Am citit: Autopsia unei așa-zise căsnicii banale – Marie-Renée Lavoie

Mă așteptam să găsesc o carte plină cu umor care despică o căsnicie. Autopsia nu suna prea bine, dar am zis că poate vrea doar să șocheze cu titlul.

Ei bine, autopsia a fost chiar o autopsie a unei căsnicii decedate. Însă umorul a fost prezent. Eu l-am citit, l-am simțit, l-am văzut cu ochii minții, un umor negru pe alocuri, însă pe toate mi le-am permis pentru că eu nu am trecut prin relații dureroase, tumultoase. Interiorul meu îmi permite să și râd pentru că nu am răni. Altfel probabil că aș fi plâns. Cu muci chiar.

Povestea din această carte poate fi un clișeu, dacă nu ar fi povestea reală în care se înscriu cu succes nenumărate cupluri. Ei căsătoriți, copii, el se îndrăgostește de o ea mai tânără, îi face și un copil, soția rămâne cu furia, cu durerea, cu speranța că poate este o toană și el se va întoarce. Cu nodul din stomac că nu a văzut, nu a simțit că se apropie un final când ea văzuse doar că totul este lin.

Într-o despărțire întotdeauna cel puțin unul suferă.

Un subiect trist tratat într-o manieră condimentată. Personajul principal trece prin multiple stări de la letargie, la furie, la dorința de schimbare, la speranță, la căutarea unui punct de ieșire, la asumare și la a merge mai departe. Toate stropite din belșug cu alcool.

Sunt convinsă că multe femei de vârste diferite și aflate în diferite stagii ale vieții lor au trecut printr-o astfel de experiență când au simțit că le fuge pământul de sub picioare, când au căzut dărâmate și au fost nevoite să se adune si să se regrupeze din fărâmițe, să meargă mai departe.

De ce?

Pentru că suntem în relație de co-dependență, pentru că nu iubim necondiționat așa cum evocă toate cărțile de la dezvoltare personală, la psihologie și trecând prin cele care oferă soluții de parenting. Adevărul este că nu știm să iubim necondiționat. Noi nu am fost iubiți astfel, istoriile noastre personală, colectivă, nu ne-a permis să cunoaștem un astfel de sentiment măreț. Nu le oferim copiilor noștri această iubire, deși ne dorim și categoric nu o oferim nici partenerilor noștri de viață. Căsătoria este de multe ori un gest egoist și are legătură cu noi și nu cu celălalt. Ce vreau eu, ce îmi doresc eu, cum îmi este mie bine și așa mai departe. Eu!

Autopsia unei așa-zise căsnicii banale oferă spectacolul unei operații deschise pe suflet. Ca în sala de operație când asistă și studenți care doar observă procedura chirurgicală, exact așa este și acest roman. Suntem observatori în disecarea sufletului unei femei rănite. Și este bine să vezi această perspectivă în care ea cea părăsită nu îl împroașcă cu noroi pe el cel care a plecat să își găsească fericirea în altă parte. Pentru că el îi oferise atât de multe momente plăcute, pentru că el crescuseră copiii alături de ea, pentru că el o scutise pe ea de ceea ce îi era neplăcut, pentru că el o iubise la un moment dat. Însă are căsnicia acest rol al ei de a aduce prea multă siguranță, prea multă încredere, prea multă plafonare atunci când etuziasmul se risipește. Vin ani în căsnicie când este atât de greu să mai creezi scântei, să ascunzi cearcănele de sub ochi și să aranjezi părul nespălat, să dai impresia că undeva mai este o urmă din femeia fără griji și fără copii. Pentru că viața se schimbă și lucrurile se transformă, iar căsnicia este un angrenaj la care nu muncește doar unul, deși doar unul își modifică corpul pentru a ține viață, de schimbat se schimbă amândoi.

Un bun punct de observație, de reamintire că prea-binele este dușmanul binelui, că orice scânteie se stinge dacă nu este întreținută și că o căsnicie nu este un bun gata ambalat care nu se degradează niciodată.

În final, citatul meu preferat:

Ființa umană trăiește din speranță, e unul dintre cele mai mari talente ale sale. Iluziile cu care se îndoapă îi permit să scape, măcar pentru o vreme, de cruda realitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

O nouă lecție de educație financiară: nu deveniți dependenți de cardurile de credit.

V-am zis că revin cu informații cu și despre educația financiară. Ne educăm împreună acum în tinerețea târzie a vieții ca să știm ce să le transmitem și copiilor ca măcar ei să aibă o relație corectă cu banii lor.

Adrian Asoltanie scrie în Dragă, unde-s banii? despre  datorii mici și mari, credite pe termen foarte lung, ori scurt. Citiți cartea, chiar merită să aflați informații noi și utile sau poate doar cum să știți să nu luați decizii financiare care să vă ruineze.

Aproape zece ani am lucrat în instituții bancare și financiare. Am învățat on the job mai multe decât am învățat în mulții ani de școală despre credite, împrumuturi, bani și bănci. Surprinzător este că am studiat economie la școală, inclusiv la facultate am învățat despre macro și micro economie, am învățat despre ceva instrumente economice, toate fără ca măcar să am (eu cel puțin, dar pun pariu că nu am fost un caz izolat) vreo idee cât de vagă despre exact principalul instrument economic: banul.

Cu toate că locurile acestea de muncă m-au epuizat fizic și psihic, trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului și să recunosc că au reprezentat o școală foarte utilă. Am învățat rapid despre bani, credite, împrumuturi și mai ales carduri de credit. Am aflat informații pe care de regulă angajatul însărcinat să te convingă să accepți și să folosești un card de credit, omitea să le ofere. Am reținut informații pe care le aplic și astăzi în viața privată și care ne-au salvat de multe decizii financiare care ne-ar fi adus bătăi de cap.

Am ieșit de câțiva ani din sistem, nu mai știu dacă pe piața cardurilor de credite s-au mai limpezit lucrurile, însă în urmă cu 5-10 ani oamenii erau tare debusolați de datoriile pe care le aveau. Nu înțelegeau cum funcționează un card de credit și nu știau ce plătesc, nu aveau habar de diferența dintre rată și minim de plată și erau tare confuzi.

