Cum am supraviețuit unui drum de zece ore cu un copil de nici cinci ani.

Nu mi-a fost niciodata greu cu copilul la drum lung încă de când era bebeluș, condiția fiind să fim doi și nu unul. Prima plecare în afara orașului a fost la vârsta de două luni, atunci m-am simțit pregătită și am considerat că este momentul. O oră și jumătate de mers cu mașin a devenit apoi ceva frecvent. Episoadele de urlat la un astfel de drum au fost extrem de rare din fericire pentru că altfel nu cred că aș fi făcut față. În mare parte la drum lung dormea cât era bebeluș. De aceea m-am și încumetat ca la 4 luni să parcurgem un drum București-Iași fără nicio problemă. La 9 luni deja ieșeam din țară și tot cu mașina. A fost cea mai reușită vacanță la plajă, nisip și mare în formulă de 3. Era suficient de mare încât să nu îi deranjăm obicieurile, însă suficient de mic pentru a nu ne solicita continuu. Pe măsură ce a crescut, au crescut și pretențiile și cine zice că vacanța nu este pentru copil probabil are alt unghi de vedere.

Pentru că anul trecut mi-a fost prea teamă să plec pe undeva și mă speria teribil aglomerația (nu apreciez oricum să fie prea aglomerat) și pentru că am zis că anul acesta avem o vacanță orice ar fi, am zis să luam iar drumul Greciei și să ne încărcăm bateriile. Aș fi fost tentată la o locație ceva mai departe în speranța că poate ar fi mai lejer și liber însă până la urmă am rămas la Thassos pentru că acum copilul este mai mare, teoretic rezistența ar trebui să fie mai crescută. Dar, nu mai doarme cum dormea, iar solicitarea de atenție este pe măsura vârstei. De altfel cu cât sunt mai mari, dar încă mici cu atât se plictisesc mai tare în mașină.

Așa că am luat pregătirile de la punctul de bază și anume mâncarea. Am oscilat între a face pizza la multicooker și a face sandvișuri calde, am optat pentru varianta a doua, așa că am făcut cu ce și-a dorit fiecare. Mâncarea este un element important în drumurile noastre, mai ales că avem tendința să mai mâncăm și de plictiseală. Așa că pe lângă sandvișuri, lada frigorifică mai ține la rece apă multă să ajungă, iaurt de băut, dar și caserole mici cu amestec de fructe uscate, fructe liofilizate caju și fistic, pe gustul piticului în tot cazul. Fructe rezistente la drum lung mai iau cu mine și ceva cronțănele ca să fie.

După ce am rezolvat partea cu mâncarea, a trebuit oricum să mă gândesc din timp la jocuri pentru distracție și anti-plictiseală. De regulă jucăm în mașină jocuri ce țin de partea lingvistică pentru a putea juca toți și a nu ne solicta nici unii.

  • Jocul cu rime: facem rime scurte pe rând fiecare, pe cât posibil și amuzante dacă ne ies. Ceva ușor să nu frustrăm copilul care are un vocabular pe măsura vârstei sale. De ex. : când eu eram la duș / mama a făcut cuș-cuș.
  • Jocul cuvintelor: alegem câte o literă (nu spune nimeni alfabetul la noi din motive de vârstă așa că de regulă aleg eu litere care mi se par a fi ușor de format cuvinte cu ele) și formăm cuvinte care încep cu litera respectivă. De ex.: cal, câmp, curte, copac etc.
  • Jocul celor cinci elemente care ne-a fost arătat de cineva cu mai multă vechime în domeniu, al nostru copil l-a transformat din 5 în 3 că a zis că este prea complicat cu 5. Așa că îi cer să îmi spună 3 legume care se pun în ciorbă, 3 elemente cu care te poți îmbrăca iarna, 3 fructe care se coc toamna etc.
  • Dacă primele 3 ne țin cel mai mult ocupați și au cel mai mare succes, următorul este mai de umplutură când chiar plictiseala este în top, dar nu se bucură de popularitate prea mare, însă îl las aici: număratul mașinilor. Ori pe culori, ori pe cele pe care le depășim, ori pe cele care ne depășesc pe noi. În fucnție de ce alegem pe moment.
  • Când nimic nu mai funționează scot artileria grea și anume jocurile de la the funny brand. Eu le-am luat doar pe cele destinate vârstelor mici și pe unele chiar le adaptez din mers pentru că se potrivesc mai repede de la 6+, dar adaptate merg și de la 4+ .

Pe lângă toate aceste jocuri pe care le jucăm împreună în timp ce fiecare stă în scaunul lui și cu centura aferentă, copilul mai are pe banchetă lângă scaun jucării cu care îi face plăcere să se joace și care la fel mai umplu timpul. Are o tabletă de desenat cu creion magnetic. Uneori desenăm pe rând pe o temă propusă. Noi, mai puțin șoferul că are altă treabă el. Are o carte de colorat cu creioane mici cerate. Are o carte cu stikere pe care să le dezlipească și să le relipească și până de curând avea și carte senzorială dar s-a plictisit de ea.

