Este bine să vrem mai mult, dar oare cât de mult este prea mult ca să uiți de viață și să uiți să te bucuri de ea?

-Ei bine, se zice că un om de afaceri a plecat într-o vacanță pentru a se detașa de tot, pentru a-și “încărca bateriile”, ca să spunem așa. A zburat cu avionul spre o destinație îndepărtată și a nimerit într-un cătun. De-a lungul câtorva zile i-a urmărit pe oamenii din comunitate și a remarcat că un anume pescar părea a fi cel mai fericit și mulțumit dintre toți cei de acolo. Afaceristul a devenit curios, așa că, într-o zi, s-a dus la pescar și l-a întrebat ce face el în fiecare zi. Bărbatul i-a spus că se trezește în fiecare dimineață și își ia micul dejun împreună cu soția și copiii. Apoi copiii lui plecau la școală, el se ducea la pescuit, iar soția picta. El pescuia timp de câteva ore, se întorcea cu destul pește pentru a asigura mesele familiei și apoi trăgea un pui de somn. După cină, el și soția făceau o plimbare pe plajă și urmăreau apusul în timp ce copiii lor înotau în apele oceanului. Afaceristul a rămas împietrit de uimire. “Faci asta în fiecare zi?” l-a întrebat el.

“Aproape”, i-a răspuns pescarul. “Uneori mai facem și alte lucruri, dar în mare parte, da, asta este viața mea.”

“Și în fiecare zi reușești să prinzi pește?” l-a întrebat afaceristul.

“Da”, i-a răspuns pescarul. “Sunt mulți pești.”

“Poți să prinzi mai mult decât peștele pe care îl duci acasă familiei tale?” s-a interesat omul de afaceri.

Pescarul s-a uitat la el, i-a zâmbit și i-a răspuns: “Oh, da, prind adeseori mult mai mulți și pur și simplu le dau drumul înapoi. Vezi tu, îmi place să pescuiesc.”

“Păi de ce nu pescuiești toată ziua ca să prinzi cât de mulți pești poți?” l-a întrebat atunci omul de afaceri. “Apoi ai putea să vinzi peștele și să faci o grămadă de bani. Curând ai putea să îți cumperi a doua barcă, apoi o a treia, iar pescarii de pe ele ar putea de asemenea să prindă o groază de pește. În câțiva ani ai putea avea un birou într-un oraș mare și pun pariu că în mai puțin de zece ani ți-ai putea deschide o afacere la nivel internațional în domeniul distribuției de pește.”

Pescarul i-a zâmbit din nou omului de afaceri. “De ce aș face toate astea?”

“Păi pentru bani” i-a răspuns afaceristul. “Ca să faci avere și apoi să te retragi din activitate.”

“Și ce aș face atunci când m-aș retrage din activitate?” l-a întrebat pescarul continuând să zâmbească.

“Păi orice își dorești presupun”, i-a răspuns omul de afaceri.

“Spre exemplu aș putea lua micul dejun împreună cu familia?”

“Da, așa cred.” a spus omul de afaceri ușor iritat de faptul că pescarul nu se arătase mai încântat de ideea lui.

“Și dacă aș vrea, din moment ce îmi place atât de mult să pescuiesc, aș putea să pescuiesc câte puțin în fiecare zi?” a continuat pescarul.

“Nu văd de ce nu.” a răspuns omul de afaceri.

“Atunci probabil că nu va mai fi atât de mult pește acolo, dar ar trebui să rămână totuși ceva. Apoi aș putea să îmi petrec serile împreună cu soția, plimbându-ne pe plajă, și admirând apusul, în timp ce copiii noștri ar înota în ocean?” a întrebat pescarul.

“Sigur, ce-ți place ție, cu toate că atunci copiii tăi vor fi probabil deja mari.” a spus omul de afaceri.

Pescarul i-a zâmbit interlocutorului său, i-a strâns mâna și i-a urat succes în eforturile sale de a-și reîncărca bateriile.

Deși de obicei las la final citatul care mi-a plăcut mie cel mai mult atunci când citesc o carte, de data aceasta am procedat invers și am pus la început acest citat/pildă, cum vreți să îi spuneți, din cartea Cafeneaua de la capătul lumii de John P. Strelecky.

Mi-a plăcut simplitatea poveștii și diferențele dintre cei doi oameni, cum unul avea ochi doar pentru bani și pentru afaceri și nu vedea că ajungea la același rezultat dar pe un drum lung și ocolitor. Și cum celălalt a găsit bucuria vieții în lucruri simple.

De ar fi atât de simplu…

Adevărul este că suntem mânați în viață de multe, uneori de foarte multe. Familia de bază, școala, societatea, media, prietenii, atât de mulți factori te fac să vrei mai mult, să îți dorești mai mult, să ai mai mult, să cumperi mai mult. Alergăm după fericire închipuită. După un statut care să ne garanteze apartenența la un anume mediu.

Totuși realitatea este că noi ca țară trăim la un pol al sărăciei, cu multă lipsă de educație care se vede în agresivitate, cu istericale și fel și fel de patologii. Iar toate acestea pun un văl peste ochi și oamenii nu mai au cum să vadă și altceva.

