Poziția copilului cu alți ochi

Am văzut acum ceva ani filmul românesc Poziția copilului în regia lui Călin Petern Netzer, însă nu am apucat să îl văd până la final. Nu l-am mai căutat pe urmă să îl revăd, însă mereu am rămas cu filmul acesta în minte gândindu-mă cum se finalizează.

După ani de zile i-a venit pur și simplu rândul. Era cazul, timpul și momentul să văd cum se încheie filmul acesta care a apărut în 2013. Nu-i nimic, dacă mai stăteam puțin, îl vedeam la deceniu și puteam să și sărbătoresc: cum să nu vezi un film timp de zece ani!

România este o țară extrem de bogată din punct de vedere al subiectelor controversate pe care le oferă, poate de aceea îi și impresionam pe străini. De unde să știe ei ce e aia mamă superprotectoare, manipulatoare, atotștiutoare. Castratoare.

Normal că ne sunt apreciate dramele.

Am văzut cu alți ochi filmul acesta, exceptând faptul că sunt mai bătrână cu zece ani și că între timp am devenit mamă, era normal să am o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate, însă acesta în mod particular mă lovește în anumite aspecte direct în istoria mea personală.

Alt aspect diferit este faptul că acum reușesc să mă detașez de film, de scene și să privesc personajele din punct de vedere ștințiific, neuro, pisho, la univel basic, nu vă imaginați că am devenit expertă după o bibliotecă de cărți. Am mai zis, atribuția mea de bază este cea de părerolog.

Deși este o dramă a fost un moment pe la începutul filmului când i-am pus pauză și mi-am permis să îmi reamintesc și să mă amuz. Să vedeți, este o scenă la un moment dat în film unde la petrecere se fac ceva prezentări. Gazda o prezintă pe Leopoldina Văduva cuiva, iar Leopoldina își prezintă partenerul: soțul! Scurt și concis.

Acum mulți ani pe la începutul căsniciei mele m-am intersectat cu o colegă din școală. Nu ne mai văzusem de mult și ne-am pus pe vorbă, hi-hi și ha-ha de uitasem că nu eram singură pe lume. Când îmi amintesc că mai sunt cu cineva spun senină și cretină distrată: aaa el e soțul. Punct.

Soțul meu nu avea nume nici prenume, probabil nici nu avea nevoie că doar era soțul meu și cam atât. Pe dumneavostră ce vă recomandă…vorba filmului că tot suntem la acest capitol.

Ca să aflu eu acum, în 2021, slavă Cerului că am revăzut Poziția copilului că de fapt eu nu am greșit cu nimic. Că și Leopoldina Văduva și-a prezentat soțul tot pe post de accesoriu la brațul său. Și dacă Leopoldina Văduva care este o soprană de talie internațională a procedat așa, înseamnă că așa a fost bine. Însă vin și cu completarea, că al ei soț s-a prezentat pe nume și prenume singur-singurel. Iată domnule că nu trebuia să fac eu nimic mai mult de atât. Soțul!

Este suficient.

Altfel spus, am văzut-o pe Luminița Gheorghiu în câteva roluri și sunt de-a dreptul fermecată de expresivitatea și de naturalețea pe care le afișează pe ecran. Mi se pare mie că i se pretează drama foarte bine.

Confess – de data aceasta filmul și nu cartea

Am scăpat puțin în ceva filme și m-am rezumat doar la un serial care m-a deconectat și m-a relaxat foarte plăcut. Un serial și nu cinci, nu zece, nu cincizeci, asta da performanță. Am finalziat serialul și am închis capitolul serialelor. Pentru cât timp încă nu știu. Credeți-mă mare minune s-a abătut peste capul meu.

Eu de regulă ridic cartea în slăvi în orice împrejurare, însă de data aceasta spun da filmului. Chiar un mare DA.

Confess este un mini serial bazat pe cartea cu același nume scrisă de Colleen Hoover și care prezintă viața unei tinere care trece prin ceva încercări.

Ryan Cooper actorul principal masculin seamănă cu actorul din Fifthy Shades of Grey  interpretat de Jamie Dornan, doar că mai bun. Inevitabil am ajuns să compar cei doi actori și cele două cupluri din cele două filme mai sus menționate. În Confess acțiunea este mai bună, chimia în cuplu credibilă, per total nu m-am enervat că actorii n-au fost ce mă așteptam eu să fie.