Erau și clienți care știau exact ce face un card de credit și se foloseau de el corect, însă erau atât de mulți care aveau impresia că primesc bani cadou cum nici loteria nu îți oferă.

Nu am avut niciodată card de credit. De ani de zile din când în când aducem în discuție utilitatea unui card de credit pentru diverse achiziții. De fiecare dată la final am zis mai bine nu, am strâns banii câteva luni și am achiziționat ce am avut nevoie. Acum câțiva ani banca la care am deschis contul curent s-a străduit ceva să îmi vândă un card de credit. L-am refuzat politicos de multe ori, iar ei în final l-au lipit de contul meu. Au zis să nu îl închid de tot, să fie acolo în caz că mă răzgândesc și să nu reiau procedura cu hârtii și toată birocrația. M-au atins în punctul sensibil al hârțogăraielor și am acceptat să nu îl închid definitiv. Cu toate acestea, nu m-am răzgândit, el este tot acolo, mă cam încurcă pentru că trebuie să fiu foarte atentă atunci când operez tranzacții între conturi deoarece la un moment dat am virat în cardul de credit o sumă de bani. Abia atunci mi-am dat seama că mai am un cont ciudat la ceea ce știam deja. Banii se recuperează să știți în cazul în care vă veți afla vreodată în această situație. Câteva telefoane la bancă și multe transferuri între departamente readuc banii în contul curent.

Dar ce face un card de credit?

În primul rând te ajută să achiziționezi bunuri de care ai nevoie sau pe care ți le dorești dar nu dispui de toți banii necesari achiziției. Este util pentru cumpărăturile cu dobândă zero la raft și îți împarte o sumă de bani în rate egale pe o durată bine determinată. Dacă ești corect, nu întârzii și nu atragi penalizări, cardul de credit este inofensiv. Cu excepția dobânzii anuale și a taxei de administrare a cardului. Mulți uită să ia în calcul că acest card care are de fapt dobândă zero la cumpărături are o dobândă anuală care se aplică chiar dacă îl utilizezi, chiar dacă nu.

Adrian Asoltanie recomandă ca orice sumă anuală să o împarți pe luni și apoi chiar pe zile ca să vezi exact cam de câți lei pe zi sau chiar pe lună muncești pentru plata respectivă, fie că este dobândă, fie că este pachetul de țigări, fie că este vacanța de vară. Așa afli exact dacă într-o zi sau într-o lună cheltui mai mult decât produci.

Apoi orice card de credit pe lângă suma disponibilă pentru cumpărături mai are disponibilă o sumă de bani și pentru retrageri de la ATM. Aici oamenii aveau impresia că primesc un cadou și că suma de bani pe care o retrag de la bancomat nu trebuie să o și depună în contul cardului de credit.

Eu cred că dacă oamenii primeau această explicație la achiziția unui card de credit, multe executări silite n-ar fi existat. Domnul Ionel, ai scos 300 lei de la bancomat luna asta, la exact următorul salariu care te asiguri că este până în data scadentă a cardului îi pui pe toți la loc așa cum i-ai scos. Dacă nu faci asta și plătești câte puțin, se formează un minim de plată care nu îți scade datoria pentru că plătești dobândă de x%. Îi scoți, pune-i la loc și treaba asta va fi ca un împrumut la vecin. Că vecinului îi dai bani înapoi la următorul salariu în primul și în primul rând de rușine, iar rușinea este ceva care la români funcționează ca un declanșator.

Însă nimeni nu avea timp de explicații simple pe limbajul simplist al oamenilor. Toată lumea avea targete de atins și vânzări de întreprins, nu de explicații. Așa au ajuns oamenii care și așa nu aveau educație financiară și nici cultură economică să plătească de multe ori suma pe care au utilizat-o fără să știe cum funcționează.

Și în concluzie?

Utilizați carduri de credit corect, nu le folosiți ca pe un card de debit, nu sunt banii voștri. Orice leu scos de pe cardul de credit se returnează uneori chiar înzecit. Dacă puteți să vă descurcați fără carduri de credit, cu atât mai bine. Faceți economii, puneți bani deoparte și cumpărați ce aveți nevoie, asigurați fond de urgență care să vă permită să cumpărați inclusiv un frigider la nevoie. Toate se fac în timp și uneori chiar în ani însă se poate. Însă un card de credit care are taxă de emitere card, taxă de retragere atm, taxă anuală de întreținere card, dobândă anuală a cardului de credit și dobândă zero la cumpărături doar la comercianții care practică o astfel de tranzacție, faceți un calcul și vedeți cât ați putea economisi lunar. Dar zilnic? Dar anual?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: La capătul lumii și în țara aspră a minunilor – Haruki Murakami

Am auzit de Murakami de ceva vreme, dar nu intra pe lista priorităților mele culturale. Aveam și așa o listă tare lungă care nu se termină niciodată de cărți de atât de multe feluri care așteaptă liniște să le citesc. Într-o zi m-am oprit în fața unui anticariat și pe tejgheaua din față erau etalate câteva titluri ale lu Haruki Murakami. Am zis că este momentul să îl introduc pe acest autor total necunoscut mie în lunga listă ce și așa se mărește constant. I-am acordat și prioritate și am ales să citesc La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, cartea care m-a costat doar 15 lei.

Inițial am avut impresia că citesc două romane la preț de unul. Cartea este împărțită în capitole din La capătul lumii și din Țara aspră a minunilor, clar două romane, fără nicio legătură între ele. De fapt este o poveste care se întâmplă simultan în două locuri diferite fără a se suprapune, dând impresia de două povești total diferite.

Cam după jumătatea cății am reușit să suprapun poveștile și să îmi dau seama că este totuși un singur roman. O scriitură de excepție cu o imaginație pe măsură.

Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă de timp să o clădești și totul se poate distruge în câteva clipe.