Nu știu dacă viața este atât de simplă. Nici dacă este atât de ușoară. Nici dacă poate fi. Însă cu siguranță din când în când ne ajută să ne amintim că nu merită în viața aceasta care nu putem ști cât de lungă sau cât de scurtă este, nu merită să luptăm pentru toate averile pe care le strângem sau pentru a vrea mai mult și mai mult.  Dar pentru a ajunge la simplitate mai întâi avem de rezolvat frici. Frica de sărăcie, frica de inconfort, frica de moarte, frici pe care le cărăm cu noi ca pe sacii de moară și de multe ori nici nu știm.

Merită un moment de cugetare. Tu pentru ce vrei mai mult?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De ce citesc continuu și constant cărți cu conținut psihologic și cărți care mă ajută să mă dezvolt?

Dacă spun că până în prezent am citit cam cât o bibliotecă mai micuță cărți de diverse tipuri de psihologie, neuroștiință, psihologia copilului, spiritualitate (da și aceasta este o formă de dezvoltare), până chiar și ezoterism (curiozitate), ați spune probabil că exagerez.

Ori poate nu ați spune.

Este adevărat că citesc divers și diversificat, citesc concomitent mai multe cărți, însă nu mai mult de patru, fiecare pe câte un segment și pe domenii diferite, așa reușesc să nu le încurc.  Pe unele reușesc să le citesc mai repede, pe altele greu, în luni de zile, uneori trag mult de câte o carte, alteori timpul îmi oferă din plin această plăcere de a sta cu ochii în pagini scrise.

Însă indiferent ce și cât aș citi și din orice domeniu, mă întorc la psihologie. Nu pentru a afla lucruri noi. Am primit foarte multă informație din aceste cărți. Pe unele le-am citit cu pixul pe hârtie, pe altele doar le-am citit ca pe o lectură, fiecare a lăsat o amprentă în mine. De la fiecare am învățat câte ceva și de la fiecare am aplicat destule pentru ca viața mea de astăzi să fie diferită în bine față de cea de acum mulți ani.

Mă întorc la aceste lecturi pentru că deși de multe ori știu informația, am primit-o, o am, totuși nu o integrez. Nu face click și nici aha în capul meu. Până in momentul potrivit în care cartea potrivită aduce aha-ul atotcuprinzător și face ca acea informație pe care o primisem deja din alte probabil cinci cărți, abia acum să fie revelatoare. Nu fiecare carte așază informația din prima. Uneori abia a treia sau a cincea carte face lucrul acesta. Poate o fi de la exprimare. Poate cărțile prea tehnice sau prea științifice se prind mai greu și atunci este nevoie de acea carte scrisă simplu fără pretenții academice, cu dorința de a fi comercială și care să pună informați acolo unde este locul liber.

Presupun că aceasta ar fi explicația în cazul meu. Pentru că mi s-a întâmplat să mă întreb de ce tot mai citesc astfel de cărți când teoretic am cam tot ce am nevoie pentru a funcționa decent. Nu sunt nici eliberată de toate fricile și traumele trecute prin viața mea, însă toată situația este mult îmbunătățită, iar mie îmi este infinit mai bine.

Și de câte ori nu am zis că mai citesc și cartea aceasta și gata. Gata, nu mai cumpăr astfel de cărți, nu mai citesc, îmi ajunge câtă informație am primit. În fond nu intenționez să devin terapeut. Dar de fiecare dată a mai apărut o carte care era musai să fie citită. Încă puțin despre dezvoltarea copilului, apoi despre copilul interior, câteva cărți ca să înțeleg ce s-a ales de al meu copil interior, apoi uite că terapeuții au scris și despre educație sexuală, să știu și eu ce să îi spun copilului. Nu, ce să îi spun știu, iar eu nici nu sufăr de pudoare exagerată, mai ales cât să spun că mi-e să nu dau prea multă informație, așa că mai bine să fiu pregătită. Apoi au venit cărțile cu și despre dezvoltare personală. Am mai citit și din Yalom cât s-a putut, am citit din ce a scris Gabor Mate că tot este foarte popular în aceste vremuri și mai suntem și contemporani. A mai venit și terapia comportamentală, terapia constelațiilor familiale, terapia de cuplu, terapia mamă-copil, acum urmează cele destinate înțelegerii adolescenților și tot așa, lista pare că nu se mai termină.

Însă un lucru este clar, din când în când am nevoie să mi se reamintească. Să nu uit că pot fi un om bun sau mai bun, o versiune mai bună a mea deși uneori am impresia că mă dedublez că este un alt eu acolo care poate face lucrurile mai bine în timp ce ăstălalt eu stă ascuns în umbră și abia așteaptă să răbufnească, să scoată colții și să muște adânc așa cum a mai făcut-o și în trecut.

Mai citiți-mă pentru sfaturi prețioase de prin cărți, pare că vor mai fi.

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nașterea – un moment traumatic pe care copilul îl duce cu el toată viața.

Cel puțin așa spune Raluca Anton.

Evident nu toți trecem prin momente traumatice la naștere, fie că suntem adultul care dă viață, fie că suntem copilul care ia contact cu lumea înconjurătoare. Însă, realitatea din România cam aici ne plasează.

Acum este momentul să te oprești din citit dacă ai o astfel de experiență care îți cauzează orice fel de neplăcere.

În România se poartă acest sistem în care copilul este separat de mamă. Este mult mai important pentru sistemul medical românesc să măsoare și să cântărească copilul fix în secunda doi unei  nașteri decât să lase noul-născut să fie în contact cu mama. Este atât de împământenită această practică încât atunci când transmitem informații despre un nou-născut menționăm greutatea, înălțimea și nota de la naștere, iar interlocutorii vin cu aprecieri de genul e gras sau este înalt. La atât ne rezumăm pentru că atât știm.