Mi-a plăcut serialul acesta din mai multe motive și le pun imediat la vedere. Episoade scurte. Dacă aș fi fost și eu un om normal să tai somnul pentru a mai vedea un episod și încă unul și încă unul, adicătelea autocontrol, un episod de 20 de minute pe zi al putea spune chiar minunat. Serialul scurt format doar din 7 episoade, într-o săptămână ar fi fost gata și nu în doua zile cu indulgența de genul hai să mai las și pentru mâine ceva. Nu m-a ținut cu sufletul la gură și ăsta a fost un plus pentru mine pentru că altfel m-ar fi făcut și mai dependentă decât eram. A fost un film lejer care m-a destins.

Nu aș putea să spun că este cel mai bun film văzut că nu este, însă pentru că am pauze lungi între filme a fost un film ok.

Dacă vreți ceva de destindere luați cu Confess.

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Am citit: Pulbere neagră- Eugen Ovidiu Chirovici

Fac ce fac și mă întorc la thriller ca la un vechi prieten.

Dacă fac abstracție de numele autorului, am impresia că această carte are un autor american care își cunoaște foarte bine regiunile pentru că detaliile meșteșugite în cuvinte sunt credibile și palpabile.

Pulbere neagră este o ficțiune bine conturată, chiar dacă mie personal îmi plac mai mult thriller-urile mai aproape de realitate decât de ficțiune, iar această carte are menirea de a plia o parte a rațiunii. Au fost câteva momente în care m-am întrebat dacă este mai mult thriller sau mai mult de groază, dar  o groază mai ușoară.

Acțiunea cărții se împarte în două spații temporale – cel al copilăriei și cel al maturității. M-a prins mai tare partea a doua, în care toți erau adulți. Nu sunt mare fană a cărților cu impact puternic emoțional în care autori sunt copiii. Excepție face Jocurile foamei, chiar dacă și acolo am avut reținerile mele, este foarte dinamic scrisă cartea aceea.

Mi-a plăcut incursiunea istorică în poveste. Chiar dacă acțiunea începe în anul 1955 când protagoniștii cărții erau copii iar vânătoarea de comuniști în Statele Unite ale Americii devenise sport național, dacă nu chiar isterie, pe parcursul poveștii au loc întoarceri în timp având menirea de a rezolva misterul. Așa se face că protagoniștii rămași în poveste accesează informații din 1923, apoi merg mai departe la indieni și cultura lor despre viață și moarte.

Recunosc că au fost câteva momente în care m-am gândit dacă totuși poate fi real, acesta este cel mai clar exemplu pentru o carte bine scrisă și bine documentată. Măi, dar dacă chiar așa o fi!?

Ce o fi, ce nu o fi aflați doar citind cartea.

Cărțile mele de suflet scrise de Eugen Ovidiu Chirovici rămân Cartea oglinzilor și Cartea secretelor despre care am mai scris pe aici.

În final las un fragment din carte ce pare a fi cu dedicație către Raymond Chandler:

Bețivul esteb o viețuitoare mai complexă decât pare, iar familia acestei specii cuprinde tot soiul de rase pe care zoologii și alți băieți deștepți nu le-au studiat suficient.

Există bețivul trist și sărac, mereu în căutarea unui chilipir și mereu cu o poveste lacrimogenă în buzunarul de la spate, pe care este dispus să o vândă fraierilor pentru câteva pahare. […]

Apoi mai avem bețivul demn, care de fapt nu e bețiv, dar are o problemă în seara aia, mereu alta, are un prilej fie să sărbătorească, fie să uite o grozăvie pe care tocmai a trăit-o. […]

Mai este și bețivul cu stil, vessel, prietenos, Băiatul de Zahăr, guraliv și inimos, sufletul petrecerii, un soi de bufon al crâșmelor care ar merita închiriat cu ziua precum clovnii la petrecerea copiilor. […]

Prin baruri de tipul celui de la Mardi’s întâlnești cea mai rară rasă de bețiv, bețivul din lumea bună, trecut pe la cure de dezalcoolizare în clinici scumpe și disctrete, despre care puțină lume știe unde sunt situate pe hartă. […]

Am citit: Asasinarea lui Tutankhamon – James Patterson & Martin Dugard

Egiptul a fost dintotdeauna o zonă de interes constant pentru lumea întreagă. A inspirat cărți, filme, articole de ziar, seriale tv, povești care mai de care mai siropoase sau antrenante prin firul narativ.