Ce gen de roman este această carte intrigantă și fascinantă? Ei bine, greu de zis, dar m-aș hazarda să îl cataloghez totuși la SF. Acțiunea din În țara aspră a minunilor se petrece în Japonia modernă, însă în multe pagini mi-a fost tare greu să îmi dau seama dacă este vorba de Japonia zilelor noastre sau de Japonia din viitor. Acțiunea din La capătul lumii se desfășoară pe un tărâm magic și auster, dar etern. SF categoric. Dar un SF cald, cu accente fantastice și cu multă introspecție.

M-a fascinat mintea întortocheată a autorului care a creat o lume subterană, un labirint, un drum sub un oraș viu de care oamenii de la suprafață nu aveau idee. La fel cum m-a fascinat ideea de a trăi fără suflet, de a fi cititor de vise din cranii de unicorni, de a fi separat și de a trăi fără propria umbra care este vie și personificată. Aici voi fi mai detaliată și trebuie să spun că separarea de Umbră m-a atins, am purtat cu mine suferința Umbrei.

Pe tot parcursul cărții am avut această impresie că în La capătul lumii este de fapt o țară a minunilor, însă cam aspră, iar în Țara aspră a minunilor este o lume ce pare imposibil de depășit, la capătul ei. O împletire atât de puțin evidentă a celor două lumi printr-un titlu complex.

Mi-a părut rău când am dat și ultima pagină. Am avut nevoia de continuare, să știu mai mult, să aflu ce au mai făcut toate acele personaje fără nume, personificate doar de ținuta lor, ori de jobul pe care îl au, sau ceva aspect fizic. Am încercat de nenumărate ori să anticipez finalul, așa cum fac eu la fiecare carte, însă nu am reușit nicicum să fiu pregătită pentru genul acesta de final pe care l-a gândit Murakami pentru La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.

Las în încheiere paragraful meu preferat din carte:

Când ne-am întâlnit data trecută, mi-ai spus că totul e anormal aici și ai tras concluzia că nu nu e cazul să mai rămânem. Acum îmi spui că Orașul e perfect. Ascultă-mă bine! Pentru că veni vorba, vreau să subliniez că Orașul nu e perfecțiunea întruchipată. La fel cum nu există aparate care să funcționeze, în principiu, o veșnicie. Entropia e în creștere.

…..

Zici că în Oraș nu există ură, cerată, pretenții, Eu, dacă aș fi sănătoasă aș bate din palme de fericire. E un vis frumos și îți doresc din toată inima să fii fericit. Dar dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie. Fericirea se naște din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. Așa ceva mi s-ar părea mie normal să se întâmple. Dar nu se întâmplă în Oraș.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Dragă, unde-s banii? – Adrian Asoltanie

Adevărul este că încă citesc cartea aceasta, doar că sunt atât de multe de spus încât este imposibil să cuprind totul într-o singură recenzie, așa că voi scrie mai multe texte pe subiectul banilor așa cum propune Adrian Asoltanie în Dragă, unde-s banii?.

Ați fost vreodată în situația în care aveați impresia că aveți bani și v-ați trezit cu contul golit? Ați fost vreodată în situația în care ați cheltuit fără să vă dați seama că ați mai rămas doar cu câțiva lei și ziua de salariu este tare departe? Dacă da, atunci această carte este și pentru voi.

Spre deosebire de cartea anterioară cu temă financiară, Tată bogat, tată sărac a lui Robert Kiyosaki, Adrian Asoltanie este român, ne înțelege cultura, ne cunoaște metehnele și scrie din perspectiva de român pentru noi, cu toate ale noastre. Adică se mulează cartea exact pe nevoile pe care le avem fără să mai zicem da, dar așa e la americani, noi suntem români. Nu mai avem nicio scuză.

Să aprofundăm situația financiară.

Voi vă cunoașteți personalitatea financiară?

Eu nu mi-o cunoșteam, însă acum pot spune ce tip de personalitate financiară am și cu ce influențe, însă relația mea cu banii mi-am înțeles-o cu ceva timp înainte să îmi aflu personalitatea.

Adrian Asoltanie definește patru tipologii pe care le putem avea în relație cu banii. Le enumăr mai jos pe scurt și la final vă spun ce sunt eu.

Spender este prima categorie în care se pare că se înscriu cu succes cei mai mulți oameni. Sau cheltuitorul mai pe românește spus. Sunt cei care fac cumpărături doar pentru că vitrina este colorată, foarte bine aranjată și modelul prezentat este deosebit de frumos. Nu au neapărat nevoie de tot ce cumpără, însă are și X și se vedea foarte bine sau Y a reușit niște filmări grozave din vacanță. Își doresc multe lucruri și sunt mână spartă fără doar și poate.

Saver este a doua categorie în care nu se înscriu prea mulți oameni. Mai auzim de ei prin cărți cel mai des. Sunt cei care pun banul la ciorap, unii se înscriu cu succes la avari, însă este posibil să fie doar o supoziție din partea celor care nu îi înțeleg. Saverii au capacitatea de a ieși dintr-un magazin doar cu strictul listei întocmite înainte de a purcede printre rafturi.

Avoider este a treia categorie în care se regăsesc foarte mulți oameni. Inocentul financiar este cel care detestă să se ocupe de administrarea propriilor bani, însă iubește să îi cheltuie. În această categorie intră oamenii care sunt luați prin surprindere de evenimentele cu dată fixă (Paște, Crăciun, zi de naștere), sunt tot timpul nepregătiți și de multe ori sunt cei care la casa de marcat se trezesc cu fonduri insuficiente și nu pot achita cumpărăturile.

Monk este ultima categorie enumerată. Nu îmi dau seama cam câți oameni se înscriu aici, conform descrierii nu îmi dau seama să fi întâlnit vreunul, însă din celelalte trei categorii cunosc o mulțime de persoane. Călugărul financiar este de părere că banul este ochiul necuratului și că înmulțirea sau investirea banilor sporesc răul aducând foarte multă nefericire.

