Categorie: ce citesc

Am luat cartea aceasta pentru că am rămas cu nostalgia de la  Apă proaspătă pentru flori   și am simțit nevoia sa citesc orice altceva a mai scris Valerie Perrin. Dar, este foarte adevărat că și coperta acestei cărți a contribuit mult la decizia de a pune cartea în coș. Macul este a doua mea floare preferată. Iubesc parfumul său fin, la fel cum sunt fascinată de cât de firavă arată această floare cu un roșu superb și pe cât de rezistentă este ea în câmpuri și în bătaia vântului, a stropilor reci de ploaie, a soarelui arzător. An de an iese din pământ și înflorește oferind aceeași fragilitate aparentă.

Prietenia este cuvântul de ordine în romanul Trei. Asemenea florii de mac și prietenia este supusă intemperiilor vieții. Prietenia este ceva ce pare fragil, dar care rezistă peste ani. Planează mereu deasupra sa riscul de a se frânge, însă renaște când te aștepți mai puțin.

Perrin nu dezamăgește, are o scriitură foarte frumoasă și talentul de a mă transporta în filmul cărții. Are unicitatea de a pune drame în lumini blânde, de a nu pune presiune pe suferință și de a o integra în normalitatea cotidiană.

Trei este povestea a trei prieteni urmărită din copilăria lor și până la maturitate. O prietenie care se schimbă, se transformă. Oameni care trec de la a fi copii la a fi adulți cu responsabilități. Oameni care se maturizează. Relații care se frâng. De toate are Trei.

Are Valerie Perrin acest dar sau metodă bine gândită de a plasa în poveste elemente la vedere, dar pe care nu poți pune degetul cu exactitate. Duce cititorul prin poveste, îl plimbă, îi arată un potențial, însă până la finalul cărții nu dezvăluie nimic. Iar unele situații se dezvăluie atât de diferite față de cum ar fi putu fi anticipate încât produc mici unde de șoc.

Chiar dacă povestea urmărește viețile celor trei prieteni încă din copilărie și poate scriitura întinsă pe sute de pagini este de înțeles, îmi exprim părerea personală că a fost un roman mult prea lung chiar și pentru mine. Că uneori îmi doream să îl fi terminat mai repede. Că 700 de pagini m-au plictisit pe alocuri. Romanul începe bine, se termină foarte bine, însă mijlocul este mult lungit de poveștile și viața fiecărui protagonist. Am simțit nevoia de un ritm mai alert, așa cum a venit la finalul cărții când toate ușile de deschid și toate secretele ies la suprafață.

Perrin a scris foarte bine despre natura umană, despre orgolii, temeri, frici. Despre iubiri, despre dependențe și co-dependențe. Despre victime și despre agresori. Despre vinovăție. Despre speranță și despre pierdere. Un roman complex din punct de vedere al trăirilor umane. Și toate ies la suprafață puțin câte puțin.

Este un roman de citit cu răbdare. Și cu timp. Las la final un scurt fragment care mi-a plăcut și care descrie frumos pragul dintre copilărie și maturitate. Prag pe care unii se grăbesc să îl treacă, iar alții rămân blocați în fața lui zeci de ani după ce procesul se fi încheiat de multă vreme.

Izbucnesc cu toții în râs simultan. Un râs de copii care nu mai au chef să rămână copii. Și totuși, copilăria este frumoasă. Prinși în capcană între dulciuri și viitor. Între pozne și vocea îngroșată. Între spițele bicicletei de care agață bucăți de carton ca să facă zgomot și vise cu drumuri lungi pe motocicletă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

După ce am fost la unul dintre evenimentele susținute de Oana Moraru și după ce mi s-a deschis mintea în multe feluri noi, dar mai ales după ce m-am întristat pentru că pentru majoritate, pentru sistemul de stat cele mai multe metode nu se aplică, m-am pus pe citit, așa cum fac eu de cele mai multe ori.

