.

Merg să mai organizez ceva cutii, astăzi mi-am luat doza de natură de afară, ba chiar am descoperit și două magnolii mici în cartier pe care le voi vizita mai des cât rămân înflorite.

Magnolia Soulangeana - GardenExpert.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Au înflorit pomii, împrăștie în jurul lor miresme intense, zumzăie deja albinele, un spectacol al naturii pe care îl trăiesc mai mult de la geam.

De mai bine de două săptămâni trăim mai mult prin casă. Când am zis că-i gata, am ieșit din București și ne-a izbit de ne-a pus iar la pat pe unii dintre noi. Am reluat statul în casă, am ieșit oricum mai mult fugitiv afară în aceste două săptămâni.

Într-o zi când am trecut de colțul blocului m-a izbit frumusețea florii grase de corcoduș ce stătea să pocnească. Mii de flori pe fiecare creangă. Unele deja se deschiseseră și era un miros amețitor la propriu. M-am bucurat tare și am sperat să ne facem bine repede ca să ne bucurăm de copacii ce începeau să înflorească.

Ieri am ieșit pentru doctor – iar – și am văzut câți pomi erau înfloriți, am simțit și mirosul de flori proaspete, de verde, de viu, de viață. Am inhalat puternic în plămâni aer parfumat. Asta îmi place mie la primăvară, sentimentul de renaștere.

Grădinile blocurilor au început să prindă culoare, iarba înverzește, copacii înfloriți arată ca niște globuri albe printre pomii cu crengi încă golașe. Am stat afară puține minute, însă m-am bucurat de tot spectacolul oferit de natură, ceva ce nu poate fi reprodus și nici egalat nicicum. Sper doar ca până ieșim noi din casă să mai prind ceva pomi înfloriți și să nu se scuture de tot.

În apartament, pe geamul bucătăriei văd cel mai bine pomii înfloriți împrăștiați prin cartier. Este același geam de la care văd cel mai frumos cer la apus atunci când soarele vrea să ofere un spectacol de seară. Tot de la același geam văd vara cireșele mici și roșii în grădina blocului de peste drum. Tot de acolo văd puful plopilor cum zboară în aer când se scutură. Dacă aș fi agent imobiliar aș pune în valoare geamul. De la acest geam vedeți un apus spectaculos, de la acest geam vedeți următorul cartier în toată splendoarea lui. Și tot așa.

Dacă aș fi văzut și o magnolie pe geam, imaginea ar fi fost completă, însă cartierul în care locuiesc nu abundă de magnolii, va trebui să le caut, mai ales că vine vremea de stat mai mult pe afară, de pus picioarele goale în iarba verde, de privit copaci înalți cu frunze mari.

Iubesc primăvara! Iubesc vremea care nu oferă nici foarte multă căldură, nici foarte mult frig. Iubesc umbra frunzelor verzi și florile colorate.

Atât de puțin ne trebuie pentru a fi fericiți.

Primăvara în București. Imagini spectaculoase care au devenit virale pe  Facebook | Digi24
Imagine preluată de pe digi24.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Cinci ani de iarnă-n casă mi-au dereglat frigul din oase.

Să fie de bine sau să nu fie de bine că am devenit rezistentă la frig și nu mai pot dormi în căldură tropicală?

Acum mai bine de zece ani când ne-am mutat în blocul acesta era atât de cald iarna în apartament că noaptea țineam geamul rabatat în dormitor și tot timpul geamul rabatat în bucătărie. Mă rog, soțul, eu nu făceam așa risipă de căldură. Era vremea aceea în care iubeam ca iarna să stau în casă la treizeci de grade. De altfel eu nu știu cine a inventat treaba asta cu douăzeci și unu de grade în casă, mai ales la somn când noi vara avem cincizeci de grade. De unde scot eu douăzeci și unu? Și nu mă refer aici la aerul condiționat. În fine, detalii. Cert este că mie mi-a plăcut mai mult să-mi fie cald. De la frig în exces am un disconfort ridicat.