Cert este că nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat și cum s-au desfășurat lucrurile în vremea faraonilor. Știm doar ce ne arată unii sau alții prin prisma propriei realități. Căci asta este de fapt, realitatea este a fiecăruia așa cum și-o construiește.

Tutankhamon a prezentat un interes aparte față de toți ceilalți faraoni în primul rând pentru că mormântul său din Valea regilor – loc consacrat pentru descoperirea de morminte ale faraonilor și ale soțiilor acestora ori persoane cu rang din lumea Egiptului antic – a fost găsit foarte târziu. În al doilea rând nu avea un mormânt demn de un faraon. Era mult mai mic și mult mai puțin impozant și cumva a rezistat jefuitorilor de morminte. Chiar a fost un mormânt nedeschis niciodată din momentul în care regele Tut a fost așezat și până la descoperirea lui Howard Carter din 1925.

Cei doi autori ai cărții de față împletesc povestea realistă, istoria cu povestea fantastică pentru a da naștere unui roman care fascinează, care este ușor de citit și care prezintă istoria fără a încărca memoria cu date pe care și așa nu le putem reține.

Este interesant că după enorm de multă muncă, scanări moderne ale mumiei îmbălsămate cu mii de ani înaintea erei noastre, știința modernă nu a putut spune cu exactitate ce s-a întâmplat cu copilul, adolescentul, regele Tutankhamon.

Faraonii și figurile de vază ale acelor vremuri trăiau într-o lume plină de nesiguranță. Comploturile erau la tot pasul, oamenii mureau otrăviți chiar de cătrei cei în care ar fi trebuit să aibă cea mai multă încredere. Accidente bizare erau comune printre decese ori chiar declarații fățișe și sângeroase de război.

Tutankhamon a devenit rege la vârsta de 9 ani când a rămas orfan de tată fiind nevoit  să îi succeadă la tron, iar la vârsta de 18 ani când era încă un copil și era chiar adolescent a fost îngropat nelăsând niciun moștenitor în viață în urma sa care să îl urmeze la tron.

Cartea are acest dar minunat de a menține interesul prezentând și frământarea și dezamăgirea lui Carter care își dorea foarte tare să descopere acest mormânt despre care se zvoneau lucruri, dar nu se știa nimic sigur, dar arătând și o parte din istoria Egiptului antic, despre viața faraonilor, despre traiul lor, desfrânarea în care trăiau, ori chiar ideologiile pe care le aveau și le puneau în practică în ciuda opozanților.

Citiți, este o carte fascinantă cu un final plin de supoziții. Credem că Tutankhamon ar fi pățit una sau alta. Poate o infecție, ori o lovitură la cap, poate omucidere ori un accident stupid. Poate un complot sau pură neglijență.

Am citit: Endal – Allen& Sandra Parton

Endal este o poveste reală, o povestire, o înșiruiure a propriilor trăiri, emoții, sentimente care vin la pachet cu deznădejde și furie, toleranță și acceptare. Este povestea srisă de soții Allen și Sandra Parton in memoriam labradorului lor Endal, cel care avea să le aducă speranță și să le schimbe viața în bine.

Povestea nu este doar despre și pentru câine deși reprezintă o componentă majoră, însă este și o poveste sinceră și sensibilă despre viață și greutățile ei.

De data aceasta voi face ceva ce nu fac de regulă, însă nefiind vorba de o ficțiune voi detalia puțin din poveste care este foarte cunoscută, cel puțin în Marea Britanie.

Povestea începe când Allen suferă o puternică traumă craniană în timp ce se afla în misiune în războiul din Golf. Din acel punct viața i se schimbă dramatic și nu în bine în prima fază și pentru mulți ani. Sunt convinsă că mulți dintre cei care trec prin accidente care îi lasă traumatizați fizic pe viață trec prin stările prin care a trecut Allen de la furie la tentativă de suicid. De la deznădejde la ură față de cei apropiați. Sunt stări extrem de greu de gestionat pentru cei din jur, lucru pe care îl confirmă și Sandra, soția acestuia.