În capul meu încă se zbate gândul acela că pot schimba sistemul și mă pot lupta cu morile de vânt biruind la final și înclinând balanța în favoarea copilului meu. Realitatea este alta, atât de diferită de ce-i în capul meu. Sistemul nu poate fi schimbat de un singur om. Nici de cinci. Cu atât mai puțin de zece. Și până să ajungem noi să schimbăm sistemul ar trebui mai înainte să schimbăm părinții, să îi ajutăm să fie pro-activi, înclinați către binele copilului. Da, știu, toți le vrem bine copiilor noștri, însă nu și toți acționăm întocmai.

Copilul tău scrie este o carte care oscilează între sfaturile pentru părinți și sfaturile pentru profesori. Ar fi bine să ajungă această carte la cât mai mulți profesori, să înțeleagă dezvoltarea elevilor de la clasă și să acționeze în favoarea lor. Să lase puțin deoparte programa care este oricum inadecvată pentru modul în care se dezvoltă elevii pe vârste și să aibă curaj să ofere calitate. La noi încă se pune mult accent pe cantitate, pe multă informație, pe evoluție rapidă, fără a se asigura – nici învățătorul, nici sistemul, nici ministerul, nici părinții – că toată această cantitate este integrată, înțeleasă și dezvoltată întocmai.

Degeaba ne minunăm an de an de cât de slab pregătiți sunt elevii, de ce note mici iau la testele de literație, de cum îngroașă rândurile analfabetismului funcțional, dacă în continuare la școală se pune accent pe acea cantitate și nimeni nu se asigură, nu rămâne pe loc, nu insistă asupra pașilor de bază care duc în viitor la succes academic. Totul este repede, mult și fără timp.

Cartea oferă sfaturi practice pentru dezvoltarea scrisului ca funcție de bază și exerciții pentru dezvoltarea scrisului creativ. Mi-a plăcut foarte mult că la finalul cărții am găsit povești pentru copii scrise de Olina Ortiz – am descoperit-o recent ca autoare de cărți pentru copii și are un umor pe care nu îl regăsim ușor printre autorii autohtoni de povești pentru copii – dar am găsit și exerciții pe baza acestor povești cu informarea clară asupra vârstei la care se poate începe practicarea. Oana Moraru nu lasă loc de interpretări, nu forțează mâna părinților să nu cumva să se apuce de treabă pre devreme și cu un copil nepregătit, ci oferă informații clare pentru fiecare categorie de vârstă.

La final, ca să nu credeți că totul este riguros și academic, joaca rămâne cel mai puternic instrument de educare pentru absolut orice categorie de vârstă. Ori dintre toate joaca este cel mai dificil de pus în practică în contextul în care am uitat bucuria jucatului de când eram copil. Chiar și pentru mine care m-am jucat până aproape mi-a mai crescut un cap special care să gândească și să elaboreze jocuri, îmi este foarte greu să mă joc și îmi place mult mai mult să fiu adult decât să fiu copil.

Citiți cartea, merită informațiile enorm. Nu așteptați să aveți copilul școlar ca să vă informați, scrisul pornește din anii prunciei, exercițiile de motricitate pun bazele scrisului, vorbitul cu copilul, cititul poveștilor formează creativitatea. Revin cu o părere și despre Copilul tău citește de aceeași autoare imediat cum mai eliberez niște timp pentru creație.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu este complicat deloc. Scoți copilul din maternitate, evident după ce l-ai născut, îl duci la școală și îl așezi în bancă și de aici lucrurile decurg de la sine. Dacă nu ați râs să știți că a fost o glumă, iar titlul evident exagerat.

Când am fost la conferința pe tema educației am primit multă informație pe care  încă o integrez și structurez, chiar dacă au trecut săptămâni bune de atunci. Așa gândesc eu…mai pe timp lung. Între timp m-am apucat să citesc și cărțile Oanei Moraru – Copilul tău citește și Copilul tău scrie și am să revin cu recenzii în viitorul sper eu nu prea îndepărtat.

