Am citit: Fugara – Alice Munro

Cu cât citesc mai mult din scriitura lui Munro încep parcă să mă obișnuiesc cu ea. Cu scriitura. E mult spus să îmi placă și nici nu cred că despre plăcut este vorba aici. Dar să mă obișnuiesc da, este necesar și util. Pentru că Alice Munro scrie diferit. Nu scrie pe repede-nainte și nu se citește fluturând din gene, se citește anevoios și reflectând puțin. N-am mai reflectat de ceva vreme la o beletristică ce-i drept.

Cartea are 8 povești și toate se termină în coadă de pește, unele par chiar neterminate de-a dreptul sau poate este doar nevoia mea de a ști mai multe, de a mai stoarce ceva de la personaje. Unele încep atât de în forță că abia după jumătatea ei îmi dau seama cam spre ce deznodământ se îndreaptă. Atunci când nu greșesc că se mai întâmplă și anticipări nefericite. Ceea ce înseamnă doar că autorulnu este anticipabil și că este un scriitor priceput.

Fugara este prima poveste din publicație și este și cea care dă numele cărții pentru că în toate poveștile se află câte o fugă. Fuga de vreun iubit, de familie, de părinți nepotriviți, de sine. Oare câți dintre noi n-am vrea să fugim de sine? De noi? De ce este în noi?

Alice Munro reușește să creeze 8 povești de întindere mică, total diferite, cu subiecte diferite, dar care să aibă în comun această fugă într-un context sau altul, într-un fel sau altul.

Îmi place acest stil în care se acordă o importanță deosebită femeii și trăirilor sale. Cu toate că personajele lui Munro par comune și nu ies cu nimic în evidență, în esență aici este frumusețea călătoriei literare, să transformi în extraordinar ceva ce pare a fi banal.

Cărțile autoarei sunt cărți de film.Pot ajunge cu ușurință și puțină iscusință povești cinematografice, atât de bine este ilustrată natura umană și lucrurile pe care oamenii le fac în numele iubirii. Atât de bine că nici nu își mai dau seama când greșesc.

Luați de citiți!

Nu cred că școala va fi un punct de pornire în educația emoțională.

Am tot scris în ultima vreme texte bazate pe cartea Inteligență emoțională scrisă de Daniel Goleman. A fost o carte lungă și stufoasă, însă extrem de interesantă. Am simțit nevoia să să fac o paralelă între lumea  din jurul meu și carte și de aici au rezultat mai multe texte. Cel de astăzi încheie acest capitol.

Am tot  scris (am preluat ce au zis alții mai deștepți) cum că inteligența emoțională aduce multe beneficii. Că a ne ocupa de emoții ne face mai deschiși, mai empatici, mai umani, mai deștepți per total. În cartea aceasta pe care am tot citat-o și din care m-am tot inspirat sunt multe, foarte multe studii întinse pe ani de zile de la copilași de creșă până la adulți în toată regula. Pe ce drum au luat-o cei din cartiere defavorizate, cei din familii defavorizate, cei cu potențial financiar, cei de la școli unde erau în derulare programe care vizau dezvoltarea și înțelegerea emoțiilor. Toate au arătat că cei care au beneficiat de dezvoltare pe parte emoțională au fost mai bine în viață, au avut mai multe șanse de a fi bine cu ei sau în societate. Ba chiar le-au salvat viața pentru că trăiau în medii cu potențial agresiv.

Concluzia din carte este că ar trebui să existe o uniune între familii și școală. Că părinții ar trebui învățați să fie buni arbitri emoționali pentru copiii lor și să fie pe aceeași lungime de undă cu profesorii care să trateze cu seriozitate orice undă emoțională.

Eu nu văd asta din păcate în școala noastră. Nu văd ca la ore, la grădiniță sau chiar la cresă elevii să înceapă orice oră prin a evidenția în ce stare emoțională se află în acel moment iar profesorul să țină cont exact de acest aspect al fiecărui copil. Eu spun SF-uri aici. Cum să faci așa ceva într-o clasă cu +30 de elevi. Cui să dai mai întâi atenție și importanță? Asta presupunând că și știi cu ce se mânâncă treaba asta.

Câți părinți sunt preocupați de emoții? Cum te-ai simțit azi? Cum ai fost de dimineață când ai intrat în clasă? Ce ai simțit când te-ai supărat cu colega ta? Ce ai simțit când ai luat această notă?