Ce a mânat-o pe ea în lupta aceasta în a-și ajuta soțul în condițiile în care multe altele ar fi cedat și ar fi plecat, doar ea știe. Cum a reușit să treacă peste propriile temeri, anxietate și depresie pentru a-și îngriji soțul invalid care refuza să creadă că așa va fi pentru tot restul vieții este iarăși ceva greu de crezut.

Accidentul lui Allen a afectat propria lui viață, viața soției sale, a copiilor, a prietenilor, le-a fost afectată viața socială, cea profesională, iar cea de familie este lesne de înțeles. Am apreciat foarte mult la ei faptul că știau să ceară ajutor. Că au apelat la organizații, fundații și chiar și ei au făcut voluntariat, lucru care le-a adus schimbarea în bine.

Endal era cățelul aflat la organizația canină în dresaj pentru persoanele cu dizabilități și el a fost cel care l-a ales pe Allen și nu invers. Din momentul în care cei doi au început să coexiste viața lui Allen s-a schimbat simțitor pe toate planurile iar Endal a devenit o mică vedetă în Marea Britanie.

Citiți povestea aceasta, este impresionantă, dar și dură prin simplitatea faptelor prezentate. Nu are artificii literare, însă este coerentă și scrisă în tandem de către cei doi soți.

Am apreciat franchețea cu care își dezvăluie sentimentele lumii întregi. Îmi închiupui că nu este ușor să vezi ură în ochii partenereului și apoi să scrii lucrul acesta cu sinceritate într-o carte ce va depăși granițele țării.

La finalul cărții Endal își încheie misiunea față de Allen, se pensionează  însă nu înainte de a-și pregăti un nou succesor care să aibă grijă de stăpânul său așa cum și el ar fi avut dacă ar mai fi trăit.

Am citit: Verdictul plumbului – Michael Connelly

Și iată că am revenit la thriller, una dintre plăcerile mele nevinovate. Nu este la fel de intens ca Fata din tren sau ca Pacienta tăcută, nici măcar ca Credem-ă când mint, însă are câteva elemente pe care eu le iubesc atât în cărți cât și în filme: avocați, anchete, procese și sunt cucerită. Din păcate m-am documentat abia când am terminat cartea și am aflat că este o serie întreagă numită generic Mickey Haller și eu am citit fix a doua carte din serie. Nu mi-a încurcat lectura cu nimic, se reiau unele informații și nu m-am simțit ca picată în subiect, însă mi-a plăcut atât de mult că aș fi vrut parcă să încep cu începutul. Cu toate că pe de altă parte au început să nu îmi mai placă seriile, la fel ca și serialele mă prind prea tare și mă forțez prea greu să rămân ancorată aici în realitate și nu între pagini.

În caz că interesează pe cineva și se apucă de seria Mickey Haller las aici toate titlurile pe care le-am găsit eu: Avocatul din Limuzină, Verdictul Plumbului, Până la capăt, The Fifth Withness, The Gods of Guilt și Jocul de domino, toate sub autorul Michael Connelly.

Avocatul din limuzină a beneficiat de ecranizare în 2011 cu Matthew McConaughey în rolul principal. Acum oscilez dacă să citesc cartea sau să văd totuși filmul.

Cartea de față pornește ca temă principală de dezbatere un procesc cu o acuzație de dublă omucidere și suprinzător povestea se răsucește în așa fel încât procesul nu mai este pion principal pentru că apar alte situații mai incitante.

Mi-au plăcut răsturnările de situație fără să fie prea multe, fără să mă facă să simt povestea ca fiind trasă de păr, fără să lungească fără rost doar ca să iasă un număr de pagini. Pe de altă parte nu este o carte wow, nu te ține cu sufletul la gură, este destul de cumințică, însă este relaxantă și ușor de citit. Vă doresc o săptămână ușoară fără verdicte greu de digerat.

Am citit: Grădina de iarnă – Kristin Hannah

M-am obișnuit cu scriitura lui Kristin Hannah, cu faptul că fiecare carte citită lasă în urma sa râuri curgătoare. Cuvintele pe care le împletește cum numai ea știe să o facă lasă în urma lor o puternică sensibilitate.