Până atunci vreau să mă opresc puțin asupra unui aspect care are legătură și cu cărțile Oanei Moraru, dar și cu multe alte cărți care au tratat un subiect comun. Un aspect care are legătură și cu școala, dar și cu primii ani din viața unui copil, cât și cu impactul asupra întregii vieți de adult și anume: limbajul de la începutul vieții de copil (să nu spun chiar a vieții intrauterine ca să nu dați cu roșii).

Modul în care ne raportăm la copil încă din prima zi de viață este definitoriu în evoluția și dezvoltarea sa ulterioară. Deși pare greu de realizat, să vorbim activ, clar și prezent cu copilul încă din primele zile de viață este metoda care ne asigură că mai târziu la școală, în anii de formare academică această practică își va arăta rezultatele printr-o gândire activă, critică, un limbaj evoluat, o scriitură creativă.

Și nu doar limbajul părinților aduce beneficii clare în evoluția academică a unui copil, ci și ascultarea activă. Și credeți-mă pe cuvânt este teribil de dificil să fii ochi în ochi cu un copil mic de un an și jumătate, poate doi care vrea să transmită o informație și nu își găsește toate cuvintele, iar exprimarea îi dă de furcă, să stai acolo, să nu te oprești din a-l privi deși ești tentat să pleci ochii către telefon, să îl încurajezi prin expresivitatea ta să meargă mai departe, să fii realmente interesat de ceea ce vrea să spună chiar dacă ai anticipat acest lucru de cel puțin cinci minute, să nu îl întrerupi și să îl aștepți să formuleze ideea pe care o are în acel moment. La finalul acestui exercițiu, clar ești un părinte o idee mai epuizat, mai ales dacă ești un părinte activ, cu toleranță scăzută la frustrare și cu lipsă de răbdare, dar ești și un părinte care a pus bazele unui viitor școlar pregătit de școală. Dar, hey, nu a spus nimeni niciodată că este ușor să crești un copil.

Când eram eu însărcinată citeam destul de mult. Visul meu de dinainte de sarcină era acela ca atunci când urma să fiu însărcinată să merg într-un parc, să fie cald, dar nu sufocant, să mă așez pe o bancă la umbră, să urmăresc oamenii și comportamentele lor și să citesc în aer liber. De citit am citit cât am vrut, aici visul mi s-a împlinit și cam aici s-a și oprit. Restul activității s-a desfășurat întinsă la orizontală cam toată sarcina. La un moment dat din  plictiseală am început să citesc cu voce tare, m-am gândit că și bebelușul care uneori îmi făcea burta să arate ca un OZN vrea să îmi cunoască vocea. Apoi după ce s-a născut am avut mereu la îndemână cărți pentru mine, cât și cărți pentru copil. Am început să îi citesc foarte devreme, să îmi audă vocea în povești. Când a venit vârsta explorării și a gustării de hârtie am făcut o pauză de la citit cărți cu gust bun și am trecut la cele cartonate și la inventat de povești. Rutina cititului la somn am introdu-o foarte devreme și am educat-o în timp.

O parte dintre lucruri le-am făcut din instinct pentru că așa am simțit și așa am crezut eu că fac bine din dorința de a da o importanță cărților și poveștilor. Alte părți le-am făcut pentru că așa am citit în multe cărți destinate creșterii și înțelegerii copiilor. Acum aflu că toate aceste lucruri pe care eu le-am făcut de timpuriu că am știut sau că nu am știut, de fapt au pus bazele academice ale viitorului școlar.

Un copil care a primit încă din primii ani de viață povești spuse, inventate sau citite, vorbit prezent și activ, ascultat prezent și activ, joacă multă, jocuri de rol, jocuri de memorie și s-a investit în cultivarea educației emoționale are șanse mult mai mari de a dezvolta vocabular oral și scris elevat, bogat, creativ, analitic și critic.