În spitalele de stat nu se practică pe nicăieri alăptarea în primele secunde de după naștere, nici contactul direct cu bebelușul. Mama și copilul se reunesc abia după ce copilul este bine curățat, bine înfășat, mirosul și simțurile îi sunt alterate deja.

În cazul unei nașteri prin operația de cezariană separarea este și mai mare. Copilul și mama se reunesc după 12-24 de ore de la naștere. Timp în care copilul stă singur și primește lapte formulă, iar mama este la terapie să se refacă, nu se poate mișca și are dureri (acum fiecare după propriul organism).

Ori tocmai separarea aceasta este resimțită de către copil. Matrițele încep să se formeze încă din prima secundă de viață. Ele înregistrează informațiile și le stochează pentru tot restul vieții. Nu, nu ni le amintim însă acționăm și reacționăm întreaga noastră viață pe baza acestor matrițe și nici nu știm, nu o facem conștient.

Raluca Anton (v-am zis că mai revin la cartea aceasta) în Terapie 1 la 1 cu sinele tău vorbește despre această formă de abandon, pentru că este un abandon pe care matricea îl înregistrează ca atare. Copiii se comportă în viața lor de copil și chiar în viața lor de adult conform acestei forme de abandon care se formează încă de la naștere. Unii își adâncesc această traumă suferind alte forme de rupturi cu părinții, ori cu cei care îi îngrijesc.

Să luam ca exemplu cazurile noastre, ale celor născuți înainte de anii 90 când concediul maternal era o perioadă extrem de scurtă de timp, de doar 3 luni. După 3 luni mamele reintrau în câmpul muncii iar bebelușii erau de multe ori în grija bunicilor la țară. Nu vorbesc despre cum era atunci în maternități pentru că nu am foarte multe informații, însă pot să presupun. Însă o ruptură majoră are loc atunci când mama se întoarce la muncă într-un stadiu în care bebelușul are încă foarte multă nevoie de brațe protectoare, de alinare, de hrană la cerere. Apoi dacă trece în grija unor persoane care au ca prioritate munca la câmp și mai puțin nevoile unui bebeluș, separarea aceasta merge ascendent înregistrând noi și noi valențe în matrița abandonului.

Pentru că eu am fost al treilea copil născut în familie, mama a putut amâna reintrarea în câmpul muncii pentru încă două luni prin concediu medical pentru ceilalți doi copii. De la cinci luni am trecut în grija bunicilor care aveau extraordinar de multă treabă în gospodărie și în jurul acesteia. Pe mama o vedeam foarte rar și vreo trei ani de zile aproape că nu ne-am văzut una pe cealaltă. Ruptura care s-a produs atunci între noi nu a fost recuperată nici astăzi. Pentru că ea nu a avut instrumentele necesare și pentru că eu abia aflu cum să descurc ițele în urma unui regim traumatizant și cicatrizant.

Eu în postura de viitoare mamă am născut copilul într-un spital de stat prin operație, am intrat în contact cu copilul prima oară la câteva ore după naștere pentru că a fost adus la cerere în terapie și ne-am mai văzut a doua zi. În rest, a stat fiecare în salonul său și ne întâlneam pentru alăptare asta dacă nu era la incubator și săream peste masă și eu și copilul. Abia când am venit acasă am putut să ne conectăm. Nu știu dacă acea separare este motivul ori cauza pentru un copil cu o nevoie foarte mare de atașament și cu o nevoie de a verifica încontinuu apartenența la familie și de a se asigura că nu există abandon, însă la aproape șase ani de când a venit pe lume, copilul meu încă are aceste nevoi la un nivel foarte ridicat cu multe asigurări și reasigurări de-a lungul timpului. Însă până la această carte nu am reușit să fac legăturile între evenimente. Nu am văzut separarea de la naștere ca pe ceva dăunător pe termen lung, ci ca pe ceva normal, în asta trăiam și încă trăim ca sistem. Nu am văzut lipsa de interes din partea cadrelor medicale ca pe ceva devastator, ci ca pe o obișnuință în care suntem de atâția ani de zile.

Și știu că există intenția de a se schimba acest sistem, de a se adapta la norme moderne, însă rezistența este greu de dărâmat în mediul nostru.

Nici sistemul medical privat nu excelează la acest capitol, însă acolo lucrurile se mișcă mai rapid în direcția normelor care în alte state reprezintă o normalitate curentă. Sunt și în România clinci private unde poți naște natural și civilizat, unde poți negocia la semnarea contractului acea oră magică de care vorbesc mulți specialiști.

Separarea mamei de copil la naștere este o formă de abandon pe care copilul o duce cu el toată viața. Ora magică – o soluție minoră pentru rezolvarea unei traume majore.

Ce este de făcut? Să reușim să înțelegem noi adulții acest mecanism, să îl integrăm și să oferim mai departe înțelegerea și acceptarea de care are nevoie un copil. Da, înțeleg că nevoia ta de conectare este mare, că teama ta de abandon este reală, că te ajut să înțelegi aceste mecanisme și te ajut să le integrezi în sinele tău pentru a-ți fi mai ușor pe viitor.

