Am citit: Cum să fii o mamă/fiică bună – Sil & Eliza Reynolds

Am început să citesc cărți de parenting după ce s-a născut copilul meu, mai mult din frică decât din dorința de a fi informată sau în pas cu timpurile. Eram atât de concentrată să nu repet greșeli, să nu cad în deznădejde și să nu văd cale de ieșire, să arăt că eu pot. Să demontez acel ai să vezi tu când vei avea copiii tăi că nu e așa cum spui acum. Să îl dobor pe prima palmă este mai greu de dat, dar pe urmă restul vin ușor. Frica m-a făcut să mă informez, să fiu alertă, să mă storc ca pe un mop zdrențuit de la atâta folosire și să nu cedez.

Fiecare carte din aceasta care avea menirea de a mă ajuta să fiu o mamă capabilă, aptă, iubitoare, empatică și mai ales corectă, mi-a adus în primul rând cunoaștere pentru mine în corpul meu și în capul meu.

Am mai zis eu pe aici că am înțeles din cărțile de parenting mai multe lucruri despre adulți, decât despre copii pentru că am recunoscut tipare și am înțeles mecanisme.

Cum să fii o mamă/fiică bună este o carte destinată în principiu fetelor adolescente și mamelor de fete adolescente care aduce în prim plan intuiția feminină. Este prima carte de acest gen pe care eu o citesc. Am citit mult despre psihicul uman, despre creier, despre știință și neuroștiință, despre a fi prezent în viața copilului și în momentele petrecute cu el, dar despre a beneficia de ce oferă intuiția în a crește corect și echilibrat un copil, n-am mai citit până acum.

Este o carte scrisă în tandem mamă-fiică cu exemple personale și din lucrul cu oamenii, cu experiențe din experiența de psihoterapeut a lui Sil din mulții ani de lucru cu oamenii.

Partea scrisă de Eliza cred că merge citită de fete cam de pe la vârsta de 13 ani, atunci când încă nu s-a declanșat uraganul, însă nici nu mai este prin preajmă copilul drăguț și simpatic la fiecare pas. Și da, cred că așa cum este o carte scrisă în tandem, este și o carte ce poate fi citită în tandem. Pentru că fiecare, atât mamă cât și fiică, află câte ceva despre cealaltă. Mai ales în cultura noastră unde am fost învățați atâția ani să ne băgăm emoțiile sub preș, unde plânsul este rușinos, iar vulnerabilitatea este o prostie. Cred că ar trebui să știe și copiii noștri că și noi adulții avem sentimente ce ies la suprafață atunci când simt nevoia să o facă. Și mie îmi vine să țip, să bufnesc, să înjur când simt nevoia să scot din mine emoții care mă macină. Este adevărat că eu am și mai mult autocontrol decât un copil aflat în plină furtună emoțională.

Am înțeles de mult că dialogul sincer și corect este drumul spre o relație echilibrată și este ceea ce susțin și autoarele în cartea de față. Am înțeles că pedepsele sunt o formă de control – poate informația aceasta ajunge la cât mai mulți părinți și la cât mai multe cadre didactice care încă practică cu succes pedeapsa în corectarea comportamentului. Adică au un fel de căței pe care îi dresează. Au fost cuminți primesc recompensă, altfel nu primesc și cățelul știe ce comportament îi aduce recompensa. Exact așa este și la copii și funcționează până la un punct, apoi ne plângem de ce fel de tineri sunt acum în societate. Ei bine, noi îi ajutăm să ajungă așa cum apoi nu ne plac. Scuzați analogia cu patrupedul, patrupedul nu are nicio vină în această discuție.

Am mai înțeles că trebuie să ne dăm jos vălul de la ochi și să vorbim deschis cu copilul despre corpul său și despre modificările ce apar pe măsură ce crește. Asta spuneam și aici legat de ce informații oferim și de la ce vârste. Nu ar trebui să mai considerăm ca fiind rușinos să pronunțăm cuvinte care au legătură cu organismul nostru.

Noutatea acestei cărți pe lângă faptul că face foarte mult trimitere la intuiție (nu dezvolt acum, pentru că voi reveni cu un alt text doar despre intuiție), este trimiterea pe care o aduce către Eckhart Tolle și despre scrierile sale legate de starea de prezență. Starea de prezență coboară vălul de pe ochi, oferă o atenție sporită și ne ajută pe noi mamele să vedem dincolo de strat, să vedem substratul, emoția, frica, neliniștea. Copii au multe astfel de emoții și trăiri și nu sunt mofturi, sunt temeri pe care nu știu să le exprime sau sentimente cărora nu știu să le facă față.

Încă o dată mi s-a confirmat faptul că basmele sunt deschizătoare de drumuri, mă bucur că nu am citit degeaba Psihanaliza basmelor, deși mie încă nu îmi plac basmele, îmi plac poveștile acestea moderne și colorate și pline de fantezie, însă ofer Cezarului ce-i al său și nu dau basmele deoparte, noi chiar am început să citim variantele originale în detrimentul celor distorsionate de la Disney.