Plecarea a fost la 6 dimineața în speranța că o trezire atât de matinală va aduce cu sine un somn de prânz, ceea ce s-a și întâmplat. O oră și jumătate de liniște a fost binevenită. Între timp ascultăm până ajungem să detestăm toate cd-urile cu muzică pentru copii, cele dorite evident. Aceleași pe care le-am mai auzit deja de mii de ori cu concesia ca din când în când să ascultăm și muzică pentru oameni mari. Cu câteva excepții muzicale, nu prea mai apreciază cântecele care nu sunt în română pentru că nu înțelege cuvintele. Însă există variante chiar și așa, avem cd-uri pentru toate preferințele și ne-preferințele.

Opriri au fost fix 2 pentru alimentare și toaletă când a fost cazul. 10 ore mai târziu deja îmi îngropam picoarele în nisip și aproape că am uitat cât am cântat, cât m-am maimuțărit, cât am vorbit într-o zi pe drum. Oricum, drumul spre vacanță este tot timpul animat, entuziasmant.

La întoarcere drumul mi se pare mereu ceva mai obositor și parcă orele trec mai greu. Nici cheful nu de maimuțăreală nu mai este așa la cote maxime, mizez mai mult pe muzică și joaca individuală. Am avut o singură oprire pentru toaletă, copilul a dormit sau moțăit mai mult. Iar pe final când am intrat în România, dar parcă nu mai ajungeam acasă, am pus muzică de pe telefon, cântecele din cărțile cu Erus.

La întoarcere am plecat la ora 8 și jumătate dimineața, iar 11 ore mai târziu deschideam ușa casei și ne dezmorțeam picioarele.

Momentan nu apelăm la telefon și nici tabletă în drumurile cu mașina. Știu că ar trece timpul mult mai ușor dacă s-ar uita la desene. Automat și efortul din partea mea de a mă juca ar fi mult diminuat, însă consider că va veni și timpul tehnologiei la liber și atunci cu greu va mai ridica ochii din ecrane.

Așa funcționează lucrurile la noi. Nu am scris experiența noastră pentru a fi un etalon, foarte departe de mine acest gând, însă dacă ajută pe cineva spre a avea o călătorie mai ușoară, orice idee este binevenită.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com

Dacă mai vreți în Grecia încă mai aveți timp.

Acum mai mulți ani în octombrie eram în Korfu, o altă insulă grecească de care îmi e tare dor. Vremea era absolut superbă, apa era caldă și până și ploaia era încă de vară în octombrie.

Nu vă sfătuiesc totuși să mergeți în vacanțe așa târzii pentru că atunci îmi place și mie să merg și îmi mai place ceva: să nu fie aglomerat. Dar hai fie, mai facem și excepții.

O să las și eu aici impresia mea despre drum și acte în acest an pandemic. Și dacă mai dorește cineva să lase impresia despre călătoria în alte țări vă aștept cu textul și eu îl public. Face bine la informare. Nu vă înghesuiți totuși toți, măcar câțiva.

Nu știu dacă a fost noroc sau nu, dar nu am întâmpinat prea multe. În traseul București – Thassos care a fost destinația noastră finală am stat la vama cu Bulgaria jumătate de oră, s-au uitat doar pe actele de identitate. La vama cu Grecia s-au uitat pe actele de identitate și pe certificatele de vaccinare, nu au scanat codul. Noi am avut totul printat pentru a nu trece telefoanele mobile din mână-n mână fără rost și apoi eu să stau să dezinfectez pe toate părțile. De PLF grecii nu s-au arătat interesați. Ferryboat-ul l-am prins pe final, s-au uitat la PLF și la certificatele de vaccinare, la fel nu au scanat nimic. Ne-au dat o foaie de completat cu date despre călătorie pe care conștiincioși am completat-o ca să rămână la noi. Nu s-a interesat nimeni de ea, nu s-a depus niciunde. Am întrebat dacă trebuie să purtăm mască fiind totuși în aer liber, dar cu distanțare pe cont propriu, mi-au zis că da. Așa că am fost ascultători, așa cum respectăm noi toate regulile chiar dacă unele sunt absurde, sunt un bun cetățean în orice țară. Exact, doar noi purtam mască din toată ambarcațiunea aia care era plină ochi.

Drumul a fost fără incidențe, în 10 ore am ajuns la cazare pe un soare dogoritor.

La întoarcere am luat ferry de cum am ajuns, plecam așa că nu a mai fost nimeni interesat de nimic, doar de chitanțele care îi asigurau că am plătit. Drumul a durat 11 ore pentru că în Bulgaria a fost un accident și poliția ne-a deviat de la traseul cunoscut. Ne-au spus scurt „left then right” și de acolo descurcă-te, nu indicatoare pentru vamă pentru că eram încă destul de departe, waze-ul se pierduse cu firea și până și-a revenit din leșin am cam bâjbâit. La vama cu Bulgaria ne-au verificat doar actele de identitate, eram în tranzit, nu îi interesa mai mult. Trecerea a durat aproximativ 5 minute. Pe cei cu numere bulgărești am văzut că îi opreau pentru DSP.

La vama cu România ne-au verificat actele de identitate și certificatele de vaccinare, nu au scanat codul, ne-au întrebat de unde venim și ne-au urat o zi bună. În aproximativ 10 minute am făcut vama. Erau multe mașini trase pe dreapta pentru DSP și probabil carantinare că altfel nu îmi explic de ce să îi fi oprit altfel.