Este ușor? Categoric nu. Este și mai greu să accepți această nevoie din poziția de fost copil cu traumă de abandon, însă orice efort este răsplătit cu un pas mai aproape de normalitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Terapia 1 la 1 cu sinele tău – Raluca Anton

Acum ceva vreme cineva mi-a recomandat un mini serial de pe NF – Un al sine – un serial turcesc pe care am amânat să îl văd. De fapt îl scosesem de tot din minte însă informația aceasta tot revenea la mine pe diverse căi până m-am decis să îl urmăresc. Am înțeles atunci că filmul prezintă o parte din terapia constelațiilor. După o vreme am urmărit două podcasturi de-ale lui Mihai Morar în care apare Raluca Anton pentru că îmi atrăsese atenția în descriere exact acest tip de terapie despre care voiam să aflu mai multe.

Raluca Anton este psiholog de meserie cu multe formări în diverse terapii, printre care Imago și Terapia Constelațiilor, iar atunci când a decis că are ceva de oferit lumii, a scris o carte.

Terapie 1 la 1 cu sinele tău este o carte practică, se citește cu pixul în mână, se notează, se gândește, se însușește, se reflectă ca la finalul ei să fii puțin mai bine cu tine.

Am învățat în ultima vreme că trecutul este trecut și nu face bine nimănui să îl tot aduc în prezent, mie categoric nu. Că nu îl pot schimba, nici nu îl pot readuce la nesfârșit în viața mea actuală. Însă în măsura în care am învățat acest lucru am înțeles și că trecutul trebuie acceptat și integrat, chiar dacă nu neapărat înțeles pentru a putea ca el să rămână acolo unde îi este locul, în trecut. Nu este ușor. Nicio muncă cu sinele nu este ușoară. Pare mai ușor când citim câte ceva, că omul ăla a fluturat puțin din gene și și-a schimbat viața. Adevărul este că a fluturat ani buni din gene și încă o mai face pentru a reuși să schimbe o fărâmă din paradigmele pe care le-a tot cărat în spate.

Mulți ani mi-am petrecut întrebându-mă de ce? De ce a făcut aia? De ce s-a purtat așa cu mine? De ce nu a făcut ailaltă? Întrebări care nu îmi dădeau pace și care mă țineau captivă în furie și în resentimente. Încă mă întorc la de ce? din când în când pentru că uneori las trecutul să mă copleșească. Însă am reușit să integrez atât de mult din istoria mea personală încât trecutul acesta vine din ce în ce mai rar peste mine.

Raluca Anton spune că a sta în suferință este parte din procesul de vindecare. Ceea ce cred că este adevărat, este o modalitate de vindecare. Doar că acest proces este foarte diferit de la om la om și eu am întâlnit până acum câțiva oameni care au trecut prin cabinetele psihologilor și erau în niște dureri depresive din care nu mai reușeau să iasă pentru că procesul dura foarte mult. Autoarea oferă în cartea sa câteva exerciții care au menirea de a face lumină în propriul trecut, invitând la a nu judeca, ci la a accepta ce ni s-a întâmplat, iar mie mi se pare o formă mult mai ușoară de integrare a istoriei personale fără a fi victime sigure ale deznădejdii.

Cartea aceasta este una complexă cu toate că nu are termeni greoi, este scrisă pentru mase, citibilă, oferă multe informații cu trimitere la istoricul familial al fiecăruia. Face lumină în termenii care se perindă acum prin lume și care au devenit la modă, cum ar fi traumă și moștenire transgenerațională. Ne ajută să înțelegem cum integrăm în subconștient mesaje care inițial au menirea să ne țină în siguranță, însă care devin toxice și traumatice deoarece contextul social se modifică, însă paradigmele trecute rămân neschimbate.

Nu pot pune toată cartea aceasta într-un singur text, are tentacule prea multe pentru ca eu să le leg pe toate aici, așa că împart și mai revin cu text și lămuriri despre Terapie 1 la 1 cu sinele tău. Citiți-o, aveți doar de câștigat, chiar dacă nu o aplicați ca pe un exercițiu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Magia ordinii & Kiki & Jax – Magia prieteniei îți va schimba viața – Marie Kondo

Am tot scris despre Marie Kondo și metoda ei de a face ordine, numită KonMari, încât probabil ajunge să fie prea mult.

Încă una și mă opresc. Promit.

Am zis că m-am apucat de o reorganizare a casei după ce am citit Bucuria ordinii. Între timp am urmărit pe youtube filmulețe cu Marie Kondo și emisiunile filmate de pe Netflix ca să văd exact cum procedează atunci când face ordine, cum împachetează hainele și cum sunt toate așezate în așa fel încât să nu se mai ajungă la dezastru.

Magia ordinii am impresia că este prima carte scrisă, Bucuria ordinii fiind cea care i-a urmat. În Bucuria ordinii găsiți și imagini, descrierile sunt urmate de exemplificări grafice. În magia ordinii acestea lipsesc, însă în esență informațiile sunt asemănătoare. Dacă vă hotărâți să parcurgeți drumul acesta, eu recomand Bucuria ordinii și este suficient, sunt eu destul de nebună încât să citesc toate cărțile și este de ajuns.

Au trecut mai bine de șase luni de când am reorganizat casa și toate dulapurile. Ordinea se menține, nu au apărut lucruri inutile între timp, nici nu s-au înmulțit cele existente. Am un dulap golit de atunci de la marea reorganizare care este și acum gol. Deși Marie recomandă să nu rămână mobilă goală că nu acesta este scopul ordinii, la mine s-a întâmplat și până acum nu a fost pus în pericol să se umple. Încă nu știu de ce îl păstrez și nu știu nici care va fi soarta lui până la final.