Kristin Hannah se diferențiază prin stilul creat, nu în toate romanele, însă multe povești pe care le prezintă prin cărți au o parte de istorie brută însă stilizată pentru a fi încadrate într-o poveste din care niciodată nu lipsește iubirea.

Este o autoare care nu se teme să scrie de moarte. Și finalizează un roman cu happy end prin perspectivă și speranță și nu prin finalul hollywoodian cu care suntem fidelizați de prin filme romantice.

Este a doua carte pe care o citesc care are ca bază o poveste din istoria celui de-al doilea război mondial. Prima oară când am făcut cunoștință cu genul acesta de scriitură a fost prin intermediul cărții Privighetoarea unde amprenta istorică era invazia Germaniei în Franța în timpul celui de-al doilea război mondial sub conducerea lui Hitler. În Grădina de iarnă este tot poveste în poveste așa cum îi este stilul scriitoarei, aici chiar mergând mai departe și împletind povestea din poveste cu un basm. De trei ori poveste: sublim. Aici felia istorică se desfășoară în Rusia în timpul celui de-al doilea război mondial sub conducerea lui Stalin.

Din păcate noi pe la istoria de la școală aflăm mai mult fapte seci istorice fără prea multe implicații emoționale, iar asta consider că nu este suficient. Pentru a înțelege cât rău au creat și lăsat în urma lor războaiele este nevoie de mai mult decât fapte istorice tehnice. Avem nevoie să înțelegem și cât de mult au suferit oamenii, cum unii și-au pierdut viața. Cum fierbeau curele de la pantaloni pentru a avea ce mânca ori cum bunicul meu în lagăr în Rusia își mânca limba ghetelor din picioare pentru că nu avea mâncare. Lupta pentru supraviețuire înseamnă un război. Înseamnă selecție naturală a celor puternici în detrimentul celor slabi. Înseamnă răni supurânde în generațiile următoare.

Revenind la Grădina de iarnă este cartea în care se împletește prezentul cu trecutul, este despre relația dintre două surori și dintre mamă și fiecare fiică în parte, este chiar si despre relația dintre două prietene iar aceste teme se regăsesc în toate cărțile autoarei pe care le-am citit eu până acum și aș putea chiar să risc o anticipare și să spun că sunt teme centrale perpetuate în toate cărțile autoarei. Bineînțeles că merită citită fiecare carte în parte pentru că poveștile sunt totuși diferite chiar dacă temele se repetă.

Vă doresc lectură ușoară și sensibilitate pe măsură.  

Am citit: Față către față. Întâlniri și portrete – Andrei Pleșu

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Revenind la carte de față, reprezintă o culegere, potrete, prefețe și postfețe, întâlniri și interviuri pe care le-a avut autorul de-a lungul vieții sale cu cei enumerați în carte.

Este o carte de cultură, în ansamblu un text inteligent presărat cu ceva umor ironic sau comic de situație. Este o carte profund admirativă la adresa celor care sălășluiesc între pagini prin cuvinte.

Nu vă așteptați să găsiți portrete în sensul clasic al cuvântului. Sunt mai degrabă schițări personale asupra unor caractere culturale și politice, unii dintre ei trecând deja în neființă de mulți ani.

Mi-a adus această scriere într-un stil mai degrabă gazetăresc decât literar o îmbogățire la nivel cultural. Am citit despre nume care ar fi trebuit să fie sonore sau poate că sunt într-un anume spațiu, dar pentru mine necunoscute.

Este interesant la Față către față întâlniri și potrete că deși între pagini se vorbește despre cei trecuți la cele veșnici începând de la oameni politici – Helmut Kohl, Corneliu Coposu, Bronislaw Geremek sau Vaclav Havel, oameni de cultură – Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Marin Tarangul, Petre Țuțea, Alexandru Paleologu sau Monica Lovinescu, colegi de la Dilema – Magdalena Boiangiu, Aex Șerban, Zigu Ornea sau Tita Chiper, toți după cum spuneam nemaifiind în această lume și până la „politicieni de tranziție” cum îi numește dl Pleșu, ori chiar ziariști care încă se află printre noi, toată cartea are o prospețime, ceva care stilistic pare fresh, părea valabilă și acum zece ani, dar pare și peste alți zece ani.