Cam atât cu drumul, actele și timpii din vamă. După cum spuneam nu am întâmpinat probleme, nu am stat cu orele în vamă deși lumea încă pleacă în concedii, poate nu la fel de intens ca în iulie și august, dar se pleacă. Alte experiențe cine ce a mai întâmpinat?

Drumul de care m-am îndrăgostit

Drumul de care m-am îndrăgostit nu este unul cu asfalt proaspăt turnat, nu este drept mai ceva ca-n palmă și nici nu îți oferă cine știe ce peisaj spectaculos de unde poți vedea culori care tot apar mai des decât se schimbă anotimpurile.

Este drumul care duce către Marble Beach și Porto Vathy și este un drum foarte discutat și blamat. De fapt sunt două drumuri, unul mai lung și cică mai bun pe care am mers acum foarte mulți ani și unul mai scurt și cică mai dificil pe care am mers de data aceasta.

Nu vorbesc aici despre cele două plaje pentru că fiecare își face propria impresie. Sunt de văzut mai ales dacă aveți copil mic și mai este și pasionat de pietre. Altfel pentru mine nu se află în topul preferințelor. Pe Porto Vathy am văzut-o doar în treacăt, Marble a fost cea vizitată. Apa este foarte curată și azurie, poți vedea prin ea peștii care se aventurează până aproape de mal, însă este și adâncă și cu valuri. Dacă nu vă place aglomerația este de mers dimineața cât mai devreme, între 10 și 11 plaja și așa mică devine neîncăpătoare.

Acum că am lămurit cum e cu plajele, să vorbim despre drum. Drumul prin cariera de marmură a fost spectacular. Cariera este în plină exploatare, oamenii muncesc, taie, sparg, cară. Treci exact pe lângă șantiere, te întâlnești cu camioane mari și ruginite care transportă blocuri de marmură. Peste tot în jur este alb.

Dacă ați fost la țară pe uliță și v-ați jucat în colb și cu pietricele atunci acest drum nu ar trebui să surpindă pe nimeni. Este exact așa ca o uliță prăfuită. Este un drum pe alocuri destul de îngust, cu serpentine pentru că este pe interiorul muntelui, pe margine sunt bolovani imenși ori câte un bloc de marmură din loc în loc. În șantierele de exploatare se văd munți din pietricele de marmură, blocuri așezate pe margine care așteaptă să fie ridicate și duse pe continent.

Drumul acesta mi-a plăcut mie atât de mult încât l-aș mai tranzita de 10 ori dacă ar fi timp. M-aș opri să mă urc pe bolovanii imenși și să văd mai bine muncitorii care urcă pe etajele de marmură deja săpate. M-aș juca în praful de pe drum ca atunci când eram mică la țară și mă jucam în praful pe care îl numeam nisip. Atât de mult era.

Acum câteva informații tehnice despre drum. Nu am rupt mașina, nu are gropi, este doar denivelat și vălurit ca un drum de țară. Mașina s-a prăfuit, dar nu ca și când din neagră s-a făcut albă, s-a așezat un strat subțire de praf așa cum se așează dacă nu este spălată de prea multă vreme. Nu știu dacă mașinile cu garda joasă au vreo problemă pe acest drum. Noi chiar am mers cu geamurile deschise, nu zburau vălătuci de praf în jurul nostru, însă se simțea în aer mirosul de praf proaspăt așternut strat cu strat.

Vă spun, este drumul meu preferat din toate câte am văzut. Nu l-aș da nici pe cel mai fin și drept asfalt. Și cât de nebun să fii încât să dedici un întreg text și timp unui drum!?

Am mers și am urcat apoi pe munte pe interior și am văzut cariera aceasta de marmură din mai multe unghiuri, plus alte cariere, Thassos este încă în plină exploatare și a fost o vreme în care marmura de aici era mai apreciată decât cea din Italia.

Ce-i drept atunci, când coboram prin carieră m-am gândit la Michelangelo și la drumul pe care l-a făcut el prin Toscana pentru a-și alege direct din carieră exact blocul perfect pentru el și pentru ce avea să sculpteze. Nu m-am simțit ca el, doar gândul mi-a ajuns la lucrările sale.

Las mai jos câteva poze. Nu spuneți că este o prostie și nimic deosebit, fiecare cu piticii sau cu stolurile proprii.

Durmul spre pensie de la lună la lună trece prin punga cu bomboane.

Când eram eu copil pe strada noastră cu casa lipită de-a alor mei trăia Moș Costache. Era bătrân și purta tot timpul un halat albastru spălăcit din acela cum purtau muncitorii în fabrici și uzine. Mereu avea pe halatul acesta câte o omidă în plimbare sau mai multe după caz. Moș Costache ieșea rar la poartă, dar niciodată nu era deranjat de gălăgia pe care noi o făceam, așa cum erau cei mai mulți dintre vecinii care nu aveau copii sau chiar și cei care aveau copii și erau sătui de atâta zgomot. Aproape de fiecare dată când își făcea simțită prezența pe stradă avea câte ceva pentru noi copiii. Toamna avea pumnii plini cu castane. Noi le luam și făceam păpuși din ele. Alteori ne dădea bani Moș Costache. Într-o zi a murit și casa a fost vândută, noi am crescut și bruma de comunitate s-a risipit. Părinții nu mai ieșeau și ei la poarta cu câte un lighean cu floricele din porumb ori cu câte un castron cu gogoși, așa cum s-a întâmplat o vreme.