Eu am crescut în educația (financiară lipsă totală) de tip saver, avoider și monk la nivel teoretic cel puțin. În toată copilăria mea se vorbea despre cum ‚banii nu aduc fericirea’, ‚mai bine sărac și curat’, ‚nu suntem pe acest pământ pentru a face bani’, ‚banii se câștigă cu multă trudă și se pierd imediat’. Nimeni nu vorbea pozitiv despre bani. Era o luptă financiară pe mai multe fronturi. Nimeni nu vorbea despre economisire iar cheltuielile erau pentru strictul necesar. Am crescut cu aceste credințe și adult fiind am învățat să îmi administrez banii într-un mod mai dur predat tot acasă. Atunci când am început să am salariul meu, locuind tot cu părinții în primii ani, toate facturile și toate cheltuielile se împărțeau în mod egal între membrii casei și fiecare copil își plătea partea sa. Așa am învățat că atunci când încasez bani e musai să pun deoparte pentru facturi pentru că altfel nu aveam din ce plăti, de mâncare mai vedeam ce rămâne, iar de distracție nu se mai punea problema că mai rămânea ceva. Economisirea nu intra în calcul nici măcar la nivel de concept la vremea aceea. Eu am început să lucrez full time de prin 2008-2009 pe un salariu infim la vremea respectivă și primul an de lucru a fost mai mult o zbatere financiară.

Între timp am reușit să ies din tiparele respective. Astăzi am o personalitate saver cu influențe de spender și de avoider. Iubesc banii! Îmi place să îi văd, chiar și virtual, să îi rotesc, să îi sucesc. Nu am încă educația financiară spre care tind și spre care mă îndrept. Dacă aș avea sume foarte mari de bani nu aș ști în acest moment cum să îi investesc astfel încât să îi înmulțesc, este ceva ce încă învăț să fac, dar voi ajunge și acolo. Îmi place să economisesc, nu îmi place să cheltui bani pe lucruri pe care nu le consider folositoare. Cu toate acestea dacă eu consider că o investiție îmi ușurează existența atunci cheltui bani fără să regret. Așa am procedat cu aspiratorul robot, nu era o investiție fără de care să nu pot trăi, însă am considerat că este un ajutor care îmi mai reduce din taskuri. Nu am regretat niciun leu și nu regret nici acum, iubesc acest aspirator. Însă, sunt și avoider pentru că nu îmi place să gestionez facturile. Nu cunosc care este valoarea reală a facturilor pe care le avem, pot estima în linii mari, uneori chiar foarte mari și foarte departe de realitate. Deși tot ce înseamnă facturi și cheltuieli intră tot în organizarea unui buget, aici prefer să transfer către soț o sumă de bani pe care el o gestionează în plata facturilor.

Nu vă imaginați totuși că stau pe munți de bani. Aș vreau eu, însă nu este cazul. Trăiesc totuși cu o personalitate de tip spender ca reper principal, iar spenderul soț și cu spenderul din mine reușesc să găsească mereu modalități de investire care aduc doar confort.

Ce tip de personalitate financiară aveți? Ați reușit să vă încadrați în vreo calificare?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee.

Într-unul din documentarele pe care le-am tot urmărit în ultima vreme, unul dintre participanți a vorbit despre cartea aceasta. O ținea cu drag în mână și își reamintea de câte zeci de ori o recitise și cum și ce a însemnat pentru el. Evident m-a intrigat. Cum să nu îmi stârnească curiozitatea o carte care însemnase atât de mult pentru cineva. Mi-am notat în minte să o caut și mi-am văzut de viață.

Evident că am uitat de ea.

Când am făcut abonamentul la bibliotecă, am lăsat copilul să se delecteze în colțul cu cărțile pentru juniori și eu m-am rotit printre rafturi. Nu știu cum, dar cumva s-a întâmplat de mi-au picat ochii exact pe cartea aceasta. Să ucizi o pasăre cântătoare era acolo la capăt de rând parcă așteptându-mă pe mine. Am luat-o acasă și am început să o citesc printre alte cărți. Am mai lăsat-o, am mai prelungit-o la bibliotecă. Am terminat-o de citit.

Deși de foarte multe ori când am citit pe la alții povestind câte o somatizare din aceea în care cineva vomita doar pentru că a citit ceva, am considerat că sunt alintări – deh așa sunt eu mai necrezătoare – m-am surprins ca citind această carte să constat că am o strângere de stomac. Eu am o mare problemă cu nedreptatea, este trauma mea pe care o port cu mine de când mă știu conștientă. O duc în sus și-n jos, caut să îmi dea pace, dar mă ghidează în lumea aceasta mai mult decât aș fi vrut. Ori de câte ori văd, aud, citesc nedreptate mă aricesc mai mult sau mai puțin vizibil. Când trăiesc eu o nedreptate se iscă furtuna în jurul meu. Somatizarea, deci, există.

Harper Lee a pus în Să ucizi o pasăre cântătoare o poveste de acum aproape 100 de ani plasată în ținutul Alabama al USA-ului. O poveste văzută prin ochii copiilor când inocența spală greșelile adulților. Cartea mi se pare un melanj între Micul Prinț, 12 ani de sclavie și Coliba unchiului Tom. Pare discrepanța cam mare, însă sunt tratate teme care se regăsesc în celelalte cărți menționate. Am zis deja despre inocența copilăriei, spun acum și despre rasism, nu dezvolt, este o problemă de când lumea legată de asuprirea celor de culoare de către cei care au considerat mereu că dețin supremația lumii.

M-a surprins finalul, nu l-am putut anticipa nicicum și cred  că este cumva prima carte la care nu mă gândesc la final, nu încerc să îl anticipez, nu caut să aflu din timp cum se termină. Când am terminat ultima pagină de citit, am mai ținut-o puțin în brațe. Mi-a fost dragă cartea aceasta care m-a dus în copilărie și în lumea adulților, în jocuri și în procese la tribunal, în prăjituri pe masa din bucătărie și în grijile de zi cu zi. Un dans perfect între copilărie și lumea adulților din jur, o informare discretă despre adolescență, o înfierare a rasismului.