Aș îndrăzni să spun că este o carte de luat și de citit în vacanță că ne tot bate la ușă după ce un an întreg mulți dintre noi am suspendat și vacanța și ideea de vacanță. Este tonică și intelectuală, relaxantă fără să te rupă complet de realitate și promițând să nu lase creierul să lâncezească.

Am citit: Ce le spunem copiilor și adolescenților despre sex – Meg Hickling

Da chiar așa, am citit o carte cu un subiect atât de delicat în țara noastră, ca să nu zic de-a dreptul tabuu. Să vorbești despre educație sexuală în societatea în care părinții se opun introducerii în școli a unor astfel de cursuri este prea mult de suportat pentru mulți dintre semenii noștri.

Generația mea a fost crescută fără prea multe explicații pentru că nici părinții noștri nu știau ce să ne spună, nici ei nu au fost educați din punct de vedere sexual, școala nu i-a ajutat, medicii nici atât. De altfel medicii încă sunt jenați, mulți dintre ei, să discute deschis aspecte despre sănătatea sexuală. Un singur medic ginecolog m-a întrebat de-a lungul timpului ce metode de contracepție folosesc. Cu niciun medic nu am discutat despre orgasm sau suspiciuni de boli venerice. Mă amuză când tot văd sau aud pe diverse căi media, medici atât de dezamăgiți că oamenii preferă Sf Google în loc să le ceară părerea de experți, însă atitudinea celor care se ocupă de ramura aparatului reproducător de multe ori lasă de dorit. Cu toate acestea pentru o informare corectă astfel încât să putem oferi la rândul nostru ceva calitativ copiilor este de preferat să întrebăm medicul care va fi nevoit să ne lămurească, asta în speranța că nu dați peste unul super plictisit sau scârbit de timpul pe care i-l ocupați.

Foarte utile sunt și cărțile cu tema educației sexuale. Nu e musai să luați de bună tot ce scrie acolo, unele informații nu se pretează pe societatea noastră, însă tot cred că putem depăși stadiul moțului și al floricicăi și putem pronunța penis și vulvă, testicole și vagin fără să ne adunăm fața de pe jos.

Mi se pare foarte interesant că în această carte se tratează un subiect extrem de actual și de vechi în egală măsură: abuzul sexual. Autoarea menționează că acei copii care sunt crescuți în inocență și naivitate cum susțin părinții lor și nu le oferă informații de sănătate a întregului organsim, sunt cei care nu pot impune limite și cei mai predispuși abuzurilor sexuale.

Este foarte utilă cartea pentru cei care nu cunosc la rândul lor prea multe informații, ori corecte pentru că aduce lămuriri în toate aspectele care duc la o educație corectă, de la menstruație la boli venerice, la cum este corect să decurgă un examen medical atât pentru fete cât și pentru băieți. De ce este importantă autoexaminarea și cât de util este să le oferim copiilor informații absolut corecte pentru a crețte generații sănătoase și informate.

Și da cred că este absolut necesar să trecem peste jena noastră și să pronunțăm cuvinte cu care nu am fost obișnuiți. Pe de altă parte mulți nu au nicio problemă să înjure în fața copilului însă au mare problemă să îi explice ce este acela ciclu menstrual. Am cunoscut mame care nu le spuseseră de ciclu fetelor lor nici la vârsta de nouă ani când aveau toate șansele ca fetele să înceapă să aibă ciclu. Nu erau pregătite. Mamele.

În carte autoarea spune că informații trebuie să oferim de cnd copilul începe să vorbească și îl punem să recunoască diverse părți ale propriului corp și sunt de acord cu lucrul acesta. Așa cum știe unde îi sunt ochii, unde îi este nasul să știe și unde îi este penisul că doar pipi nu face pe nas.

Eu am citit cartea aceasta pentru a avea o idee despre complexitatea informațiilor pe care trebuie să le ofer la vârsta copilului meu, îmi făceam griji să nu ofer prea multe și să nu fie copilul pregătit. Este ok, am aflat că am oferit chiar prea puține deși din punctul meu de vedere am spus despre o groază de lucruri.

Vă doresc curaj să depășiți jena dacă o aveți, iar dacă nu cu atât mai bine.