Astăzi din nu știu ce motive la mine în cartier se poartă împărțitul de bomboane pe stradă copiilor necunoscuți. Săptămâna trecută un domn în vârstă îl striga de zor pe al meu copil să îi dea bomboane. Bine că era zgomot pe stradă și am putut ignora ușor că și așa stătea pe o bancă. Săptămâna aceasta în schimb în timp ce eu mă luptam cu o pătură care se tot desfăcea și nu voia să stea agățată de umărul meu, îmi era cald și eram transpirată, se postează în fața noastră un vârtsnic, altul de data aceasta, cu o pungă cu bomboane în care înfige mâna și adună de acolo ce pică fix o mână plină cu bomboane. Observ la timp cât mă luptam cu pătura să o prind în scaieți, îi mulțumesc politicos și îi spun că nu este nevoie. El insistă că așa ne-am obișnuit noi că nu este da și că trebuie să însiști până înțelege tontul ăla că de fapt vrea să spună da și nu, nu. Ridic ochii din ce făceam și îi spun că ar trebui să se obișnuiască să nu mai ofere bomboane pe stradă persoanelor pe care nu le cunoaște. Replica a venit acidă, dar prompt: păi și astea ce au, otravă pe ele? Poate chiar au, cine știe, dar poate întâlniți un copil care are diabet și nu are voie zahăr să consume sau poate pur și simplul altul are cine știe ce alergie și tot așa. A plecam bombănind, pentru că evident eu eram nebuna și el cel normal și cu intenții bune.

Acum că tot a trecut pandemia și nu mai avem covizi pe mâini, nici nu mai transmitem nimic la început de val 4, pot doar să sper că oamenii aceștia măcar sunt familiarizați cu apa și săpunul și chiar se spală pe mâini. Că altfel este absolut perfect normal să oferi ceva cuiva necunoscut care nu pare a a vea vreo necesitate și care nici nu pare neajutorat. Este normal și să te bagi cu bocancii în viața oamenilor pe care nu îi cunoști știind tu mai bine că toate mamele alea care refuză să ia bomboane de la oameni necunoscuți de fapt fac un rău copilului. Că el copilul trebuie de altfel să știe de mic că toți adulții au intenții bune și între a oferi un dulce unui copil pe care nu îl cunoști și a ademeni cu un dulce un copil pe care nu îl cunoști nu constituie nicio diferență. Pentru că aici nu este vorba doar despre zahăr, ci și despre mesajul transmis. Aha! E ok să iau ceva, orice de la oameni necunoscuți. Oare e ok și să merg cu oameni necunoscuți?

Diferența dintre ce făcea vecinul meu din copilărie și ce fac oamenii aceștia de pe stradă este că pe primul îl cunoșteam, îl știau părinții, toți se cunoșteau acolo. Aici pe stradă nu îi cunoaștem pe cei care trec pe lângă noi. Știu că mulți dintre ei vor doar să fie prietenoși și să mai câștige niște puncte la capitolul popularitate, însă exemplul pe care îl dau este foarte greșit pentru societatea actuală.

person holding candy cane
Photo by lilartsy on Pexels.com

Cum facem față proastei creșteri, mârlăniei și mitocăniei?

Am dubii că în viitor în țara aceasta va fi mai bine. Că generațiile care vin vor avea habar de ce este aceea empatie ori conștiință de sine. Că vor fi corecți și că vor pune umărul la o societate pe măsura lor.

Da, unii sunt așa și vor fi așa, dar ponderea este atât de mică încât îmi e greu să cred că vor face diferența.

Mă uit la părinți tineri prin locurile de joacă și mă sperie că peste 25 de ani copiii lor vor face diferența în societate. Și îmi este și mai teamă să nu ajung ca babele de astăzi și să spun cu proteza clănțănindu-mi între gingii că pe vremea mea maică era mai bine.

Sau poate doar cartierul acesta în care trăiesc eu este așa mai plin de mitocani și babe intruzive. Poate în altele totuși oamenii sunt educați. Deși ultima experiență dintr-un supermarket din Ploiești îmi demonstrează că toată țara scârțâie și încă rău.

Săptămâna trecută un domn tânăr, am presupus eu că tată în locul de joacă stând pe bancă între un landou plin cu bebeluș proaspăt și  un căruț sport plin cu copil mic și-a aprins țigara. A fumat tacticos toată țigara după care a stins-o jos și a lăsat-o acolo. Simțul meu civic s-a revoltat însă nu am mai apucat să spun nimic pentru că începuse ploaia și toată lumea fugea care încotro. Altfel părinte grijuliu a acoperit copiii cu protecție de ploaie, ploaia știind clar că este nocivă în comparație cu fumul inhalat. Oricum mă tot gândesc dacă să mai deschid gura sau nu pentru că oamenii sunt din ce în ce mai agresivi și totuși îmi este bine în pielea mea și cu toți dinții mei. Măcar până la proteză.

În parcul cel mare de la noi din sector se pare că s-a stricat un elemnt de joacă. Era înfășurat cu bandă galbenă partea din față și cu un mesaj de la Poliția de sector. Dau o bere cui ghicește câți copii au călărit elementul acela care era clar că nu ar fi trebuit să mai fie folosit. Dau două beri cui ghicește câți părinți își susțineau copiii pe acel element. Mulți, foarte mulți. Hai fie dau apă plată ca să nu ziceți că încurajez consumul de alcool.