Căutând informații pe interneți despre autoare, am aflat că a decedat în 2016, cu toate că am apucat să-i fiu contemporană, este prima lectură pe care o citesc scrisă de Harper Lee. M-am bucurat să aflu că a câștigat premiul Pulitzer în 1960 pentru acest roman. Am înțeles că în America este lectură obligatorie în școală – foarte bine. Ar trebui să fie și în școlile noastre pe lista lecturilor autorilor internaționali.

Cartea a beneficiat și de ecranizare în 1962, filmul câștigând trei premii Oscar pentru cel mai bun actor, cea mai bună scenografie și cel mai bun scenariu adaptat.

Las mai jos ca de obicei citatul meu preferat din întreaga carte:

….dacă un număr suficient de oameni ― bunăoară atâţia câţi încap într-un stadion ― şi-ar concentra atenţia asupra aceluiaşi lucru, de pildă să dea foc unui copac din pădure, copacul s-ar aprinde negreşit prin simplul lor consens. Ideea de a sugera celor de jos să ceară toţi în gând eliberarea lui Tom Robinson începu să-mi dea târcoale, nu însă pentru multă vreme, fiindcă mi-am zis că dacă şi ceilalţi or fi tot atât de obosiţi ca şi mine, nu se realizează.

Sa ucizi o pasarea cintatoare. Alege cartea scrisa de Harper Lee - eMAG.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Casa mea după ce am ordonat-o după metoda konmari.

Acum ceva vreme scriam că am început marea ordonare a casei după ce am citit cartea lui Marie Kondo. După ce am văzut și documentarul m-a convins că arată foarte bine și că merită să investesc timp și muncă în ceva care îmi aduce o casă la dungă.

Ei bine, dacă nu aveți timp, nu vă apucați. Sau încercați să vă faceți timp ca să vă bucurați de o casă țiplă pe termen lung. Și pentru că am epuizat epitetele, este cazul să detaliez.

Dacă aș fi gândit acum mobila din casă, aș fi făcut-o în jurul acestei metode și categoric aș avea altfel de mobilă. Am simțit acum nevoia de sertare pe care nu le am și de mai puține rafturi. Însă cum nu aveam de gând să investesc în mobilă, am investit în două etajere și în destul de multe cutii.

Am început exact așa cum descrie și autoarea, cu teancul de haine. Le-am scos pe toate și le-am pus pe pat, am făcut un morman. Trăiam cu impresia că am foarte puține haine, realitatea era că aveam foarte puține haine pe care le purtam, însă destul de multe haine care ocupau spațiu degeaba. Aveam haine care nu mai erau în stare bună, dar care stăteau acolo în dulap. Aveam haine pe care nu le purtam pentru că nu îmi plăceau și aveam haine care nu îmi mai veneau. Am sortat totul și apoi am așezat totul. Am rezistat cu greu impulsului de a face același lucru cu hainele copilului și ale soțului. Îmi venea să sortez eu pentru ei, dar am avut răbdare cu greu și i-am lăsat să își aleagă singuri ce îi bucură și ce nu. Așa cum am sortat hainele am trecut prin toate categoriile din casă și am sortat tot. Doar bucătăria a scăpat mai nearanjată pentru că acolo simțisem nevoia să fac o schimbare înainte să știu că vreau această schimbare peste tot.

A trecut mai bine de o lună de când am pus totul la punct și casa se menține așa cum am așezat-o. Copilului îi este mai ușor să își pună jocurile și jucăriile la loc pentru că le-am adus pe toate la nivelul său. Cărțile nu mai sunt împrăștiate pe un raft întreg pentru că sunt așezat pe un raft întreg. Hainele sunt împăturite și așezate în cutii.

Se mai face dezordine?

Da, se mai face. Însă ocazional, iar ordinea este mult mai ușor de readus. Chiar dacă mai sunt lucruri împrăștiate prin sufragerie mai ales și prin camera copilului în mod frecvent, ele sunt ușor de pus la locul lor pentru că totul este acum mai clar și mai vizibil.

Așezarea în cutii oferă o aerisire a dulapurilor. Îmi este mult mai ușor acum să aleg ce tricou vreau pentru că doar trag puțin de cutie să o aduc la lumină și văd așezate precum soldățeii toate tricourile pe care le folosesc acum. Și asta este valabil pentru toate categoriile de haine.

Copilul s-a obișnuit repede cu acest stil de ordonare. Știe unde îi sunt toate lucrurile. Pe unele le-am așezat împreună, hainele le-am împachetat împreună. Pe altele le-am așezat doar eu și i-am arătat unde le găsește. Deși metoda de împachetare konmarie este mai amplă sau mai complicată (cel puțin la început până se formează deprinderea), nu este ceva ce un copil nu ar putea să facă. Din fericire cei mici învață foarte repede și se și adaptează foarte repede.

Ce probleme am întâmpinat cât am ordonat:

Principala problemă de care m-am lovit a fost mobila. Când am realizat că trebuie să mă adaptez la ceea ce am, a durat o perioadă până am ajuns să cumpărăm cutiile. Am depozitat lucrurile deja împachetate pe unde am putut ca să mai fac ceva loc. Apoi s-a făcut dezordine mai mare decât era înainte de ordonare. Aveam pe hol atât de multe lucruri depozitate că abia mai aveam pe unde să călcăm. Am donat toate hainele care erau în stare foarte bună și am reciclat tot ce nu mai putea fi purtabil. În zonă am un centru de reciclare, însă orice magazin H&M are în interior un container de reciclare haine uzate.

Aproape o lună am stat cu plasa cu cărți pe holul de la intrare. Deși aici ar fi trebuit să meargă ușor pentru că acum vin și acasă cei care cumpără cărți, în realitate eu doream să scap și de toate cărțile care nu mai erau în stare bună și pe care nu le-ar fi acceptat așa ușor nimeni. Până la urmă am vorbit cu anticariat din zonă, i-am spus ce am, i-am spus că nu vreau bani pe ele, vreau doar să le dau pe toate. Oricât aș înțelege sau accepta utilitatea sau non-utilitatea unei cărți, pur și simplu nu mă lăsa inima să bag pe foc cărți care arătau rău de la atâta folosire. Le-am dus la anticariat pe toate.