Dar de vreo cinci ani așa, a venit frigul în casa mea. Țevile au cedat pe rând, aburul a țâșnit din pământ și calorifere s-au răcit subit. În primă fază m-a luat plânsul. De frig. De la tricou cu mânecă scurtă m-am trezit cu polar în mijlocul iernii în casă. Pătura care mă învelise și îmi ținuse prea cald timp de ani de zile, mi-a devenit brusc insuficientă. Am căutat pijamale tot mai groase și șosete tot mai plușate. Și tot așa iarnă de iarnă. Când foarte frig, când ceva mai cald, însă temperaturile au scăzut constant. Optsprezece grade în casă au reprezentat apogeul și limita mea cel mai de jos a suportabilității de frig.

Weekendul acesta care doar ce s-a încheiat am fost într-un scurt periplu pe drumurile pașnice ale frumoasei noastre țări. Nu-i ea chiar Grecia, însă după ce ajungi la destinații reușești să te și bucuri de ce este în jur. Bine, poți să nu te bucuri dacă nu vrei, însă după ce dai un rinichi pe lichidul ăla cu care merge mașina, mai bine te bucuri.

Am avut o cazare de o noapte în Târgu Ocna într-o garsonieră listată pe booking. Tare drăguță și cochetă, mi-a plăcut mult acea garsonieră. Însă mai mult m-am bucurat că avea centrală proprie și prin urmare acces nelimitat la apă și căldură. Evident că primul lucru a fost să mă arunc în duș și să mă bucur de un duș cu apă fiartă și cu presiune, unde eu sunt obișnuită să mă spăl practic cu lingura pentru că la mine presiunea se rătăcește pe traseu. Să știți că doar sună mai rău decât este, să pleci din capitala țării și să te bucuri în patria Moldovei de apă caldă, este nu doar bizar, ci chiar hilar.

Când am ajuns la cazare mi-am dat seama că este cam frig, așa că am decis să măresc temperatura din termostat. Erau optsprezece grade, am urcat la 23, am zis să fie. O noapte de iad este tot ce îmi doresc. Apoi m-am gândit la prețul gazului și că poate ar fi bine totuși să fiu cumpătată. Pe de altă parte m-am gândit că nu am mai simțit căldură noaptea pe timp de iarnă deja de ani de zile. Am lăsat termostatul pe toate cele douăzeci și trei de grade. La un moment dat aerul a devenit greu de respirat, foarte uscat. Simțeam o căldură care mă lăsa cu leșin. Aș fi dat orice pentru o gură de aer rece și proaspăt, dar îmi era prea lene să mă ridic din pat.

Nu-i nimic, a reglat soțul situația din termostat, el fiind ceva rudă cu pinguin de Antarctica, mare minune că a rezistat să ajungă la douăzeci și trei de grade. A dat termostatul înapoi pe optsprezece grade și a dormit toată lumea lemn până dimineața.

Deci asta s-a întâmplat în toți anii aceștia, nu mai pot trăi în căldură? N-am putut să duc douăzeci și trei de grade? Păi ce fac eu la vară la patruzeci și cinci de grade când anunță la meteo cod roșu de caniculă? Mă mut și eu în Antarctica să fiu vecină cu pinguinii.

Trucul banal pentru a fi mai cald în casă. Ce trebuie să pui pe geamuri -  IMPACT

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Orice situație neplăcută apărută în viața mea, eu mi-am creat-o.

A fost o vreme când era copilul foarte mic și apoi mai mare, dar tot mititel când atrăgeam spre mine toate babele dătătoare de păreri. Atrăgeam critici și grimase de dezaprobare. Și eu îmi doream atât de tare să fiu validată că fac o treabă bună. Că uite la mine cât sunt de epuizată și de plictisită și cât mi s-a atrofiat creierul de bebelușeală, dar fac o treabă foarte bună. Sunt aici pe metereze, n-am plecat pe câmpii și mai sunt și activă în fiecare moment.