Este adevărat că ar trebui să fim mai puțin ancorați în problemele noastre pe care le avem și cu care ne confruntăm și că nu prea îți mai vine să îți întrebi copilul cum s-a simțit că s-a certat pe cine știe ce jucărie când tu nu știi dacă și luna viitoare mai poți plăti rata. Ideea este că dacă există o rutină și dacă lucrurile acestea se învață ele intră în automatism și atunci vin de la sine și când îți este greu. Mai ales când este greu ar trebui să existe.

Eu am crescut într-o casă în care lucrurile erau bune cât totul era în linie. Cum apărea câte o situație pe care adulții o extrapolau și o suceau pe toate părțile și părea gravă, amenințătoare sau fără potențial de rezolvare, cum mergeam în vârful degetelor pentru că nu știam niciodată dacă voi fi victimă colaterală. Dacă adulții erau liniștiți, odihniți și lucrurile ieșeau cum voiau ei, atunci era liniște. Eram cum s-ar zice vigilentă și mereu atentă.

Ori tocmai asta ar trebui să se întâmple și când adultului nu îi este bine. Să nu uite că grijile copilului care deține mult mai puține informații, dar cu o capacitate mare de a-și imagina lucruri poate extrapola cu ușurință.

Cred că până se decide școala cu care educație din multele care lipsesc să înceapă, să facem noi ceva în direcția aceasta pentru copiii noștri pe care i-am adus pe lume în speranța că vor trăi într-un spațiu mai bun. Traiul acesta în lumea bună se învață, nu este de-a gata. Ne preocupăm de emoții, de simțiri, de empatie, de validare, învățăm împreună că evident nici noi nu știm. Ne dăm interesul pentru educația sexuală și nu strâmbăm din nas când auzim cuvinte ce doar în capul nostru par obscene și facem din lumea asta un loc o idee mai suportabil.

Da, da, de la vorbe la fapte cale lungă tare.

man punching gray wall
Photo by Ba Tik on Pexels.com

Un adult bătăuș de cele mai multe ori este un copil bătăuș.

De-a lungul timpului nu am privit agresorii prin prisma agresivității din viața lor, ci prin prisma judecării a lor sau a acțiunilor pe care le întreprindeau. În ultima perioadă o parte a societății (care este din ce în ce mai divizată în fel și fel de păreri) încearcă să găsească o cauză pentru orice interacțiune care apare și care dăunează.

Se tot scrie prin cărți, cel puțin în cele pe care le-am citit eu, că un părinte agresiv este un copil agresat și care nu face altceva decât să repete tiparul bine împământenit în circuitele sale.

Daniel Goleman scrie în Inteligență emoțională despre un studiu efectuat pe copiii de școală și care au fost urmăriți atât cei care erau excesiv de timizi, cât și cei care erau agresivi. Ambele categorii proveneau din familii cu potențial risc agresiv. Unii devenind introvertiți pe când alții au devenit agresivi și agresori de la vârste mici. În plus cei agresivi aveau și o caracteristică nativă, adică aveau agresivitatea în gene și transmisă pe linie genetică iar instinctul agresiv se vedea încă de la creșă în colectivul dintre copii, tot conform unor studii prezentate în această carte.

Cum pandemia asta a scos la suprafață tot ce mocnea prin oameni, agresivitatea plutește în atmosferă ca poluarea. Poate că nu pandemia a scos ceva la suprafață, poate că totul era deja acolo doar că eu nu vedeam. Acum observ exact acest comportament. Călătorii înjură vatmanii că nu dau aer condiționat, șoferii în trafic opresc mașinile în mijlocul carosabilului ca să își împartă injurii sau chiar pumni, polițiștii sunt luați pe capotă pentru că au oprit o mașină pentru control, vaccinații și nevaccinați se consideră pe rând superiori conform deciziei pe care au luat-o și în general orice om care greșește este crucificat verbal, dar sunt convinsă că și fizic dacă oamenii ar avea această putere. Oamenii în general își rezolvă un disconfort prin agresivitate verbală sau fizică. Iar lucruruile nu par să se îndrepte spre un drum mai lin, ci din contră pare că se agravează.