Cu toată ordinea și orânduirea casa nu este brici tot timpul. Genul acesta de ordonare nu asigură o casă care nu va mai fi niciodată dezorganizată. Din contră, dezordine se va produce. Mai ales într-o casă cu câte un copil mic sau cu membri care împrăștie lucruri așa cum sunt cei din familia mea. Diferența acum este că ordinea se face cu mai multă ușurință. Lucrurile ajung mai ușor la locurile lor. E ca și cum fiecare și-a învățat poziția de bază și tinde să ajungă acolo.

La fel este și cu împachetatul hainelor. Pe lângă faptul că acum nu mai calc. Nu chiar deloc, ci aproape deloc. Cămășile și hainele pretențioase ca material încă ajung sub fierul de călcat, însă se întâmplă foarte rar. Înainte strângeam hainele de la uscat și le îngrămădeam într-un coș de rufe până mă urneam să le calc. Înainte să am copil treaba asta îmi ocupa o după amiază întreagă sau două dacă erau foarte multe. Stăteam mult în picioare și mă durea spatele. După ce am avut copil și a durat ceva până n-am mai călcat, dura și o săptămână să golesc coșul de rufe. Acum strâng hainele de la uscat și mă apuc să le împachetez, nu le mai depozitez nicăieri, nici nu le mai las grămadă într-un loc. Le netezesc cu palma și când mă apuc de îndoituri, hainele nu opun rezistență, nu se fac cute și nu rămân șifonate, ba chiar se mai îndreaptă cât stau în cutie în dulap.

Da, la început a fost greu, chiar foarte greu, nu se așezau nicicum și am fost convinsă că nu o să îmi iasă, însă am avut răbdare (greu de crezut) și m-am obișnuit cu metoda.

Revenind la Magia ordinii, cartea nu aduce nimic în plus față de Bucuria ordinii, poate doar ca povești expuse în carte diferă, însă conținutul este asemănător. Doar mi-a întărit mie convingerea că sunt pe drumul cel bun și că mi se potrivește acest stil organizat și relaxat de așezare ale obiectelor din locuință.

Marie Kondo a scris și o carte pentru cei mici numită Kiki & Jax – Magia prieteniei îți va schimba viața. Este o carte destinată copiilor mici, undeva până în 7 ani, apoi este mai greu de implementat un astfel de obicei. Prezintă în carte două modele diferite de personalitate. Unul căruia îi place să ordoneze și unul căruia îi place să își umple casa cu tot ce găsește. Un strângător din acesta mic am și eu acasă și până acum această carte nu a adus nicio modificare de comportament. Cine știe, poate în alte case este mai mult succes. Cartea este simpatică, ilustrată, iar la final are și o reprezentare grafică pentru împachetarea hainelor ca să îi ajute pe copii să folosească aceeași metodă de împachetare.

Traiul într-o casă ordonată este mai ușor de dus. Din casa mea cel mai mult îmi plac dulapurile cu haine la interior. M-aș muta și eu acolo dacă aș putea, atât de multe îmi place cum stau așezate toate acele haine care par că respiră și se odihnesc în același timp.

Atât pentru azi, luați cu ordonare și organizare dacă încă nu ați trecut la fapte.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Bărbați fără femei – Haruki Murakami

V-am zis că mă întorc la Murakami și încă nu am terminat, mai am de explorat acest autor care încă nu m-a lămurit care îi este stilul pe care îl abordează. Atât de diferit îmi pare de la scriitură la scriitură.

Dacă merg pe comparație, deși poate că nu ar trebui, cartea precedentă a fost de departe mult mai bună decât cea de față, dar este interesantă și aceasta.

Bărbați fără femei este o serie de 7 povestiri scurte care nu au legătură între ele, decât prin faptul că sunt implicați bărbați și….femei, evident.

Din ambele cărți citite până acum, am reținut că Murakami este pasionat de muzică și încearcă o vastă culturalizare muzicală, văd eu și mai departe dacă se menține trendul, însă până acum a oferit un întreg playlist muzical.

Cum sunt bărbații fără femei? Greu de spus. Probabil tot așa cum ar fi și femeile fără bărbați, dar nu este cazul în subiectul de azi, pentru că astăzi facem referire mai mult la bărbați. La bărbații care au ajuns să iubească și să piardă o femeie. La bărbații care au rămas singuri și au fost nevoiți să se caute și să se găsească ei pe ei. La bărbații care au greșit, la cei care au fost răniți, la cei care au suferit, la cei care nu au înțeles. În concluzie la toți bărbații, dacă gândim corect.

Cartea aceasta reprezintă o perspectivă asupra vieții de cuplu fără să o disece până la măruntaie. Nu neapărat se pretează la cultura noastră europeană și în niciun caz la cultura noastră autohtonă, însă asta nu înseamnă că prin alte colțuri de lume oamenii nu au îndoieli, dubii, iubirii sau neîncrederi.

Mi-a plăcut Bărbați fără femei pentru că m-a plimbat prin Asia, pentru că m-a relaxat, pentru că m-a făcut să îmi pară rău pentru unii bărbați, pentru că multe alte lucruri pe care le găsiți doar citind.