Așa că oamenii își dădeau cu părerea. Am eu și norocul acesta de a locui într-un cartier profund îmbătrânit. Copilul meu era veșnic prea dezbrăcat, prea într-o parte, prea cu căciula în vârful capului, prea fără căciulă, prea cu pielea prea albă, prea cu orice. Pe de altă parte nici eu nu înțelegeam de ce văd alți copii prea îmbrăcați, prea cu căciulă peste ochi, prea cu glugă peste căciulă. Adică eram exact ca oamenii ăia care mă criticau vocal, doar că eu eram în sinea mea. Nu am mers niciodată să trag o mama de mânecă și să o întreb de ce naiba la 25 de grade copilul ăla are căciulă, glugă și îi mai lipsesc doar mănușile? Vedeam, mă minunam și mergeam mai departe. La rândul meu primeam aceeași dezaprobare.

Trăiam un cerc vicios.

Mă enerva să văd atâția copii înfofoliți în măsura în care mă enerva să primesc atâtea critici. Până în punctul în care am conștientizat și am zis stop. Gata! Nu mă mai interesează cine ce face atâta timp cât nu mă impactează pe mine. Îi văd pe alții cum nu îmi place mie, este în regulă, nu mie trebuie să îmi placă, așa cum nici noi nu e musai să fim pe placul altora. Între timp a mai crescut și copilul, a devenit mai puțin adorabil și apetisant pentru oamenii din jur și criticile s-au oprit, iar eu am refuzat să mai văd ce mă deranja. Auzeam rar și din ce în ce mai rar că nu are căciulă sau că este cu gâtul gol, că îi lipsește fularul sau mai știu eu ce imperfecțiuni vestimentare avea.

Lucrurile s-au liniștit.

Până de curând când în autobuz copilul și o doamnă în etate stăteau pe scaune față în față, moment care a reușit să îmi culce la pământ creierul rațional, să-mi adoarmă amigdala și să mă furnice toată pielea. În toate cele trei stații în care ne-am intersectat în autobuz trebuia să închei un fermoar la geacă, să așez o căciulă pe urechi, să așez căciula și pe urechea stângă, să ridic căciula de pe ochi, să închei o capsă la geacă. Să fac toate acestea pentru un copil trecut de cinci ani care nu este nici pe departe inadaptat sau cu lipsă de senzații. Am reușit cumva să-mi păstrez un calm aparent, să îi spun doamnei civilizat că este în regulă oricum și că ne descurcăm noi până la urmă. Dar doamna nu a fost mulțumită, s-a ridicat de pe scaun, a pus o mână pe copil și o mână pe căciulă și a așezat-o tacticos pe urechea descoperită. Acela a fost momentul în care am leșinat puțin pe interior.

În mod normal în perioada de glorie în care oamenii considerau că este normal să atingă după bunul plac un copil, le spuneam de fiecare dată că nu este acceptabil și nici normal. Între timp venind o pandemie, oamenii s-au mai înfrânat, nu toți că au mai fost episoade de scăpări, dar în general situația se calmase bine de tot. Așa m-am dezobișnuit și eu de a mai face educație unor oameni care probabil că își vor păstra obiceiurile toată viața. Acum însă s-a dat o luptă în mine între a spune sau a nu spune ceva, între a merge să îi așez doamnei căciula că parcă îi stătea strâmb, între a-i pune piedică la coborâre, mda, chiar și acolo am mers cu gândul. Am ales să ne uităm împreună, eu și copilul, urât la doamna care depășise limita, cumva sper că a înțeles mesajul.

Sper să fi fost doar o întâmplare și să nu reiau lungul drum al reeducării unor oameni care pot doar să sper că aduc ceva mai bun mediului în care se învârt și că alte mame nu vor mai fi nevoite să treacă prin procesul prin care am trecut eu. Dar stai, acela a fost un proces destinat mie, nu este nevoie să salvez alte mame, fiecare trebuie să învețe să vrea să se salveze.

Vă doresc un weekend fără căciuli, cu pomi înmiresmați și cu mult aer în plămâni.

5 reguli de siguranță! Vorbește cu copiii tăi despre străini!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.