Nu ne învățăm copiii să aibă bun simț și nici respect pentru ce ne înconjoară. Sunt prea mici la 1 an, prea mici la 2 ani, prea mici la 7 ani, prea mici la 15 ani și tot așa. Nu îi învățăm să aibă răbdare, să își aștepte rândul pentru că nu este civilizat să te bagi în fața altuia indiferent de cât de mic sau de mare ești. Evident că nu am pretenții de la un copil de câțiva ani să își aștepte rândul când probabil cel care îl însoțește este fix cel care sare rândul la magazine. În viață trebuie să fii șmecher ca să reușești. Încă nu am aflat exact ce înseamnă să fii șmecher și nici până unde se întinde reușita.

Tot la capitolul nesimțire intră și peticul de ciment din fața blocului meu unde copiii sunt lăsați să zbiere până la ore târzii în noapte. Iar părinții lor zbiară înzecit mai puternic pentru a le da diverse ordine, ori pentru a-i jigni. Asta când reușesc să lase jos de la gură sticla cu alcool sau a crescut suficient de mare mormanul de coji de semințe.

Aseară în troleu o doamnă a făcut una din glumele care pur și simplu nu vor să se lase duse atunci când vine vorba de copil mic. Mi-a sugerat prietenește ca în loc să cobor cu copilul la stația la care aveam nevoie, mai bine să îl las în troleu lângă ea. Deja nici copilul nu mai face ochii mari și nu mă mai întreabă de multă vreme dacă intenționez să pun în aplicare ce zic cei de pe stradă, cu multă muncă, cu enorm de multe explicații a înțeles că acelea sunt glume de oameni bătrâni care nici măcar nu ne cunosc și vorbesc și ei de regulă pentru că se plictisesc.

Și eu am crezut că pandemia asta va spăla toate aceste obiceiuri. Poate daca dura mai puțin așa era. Doar că acum pe străzi umblă monștrii din oameni cu oamenii atașați de ei.

Eu nu am răspuns la întrebarea din titlu.

brown eyes of scared young person
Photo by samer daboul on Pexels.com

În dialog cu jandarmeria română.

N-am avut eu niciun dialog cu niciun jandarm, mai ales că eu mă cam blochez prin preajma ăstora cu epoleți sau cu uniformă specifică funcției, încă nu am afltat de unde mi se trage, cert e că încerc să mă țin la distanță de ei. Însă eram prin preajmă, mai exact prin tramvaiul 41 când am asitat la un dialog între vatman și soferul din mașina cu număr de înmatriculare MAI și pe care scria mare să se vadă din sectorul 1 că este mașina jandarmeriei. A fost ceva sublim, oamenii aceștia chiar știu să comunice. La un moment dat am simțin nevoia să scot dex-ul și să mai caut din cuvintele alea elevate pe care le rosteau de zici că citeau zilnic din ceva volum cu neologisme.

Glumesc!

În intersecția de la piața Moghioroș se tot lucrează, este traficul sugrumat acolo. Este o porțiune de drum unde din 2 benzi răsare brusc 1 și cu tramvaiul care face niște viraje demne de Valea Oltului, ce să mai, este acolo un care pe care. Vatmanul din tramvaiul în care eram eu s-a supărat foarte tare pe șoferul din mașina jandarmeriei care i-a tăiat fața pe linia de tramvai. Am să fac aici o paranteză și am să spun că șoferii care speră să câștige puțin timp atunci când taie fața tramvaielor sau autobuzelor nu se gândesc nicio clipă sau poate se gândesc dar nu le pasă că atunci când fac această manevră și forțează vehicolul celălalt să frâneze puternic, oamenii dinăuntru au toate șansele să se facă grămadă unii peste alții. Am închis paranteza.

Ei când s-a întâmplat treaba aceasta mai sus menționată, vatmanul l-a claxonat puternic și i-a făcut un semn cu mâna la cap care se traduce ceva de genul: băi ești nebun, ce faci? Din reacția vatmanului se pare că jandarmul l-a înjurat. Nimic nu l-a oprit pe vatman să iasă pe jumătate din tramvai și să îl certe pe jandarm, să îl tragă la răspundere pentru limbajul neadecvat, cum altfel dacă nu tot printr-o înjurătură? Jandarmul i-a răspuns scurt și concis: mă p*ș pe tine bă!

Aici s-a încheiat dialogul semi-doct dintre vatman și jandarm.

Sub nicio formă jandarmul nu ar fi recunoscut că ar fi greșit, nu și-ar fi cerut scuze și sunt convinsă că lucrurile s-ar fi reglat imediat. Dar nu, noi suntem saci cu pulbere, gata tot timpul să explodăm, parcă abia așteptăm momentul și motivul să vărsăm veninul pe care îl acumulăm.