Las mai jos citatul meu preferat din povestea Bărbați fără femei:

Într-o bună zi, devii deodată unul dintre bărbații fără femei. Ziua aceasta vine pe nepusă masă, făr cel mai mic semn sau avertisment, fără s-o simți sau s-o intuiești, fără să se anunțe cu un ciocănit sau un tușit. Dai un colț și te trezești deja acolo. Însă nu te mai poți întoarce. Odată ce ai dat colțul, devine singura lume pentru tine. Iar în acea lume te numeri printre ,,bărbații fără femei,,. La plural, infinit de rece. Doar bărbații fără femei știu cât e de cumplit, de sfâșietor să fii unul dintre bărbații fără femei. […]. E foarte ușor să ajungi unul dintre bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva. […]. Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete este o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Este sau nu intuiția supraevoluată? Am vrut să aflu mai multe, m-am documentat și împărtășesc ce am aflat.

În cartea Cum să fii o fiică/mamă bună scrisă în tandem de fiica Eliza și mama Sil Reynolds, Sil vorbește despre intuiția de mamă care a ajutat-o să ia decizii corecte în relația cu fiica sa adolescentă.

De atunci intuiția nu îmi mai dă pace. Ce o fi, ce nu o fi. Sau mai bine zis, o mai am?

Când eram copil consideram că am o intuiție foarte bună, una pe care am pierdut-o pe parcurs pentru că nu am știut cum să am grijă de ea și pentru că m-am deconectat de la sinele meu. Simțeam întotdeauna când urma să am probleme acasă de dinainte să ajung acasă. Cum treceam de colțul străzii simțeam o neliniște în piept, inima își intensifica bătăile și știam că ceva mă așteaptă. Până acasă nu aveam de făcut decât să mă pregătesc, să trec rapid în revistă ce posibile belele am făcut recent și să găsesc o explicație logică astfel încât să scap cu pielea neînvinețită.

Între timp am crescut, mecanismele interne nu au mai simțit că îmi este viața în pericol și au încetat să îmi mai transmită semnale. A fost o perioadă în care nu am primit niciun fel de semnale iar eu eram și mă simțeam pe câmpii nu tocmai verzi.

Pentru textul de astăzi m-am apucat de documentat, am recitit capitolul cu intuiția din Cum să fii o fiică/mamă bună, am recitit trimiterea către Puterea prezentului a lui Eckhart Tolle, am citit cartea Intuiția de Beatrice Milletre și am ascultat episodul 3 din sezonul 5 de la Mind Architect. Știu, o mulțime am făcut și toate în virtutea intuiției.

Să vedem totuși și o definiție a intuiției conform dexonline, că și pe el l-am consultat:

intuiție, intuiții,substantiv feminin

1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect.

2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc.

Beatrice Milletre spune în Intuiția că putem folosi această capacitate în orice domeniu, inclusiv în afaceri. Ne ascultăm intuiția și știm, simțim când o afacere va fi de succes, la fel și când ar trebui să ne retragem pentru că altfel am pierde foarte mult. Paul Olteanu spune că în anumite situații să nu ținem cont 100% doar de intuiție deoarece aceasta se formează pe evoluția noastră trecută și nu poate percepe viitorul care este din ce în ce mai greu anticipabil. Adică pe lângă intuiție să mai ascultăm și de rațiune, să ne bazăm pe cercetare, să analizăm și date concrete.

Dintre toate domeniile oferite spre analiză, cred că sportivii se bazează cel mai mult și mai des pe intuiție chiar dacă nu o fac conștient, deoarece ei trebuie să ia soluții rapide, să gândească mișcări în avans într-un timp foarte scurt și să și acționeze în același interval. Astfel ajutându-se de intuiție și de bazele pe care le oferă memoria pe termen lung, iau decizii bune (sau rele, nu toți reușesc, evident) extrem de rapid.

Intuiția este ceva ce avem noi dintotdeauna, acel feeling care există în noi de când lumea. Intuiția este prima care ne spune că urmează să se întâmple ceva rău, este cea care ne anunță că ne înșală partenerul, este cea care ne ajută să ne creștem copiii corect, așa cum spune Sil Reynolds. Intuiția ne ajută să discernem capriciile unui adolescent de lucruri serioase care îi pot afecta viața. Intuiția ne ajută să vedem dincolo de adaptarea unui copil la grădiniță și să știm sigur când situația escaladează și ceva nu este în regulă. Al șaselea simț, vocea interioară, sufletul, spuneți cum vreți, ea este acolo și așteaptă să fie auzită.

Tot în Intuiția am citit despre pauza ca soluție pentru o situație apărută. Indiferent cu ce te confrunți, fie că este un text care nu se lasă scris, de o afacere importantă care trebuie finalizată, de un contract care trebuie semnat, ori de orice altă provocare profesională pe care nu știi cum să o gestionezi, să lași timpul să rezolve. Este un bun moment ca după ce ai structurat în minte o schiță, niște idei, să lași deoparte și să te apuci de altceva, să dormi (eu pe asta nu o înțeleg cu somnul pe fiecare provocare), să alergi, ori chiar să te apuci de șmotruit. Știu foarte mulți oameni care se apucă de curățenie când vor să-și limpezească mintea sau să se calmeze, la fel cum știu oameni care merg să doarmă atunci când au provocări majore. Între timp rotițele lucrează. Deși pare că nu te interesează situația aia apărută, de fapt atunci când iei o pauză se conturează soluția. Apoi textul curge lin, contractul se semnează fără piedici și așa mai departe. Soluțiile vin atunci când le dăm timp să dospească și nu le forțăm să iasă atunci când vrem noi. Ori de câte ori forțăm o soluție, ea ne este nefavorabilă. Cel puțin așa spun cărțile și mai spun și eu din ce am experimentat pe propria-mi intuiție.