Ordinea a ajuns și la raftul cu medicamente. De când avem copil mic în casă ne-au invadat pastilele și siropurile. De-a lungul timpului a avut fel de fel de afecțiuni, unele mai dese decât aș fi putut eu duce, prin urmare de fiecare dată aveam altă rețetă de la medic, astfel au ajuns multe medicamente golite pe jumătate sau poate chiar mai puțin de atât să zacă în dulap. Se pare că fiecare răceală vine cu propriul său sirop. Am strâns o plasă mare de medicamente expirate pe care și acum le am în casă, chiar aproape de ușa de la intrare, gata pregătite să părăsească zona atunci când descopăr și care farmacie este dispusă să îmi accepte mie plasa de pastile. Până acum am găsit doar varianta în care eu fac treaba farmaciei și atunci ei le acceptă. Mai caut, poate am noroc și scap și de ele.

Da, scăpatul de lucruri și obiecte a fost partea cea mai dificilă din întregul proces de ordonare.

Cu toate acestea tot vă încurajez să renunțați la lucrurile care zac de multă vreme pe rafturi. Ordinea din dulapuri se simte în toată casa, parcă atmosfera este mai ușurată.

Spor la ordonare!

O parte din hainele pe care le folosesc cel mai des ordonate în cutie.
Raftul cu cărți din camera copilului.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Moștenirea – Danielle Steel

A venit cartea aceasta exact cum vine gura aia de cafea care îți dă un zvâc atunci când mai ai puțin și pui capul pe birou pentru  un mic somn. Gura de oxigen într-un tumult.

Din când în când am nevoie, simt această nevoie de a citi cărți care să mă scoată din gândirea intensă. Pentru că citesc multă informație care îmi este nouă, informație la care trebuie să mă gândesc, să procesez, să integrez, vine un moment în care o pauză este cerută. Și ce pauză ar fi mai bună dacă nu cu o carte ușoară, romantică, cu happy end și fără vreun efort de procesare al informațiilor.

Căutând printre cărțile online pe care le am, sperând că găsesc ceva ușor care să mă și încânte am dat peste Moștenirea de Danielle Steel. Nu îmi amintesc să fi mai citit ceva de autoare, nu știam ce gen scrie, speram doar să fie o carte ușoară. Și am avut dreptate.

Dar cum nicio carte nu este chiar o simplă carte sau doar o poveste goală, nici aceasta nu face rabat de la regula care-mi guvernează cititul de la o vreme. Curajul și bălăcirea în propriul confort sunt principalele teme ale cărții. Exact pentru mine a fost scrisă, mă gândeam pe măsură ce tot citeam.

Tipa aceasta din carte, personajul principal, este acolo într-o criză de vârstă, îi bate 40-ul la ușă. Serios acum, eu doar glumesc că sunt bătrână, dar ei acolo în poveste îi ciocăne la ușă vârsta de 40. Adică nu târziu, dar 40 nu este 20, exact ca iarna nu-i ca vara (Doamne ce-mi mai plac liderii ăștia care ne-au tot condus și cârmuit). Tipa asta la cei aproape 40 de ani ai săi își pierde iubitul pe care îl luase de sigur. Mă rog, nu îl pierde că nu-i copil mic, el o părăsește pe ea ca să-și urmeze propriul vis după o relație călduță de șase ani. Apoi tipa aceasta își mai pierde și job-ul care era la fel călduț. Ce înseamnă călduț? Înseamnă că este atât de bine încât devine monoton, că nu investești să îți fie și mai bine, că nu mai faci nimic să evoluezi. Atât în relație cât și în job. Nici căsnicia nu trebuie să devină călduță. Mai ales căsnicia care este pe termen atât de lung și unde este un efort susținut pentru a menține o relație care să nu devină monotonă, să nu intre pe linia de plutire, să nu ajungă la mal unde să eșueze.

Cum tipa aceasta din carte eșuase pe toate planurile care o interesau în acel moment al vieții ei, devine interesată de pasiunea mamei ei, aceea de a-și cerceta trecutul și de a actualiza un arbore genealogic cu cât mai multe generații din trecutul lor. Și află lucruri fascinante. Iar aceste informații îi schimbă cursul vieții, se mută, se luptă cu lipsa de curaj, cu anxietățile, dar până la urmă nu se mai luptă cu viața și începe să o trăiască.

Și ziceam că este o carte ușurică. Chiar este! Din orice carte putem învăța lucruri interesante. Nu mai spun de istoria prezentată în poveste, care pusă în contextul potrivit face mai mult decât istoria învățată la școală. Romanul prezintă o mică parte din istoria Franței, informații succinte despre revoluția franceză care a făcut nobilii să-și piardă averile și favorurile, unii chiar și viața.

Povestea este frumoasă, interesantă, se citește rapid, exact genul de carte pe care l-aș citi într-o vacanță relaxantă. Deși pe alocuri mi-a amintit de Jojo Moyes, scriitura este diferită, mult mai antrenantă la Danielle Steel. Romanul ramă este cel care definește ambele autoare la care fac referire, amândouă au precizări istorice încadrate în poveste, însă ritmul este diferit.

Pentru că se încălzește din ce în ce mai mult și este mai mult de stat pe afară, vă doresc lectură însorită în natură.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Înșelatul este sau nu sfârșitul unei relații? Sau cum un milion de lucruri trăite împreună pot cântări mai mult decât un singur lucru trăit separat.

Nu vorbesc aici despre înșelătorii cronici, cei care sunt din așternut în așternut, ci de acea întâmplare în care unul își pierde capul pe undeva și îl găsește într-un pat străin. Este acesta momentul în care se sfârșește o relație de lungă durată? O căsnicie?