Că doar este bine știut că în toate instituțiile statului și în școli avem consiliere pedagogică și consiliere psihologică și știm cum să ne comportăm în situații stresante. Iar la noi totul se începe, continuă sau termină cu o pwlă pe buze. Să ne umplem frigiderul unii altora este mai mult decât sport național. Da, mai bine înjuri decât să spargi un cap, corect, însă în momentul în care îți verși furia pe cineva este foarte posibil ca mai degrabă să îți amplifice nervozitatea decât să te calmeze. Așa am mai citit eu prin cărți, nu înseamnă că am și dreptate.

hi haters scrabble tiles on white surface
Photo by Shamia Casiano on Pexels.com

De-ale toamnei de la început de vară

Deși pare greu de crezut a venit vara. Măcar calendaristic și tot a venit. Și chiar dacă circulă o groază de glume cum că este mai mult toamnă decât vară temperaturile nu sunt chiar cu minus încât să ne speriem atât de tare. Nu am simțit nevoia să îmi scot ghetele îmblănite, nici fularul ăla gros, nici geaca aia care îmi ajunge până la glezne. Nu am făcut degeaba introducerea aceasta despre frig și tremurici, ea se leagă de povestea de mai jos.

Eram aseară pe afară în fața blocului de vorbă cu cineva în timp ce copilul personal socializa cu alt copilaș în apropiere. Mai alergau, mai culegeau o frunză, mai discutau treburi importante și esențiale vârstei lor. Eu în mânecă scurtă, copilul așijderea, m-am asigurat dacă îi este frig și de regulă nu îi este. Știu și eu că preferă mai degrabă mai puține haine decât mai multe.

Observ la un moment dat că o doamnă cum altfel dacă nu în etate le spune ceva celor doi copii dintre care unul al meu. Mă reperează repede doamna și vine să mă atenționeze că este cazul să îi pun ceva pe umeri copilului că prea este dezbrăcat și este frig. Că ea doamna a văzut de sus de la geam că al meu copil este dezbrăcat și s-a gândit ea așa că poate este singur afară (4 ani) și a coborât să îi spună copilului să meargă la mama să îl îmbrace pe el copilul prost care nu știe când îi este frig și când nu. Am asigurat-o pe doamnă că este în regulă, nu sunt chiar mamă denaturată, poate doar par și i-am spus că noi obișnuim ca iarna să tăvălim copilul în zăpadă și să îl lăsăm să se călească. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu scot și o răutate. Mea culpa, dar nu, nu îmi pare rău deloc, atât sunt de sătulă de băgătorii de seamă.

Știu că al meu copil este veșnic cel mai dezbrăcat prin parcuri când e temperatura puțin sub 30 de grade afară și că este primul care începe să dea jos din haine pe măsură ce începe să se miște și că nu poartă căciulă in mai și iunie (nici măcar în februarie dacă nu are de ce) așa cum am văzut peste tot doar pentru că au scăzut puțin gradele din termometru, însă nici eu nu merg la nicio mamă care își îmbracă copilul ca pentru gerurile siberiene să îi spun că exagerează. De ce oare consideră oamenii ăștia că invers este acceptabil nu pot pricepe.

Mă distrează grozav ca să nu mă dispere când vin doamnele acestea în vârstă și spun că și ele sunt bunice și au nepoți și știu și ele cum stă treaba. Exact asta le și îndreptățește pe ele să își dea cu părerea pentru că au titulatură de bunică. Același lucru le îndreptățeau și când era copilul mic să pună mâna pe el pentru că erau bunice și era ca și cum își mângâiau propriul nepot și nu pe unul absolut necunoscut căruia îi invadau spațiul personal.

La noi este foarte împământenită treaba aceasta de cum știe mama nu știe nimeni pe lume. Copilul ăla mic și prost habar nu are el că lui îi este frig sau cald, el trebuie să stea îmbrăcat așa cum știe mama mai bine. Că doar nu degeaba mama mă ținea cu căciulă pe cap și ilic de lână în spate până în luna iunie inclusiv. Iar hainele erau ca scoase din mașina de spălat. Și toate astea doar ca eu să nu mai răcesc așa des cum răceam. Poate de aia răceam, numai zic și eu că nu sunt doctor.

Da, da trecând peste faptul că oamenii bătrâni sunt singuri, că se plictisesc, că doamna respectivă a vrut să facă o faptă bună reușind doar să fie intruzivă, că ideea de comunitate le prelungește viața, toate băgările astea în seamă fix degeaba țin tot de educație. N-aș putea să spun că îmi pare chiar atât de rău că nu mai există tribul care să crească un copil în condițiile în care oamenii sunt deranjanți, băgăcioși și sfătuitori din cale-afară. Pentru că ideea mea de comunitatea în tot cazul nu este cea în care trăim azi. Când eram eu copil măcar toți erau pe aceeași traiectorie, nu erau în comunitatea din care făceam eu parte vreunul care să fie altfel, în alt mod sau mai știu eu cum. Aveau toți fix aceeași viziune. Pe când acum, cum e unul care scoate capul din nisip și încearcă să se dezmeticească cum îi dăm la temelie. Ne băgăm peste el că știm noi mai bine că nu este ok ce face, îl judecăm, îl criticăm, ba chiar îl mai și bully puțin.

Închei și eu cu un sfat ne-cerut și ne-solicitat: nu vă mai îmbrăcați copiii ca și când ar urma să plece în Siberia!

Mi-a fost dor de înghețată!