Mind arhitect ne îndeamnă să fim atenți atât la ce ne spune Elefantul, cel care formează experiența pe termen lung, dar și la ce ne spune Călărețul, cel care aduce raționamentul în discuție, pentru că uneori este nevoie de ambele variante pentru a lua o decizie corectă.

Soluții intuitive și înțelepte să aveți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Despre emoții cu Întors pe dos.

Inside out pe numele lui original este un film de animație produs de Pixar și scos pe piață prin 2015.

Sunt convinsă că multă lume îl știe, a auzit de el, l-a și văzut. Însă dacă nu ai copil sau dacă nu ești super pasionat de filmele pentru copii, ei bine, sunt șanse mari să nu fi auzit de el.

Eu în 2015 nu aveam copil, așa că habar nu am avut atunci că s-a lansat acest desen. A fost și prin cinematografe. De fapt am auzit de Întors pe dos doar de vreo doi ani, acum la aproape șase ani ai copilului am zis că este un moment bun să îl vizionăm. Împreună.

Filmul acesta pentru copii este un teren extraordinar pentru discuțiile despre emoții. Este foarte bun de văzut și de adulți. Am mai zis eu că în cărțile de dezvoltare emoțională a bebelușilor și copiilor mici am descoperit de fapt foarte multe despre oamenii mari. Cam așa este și cu filmele bine documentate pentru cei mici, sunt mană cerească și pentru adulți.

Plus că filmul acesta nu-i de ici de colo, el a fost gândit, bibilit și meșterit vreo șase ani până a ajuns de la idee în cinematografe. Mai mulți psihologi au fost consultați pentru a putea reda cât mai fidel realitatea emoțiilor și a creierului uman, într-o animație.

Așa că dacă vă este teamă de furie sau vă sperie tristețea și ați vrea să vedeți la orizont doar bucurie, uitați-vă la Întors pe dos și veți vedea că nu pot exista aceste emoții unele fără altele.

Deși ani și ani de zile emoțiile au fost împărțite în bune și rele cam ca orice pe acest pământ, în ultima vreme sunt voci din ce în ce mai sonore care spun și susțin și demontează mitul lui bine și rău. Emoțiile sunt emoții. Nu le clasificăm, nu le divizăm. Nu sunt emoții negative, nici pozitive, doar emoții. Și fiecare emoție spune ceva despre noi, despre celălalt.

Să nu uităm că frica este cea care ne-a ținut în viață milioane de ani. Noi toți suntem astăzi aici pentru că strămoșilor noștri le-a fost frică și astfel și-au păzit viețile și au ajuns să evolueze. Frica a fost o emoție nu doar bună, ci chiar vitală acum milioane de ani, însă societatea modernă a transformat-o într-o emoție negativă și i-a agățat fricii de picioare și o lașitate. Astfel că de multe ori frica este sinonim cu lașitatea.

Evident, nu-i corect.

Pare că există o ciclicitate în lume. De la modă, la gândire, de la valori la moravuri. Cumva totul se repetă la o anumită perioadă de timp. Emoțiile care cândva au fost bune, am început să le ostracizăm, iar acum ne întoarcem la origini și ne chinuim să le oferim valoarea (ne)știrbită.

Adevărul este că ne este frică de aceste emoții puternice care stârnesc reacții. Ne este frică de furia copilului nostru mic care urlă la noi cu pumnii strânși și râuri de lacrimi pe obraji. Ne învinovățim, ne panicăm, uităm să respirăm, furia copilului crește în noi propria furie. Dacă am avea educație emoțională am ști ce să facem și cu furia copilului și cu furia noastră. Am accepta această emoție așa cum vine ea să pună degetul pe rănile existente. Am lăsa copilul să se exteriorizeze (într-un spațiu sigur, întotdeauna într-un spațiu sigur) și să-și trăiască furia care nu are legătură cu noi și atunci nici furia din noi nu ar avea de ce să se manifeste.

Dar nu avem. Și nici nu știm. Și suntem tare departe de acest punct.

Ori viața doar în bucurie excesivă nu aduce împlinire. Și nici nu există. Frustrarea, opinteala, asudarea, chiar tristețea, toate aduc în final bucurie, progres, adaptare. Acel hai că se poate.

Sunt încă multe cărți de specialitate care împart emoțiile și le divizează, acest aspect nu ajută prea mult și lumea va crede în continuare că a fi trist este sfârșitul lumii.

Și eu mai am de învățat atât de multe despre emoții încât uneori pare un drum fără sfârșit. Poate că așa și trebuie să fie, să ne păzim, verificăm tot timpul emoțiile. Să avem grijă de emoțiile noastre așa cum avem grijă de părul nostru. Sau de dinții noștri. Sau de unghiile noastre.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: A râs și tata – Remus Boldea

Lume, lume azi avem carte românească servită pe platou românesc.

Din când în când aduc în prim plan câte un autor român. Avem scriitori din ce în ce mai talentați, mai moderni, mai creativi. O mare plăcere să îi citim, descoperim, să îi promovăm.

A râs și tata este o proză scurtă despre neamul românesc. Știu că pare a fi încă o carte despre hibele românilor și parcă nu ne mai săturăm să tot scriem și să tot citim despre neajunsurile acestui popor. Adevărul este că nu-i destul și nu-i suficient. Pentru a ne vindeca este necesar să scoatem toată mizeria de sub preș. Și mizerie avem din plin. Avem atât de multă că nu ne ajung autorii să ne vindecăm.