Mă uitam recent la Talk show de seară – pentru că îmi place tare mult Emma Thompson, film în care a apărut această situație. Protagoniștii trecuți bine de prima tinerețe, aveau o viață împreună, o istorie, ea a avut o aventură, el a aflat până la urmă. Da, s-a supărat, a respins-o, a dispărut, nu i-a răspuns la telefon până a sunat-o și s-au întâlnit. Atunci el i-a spus că nu dă cu piciorul la un milion de lucruri făcute împreună pentru o singură greșeală. Un milion este mai mare decât unu. A fost momentul care mi-a schimbat perspectiva. Să pui în balanță atât de multe lucruri bune contra unei fapte de altfel greu de depășit. Apoi mintea mi-a zburat la podcast-ul în care am ascultat-o pe Cristina Bâtlan care spunea că nu a acceptat și nici nu a suportat trădarea, iar atunci când soțul a înșelat-o a pus punct. Și ei aveau un milion de lucruri făcute împreună.

Oare cum o fi mai bine? Corect?

Mai bine pentru alții nu există, există doar mai bine pentru sine. Și atunci când îi catalogăm pe alții, o facem tot în raport cu noi. Eu aș face așa? Eu aș merge acolo? Mai bine pentru sine nu are o sluție universal valabilă. Este mai bine în funcție de istoria fiecăruia, de suferința fiecăruia, de disponibilitatea fiecăruia. De atât de multe lucruri. Eu cred doar că multe lucruri se pot repara. Împreună.

Tot ascultând și citind psihologi, psihanaliști, oameni care au auzit multe în cariera lor, mi-am dat seama că atunci când unul merge în altă parte caută acolo ceva ce îi lipsește, ce își dorește, altceva decât are deja. Nu degeaba se spune că atunci când unul înșală este vina amîndurora. Amândoi au contribuit la comportamentul unuia. Da, nu este corect să dăm vina pe cel înșelat care și așa suferă, însă privind la rece, este imposibil să nu aibă o contribuție, fie că acceptă, fie că nu să vadă lucrurile astfel.

Mi-a schimbat perspectiva filmul acesta. Urmăriți-l! Este despre îmbătrânire, tranziție, reinventare, decizii, nepăsare, blamare și schimbare. Despre relația cu îmbătrânirea. Ce accepți și ce nu. Mai este și despre poziția femeii în lume, rasism, discreditare, dar despre toate nu în textul de astăzi.

Un milion de lucruri contra unuia singur. De ținut minte.

Late Night - Talk show de seară (2019) - Film - CineMagia.ro
Sursa foto cinemagia.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am citit: Tată bogat Tată sărac – Robert T. Kiyosaki

Când am pus mâna pe această carte am fost convinsă că la finalul ei voi fi măcar cu ceva peste o sută de pagini mai deșteaptă. Că sigur este încă o carte care îmi va aduce un munte de informații utile pe care eu să le trec prin filtrul meu și care mă ajută să mă mai construiesc puțin.

În realitate de pe la începutul cărții și până la ultima pagină m-am simțit extrem de proastă. Proastă pentru că nu știu, pentru că nu am învățat, pentru că mediul a fost potrivnic, pentru că am preluat programe greșite, pentru că am pierdut atâta timp în care puteam să evoluez, să învăț mai multe, pentru că nu știu ce naiba m-am împotmolit așa tare niște ani în care am stat pe loc și parcă un pic am și regresat într-un mediu extrem de toxic pentru mine la vremea aceea.

Că iată, omul ăsta spune aici că e bine să te apuci devreme să strângi bani ca să te poți retrage de vreme din cursa șobolanului și să îți trăiești viața exact așa cum vrei tu. Apăi care devreme că eu mă îndrept deja rapid spre 40 de ani, când să mă mai îmbogățesc ca să am timp să trăiesc, că 20 de ani nu mai am de mult tare.

După ce am scos capul din nisip, când am fost atentă la ce zice omul acesta, am început să și învăț. Pentru că așa cum și eu cred de foarte multă vreme, mi-a plăcut că și autorul menționează că întreaga viață este o oportunitate de învățare. Din învățat nu ne oprim niciodată, avem nevoie să ne perfecționăm, să fim flexibili, să facem cursuri. Lucru cu care sunt absolut de acord. Eu în ultimii patru ani am făcut câte un curs pe an, în unii ani chiar două cursuri și nu intenționez să mă opresc aici. Sunt lucruri pe care nu le aflu din multele cărți pe care le citesc, sunt lucruri pe care le înțeleg mult mai bine explicate de specialiști.

Tată bogat tată sărac vorbește despre experiența acumulată de la doi  oameni – cel natural, profesor, supra-calificat, foarte deștept însă cu probleme financiare, și tatăl prietenului său, afacerist care l-a învățat și ajutat să fie un om bogat. Fiecare avea concepții diferite asupra banilor și fiecare perora diferit despre bani. Alegerea în final i-a aparținut lui Robert care a decis să învețe de la fiecare câte ceva, însă l-a ascultat pe tatăl cel bogat în drumul lui prin viață.

Cartea este un puternic material pentru educație financiară, nu una cu termeni greoi, ci una pentru oameni. Am reușit în urma cărții să îmi analizez activele (cele care produc sau aduc venituri) și pasivele (cele care cheltuie bani). Am reușit să înțeleg că suntem captivi în cursa șobolanului ( ne trezim de dimineață, mergem la serviciu, complet nefericiți, ne întoarcem acasă sleiți de energie și putere, așteptăm salariul din care trăim lună de lună și facem asta zi de zi, an de an) de generații în familia mea și a soțului meu. Nu avem antreprenori de la care să preluăm exemplul și nici de la care să înțelegem mecanisme, nimeni nu s-a gândit să facă și altceva pe lângă salariu și pe lângă jobul de zi cu zi. Nimeni nu s-a gândit până la mine (în familia mea extinsă sunt un fel de ciudată) să se școlarizeze, să învețe, să studieze și după ce școala s-a încheiat. Clar model din familie l-am preluat pe cel care ne-a fost oferit, nu în direcția îmbogățirii ori a libertății.

Am realizat că este greu să renunț la metehnele pe care le-am adunat în ani de zile, credințe limitate și internalizate despre bani, programe pe care le-am rulat ani după ani în subconștient. La toate este necesar să renunț ca să pot evolua în direcția pe care mi-o doresc.