Sper să vă fie cu folos ideile lăsate de mine aici, cu toate că eu recomand să citiți cartea pentru a avea propriile voastre idei.

Am citit: Să nu râzi :(( – Raluca Feher

Am primit de Crăciun (mulțumesc!) acest roman al Ralucăi Feher și mă bucur tare. Am cunoscut prin intermediul paginilor încă un autor român care scrie bine, autentic și dureros. Am citit o radiografie a familiei tradiționale. O radiografie a unui oscior al familiei tradiționale pentru că această familie tradițională, atât de mult disputată în ultimii ani, are atât de multe fețe încât este imposibil să le redai pe toate într-o singură carte.

Așa se întâmplă în ultima vreme de atrag niște cărți de nici nu știu unde să le clasific în lista mea. Fie că eu le atrag, fie că scriitorii au un stil din ce în ce mai orientat către sine, un lucru este sigur: sunt binevenite aceste cărți. Orice cărți. Toate cărțile pe care le citesc în ultimul timp se interconectează cumva între ele, de la beletristică, la parenting, la spiritualitate. Interesantă succesiune.

Am regăsit în Să nu râzi ideea mai multor cărți și chiar a unor filme. Poate au fost sursă de inspirație, poate doar așa s-a întâmplat să scrie autorii în același ritm. Sau poate așa s-a așezat acum piața de beletristică: interiorizare, spiritualitate, psihologie. Cultura generală a unui scriitor tinde spre infinit în tot cazul. Și ce bine că putem spune acest lucru despre scriitori români care merită citiți, trebuie citiți pentru că scriu autentic așa cum am zis mai sus, dar și autohton. Adică noi ne înțelegem pe noi.

Am căutat prin arhivă să vad dacă am mai citit ceva de Raluca Feher, nu am găsit, scriitura îmi pare cunoscută, stilul îmi pare că l-am mai întâlnit. Am recunoscut ceva din Cristina Vremeș între paginile cărții aici menționate.

Am mai regăsit și un crâmpei din Biblioteca de la miezul nopții, precum și o frântură din filmul In time lansat în 2011 cu Justine Timberlake în rolul principal. O mulțime de idei însă extrem de bine conturate, strânse între paginile acestei cărți.

Dacă aveți răni sângerânde legate de părinți, mame castratoare psihologic, părinți care nu vă apreciază, citiți această carte. Despre toate vorbește Raluca Feher cu ironie și cu umor în cartea care ne îndeamnă să nu râdem.

Inițial când am văzut coperta m-am întristat puțin. Hai măi un îndemn la tristețe, ce e asta? Așa fac eu, mă iau gândurile pe dinainte, uneori și cuvintele și mă grăbesc cu concluzia. Primul impact vizual este unul foarte important pentru mine. Coperta și titlul cărții atârnă greu în decizia de cât de repede sau de târziu cartea repsectivă va fi citită. Hmmm și să nu râzi zici. Ia să vedem, o să râd oare!?

Nu am râs, dar am zâmbit amar pe alocuri. Căci așa este. Așa este în atât de multe vieți, exact ca în carte. Mama aceea care este expusă în carte am cunoscut-o și eu în nenumărate rânduri, însă sub alte chipuri. Și am mai văzut și ce a dat societății în materie de fantome umane care se târăsc zi de zi în încercarea de a afla cum să trăiască cu ce au primit.

Raluca Feher plasează în Să nu râzi o familie formată din patru membri : mama, tatăl și doi copii, aparent funcțională, respectabilă, onorabilă. Doar că viețile tuturor se clădesc din bucăți de puzzle care se tot destramă pentru că interacțiunea cu un membru al familie care face subiectul cărților de psihologie lasă urme adânci în fiecare. Și pentru că nimeni nu râde, nimeni nu știe nici să fie fericit.

Să nu râzi este o declarație de independență.

Să nu râzi este o reiterare a trecutului.

Să nu râzi este dorința de a ieși de sub jugul familial.

Să nu râzi este paradoxul vieții.

Să nu râzi înseamnă să nu îți bați joc.

Cartea se împarte cumva în două părți. Prima parte o are ca personaj central pe Diana, fiica mamei nebune care spune povestea din perspectiva suferinței proprii. A doua parte o aduce în prim plan pe mama nebună Mily Matei, însă tot din perspectiva Dianei. Nu mi-a dat impresia că citesc două cărți în una însă am observat schimbul dintre personajele principale. Cum și-au cedat una alteia locul în prim planul nebuniei numite viață. Un joc de putere, de șantaj emoțional, de durere și de disperare.

Romanul în sine este o dramă în funcție de experiența proprie a fiecăruia și de bagajul pe care îl poartă cu sine. Am apreciat peste măsură sarcasmul și ironia, sunt forme de umor care sunt exact pe placul meu, chiar dacă unii ar spune că nu se înscriu la umor.