L-am luat pe Boldea cu mine în vacanță. Bine, cartea lui, sunt convinsă că nu s-a supărat. L-am citit pe șezlong la piscină în timp ce cu un ochi vedeam cum face copilul sărituri și scufundări. L-am citit în fața mării în timp ce îmi feream ochii de soare și căutam umbra sub umbrelă. L-am citit pe balcon dimineața devreme când ai mei dormeau iar eu așteptam să răsară soarele.

Nu-i neapărat o carte pentru vacanță, parcă nu vrei să citești despre cât de bolnavi și fără de speranță suntem ca popor atunci când vrei să te deconectezi pe deplin și să te relaxezi în profunzime. Dar cum pentru a te face puțin mai bine nu ai nevoie de un timp anume, eu zic că Boldea poate fi citit oricum, oriunde.

A râs și tata pare a fi infantil și pueril în primă fază, însă nu este. Nu are pretenții intelectuale, se citește ușor și rapid, nu îți pune creierul pe moațe și nu folosește termeni complicați și nici cuvinte pe care să fii nevoit să le cauți în dicționar. Este simplu și curat. Este despre adolescență, despre fricile adolescentului, despre șantajul emoțional al părinților, despre nefuncționalitatea familiilor care stau împreună ca să fie, despre frici, despre cum nu vrei să dezamăgești, despre cum oricum dezamăgești.

Cartea are umor, ironie, pe alocuri vulgaritate, glume de șantier sau de băieți ca să fim mai literari. Umorul este foarte bine plasat și leagă textul foarte frumos, poate și acesta este motivul pentru care scriitura pare atât de ușoară și de aerată.

Dacă tata, oricare tată, ar înțelege exact despre ce scrie aici autorul acestor povestiri scurte sunt convinsă că mai degrabă ar plânge decât ar râde. Din fericire pentru tata, oricare tată, natura și locul în care trăim l-a înzestrat pe el, pe tata, cu un puternic simț al treburilor bine făcute. Tata  (a se citi părinte la modul general) nu a greșit în activitatea sa de părinte și prin urmare nu are nimic să își reproșeze. Așa că pentru mulți ca tata, această carte rămâne una cu un potențial umor șantieresc.

Aștept și alte cărți scrise de Boldea, mă voi întoarce la el în măsura în care va publica, în acest moment cartea sa reprezintă un Best Seller autohton și mă bucur că avem autori care se bucură de o asemenea notorietate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Din Spania cu dragoste – Elena Armas

Nu am fost în Spania până acum, însă citind această carte am călătorit puțin, am gustat puțin din celebrele tapas și am mai inspirat puțin aer cu iz de Spania. Acesta este efectul cărților care descriu locuri prin care călătoresc cu ochii minții.

Aș fi vrut să fi păstrat cartea aceasta pentru vacanță, este perfectă de citit pe un șezlong în timp ce soarele se oglindește în mare. Eu am citit-o mai mult pe la umbra copacilor, pe pământ lângă flori cu frunze ciuruite de insecte. A fost bine și așa. Răcoarea pământului mai domolea dogoarea lunilor de vară.

Recunosc că atunci când am văzut cât de groasă este această carte m-a luat puțin cu panică. Când să termin eu un roman de aproape 500 de pagini când mai am alte trei începute?

Dar… pentru că mereu este un dar, a mers ca unsă această carte pe care am citit-o în maximum patru zile, fără vreun efort. Este ușoară, de vară, de vacanță și mai ales relaxantă.

Nu vă așteptați la vreo carte cu cine știe informații sau învățături, nici vorbă, este pur și simplu o carte pe care ai toate șansele să o uiți în câteva luni.

Și de ce să o citești?

Pentru că relaxează al naibii de bine.

Este o poveste clasică de iubire dintre doi protagoniști care inițial se urăsc și ajung să se îndrăgostească unul de altul.  Am mai citit încă o duzină de cărți pe aceeași temă, am văzut tot pe atâtea filme cu același subiect, nimic nou cum ar veni.

Dar nu-i așa. Este un roman scris într-o manieră amuzantă, foarte aproape de un stand up comedy, iar pentru mine este o rețetă foarte bună pentru relaxare și destindere. Dacă știam câte ceva despre cartea asta înainte, aș fi păstrat-o să o citesc în vacanță, așa cum am zis și mai sus.

Asta e, am citit-o acum, mai pe genunchi, mai sacrificând un somn (off mereu somnul ăsta pică primul), mai pe o bancă în parc – pentru că da, am ajuns și în stadiul în care mai pot sta și pe bancă în parc să citesc iar copilul să se joace. Fără mine.

Pe lângă toate acestea, romanul tratează și un subiect fierbinte de zi cu zi: bullying-ul (că tot a început școala). Nu vine cu soluții, nici nu dă rețete, doar trece pe acolo, urcă în acest tren. Pentru că el, acest bully, există de multă vreme, în multe țări, cu multe consecințe neplăcute pe termen lung (ca să nu zic traume) și care sunt greu de depășit ori de reparat.

Puteți prelungi starea de vacanță cu romane ușoare care să nu vă solicite prea mult, astfel încât să aveți impresia că vara încă nu a trecut, că posibilitatea unei evadări încă există, că relaxare este la o pagină distanță.

Text scris de Iulia Dumitrescu.