Tot Daniel Goleman spune că această agresivitate poate fi îmbânzită. Eu aș spune chiar educată și vorbesc din prismă personală. Eu sunt din fire o persoană colerică, irascibilă și iritabilă. Evident că am un istoric genetic nu doar cu potențial agresiv, ci chiar cu exemple concrete și clare. Nici nu este foarte greu de anticipat lucurul acesta și fără să îmi cunosc arborele genealogic până la al n-șpe neam ținând cont de faptul că am un tată activ în revoluția din ’89, un bunic activ și prizonier de război în cel de-al doilea război mondial, un străbunic muncitor la ceva canal și activ în primul război mondial. La toate acestea se adaugă și o copilărie proprie scăldată în dezechilibrele vieții de atunci.

Este enorm de greu să schimbi paradigme. Eu am multe momente în care am impresia că voi claca. Am momente în care mă gândesc că tot efortul meu până în acel punct a fost. Însă deși mulți spun că vorba aceea care zice că atunci când nu mai poți, încă mai poți puțin, este nocivă, în acest context este foarte motivantă. Când nu mai pot să rezist încă mai pot puțin, mai trag de mine și mai rezist pe baricade, nu cedez, nu scot balaurul cu 7 capete atunci când scuipă foc, încerc să îl direcționez spre o zonă confortabilă în care să nu rănesc oameni. Uneori îmi iese, alteori nu.

 Înainte ani când nu știam tot ce nu știu acum și când irascibilitatea se citea pe fața mea de la km distanță, mai mult răneam decât nu. Între timp toate cărțile acestea la care fac trimitere și aici pe blog și toate podcast-urile pe care le ascult și care tratează subiecte cu și despre emoții, creier, fapte și acțiuni m-au adus într-un punct mai bun. Nu unul excelent, însă categoric sunt la ani lumină față de acum zece ani.

Și oricum din perspectivă personală și din spațiul personal, fără a cunoaște tot contextul celuilalt, noi toți am face infinit mai bine. Doar teoretic.

human fist
Photo by Pixabay on Pexels.com

Am citit: Un moment magic – Kristin Hannah

Îmi dau seama că am format un tipar și că este cazul să mai schimb și eu scriitorii că prea îi repet. Ce să fac dacă mă atașez de unii care scriu foarte bine sau au idei care mie nu mi-ar trece niciodată prin cap. Cred.

Am revenit la Kiristin Hannah și aș reveni oricând pentru că este printre autoarele mele preferate. Noroc că de data aceasta am primit cartea în dar. În ultima vreme nu prea am mai primit cărți cadou pentru că oamenii au impresia că am citit tot ce poate oferi o editură, pe când mie mi se pare că sunt atât de în urmă cu noutățile editoriale că mi-ar mai trebui o viață să citesc tot ce scriu oamenii ăștia frumos.

Un moment magic mi s-a părut o combinație între scriitura lui Agnes Martin-Lugand și romanul Acolo unde cântă racii de Delia Owens. A fost ușor diferită de scriitura cu care m-am obișnuit în cărțile lui Kristin. Mai puțin dramatică mi s-a părut mie. Nu ca subiect, ci ca scriitură. Sau poate doar nu m-a atins pe mine la fel ca celelalte, cine știe.

Temele consacrate ale scriitoarei se păstrează. Dragostea este principalul subiect evocat în toate cărțile sale. Și nu doar cea amoroasă, de cuplu, ci și relația dintre părinți și copiii lor, ori dintre frați, foarte prezente și aici.

Mi-a lipsit partea de istorie din această carte așa cum m-am obișnuit în celelalte. Însă m-a făcut să privesc Mowgli cu alți ochi.

Suferința nu ocolește nici acest roman care este scris foarte frumos și foarte duios, însă parcă lipsesc cuvintelea acelea care apasă pe butoane, așa cum a fost la Privighetoarea de exmplu care a rămas romanul meu de suflet al acestei scriitoare.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care a conturat relația care s-a format între un copil sălbatic și cea care îi de vine mamă și terapeut. La fel de mult cum mi-a plăcut și relația dintre cele două surori care trăiau cu concepte diferite și care au găsit un culoar comun care le-a făcut să se apropie.

Îmi pare cea mai fantasmagorică și departe de realitate carte a autoarei din câte am citit eu. Însă modul în care pune emoție în cuvinte și dă viață personajelor și aduce lumea pe care o descrie atât de realistă și de palpabilă face din acest roman unul foarte frumos și cald, chiar dacă subiectul principal este atât de dur.