Și pentru că mi-a plăcut tare mult atât autoarea cum a scris, cât și cartea cum a fost scrisă, am mai comandat încă un roman al Ralucăi Feher, stați pe-aproape că mai vine ceva.

Eu vă îndemn să râdeți și atunci când nu vă vine să râdeți, am citit eu undeva că râsul detensionează cele mai negre scenarii în care vă aflați. Plus că nici nu costă. Și să luați în serios îndemnul autoarei prezentate astăzi: să nu râdeți – să nu luați în derâdere.

Enjoy!

Am citit: Ea și el – George Sand

Mi-a stat pe raft în bibliotecă această carte ani de zile. Mai mult de cinci ani. Și ca ea mai am și altele care mă așteaptă liniștite să le iau la răsfoit. Unele mă atrag greu tare, altele nu îmi sună interesante, pe altele le mut în spate pentru că în față vin mereu cărți care mă interesează mai mult. Însă asemenea unui soldat pe câmpul de luptă, așa și eu cu cărțile: nicio carte nu rămâne necitită.

George Sand este pseudonimul sub care a publicat nenumeroase cărți autoarea de origine franceză Amantine Lucille Aurore Dupin. Scriind sub pseudonim, la vremea respectivă i s-au atribuit mai multe nume, printre care cel mai popular fiind Marie Aurore de Saxa marchiză de Dudevant, însă a infirmat acest nume printr-o explicație publicată în acel timp.

Cartea cu care a pășit în lumea scriitorilor a fost Rose et Blanche care a fost publicată în 1931, fiind scrisă împreună cu romancierul Jules Sandeau, de aici plecând și ideea pseudonimului.

George Sand a fost o scriitoare extrem de populară a vremurilor sale, fiind foarte apreciată de scriitori celebri precum Hugo sau Dostoievski, însă în România nu a fost la fel de cunoscută opera sa de către publicul larg.

Recunosc că mi-a fost dificil ca după atâtea cărți moderne și după un ritm de scriitură dinamic și alert să mă întorc la un stil așezat, lin, domol. Pe toată durat cărții mi-a lipsit cumva stilul modern, însă m-am adaptat destul de repede pentru că am eu această puetere de a fi adaptabilă din punct de vedere literar, așa cum nu sunt din atât de multe alte puncte de vedere.

Ea și el a fost publicată în 1859 fiind un roman romantic, autoarea transpunând în paginile cărții propria-i istorie de iubire cu artistul Alfred Musette, o poveste romanțată și nuanțată de dragul scrisului care a stârnit proteste din partea celor care susțineau adevărul istoric. Așadar un roman controversat. Da, dar pentru acele vremuri, pentru vremurile de astăzi când avem tabloide care se ocupă de o astfel de parte literară, acest roman ar trece sub unul insignifiant.

Este totuși necesar ca din când în când să luăm o pauză de la cotidian, de la alergat, de la ritmul rapid, de la cărțile foarte moderne și să mai aruncăm un ochi și spre literarura altor secole pentru că fără reperele de atunci, cu greu ar fi existat literatura de astăzi.

În niciun caz nu este un roman insipid. Departe de mine aceste insinuări. Are romantism, are mister, are intrigă, are urcușuri și coborâșuri într-o relație romantică, are deznădejde, are ambiție, are toate ingredientele unui roman care oferă o pauză în alergătura cotidiană.

Pe alocuri am recunoscut în paginile aceste cărți povestea lui Oscar Wilde din Portretul lui Dorian Gray, dar doar ca o notă subtilă, ca un parfum de poveste, ceva ce m-a dus pe mine cu gândul la Oscar Wilde. Poate este un semn că ar trebui să recitesc acele cărți.

Aceasta este recomandarea mea de început de an: o Ea și un El într-o romantică și asezată carte.

Lectură plăcută să aveți!

Am primit anul acesta ceva recomandări de filme și seriale, las aici ce mi-a plăcut.

Deși am zis că mă las de filme și mai ales că mă las de seriale, anul acesta am picat în mreaja lor mai mult decât ar fi trebuit. Vorba celor de la Paraziții : jur că nu se mai întâmplă până data viitoare, exact așa și la mine. Nu, nu, nu s-a transformat în mult da și m-a ținut cu ochii lipiți de ecran sacrificând de multe ori somnul pe care nu mi-l dă nimeni înapoi. Despre unele filme și seriale am scris deja mai pe larg, astăzi doar încropesc o listă scurtă cu ce mi-a plăcut mie și nu cu tot ce am văzut. Așa că ce să o mai lungesc, iată:

  • Lucifer. De departe cel mai drag serial mie de anul acesta. Are umor, ironie, anchete polițienești și mult mister. Unde să mai pun că o întreagă suită de îngeri coboară pe Pământ și încearcă să se integreze lumii noastre. Actorul principal care îl interpretează pe Lucifer Morningstar este frumușel, cu pectorali bine lucrați, ce să mai, un deliciu să te tot uiți. Merge de văzut în maraton pentru că nu este de lăsat.
  • Lucy. Ca să rămânem în zona aceasta a Universului recomand așa cum și eu am primit recomandarea, acest film care ridică niște semne de întrebare. Unele sunt lămurite în film, altele nu. Orice film în care joacă Morgan Freeman este unul de văzut. Lucy este interpretată de actrița Scarlett Johansson.
  • Bucătăreasa din Castamar. Un serial simpatic, de epocă, cu rochii grandioase și coafuri complicate. Cam prea mult romantism pentru gustul meu și mult prea multe intrigi, însă măcar pentru rochiile acelea și tot merită văzut.
  • Frumoasă venețiană. Mai rămânem puțin în zona aceasta a rochiilor de epocă pentru a readuce în discuție acest film care mie îmi place tare mult. Este pe aceeași undă cu Memoriile unei gheișe, Curtezana în care joacă Michelle Pfeiffer, filme care aduc în prim plan puterea de seducție, de decizie, puterea politică a unor femei care s-au folosit de atuurile fizice pentru a schimba istoria.
  • Umbra spionului. Schimbăm registrul, virăm puțin către Rusia. Dacă vreți puțină istorie aplicată, acest film este ecranizat după o întâmplare reală din vremea războiului rece care a pus capăt crizei rachetelor cubaneze, după ce un britanic și un rus au colaborat pentru a furniza informații Marii Britanii.
  • Complet necunoscuți. Am văzut că este și pe Netflix dacă în cinematografe presupun că nu se mai găsește. Recomand varianta noastră autohtonă deși îmi place finalul mai mult de la varianta originală. Este cel mai bun film produs în România din ultimii ani.
  • Armata hoților. Încă un film despre jafuri, spargeri, urmăriri și tot tacâmul, doar că acesta este o continuare a filmului Armata morților. Eu nu sunt fană zombie și filme prea sângeroase, de aceea Armata hoților este mai mult pe placul meu. Mai ales că actorul principal masculin joacă un rol de naiv ceea ce îl face adorabil cu zulufii lui blonzi.
  • Filme de Crăciun: Un castel de Crăciun, Un cavaler de Crăciun, Un tată de Crăciun, Crăciun în California. Toate sunt filme de sezon via Netflix, unele cu ceva umor, altele doar romantice și cam atât, însă când simți nevoia să vezi ceva care nu este nici istoric, nici realist, nici sângeros, oricare dintre acestea este bun pentru o pauză de relaxare. Se vizualizează musai cu un vin fiert în cană de pământ și bine înfofoliți în pătură.

Cam atât cu lista mea pe care am scurtat-o ca să nu ne prindă revelionul tot cu nasul în ecrane. Dacă nu aveți altceva de făcut, nu aveți zăpadă de dat și toate cărțile au fost citite, dar nu aveți chef de scos sarmaua la plimbare, atunci niște filme la casa omului sunt exact ce trebuie. Dacă aveți recomandări pe care ar fi bine să nu le ratez, vă rog împărtășiți și cu mine.

Spor la vizionat!

For the film industry popcorn reel film Royalty Free Vector

Ce aș citi în vacanța de Crăciun dacă nu aș fi citit deja.

Am încropit mai jos o listă cu ce cărți de beletristică au rămas în topul preferințelor mele anul acesta, după ce am citit mult mai multe decât am menționat astăzi. Deși toate mi-au plăcut foarte mult, nu toate s-au lipit de mine. Despre toate am scris deja la vremea lor, las hyperlink pe fiecare recomandare. Am să scriu scurt doar de ce mi-au plăcut atât de mult acestea alese. Poate vă inspiră și vă faceți cadou o carte în pauza dintre două sarmale și un pahar de vin bun și neapărat sec.

Deși este o carte scrisă acum foarte mult timp, este la fel de actuală în orice etapă a vieții în care o citești și indiferent de anul în care te afli. Este cartea care nu moare niciodată. Cine ar fi crezut că poți beneficia de dezvoltare personală doar citit un roman care are menirea de a te destinde.

Categoric cel mai surprinzător roman de anul acesta. A intrat în topul preferințelor mele. Este genul de carte care mi-a stârnit invidia aceea de genul de ce nu am avut eu această idee genială. M-a făcut să mă gândesc la posibilitățile pe care le am în viață atunci când aleg ceva și m-a făcut totuși să îmi reconsider poziția față de propria-mi viață: chiar nu este atât de rău, is all in your head.

Pauza de la grijile cotidiene așa am numit acest roman ușor ca o zi de primăvară, mai degrabă pentru adolescenți, dar cine a zis că sunt interzise cărțile targetate pe publicul tânăr!?

Dup ce am văzut și filmul cu Matthew McConaughey care este unul dintre actorii mei preferați (asta așa ca să nu mai creadă lumea că eu urmăresc doar filme cu Jasonică și atât), mi-a plăcut povestea și mai tare. Eu oricum sunt atrasă de partea aceasta de investigație, povești cu avocați, filme polițiste, ați înțeles ideea sunt convinsă.