A fost o vreme în viața aceasta în care căutam griji când nu le aveam la acel nivel și când consideram că trebuie să merg cu valul și să mă plâng de orice și cât mai vocal. Să fiu cea mai amărâtă, cea cu mai multe probleme, cea căreia i se întâmplă necazuri. Universul nu îmi era prieten deși dorea să îmi fie. Apoi a venit o vreme când am scuturat cojoacele acestea de pe mine și mi-am dorit drept prieten un univers întreg.

În această viață a mea care era puțin altfel și mai puțin mulțumitoare călătoream destul de mult. A fost o vreme de vreo zece ani în care an de an cel puțin o dată intram în Sibiu. Pe vremuri ca să ieși din țară pe la Arad treceai direct prin inima Sibiului. Cum să nu te oprești când practic te invita măcar cinci minute să respiri aerul din Piața Mare.

Îmi plăcea când tranzitam Sibiul noaptea. Era liniște și pustiu și în drumul nostru era un mic fast food deschis non stop unde vindeau cel mai mare șnițel pe care l-am văzut eu în interiorul unei chifle. Și era bun cum nu mai mâncasem până atunci. Nici șnițelul de la mama de acasă nu era așa bun ca acela. Între timp bodega aceea se numește altfel, nu știu dacă mai este deschisă non stop și nici nu mai am motive să tranzitez Sibiul atât de mult.

Însă cel și cel mai mult mi-a fost dor de înghețata din Sibiu. Am descoperit-o în centrul vechi acum mai bine de zece ani. Acea înghețată la dozator în cornet crocant din napolitană. Era înghețată și în București la dozator, însă rar era gustoasă. Și în afară de combinația vanilie-ciocolată altceva nu prea gustau papilele mele. Pe când în Sibiu am descoperit o gamă largă și variată de arome și culori. Eu sunt mai mult genul vanilie dacă nu se poate cu fructe și în ultimă instanță ciocolată. În Sibiu am avut ocazia să gust și să testez diferite arome de la mere verzi la frăguțe, de la fructe de pădure la zmeură. Înghețata sățioasă, cremoasă, aromată și rece. Cu dorul acesta pe limbă am mers recent într-o vizită scurtă până în Sibiu. Mizam pe căldura de afară ca să fiu sigură că găsesc dozatoarele cu înghețată în Piața Mare. Mere verzi și frăguțe a fost combinația câștigătoare. A fost suficient de rece cât să nu curgă în șiroaie pe cornet de cât de cald era afară. A fost suficient de răcoritoare încât să îmi amintească de înghețata pe care o mâncam aproape zilnic acum mai bine de zece ani în Sibiu pe vremea când era capitală cultural-europeană.

Chiar mă gândeam că dacă aș fi eu responsabilă de promovarea unui oraș cu înghețata aș începe. M-aș asigura că la mine în oraș sunt cele mai bune sortimente de înghețată din lume, cele mai diversificate, cele mai colorate, cele mai cremoase și aș face din localitate orașul înghețatei în orice anotimp. Vara să se topească de la căldură iar iarna să o vând caldă în pahare biodegradabile.

înghețată cu mere verzi și frăguțe

Vai, dar cum de v-ați gândit să mai faceți și gemeni când aveați deja un copil?

Mai acum ceva vreme al meu copil se împrietenise cu un alt copil și se jucau împreună. Când doi copii se joacă se mai întâmplă ca aparținătorii să se bage în seamă. În cazul celuilalt copil aparținătoarea era o domnișoară drăguță, frumoasă, elegantă, înaltă și subțirică, evident și tânără, adică mai tot ce nu sunt eu.

Domnișora aceasta tânără legăna ocazional un căruț cu gemeni. M-a lămurit destul de repede că nu este mama celor trei copii. Nu conta, părea așa odihnită și freș, exact tot ce nu eram eu. Tot repede mi-a zis și cam  cum stă treaba cu persoanele în etate din zonă, cum o opresc pe stradă sau în parc să se minuneze vocal de faptul care are 3 copilași, că pare prea tânără pentru a fi mamă, că o întreabă ce vârstă are și de ce a făcut atâția copii.

Da, la noi în cartier este treaba tuturor pensionarilor ce faci, cum faci, cât faci. E în regulă să vă fi plictisit de subiectul acesta, însă ce să fac dacă mereu apar pensionari noi sau situații pe măsură.

La modul general vârstinicii suferă foarte tare de atenție. De lipsa ei. De lispa comunității pentru că nu au cu cine și nu știu să socializeze pentru că se autoizolează trăind cu convingerea că este treaba celorlalți să îi bage în seamă. Mulți pun această presiune pe umerii copiilor. I-au făcut, crescut, nu au știut să fie părinți buni și nici nu și-au dat seama că se poate și mai bine, însă acum că sunt bătrâni și au nevoie de socializare să îi distreze copiii pe care i-au făcut mari.

O altă componentă comună la oamenii aceștia este agresivitatea. Sunt foarte repeziți, le sare țandăra repede și efectiv latră atunci când deschid gura pentru că toată comunicarea se construiește în jurul criticii.