Am citit Un moment magic aproape pe nerăsuflate chiar dacă este un volum destul de gros care sare ușor de 400 de pagini, însă este atât de captivant încât cu greu l-am putut lăsa din mână. Și cum ziua am o sonerie mobilă și umblătoare care mă ține cu picioarele ancorate în realitate, am sacrificat evident orele de somn de noapte ca să pot citi. Dă-l naibii de somn că și așa mai tare mă încurcă. Ciți romanul acesta, este varianta feminină a lui Mowgli.

Am citit: Primele Miss România povești (ne)romanțate – Dan Silviu Boerescu

Încă o nouă carte din seria secretele Bucureștilor și cred că aceasta va fi ultima pentru moment. Lista este lungă și mai conține încă multe titluri însă niciun titlu nu mă mai atrage ca primele citite.

Așa că am zis să aleg dintre toate titlurile care nu mă atrăgeau unul care ar fi putut să îmi satisfacă totuși dorința de informare cu povești mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Mi-a plăcut la această carte că totuși prezintă o parte din istorie, așa am aflat că țara noastră trimite concurente la concursurile internaționale de frumusețe încă din anul 1928.

Am aflat că printre câștigătoare de Miss sunt și nume care astăzi sunt cunoscute în lumea publică precum Roberta Anastase, Daniela Nane sau Ioana Filimon.

Pe larg este prezentată și povestea Mariei Tănase, cum a participat și ea la un concurs de Miss și cum a fost respinsă pe motiv că avea picioarele prea groase la proba costumul de baie, însă a compensat prin talentul pe care l-a împărtășit publicului larg. Despre colaborarea cu securitatea acelor vremuri, despre cum a fost scoasă din circuitul artistic și repusă în drepturi atunci când a acceptat colaborarea. Despre viața amoroasă și tumultoasă pe care a trăit-o, la fel și despre sfârșitul timpuriu al vieții sale.

Spre finalul cărții se găsesc interviuri cu frumoasele epocii respective. Fetele care au câștigat concursul desfășurat în Capitală au fost intervievate pentru a fi cunoscute mai bine de publicul care le-a aclamat și care aproape s-a călcat în picioare pentru a vedea frumusețile țării.

Interesant este că la început, fetele care participau la aceste concursuri se prezentau nemachiate și fără artificii care să le pună frumusețea în valoare. Părul le era natural, iar frumusețea autentică nu era sculptată din machiaj. Pare a fi un aspect interesant pentru vremurile respective.

Acestea fiind spuse dragii mei, vă recomand să citiți aceste serii de docu-drame și mituri urbane, sunt convinsă că veți vedea istoria cu alți ochi, la fel cum sunt convinsă și că veți găși nenumărate titluri care să vă surâdă lecturii.

Aici am scris despre Secretele Bucureștilor.

Aici am scris despre Divele controversate ale Bucureștilor.

Un serial și un film. Unul văzut recent, unul revăzut recent.

La recomandarea unei prietene am văzut un serial numit Bucătăreasa din Castamar. Puțin telenovelistic, poate și limba spaniolă m-a dus cu gândul la telenovelă. Drăguț, relaxant, puțin dezamăgită că episoadele aveau o durat de 50-60 min, le voiam mai scurte ca să nu îmi ocupe atâta timp. Filmul bine făcut, cred că mi-ar fi plăcut mai mult să citesc cartea.

Uitându-mă la acest serial mi-am amintit de un alt film pe care l-am văzut acum multă vreme, l-am căutat, l-am revăzut într-o seară în care ar fi trebuit să dorm și nu să mă uit la filme. Frumoasa venețiană un film regizat în 1998 și care are ca subiect central situația și viața curtezanelor din secolul al 16-lea. Din Veneția.

Filemele nu au nicio legătură unul cu altul, subiectele sunt diferite. Ceea ce le-a adus împreună în capul meu a fost situația femeii de-a lungul vremii. Înjosirea femeii, lipsa drepturilor acestora, rangul social. Nedreptatea într-un cuvânt.

Eu am mai spus că mă bucur că trăiesc în vremurile acestea și nu în altele pentru că în capul meu sunt o persoană vocală din toate timpurile și că probabil în secul al XVI-lea aș fi ars pe rug destul de rapid. Nici comunism n-am prins deși ai mei povestesc că ne învățau să spunem că tatăl nostru este cel pe care îl vedem la televizor în programul de seară. N-am înțeles dacă și ăla era tatăl nostru sau doar ăla era, că nici ei nu mai țin minte exact.