Când vreau să bocesc este simplu: mă întorc la orice scrie Kristin Hannah. Tratează în cărțile sale subiecte care reprezintă răni, cea mai întâlnită este rana de abandon cu care mă identific foarte bine. Până când rana aceasta va fi vindecata, bocitul este asigurat. Dincolo de acest aspect, poveștile sunt foarte bine scrise și cu puternic impact emoțional.

Chirovici este autorul meu preferat de thrillere din spațiul autohton. Îmi place latura aceasta macabră pe care o transpune în romane. Pulbere neagră dansează la limita dintre SF și thriller însă o poveste echilibrată în final.

Nu am cum să trec peste Inimă de cerneală, poate anul viitor voi reuși să citesc și continuarea. Este o lume de basm atât de incitantă încât îmi este greu să îmi dau seama dacă vizează publicul tânăr sau orice public. Este o carte pentru orice vârstă chiar dacă personajul principal este o puștoaică de școală care trăiește aventura vieții ei.

Tibi Ușeriu reprezintă modelul de așa da, de aceea am și lăsat aici recomandarea. După o viață de nelegiuiri și jafuri, după evadări, după o încarcerare de 10 ani a devenit un om nu doar acceptat de societate, ci chiar îndrăgit de societate și susținut în proiectele sale. Este adevărat că fără susținere, oricât de puternic ai fi, nu te poți ține pe picioare când viața ta n-a făcut parte din autohtonul mioritic.

Acestea fiind spuse și mai ales scrise, eu intru pe modulul de hibernare, ne mai auzim pe aici din când în când până anul viitor, nu am încheiat încă, însă răresc puțin ritmul pentru a-mi îndrepta atenția și către alte lucruri. Până atunci luați de citiți, este relaxarea supremă pe lângă vizionatul filmelor în maraton, însă cele două activități sunt de necomparat.

15 Citate celebre despre citit carti

Am citit: Fată, femeie, alta – Bernardine Evaristo

Viața este o aventură care trebuie îmbrățișată cu o minte deschisă și o inimă iubitoare.

M-a răvășit romanul acesta în moduri în care cred că îmi va fi greu să descriu în cuvinte clare astfel încât să mă fac înțeleasă fără a-i diminua valoarea. Este de departe cea mai profundă carte citită anul acesta în materie de belestristică. Cea mai duioasă rămâne Alchimistul, iar cea mai surprinzătoare – Biblioteca de la miezul nopții.

Bernardine Evaristo reușește să unească într-o carte destinele mai multor femei de culoare sau cu origini africane, chiar dacă pielea lor este albă. Lupta lor pentru mai bine, uneori pentru supraviețuire, tumultul fiecăreia, truda lor pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce reprezintă, toate au fost surprinse între paginile romanului Fată, femeie, alta.

Categoric nu este o carte pentru pudibonzi. Să promovezi pe piața literară din România o carte în care se află o întreagă cultură gay sau personaje non-binare este ceva îndrăzneț. Cu toate că în ultimii ani ne-am mai modernizat și noi, ne-am mai cizelat, în marile orașe cât de cât, tot mai întâlnim oameni care au impresia că a fi gay este ceva care se ia.

Cu certitudine cartea este francă fără a fi vulgară. Este sinceră fără a fi intruzivă.

La început m-a încurcat puțin scriitura fără punctul care încheie o propoziție și orice început de rând cu lietră mică, n-am știut dacă să oscilez între proză și poezie fără rimă. M-am obișnuit destul de repede scriiturii, sunt adaptabilă din acest punct de vedere și până la finalul cărții nu am mai văzut aspectul ca pe un inconvenient. Pentru o carte atât de deosebită, nu se putea altfel decât o scriitură deosebită.

În prima parte a cărții am crezut că este un alt fel de marș susținător al comunității gay, poate că și este, cine știe, însă în carte personajele nu sunt doar femei care sunt atrase de alte femei, ci și bărbați atrași de alți bărbați, persoane atrase de sexul opus, copii straight născuți din părinți gay, transsexuali, persoane care se declară non-binare. Toți, absolut toți sunt oameni care suefră, care au gânduri, dureri, care își doresc mai bine, care luptă, unii imigranți, cei de culoare luptându-se cu preconcepțiile oamenilor albi.

Scriitoarea reușește într-o manieră elegantă să atragă atenția fără a arăta cu degetul spre cineva anume, asupra sclaviei, drepturile femeilor, dreptul de vot, inegalitatea de șanse, tot ce a avut de-a lungult timpul societatea mai vicios.