Acum ceva vreme într-un loc de joacă o doamnă în etate trecea pe acolo și în drumul ei a observat copilul meu care sărea în trambulina de la nivelul solului și s-a grăbit cu o apostrofare spunându-i pe un ton destul de dur să nu mai sară că își tasează coloana, nervul, vertebrele, orice se poate tasa prin săritura în trambulină. Mai lipsea doar un scuturat de umeri și celebrul ai înțeles, zi mă ai înțeles? Și tabloul era complet. Nu știu, încă nu am găsit soluția potrivită care i-ar putea ține pe oamenii aceștia ancorați în propriile vieți și nu în ale altora. Nici nu cred că dacă ar găsi comunitatea o soluție de serate, cercuri și alte oportunități de socializare sau umplere a timpului mult prea liber, toți și-ar dori să adere la un astfel de program. Uitându-mă la vârstnicii din ograda proprie aș putea să spun cu certitudine că absolut niciunul nu și-ar dori să se integreze într-o comunitate organizată.

Pentru că deși televizoarele mai dau știri din acelea cu titlu bombastic și ton alarmist cum că ne abandonăm bătrânii și ei nu se descurcă singuri și izolați, în realitate mai mereu a fost așa. Și acum ca și în alte vremuri au fost copii care au rămas în casa părintească și alțtii care au plecat în orașe îndepărtate. Acum pleacă din țară mulți, însă tot greu ajungeau acasă și atunci ca și acum. Eu nu văd așa mari diferențe, cum nu văd că este în regulă să ai pretenția că ai făcut un copil acesta să ți se dedice. Dar cei care nu au avut copii? Cine este responsabil pentru ei? Că în cazul acestora nu mai avem știri alarmiste, doar în cazul celorlalți.

Modul în care ne tratăm bătrânii țării ține de educație, exact cum de educație ține și cum ne tratăm copiii. Și tot de educație ține și modul în care aceștia ne tratează la rândul lor. Iar noi ca țară la capitolul educație am eșuat lamentabil.

Nu am o concluzie. Subiectul rămâne în continuare deschis pentru că eu o să mai scriu despre el. Vorba aceea, cine nu are un bătrân, să se mute în sectorul șase.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

În sectorul șase am mutat maidanul în curtea școlii.

V-am zis că o să tot spun pe aici cum evoluează lucrurile în sectorul în care mă învârt de zece ani. Am zis și că nu mai spun că încă suspin după sectorul pe care l-am lăsat în urmă acum zece ani, dar poate după mandatul primarului Ciucu voi da drept exemplu doar sectorul șase. Cine știe, posibil, posibil.

O să vă spun imediat ce îmbunătățiri au fost aduse sectorului, însă înainte de acest lucru țin să menționez că nu aduc vreo laudă gratuită edilului, ci doar apreciez implicarea pe care o are și dorința de a aduce plus valoare sectorului pe care îl gospodărește. Recunosc că este primul primar pe a cărui activitate o urmăresc îndeaproape, nu știu ceilalți ce și cum au comunicat, pe vremea lor nu aveam FB, iar acum în continuare nu îl am pe telefon, însă intru ocazional pe pagina de FB a edilului și citesc ce publică sau ce mai comentează oamenii în funcție de cât mă interesează subiectul.

În iarnă nu am apreciat decizia de nu monta beculețe în sectorul șase pentru că mi se părea că și așa era o atmosferă apăsătoare din cauza pandemiei, nici vizual nu ne-am bucurat de sărbători, dacă altfel nu prea aveam cum oricum. Între timp, primarul a mișcat lucruri, am mai scris eu pe aici de una alta, iar acum a dat în folosință publicului larg terenurile de sport din curțile școlilor, după terminarea orelor de curs.

Este salutară această decizie, cu toate că sunt convinsă că paznicii școlilor nu sunt fericiți, probabil nici directorii. Tereneurile de sport din școli face parte din categoria spațiilor verzi îngrădite din fața blocurilor: ale noastre și nu le dăm nimănui chiar dacă stau nefolosite.

Sunt convinsă că ați auzit de nenumărate ori că pe vremea noastră mergeau copiii și băteau mingea pe maidan. Maidan, acum ia-l de unde nu-i că nu prea mai e. Mă rog, este, dar plin cu blocuri și străduțe înguste că de multe ori te și miri că poate încăpea o mașină pe acolo.

Așa că ăștia micii care au crescut și care totuși își doreau să hălăduiască cu mingea la picior în ritm alert s-au mutat în locurile de joacă printre leagăne și bebeluși. Acum însă nu mai avem scuze și nici motive, de acum mai avem doar nesimțire. Aici în sectorul șase avem foarte multe școli care au terenuri mari de sport, avem parcul mare de la Moghioroș care are terenuri amenajate pentru basket, volei, tenis si cred că și fotbal(asta nu sunt sigură), sunt parcuri mai mici cum este cel de lângă școala Sf Andrei care are amenajat un mic teren de fotbal, iar acum sunt la liber și disponibile și terenurile școlilor. Nu mai sunt motive să se mai joace fotbal în locurile de joacă și nici scuza că nu mai au și ei maidan cum aveam noi. Sunt soluții. Mă bucur că s-a gândit cineva la această idee pe care eu o am în cap de multă vreme. De câte ori treceam pe lângă o școală cu lacătul pus mă gândeam de ce naiba stă pustiu și neaccesibil terenul mare din curtea școlii. Ar fi o soluție utilă și bună de preluat și de către alți edili.

Atât pentru astăzi de pe frontul sectorului șase. Vă țin în priză cu noutățile de impact asupra mea. Să aveți un final de săptămână cu soare și bronz pe față. Transmisiune încheiată.

Sursa foto: facebook