Oamenii astăzi sunt vocali iar internetul ne permite tuturor o refulare. Nu intru în detalii de cât de bine sau de moral este acest aspect, mă rezum la filme.

În Bucătăreasa din Castamar nu mi-au plăcut multiplele intrigi care nu se mai terminau și care tot apăreau după fiecare ușă. M-a revoltat lipsa de empatie față de personajul care își jelea decesul soției iubite. Mi-a plăcut că filmul a prezentat un rege slab, pierdut, ancorat în altă lume și nu așa cum știm noi a fi conducătorii, un fel de feți frumoși cu platoșul imbatabil. Și după un timp canonizați în sfinți.

În Frumoasa venețiană m-a revoltat condiția femeii. Unele erau curtezane, altele pur și simplu femei ușoare la colț de stradă, iar altele se căsătoreau cu bărbați pe care îi vedeau pentru prima oară în ziua căsătoriei. Un vis ce să mai.

Puteți viziona aceste filme dacă nu aveți alte treburi, mai ales că se anunță un weekend extrem de călduros și mai bine băgați un film cu un Aperol cu multă gheață sau pur și simplu un pahar cu apă cu multă gheață că avem și proaspete mame care citesc pe aici și eu mă gândesc la toată lumea :).

Cu plăcere pentru recomandările de film și de băutură! 🙂

„A ști să conduci nu înseamnă a ști să domini, ci a ști să convingi oamenii să muncească pentru un scop comun”.

Acest citat scurt și concis din cartea lui Daniel Goleman – Inteligența emoțională este radiografia managementului în România.

Evident nu aduc în discuție excepțiile și companiile care au înțeles că pentru eficiență, randament și greșeală umană redusă, investirea în aspectul emoțional este decisiv. Eu mă refer la lumea, la masa, la mapamondul lumii companiilor în care emoțiile sunt aruncate la gunoi. Unde oamenii sunt realmente brutalizați psihic. Unde presiunea, targetarea nerealistă, bullying-ul (să nu credeți că bullying este doar în școli) fac parte din meniul zilei. Servit obligatoriu.

Aș fi curioasă să știu dacă există printre cei care citesc aici unul, măcar unul care să nu fi întâlnit în cariera lui un șef care a înțeles că a manageria înseamnă a domina, a ține sub papuc, a nu avea drept de exprimare liberă, a ridiculiza ideiile care sunt propuse? Un șef care a înțeles că dacă investești oamenii cu putere de decizie nu înseamnă că mâine îți fură scaunul, a avut cineva?

Nu mai vorbesc despre oamenii care se înscriu cu succes la exprimarea: calcă și pe cadavre pentru a-și atinge scopul. Unii își schimbă atitudinea după ce își ating scopul, însă alții se mențin în poziția de scorpioni care își doresc să livreze performanță cu orice scop și cu orice preț plătit de către echipă.

Inteligența emoțională nu se învață acasă pentru că noi nu știm, nu am fost învățați, părinții noștri nu au știut nici ei. Inteligența emoțională nu se învață nici la școală pentru că cine să o predea? În condițiile în care școlile nu au consilieri, nu colaborează cu psihologi, profesorii nu au noțiuni legate de emoții și de validarea acestora pentru că și pe ei cine să îi fi învățat. Suntem în pom cu aceste emoții și eu mai zic aici și despre emoții inteligente.

Citeam acum ceva vreme într-n text cum că lipsa inteligenței emoționale este unul dintre pionii analfabetsimului funcțional. Da, corect, poate fi, atâta timp cât nu încadrăm la analfabetism funcțional faptul că dacă un om a extras dintr-un text o informație care lui i s-a părut ca fiind principală conform valorilor proprii chiar dacă alții au stabilit că altele sunt informațiile principale. Știu că m-am băgat pe un teren minat, dar cred că dacă am învăța puțin din neuroștiință la școală am privi cu alți ochi acest analfabetism. Să nu credeți că managerii care conduc departamente ori poate chiar instituții nu sunt analfabeți funcționali. Unii sunt analfabeți și emoțional, dar deja intru pe alt teren minat.