M-a trecut acest roman prin mai multe stări, așa cum face orice carte bine scrisă pe care ajung să o trăiesc dincolo de pagini. Am simțit tristețe profundă pentru femeia care a pierdut mai mulți copii până a putut să îl aibă pe al ei, am simțit depresia ei în care s-a cufundat ani de zile de frica de a se atașa de un copil ce putea să nu mai fie. Am simțit furie când femeia de culoare ajunsă în zone în care populația nu văzuseră vreodată o persoană cu pielea închisă la culoare a primit pietre în ușă în încercarea de o intimida. Am simțit confuzie pentru femeia confuză care a decis că este non-binară și că sânii mai tare o încurcă până s-a hotărât să îi taie. Am simțit durere nemărginită pentru copila de 13 ani care fusese violată în grup și care n-a suflat o vorbă nimănui trăind cu durerea și cu nedreptatea toată viața. Un amalgam de sentimente.

Deși este la a noua carte scrisă, Bernardine Evaristo abia acum a fost tradusă la noi, deh, țară mică pretenții culturale pe măsură, însă poate că de aici vom mai vedea și alte cărți ale sale prin librării, eu categoric le aștept.

Las în final un fragment care se aplică și în viață, nu doar în carte:

astăzi se va strădui să proiecteze o abordare pozitivă asupra întâlnirii, în definitiv rafturile ei sunt ticsite de cărți motivaționale comandate din America în care ți se spune să-ți vizualizezi viitorul pe care dorești să-l creezi, să crezi că poți face acest lucru și că ai parcurs deja o jumătate din drum, iar dacă proiectezi în exterior imaginea unei persoane puternice, vei atrage spre tine respectul celorlalți

Am citit: Alchimistul – Paulo Coelho.

Am fugit în viața aceasta de Paulo Coelho aproape-aproape cu viteza luminii, în egală măsură cum am fugit de Dan Brown. Mi-a scăpat totuși printre degete Codul lui DaVinci pe care l-am citit, devorat și apoi am văzut și filmul în care joacă Tom Hanks. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut stilul realxat de scriitură, lejeritatea cu care introduce noțiuni ca numărul lui Fibonacci, sau coduri secrete și puzzle-uri de descifrat. M-am lăsat dusă de filmul din capul meu și am trăit cartea prin toți porii.

Apoi am renunțat la Brown, așa cum am renunțat la Coelho fără ca măcar să fi deschis o filă. Am renunțat pentru că mi se părea prea comercial și prea de marketing. Toată lumea pe toate drumurile putea citi Coelho. Era prea pe înțelesul tuturor, fără însă ca toată lumea să și înțeleagă valoarea cărților sale.

Cum spuneam aici că voi scrie despre două dintre cărțile recomandate de Irina, aceasta este cea de-a doua.

Când iți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.

Este primul citat care mi-a rămas în minte și mi se tot rotește de atunci, din Alchimistul, care este aparent o carte ușor de citit. Atât de fluidă în scriitură încât în câteva ore este citită din scoarță-n scoarță.

Da, m-a dus și această carte în filmul ei. Am simțit nisipul sub tălpi și mi-a făcut un dor nebun de a răsfira printre degete puțin nisip încins de soare. Să mă joc cu mâna prin mici dune de nisip în timp ce stau pe un șezlong și privesc în zare cum se vălătucește marea sub soarele dogoritor.

M-a dus în filmul celo 1001 de nopți cu baldachine și corturi, cu foc de tabără și curmali ce străjuiesc de umbrar în deșertul nemilos.

M-a făcut să îmi doresc ca Universul să lucreze și în favoarea mea și să îmi împlinesc și eu Legenda Personală întocmai ca flăcăul păstor de oi. M-a făcut să îmi doresc să am tenacitatea, curajul, calmul, liniștea și inteligența acestui tânăr.

M-a făcut să înțeleg că-i în regulă să am îndoieli, dar drumul meu este tot acolo. El mă așteaptă indiferent de câte cărări îi adaug eu.

Un singur lucru face visele imposibile: frica de eșec.

Am citit cartea aceasta cu ochii larg deschiși, lucru care nu a fost ușor tocmai pentru că m-a furat ușurința cu care am dat pagină după pagină. Însă aproape fiecare pagină a avut câte o propoziție care mi-a mai deschis puțin mintea. Sau m-a facut să mă opresc și să contemplu profunzimea din spatele cuvintelor.

În prezent stă tot secretul; dacă dai atenție prezentului, poți să-l îmbunătățești. Și dacă îți îmbunătățești prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor și trăiește în fiecare zi din învățăturile Legii și cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veșnicia.

Și deși pare atât de simplu când citesc și îmi pare că și eu pot urma niște exemple înscrise într-o poveste atât de duioasă, în realitate este mult mai simplu să mă bălăcesc în propriul sine cunoscut decât să fac un efort și să creez o realitate în care să îmi fie și mie drag să trăiesc.

Totul în viață este numai semne. Universul este creat într-o singură limbă pe care toată lumea o înțelege, dar acum a uitat-o.

Și pentru că atât mi-am imaginat oază, nisip, apă, în ultima vreme imaginea de pe laptop îmi oferă întocmai ca să nu mă dezamăgească.

Dar de ce ești așa nervoasă? Deturnare emoțională de la un copil de nici cinci ani.