Acum să nu aveți impresia că citiți această carte și la ultima pagină deja aveți un plan de bătaie despre cum să vă îmbogățiți în următorii 10 ani. Deși este foarte posibil dacă aveți capital. Dar, aveți bani puși deoparte? Pe lângă informații utile, cartea se referă totuși la un mediu de afaceri american, raportarea la România este ușor diferită. Cu toate că și în țara noastră putem adapta unele lucruri, există diferențe majore. Apoi Robert vorbește de investiții. Pentru a putea investi ai nevoie de bani. Bani din economii. Tu poți economisi de la luna la luna? Economisitul nu este ușor, trebuie restrânsă zona de confort și gestionată foarte bine risipa, mai ales atunci când venitul este mic. Apoi el mai zice că poți avea un al doilea job care să aducă un venit de care să nu te atingi în alte scopuri decât acelea care te ajută să ieși în final din această cursă repetitivă și nefericită în multe cazuri. Aici nu îi dau dreptate, poate că el chiar are, dar și eu am. După cum ziceam, nu mai am douăzeci de ani, nu mai sunt dispusă să fac anumite lucruri. În plus eu am familie și un copil încă mic, dacă am două joburi în condițiile în care un singur job ocupă în medie cam 11 ore pe zi, să ocup și noaptea sau weekendul m-ar duce clar la epuizare și mai ales la înstrăinare față de familia mea. Da, poate că la un moment dat după ani de zile, aș putea să mă retrag și să spun iată, de acum trăiesc…dacă mai sunt în viață, însă aici cred că riscurile sunt destul de mari. Poate un al doilea job care să solicite mai puțin timp, cum ar fi zona creativă, drepturi de autor, însă acestea produc un venit nu modest, ci chiar foarte mic dacă nu este ceva constant și cu volum mare.

Despre bursă, acțiuni și obligațiuni nu vă pot oferi informații pentru că abia învăț ce sunt activele și pasivele, cam pe acolo se află educația mea financiară. Nu se pune problema în acest moment să știu a investi în ceva că nu știu în ce nici dacă aș avea cu ce. Însă mai caut, mă mai informez, învăț și vă spun și vouă.

Până la următoarea carte financiară, aveți grijă de activele voastre.

Tata bogat, tata sarac. Ed a V-a, revizuita, Robert T. Kiyosaki - eMAG.ro
Un interviu cu Robert Kiyosaki pe buhnici.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cât costă de fapt să fii cititor?

Aș fi tentată să întreb cât costă să fii cititor în România, însă am ales să mă rezum la București (eventual și la marile orașe ale țării), însă nu pot include aici chiar toată țara pentru că într-adevăr sunt localități în această țară care nu au niciun fel de beneficiu din punct de vedere al intelectului.

Să fii cititor în București poate să nu coste nimic. Sau poate să coste foarte puțin dacă sari peste cărțile care au apărut mâine și profiți de reduceri. Dar chiar poate să nu coste nimic, vedeți mai jos.

Eu am cumpărat cărți la prețuri derizorii, am primit oferte de la librăriile online și am profitat de ele, atât pentru cărțile pentru cei mici, cât și pentru cărțile pentru cei mari. Preț de  4 lei pentru o carte, uneori 12 lei sau un preț redus de la 60 de lei la 20 de lei, aș putea miza pe chilipir.

 Apoi este anticariatul, care nu este acel chioșc cu cărți vechi și prăfuite, ar trebui să își schimbe numele în cărți second hand. La anticariat ai șansa să găsești cărți foarte noi și mai ieftine decât pachetul de țigări (pfai ce comparație am făcut). Am dat pe un Murakami jumătate din prețul pe care îl avea surata ei nouă în librărie.

Însă deși greu de crezut și pare așa mai mult o variantă pentru elevi și cel mult pentru studenți, biblioteca chiar este gratis. Poți împrumuta cărți de la bibliotecă fără absolut niciun cost. Zero. Nimic. Numai ca tu să citești. Aici este adevărat că am avut un șoc pentru că mă așteptam să plătesc măcar o taxă de înscriere. Eu am depășit de mult stadiul de a mai fi elev și nici nu mă ajută ridurile să mă dau o tânără studioasă, însă cu toate acestea tot gratuit a fost să fac acest abonament.

Avem în cartier o filială mică a Bibliotecii Metropolitan București (BMB), în sector sunt mai multe, în oraș și mai multe, iar cu un singur abonament deschis în oricare dintre sedii pot intra în orice filieră din orice sector.

Am fost cu copilul la bibliotecă, am bifat o nouă experiență, și-a scos ce cărți a dorit, le-a răsfoit. Ușor copleșitor pentru un copil mic să vadă și să aibă la dispoziție câteva rafturi doar pentru propria-i plăcere. Am plecat acasă cu două cărți pentru mine și trei pentru însoțitorul meu pasionat de povești. Pe lângă cărți, biblioteca mai împrumută și jocuri de societate – mi se pare o variantă foarte bună pentru când ne plictisim de ceea ce avem acasă sau când putem să nu cumpărăm de fiecare dată jocuri care ocupă mult spațiu și pe care la un moment dat trebuie oricum să le dăm.

Biblioteca primește prin donație cărți care au văzut lumina tiparului în ultimii cinci ani, dar și jocuri de societate, astfel se menține un flux proaspăt. Pentru cărțile vechi și care nu sunt toate în stare foarte bună eu am apelat la un anticariat stradal. De regulă orice anticar le selectează, vor și ei cărți care se caută acum sau care sunt ediții limitate, primești și bani pe ele. Eu aveam multe foarte vechi pe care nu le mai voiam și nu erau toate în stare bună așa că nu am vrut niciun ban, am vrut doar să nu fac eu acea selecție și să nu arunc la gunoi ce nu îmi era util.

Da, cărțile sunt scumpe, unele sunt chiar foarte scumpe, însă să citești poate fi gratis.

Imagine preluată de pe bibmet.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.