Ei și cum faci în România anului de grație și pandemic 2021 să convingi oamenii să lucreze pentru un scop comun când ei sunt atât de nemulțumiți? Sunt nemulțumiți și de nemulțumirea lor. Mulți angajați nu găsesc niciun fel de bucurie la locul de muncă, nici financiară, nici în ceea ce fac concret. Și nu pentru că sunt atât de mulți oameni nepotriviți pe joburile pe care le desfășoară ci pentru că managerii aceștia nu reușesc să îi facă să vadă dincolo de prima linie. Nu reușesc să creeze familiaritate la locul de muncă. Nu reușesc să aducă unitate în echipe. Nu reușesc să creeze un mediu de lucru plăcut, destins. Știu atât de multe locuri unde este rău să râzi. Este nasol. Nu ești plătit ca să mergi la muncă și să râzi, ești plătit ca să muncești, vai de câte ori n-am auzit asta. Cam de tot atâtea ori cum am auzit și că ușa este deschisă dacă ești nemulțumit și că poți elibera locul pentru că în urma ta așteaptă alți 100. Ceea ce este și corect, dar nu înseamnă că este și funțional. Vorbele astea sunt atât de vechi și atât de blocate în mentalul colectiv că nu e de mirare că încă sunt propovăduite.

Am trecut prin toate cele de mai sus la locul de muncă. Ei ce spun eu la locul de muncă, la toate locurile de muncă pe la care am staționat. M-am simțit neapreciată, nedreptățită. Am fost umilită, certată.  Am acceptat presiunea și am tăcut când ar fi trebuit să îmi apăr drepturile. Am crescut într-o familie unde sintagma șefu-i șef și-n pielea goală era ridicată la rang de regulă și că este mult mai bine să fii umil decât vocal. Am intrat în societate cu valori greșite. Mi-a fost greu să mă integrez, să mă adaptez. Am pus umărul la schimbarea unui șef care ar fi fost absolut ok dacă ar fi fost uman. La primul loc de muncă de după facultate mi s-a spus din prima zi amenințător că mai bine mă abțin ca să nu îi pară rău că m-a angajat. Disputa plecase de la o propoziție scrisă atât de greșit încât avea înțelesul schimbat însă oamenii ăia refuzau să vadă lucrul acesta, iar eu mă încăpățânam să cred că e musai să fie scris corect ca să fie și înțeles. Câtă naivitate când las-o că merge și așa este atât de înrădăcinat. Și mă opresc aici că altfel aș scrie o carte și nu are nimeni timp să citească atât pe căldura asta.

Nu vom reuși să depășim situația aceasta dacă nu ne instruim, dacă nu citim, dacă nu ne apucăm să ne căutăm să ne facem bine ca să facem lucrurile corect.

woman wears black top close up photography
Photo by fotografierende on Pexels.com

Am citit: Soția perfectă de J.P. Delaney

Când am achiziționat această carte ce-i drept mă așteptam la o altfel de poveste. Îmi creasem deja un film în cap și mă gândeam cum îmi va fi descrisă în sute de pagini o relație abuzivă în care femeia este victima.

Am abandonat repede filmul acesta și am lăsat altul să se țeasă uitându-mă la copertă. Mă gândeam cum îmi va fi prezenată o femeie privită și percepută ca fiind perfectă de toți cei care au auzit de existența ei, dar care de fapt își crease o imagine falsă. Un deja-vu al zilelor noastre.

Însă nu mă așteaptam deloc ca pe lângă un thriller să găsesc și un SF care intră în topul celor pe care le apreciez deja și despre care am scris aici și aici.

Am găsit în cartea aceasta soția trofeu, pusă pe un piedestal și șlefuită cu fiecare ocazie. Soția care nu avea sau mai bine zis nu ar fi trebuit să aibă defecte. Soția care nu avea dorințe ce țin de moravurile ușoare, nu avea vicii. Nu era om practic. O variantă hollywoodiană a unei relații pentru că în varianta autohtonă avem mai mult soția sacrificiu. În toate relațiile pe care le-am văzut eu până acum în jurul meu nu am văzut soția trofeu, adică nu am văzut în niciun bărbat să își aprecieze partenera atât de mult încât să nu îi accepte defectele, nu am văzut boala. În schimb tot văd femeia sacrificiu. Unde mă înscriu și eu cu succes. Pentru că este programul, linia de cod ca să păstrăm termenii tehnologici ai cărții, implementat de acasă în zeci de ani de existență. Cum să ștergi o linie de cod rescrisă cu aceeași informație pe o perioadă lungă de timp într-un spațiu mai restrâns atunci când te-ai trezit la o realitate mai adaptată prezentului. Nu ai cum. Cel mult poți ajuta să îmbunătățești ceva ce există, însă schimbarea nu va fi peste noapte.