De-a lungul vieții de până acum mi-a fost greu să îmi identific sentimentele. Să evaluez corect emoțiile. Nu am beneficiat în niciun fel de niciun fel de educație emoțională. Cine să o facă într-un sistem șchiop, surd și orb?

Atunci când am început să mă informez despre cum să fac mai bine pentru a fi un părinte corect, am tot întâlnit informații despre importanța educației emoționale.

Așa se face că am investit de foarte devreme în acest aspect.  Am validat emoții, am acceptat răbufniri, am cumpărat cărți, cartonașe, puzzle-uri, reviste și orice ne-a ajutat pe toți în a ne recunoaște și valida emoțiile.

Nu am bagatelizat furia, nu am băgat sub preș revolta, le-am lăsat pe toate să curgă cu toate că uneori îmi venea să mă teleportez.

Am învățat alături de propriul copil abcedarul emoțional chiar dacă eu eram adultul din relație, eram novice în astfel de treburi îndelung invalidate.

Așa am ajuns în momentul în care am un ajutor real în acest om mic ce încă nu a împlinit 5 ani. Care cunoaște emoțiile pe chip, care știe cum se simte furia, care cunoaște nervozitatea. Care mă deturnează emoțional atunci când mă cuprind toate cele.

De ce ești așa nervoasă? M-a întrebat într-o seară când eu pendulam de pe un picior pe altul și băteam mărunt din buze. Nu sunt nervoasă am zis eu rapid fără măcar să gândesc vreo secundă. Eram pe pilot automat pesemne. Dar atunci de ce vorbești așa, ca și când ai fi nervoasă? Aici m-am oprit din orice făceam, am analizat situația, copilul avea dreptate și tocmai îmi oferise o deturnare emoțională ca la carte. Niciun copil nu vrea să se simtă în pericol sau vizat de o posibilă furie parentală, însă nu toți copii știu a discerne astfel emoțiile. Mulți dintre ei se feresc din calea unui taifun, alții care știu cum sunt emoțiile și cum se simt și că toată lumea le are, le acceptă și le privesc în față. Au curaj să spună și să întrebe, să tragă părintele de mânecă, uite nu ești pe panta cea bună, fă ceva și revino.

Îmi place de această echipă care suntem noi, de momentele în care ne dăm voie să răbufnim, chiar dacă mie încă îmi este greu să aud atât de multă supărare. Mă felicit în gând pentru investiția făcută în atât de multe ore de joacă cu și despre emoții, în atât de multe scenete și jocuri de rol cu plușuri pe post de echipă participantă, în atât de multe cărți citite din copertă-n copertă despre reguli, limite, dorințe, emoții și tot ce presupune acest pachet. Și mă mai felicit că nu m-am oprit aici și în continuare ne frustrăm și învățăm, plângem și ne refacem, strigăm și ne iertăm.

În drumul meu până acum m-au ajutat cărțile despre care am scris succint aici, le las cu liniuță mai jos în caz că nu mai știți ce să citiți zilele acestea libere.

  • Nu există părinte perfect – Isabelle Filiozat
  • Părinți liniștiți, copii fericiți – Laura Markham
  • Nu există copii răi – Janet Landsbury
  • Copilul tău competent – Jesper Juul

Singura carte care a reușit să mă adoarmă.

Am participat recent la un curs la succestraining.ro unde am primit o bibliografie. Deși pe cele mai multe le-am citit deja, voi vorbi doar despre două dintre ele, deși ele merită toate suficientă atenție, însă am decis să nu expun întreaga listă.

Până la acest curs nu am auzit de Puterea prezentului de Eckhart Tolle. În tot cazul, dacă mi-a răsărit vreodată prin fața ochilor, nu mi-a atras nicicum atenția.

Cumva m-am apucat să o citesc deși concomitent mai citeam încă 3 cărți, i-am făcut și acesteia loc. Este singura carte căreia n-aș putea să îi fac un rezumat oricât de scurt dacă m-aș apuca. Mi-ar fi greu să extrag și câteva idei principale. M-am întors și am recitit fragmente întregi pentru că nu înțelegeam ce a vrut autorul să spună. Sau nu eram atentă. Iar aceasta este o carte care se citește cu ochii larg deschiși. Nu îți permite să o citești fiind cu mintea în alte șapte părți.

Este unica și singura carte pentru care m-am luptat să rămân trează indiferent de momentul zile în care o citeam. Citeam și simțeam cum mi se închid ochii, cum m-aș fi rezemat puțin de un perete și aș fi tras un pui de somn. Am citit-o seara, dimineața abia trezită, în timpul zilei, la prânz, la diferite ore, am dus un fel de experiment al meu cu mine și cu cartea. Rezultatul de fiecare dată același. Cu greu reușeam să citesc un capitol întreg. Atâta efort pentru o carte n-am mai depus niciodată.