Și ca să nu vă fierb prea mult, dau ceva din carte, un tip atât și-a adorat soția dispărută fără urmă încât i-a creat o versiune robotică cu intelgență artificială și inteligență emoțională, că tot ziceam zilele trecute de cartea lui Daniel Goleman cu titlul exact așa: intelgența emoțională. Dar aplicată oamenilor și nu roboților.

Da, cartea este fascinantă, te prinde în filmul ei, te atrage în vârtejul paginilor și nu te lasă să o lași până nu o devorezi până la ultima filă.

Pe lângă aceste subiecte ale relațiilor, ale tipologiilor de oameni, ale problemelor psihice și ale tehnologiei, am mai găsit un subiect interesant și foarte sensibil în țara noastră: autismul.

Aici vine povestea din spatele poveștii, partea asta de research care îmi place mie foarte mult. Delaney este un pdeudonimul unui autor de thrillere și care de-a lungul timpului a publicat și sub alte pseudonime, însă nu aici este hint-ul că mulți autori publică sub pseudonime. Una dintre temele tratate, cea a îngrijirii unui copil cu autism vine din experiența personală a autorului care a îngrijit, tratat și a încercat să integreze în societate propriul copil cu autism și aceasta este din punctul meu de vedere povestea din spatele poveștii. Pe lângă fascinanta poveste în care termenii tehnici ce țin de robotică și inteligență emoțională pe partea neurolingvistică, efectiv zburdă pe lângă ureche, cartea este dinamică și bifează toate aspectele unui triller bun.

 Cine ar fi crezut că se poate face muzică și din fiare.

Eliberarea furiei agresiv nu este mereu cea mai bună soluție

Furia este un subiect care m-a interesat îndeaproape de multă vreme, cam de când am conștientizat că o am.

Am avut multe momente în care m-am lăsat copleșită de furie exact așa cum descriu unii dintre cei care spun că au comis diverse fapte (grave) într-o fracțiune de secundă când li s-a întunecat imaginea și nu și-au dat seama ce s-a întâmplat. Ei bine, aceasta este furia. Sau măcar o latură a ei.

Ultima dată când am lăsat furia să pună stăpânire pe mine eram însărcinată destul de la început iar o situație de la locul de muncă m-a adus în stadiul acela în care am văzut negru. A fost ultima oară în care am mai permis furiei să mă acapereze și ultima oară în care am mai lăsat să îmi pese atât de mult încât să îmi fac rău. Pentru că da, eu am permis să ajung în acel punct.

Am descoperit citind Intelgența emoțională cât de benefic este pentru organism, pentru minte, pentru creierul reptilian să te eliberezi de furie. Sau și mai bine să deturnezi emoțiile în sens pozitiv.

Daniel Goleman vorbește despre modalitatea de a aborda furia prin catharsis, adică a da frâu liber mâniei pentru a te simți mai bine odată eliberat. Deși este tentant să îți descarci furia pe cel care te enervează pentru că este eliberator, studiile spun că asta este mai mult aparent. Descărcarea frustrării peste cineva viu vine la pachet cu vina de după și mai ales cu rănirea celuilalt. Pentru că uneori cel care te rănește este foarte probabil să nu fie conștient de acest aspect.

Mai funcționează să îți descarci furia în mod activ pe o pernă imaginându-ți acolo chipul celui pe care l-ai lăsat să te aducă în starea respectivă (asta funcționează bine și la copii ca alternativă de descărcare), să ai un loc în care să te poți da cu capul sau să dai cu pumnul, dar se lasă cu leziuni și în final ajungi să înlocuiești o durere emoțională cu una fizică. Sau poți pur și simplu să deturnezi această furie astfel încât să nu mai dea pe dinafară.

Goleman spune că exercițiile de respirat ajută întotdeauna. Nu este necesar să numari până la 100 de fiecare dată ca să fii sigur că nu zboară cineva pe geam. Este suficient să îți amintești să insipiri profund în diafragmă, să ții aerul acolo câteva secunde și apoi să îl eliberezi lent pentru a ajuta cortizolul din organism să se risipească.

Doar prin exercițiu repetat ajungi să îți amintești în situații critice să și respiri. De fapt noi acționăm exact invers în momentul critic: uităm să respirăm, lucru ce îl ajută pe creierul reptilian (adică elefantul cum știm de la mind architect) să preia controlul, ceea ce nu este bine, pentru că acest elefant este arhaic și acționează ca atare. Respiratul profund, în diafragmă ajută creierul reptilian să se liniștească și pe tine să vezi lucrurile mai clar.