Eckhart Tolle prezintă lucruri pe care le știam în linii mari grație neuroștiinței, subiect pe care îl urmăresc de ceva vreme. Dacă nu-ți păzești mintea ea tinde să fugă fie în trecut pentru a rezolva situații aparent rămase fără finalitate sau pentru a prezenta perspective diferite, fie în viitor unde creează scenarii posibile, așteptări și alte cele. Este extrem de dificil pentru mine cel puțin să îmi țin mintea în prezent când viteza cu care zboară poate întrece un supersonic. Zeci de mii de gânduri rulează în capul unui om într-o zi și nici măcar nu suntem conștineți de toate, aspect ce face treaba și mai dificilă. Să trăiești aici și acum este mult mai complicat decât pare atunci când citești. Când aplici și pui în practică începe o luptă de putere între minte și conștiință. O minte neantrenată câștigă întotdeauna.

Puterea prezentului cred că este cea mai însemnată carte în care în toate cele 262 de pagini autorul pledează pentru a trăi în prezent, în ce este acum și ce se întâmplă acum. Să mergem în trecut doar dacă este absolut necesar și pentru scurtă vreme, să ne lăsăm purtați de viitor doar pentru a planifica ceva și să revenim în acest moment. Mă iau exemplu pe mine, nici măcar nu mă raportez la întreaga rasă umană deși sunt convinsă că cei mai mulți dintre noi trăim după un tipar. Nu mai vorbesc de cât de mult trăiesc în trecut și câte scenarii diferite pentru o singură situație reușesc să creez, mă refer aici la cât de mult trăiesc în viitor. Mă gândesc deja la anii de pensie, la viața de atunci, la sănătatea mea viitoare, la finanțe, la educația copilului și la ce îi voi putea oferi pentru a mă asigura că în societate merge un om care o va spijini și nu unul care o va distruge. Mă gândesc și planific minivacanța de la sfârșitul săptămânii, apoi la cea care îi va urma, la sfârșitul de an, cum să mă împart de Crăciun. Merg mai departe pentru anul viitor, gânduri pentru următorii ani mai apropiați, pentru bătrânețe, întrebări mai mult sau mai puțin existențiale. Nu fac doar asta 24 de ore, însă de când sunt conștientă de gândurile mele mă surprind adesea că sunt hăt departe. Uneori îmi imaginez o viață frumoasă, alteori îmi imaginez scenarii apocaliptice pe principiul lui dar dacă…Și de prezent am uitat.

Faceți exercițiul de a vă analiza gândurile, unde trăiți cel mai mult, în trecut sau în viitor? Faceți exercițiul de a trăi acum, cât este de greu?

Un tată de Crăciun. Sau cum sunt eu cu un băț în f/\nd.

Știu că nu înțelegeți nimic din titlu, dar explic imediat. Am dat peste filmul acesta în timp ce scrolam în căutare de ceva care să mă facă să râd. Mi s-a părut mie așa la prima ochire cum că ar fi comedie și am zis că este cazul să văd acest film care se numește exact așa, Un tată de Crăciun!

În acest film am descoperit-o pe ea, blonda, personajul principal feminin care se străduia foarte tare să organizeze un crăciun ca la carte. Cel puțin ca la cartea ei. Totul planificat până la ultimul detaliu, chiar până la virgula de la ultimul detaliu. Cu dashboard cu cu împărțeala pe camere, cu planificarea pe zile a activităților. Cu ce se mănâncă, unde, cum, cțnd, cât. Mama și tatăl detaliilor, vă spun.

Totul era atât de bine organizat încât lipsea distracția cu desăvârșire.

Iar tipa aceasta blondă care supraviețuia sărbătorii, cu ani mulți de terapie în spate, avea un rictus pe post de zâmbet, luminozitate în exterior și un țunami la interior.

Ei bine, tipa asta de fapt în realitate sunt eu. Nu atât de sociopată…sper… dar categoric eu.

Am ratat multă distracție fiind mai preocupată de planificare. Sunt părintele organizării și culmea îmi și place. Adunat cu puțină dictatură a rezultat că am reușit de-a lungul timpului să stric buna dispoziție și a altora, nu doar pe a mea. Așa că da, m-am regăsit într-o oarecare măsură în acest personaj.

Ce am rezolvat între timp?

Las de la mine, încerc să nu mă mai implic la nivel emoțional atât de mult, să nu îmi mai pese. Am înțeles că oamenii sunt diferiți, că nu trebuie să fie toți ca mine. Am înțeles că perfecționismul nu este ceva de ridicat în slăvi. M-am mai relaxat și nu doar la suprafață. Evident, nimic din toate acestea nu a fost ușor, nici distractiv, și nici peste noapte, însă acum este categoric cu mai multă distracție.

Pe principiul, unde dai și unde crapă: am căutat un film de comedie și am dat peste niște conștientizări. Bun și așa.

Filmul este totuși unul de comedie, deși umorul englezesc nu este chiar pe gustul tuturor.

Vizionare plăcută.

Un tată de Crăciun | Site oficial Netflix
Imagine preluată de pe netflix