Spor la respirat și la amintit de respirat.

woman doing yoga inside a room
Photo by Valeria Ushakova on Pexels.com

Am citit: Divele controversate ale Bucureștilor – Dan Silviu Boerescu

V-am zis că mă voi întoarce la docu-dramele și miturile urbane evocate de Dan Silviu Boerescu în seria Secretele Bucureștilor. Și nici nu am de ce să nu mă întorc pentru că sunt cărți de vacanță, ușoare, dau impresia că te uiți în saloanele unor perioade istorice.

În cartea aceasta sunt prezentate poveștile a 11 femei care au făcut istorie și au rămas pe buzele multora inclusiv astăzi. Unele doar legende create din condei, altele mari personalități ale vremurilor lor. Toate aceste povești sunt dezbătute, desfăcute, evidențiate alături de o fărâmă de istorie altfel decât ce ne-a învățat școala.

Autorul începe seria povestirilor cu Măruca Cantacuzino, nora Nababului Cantacuzino care după moartea soțului său se căsătorește cu George Enescu. Nu este complicat să înțelegeți situația, gândiți-vă la Bianca Drăgușanu. Cam așa era și Măruca, o Bianca a altor vremuri. Drame, amantlâcuri, depresii, întoarceri, decizii. Greu ce să mai lungim vorba.

Unele povești au fost se pare reale, documentate, altele doar create și păstrate de istorie până în zilele noastre. Exemplu fiind chiar cunoscuta melodie Zaraza. Melodia a existat și mai este cântată și astăzi de către nostalgici, însă fata cu numele Zaraza nu a existat. Este un text preluat, tradus și personificat. La conservarea miturilor ne pricepem de minune.

Deși Regina Maria a fost păstrată în memoria colectivă ca fiind un personaj extrem de iubit, un fel de Prințesa Daiana a noastră, pe vremea ei Regina a fost mai umană decât ne-a lăsat istoria să vedem. Prinsă într-o căsnicie nefericită și-a căutat echilibrul în mai multe așternuturi care au lăsat în urma lor mai mulți copii recunoscuți totuși oficial de către soțul său, regele Ferdinand. Știți cum se spune, în grădina ta, îl crești. Dacă ne mutăm privirea totuși de pe gaura cheii găsim o Regina Maria devotată țării sale adoptive, infirmieră dedicată răniților de război, fără teamă de molimă, boală și cu tărie de caracter. Ei aici jos pălăria că eu am oroare și de gândaci, dar de un război.

Ca să rămânem în registrul regal, în carte se face referire și la Elena Lupescu, cea pentru care Regele Carol al II-lea a abdicat de la tronul României de două ori, ultima oară fiind chiar definitiv, lăsându-și drept urmaș unicul fiu, pe Regele Mihai. Ce a făcut-o specială pe Elena Lupescu? Poate simplul fapt că un rege a abdicat pentru a trăi o viață liniștită alături de ea. Un fel de Megan și Harry ai timpurilor lor. Dieferența constă în faptul că se pare Elena Lupescu era singura care reușea să îi aline priapismul Regelui Carol al II-lea.

Pe lângă cele enumerate deja, Dan Silviu Boerescu a mai adunat date și despre legenda Miței biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu, care a fost prima femeie pe bicicletă a urbei noastre numită și Capitală. Poreclă ce a făcut-o celebră păstrându-i intactă formularea până-n ziua de azi. Ori despre Cella Delavrancea, fiica scriitorulu Barbu Ștefănescu Delavrancea care se pare că era în tandrețuri cu Ion Luca Caragiale când acesta a tras cortina de tot, dar fericit.

Iar despre alte isotorisiri citiți în carte mai pe lung și mai pe larg decât am scris eu aici. Eu sunt fascinată de poveștile de dincolo de aparențe, de altfel de istorii și poate de altfel de istorie. Cert este că dincolo de fațada oficială, de ceea ce timpul a zugrăvit, toți suntem oameni. Unii au nevroze, alții depresii, alții pur și simplu nu pot rămâne în propriile așternuturi. Dacă acum o sută de ani divorțurile ar fi fost atât de banale și de comune pe cât sunt în prezent, sunt convinsă că despre multe căsătorii care au ajuns emblematice peste timpuri, nu am mai fi auzit.