Partea bună a lucrurilor este că la orice vârstă ele pot fi corectate sau reparate în momentul în care ați sărit peste etapa bebelușului cu părinți vorbitori activi. Există exerciții care pot fi făcute din momentul în care copilul învață să scrie și să citească (sumar, nu este nevoie să fie fluent și activ sută la sută), cât și jocuri de memorie care pot fi jucate pe termen foarte lung.

În final am să spun și ce aduce ca minus această metodă în care să fii activ, prezent și implicat în vocabularul propriului copil de la naștere. Da, aș putea scrie încă vreo cinci pagini despre beneficii din ce observ eu în evoluția propriului copil, însă există și un revers al medaliei: nu se oprește din vorbit. Este posibil să fie un caz particular de vorbitor neobosit, este adevărat că nu cunosc alte situații, însă este și foarte posibil să fie efectul stimulării creativității, a limbajului și a vorbirii. Uneori, deseori, este obositor să ții pasul cu un copil atât de activ verbal.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Mă pregătesc pentru școală. Nu pentru școala mea, eu învăț în mod constant fie formal, fie informal. Mie îmi place să învăț, din fericire școala nu mi-a distrus plăcerea de a învăța. Copilul meu în toamnă merge la școală. Și ca să nu meargă cu toate fricile mele și cu toate panicile pe care le car cu mine din anii de școală mă străduiesc să rezolv cât pot de mult din toate cele.

Copilul meu nu vrea să meargă la școală este un ghid practic, cu exerciții și sfaturi, nu este un roman. Nici nu promite că rezolvă toate probleme ce ar putea să apară, însă poate ajuta în găsirea de soluții care funcționează pentru fiecare. Nu pentru că al meu copil chiar nu vrea la școală m-a făcut să cumpăr cartea din librărie, ci nevoia mea de control care mă ține pe linia de plutire. Pentru că mă simt pe nisipuri mișcătoare am nevoie să am toate flancurile acoperite ca să dețin controlul și să liniștesc creierul. Poate, posibil, probabil că dacă aș da drumul controlului și aș crede cu toată ființa mea că va fi bine și că școala de astăzi nu mai este de multă vreme școala prin care am trecut eu, poate că lucrurile s-ar așeza exact așa cum am eu nevoie să fie. Însă nu mă lasă anxietatea mea cea de toate zilele să mă las pradă necunoscutului. Așa că citesc, caut, mă informez, ascult oameni care știu și se pricep, țin creierul ocupat să nu care cumva să se gândească la cum poate un sistem să distrug rapid ce am clădit eu în ani de muncă.

Las mai jos câteva sfaturi din acest ghid care sper să ajute în a armoniza relația cu școala și cu sistemul de învățământ. Chiar dacă este copilul în școală de ceva vreme, tot ajută să schimbați strategia în cazul în care unele lucruri nu funcționează. Școala se întâmplă mulți ani, foarte mulți ani, nu puneți presiune inutilă pe școlari, mai ales din primul an pentru că nu-i este deloc de ajutor să meargă 12-15 ani la școală cu maxim dezinteres și cu gândul să scape de acolo cât mai repede.

▶Zice ghidul acesta că pentru copiii anxioși ajută anticiparea. Liniștește creierul. Orarul sau liste afișate în camera copilului, verificabile înainte de culcare ține anxietatea pe pace deoarece mintea știe cum se vor desfășura lucrurile, nu va fi luată prin surprindere. Deci, liste să fie.

▶O metodă care descurajează foarte mult copilul este metoda interviului. Aceea în care întrebăm cu ferocitate ce a făcut, cum a fost, ce notă a luat, cine a luat mai mult, de ce a luat așa puțin etc. Atâta timp cât copilul nu este obișnuit de foarte mic să răspundă la întrebări și să povestească ce face la grădiniță, cu siguranță nu va începe de la școală. De regulă seria de întrebări mitraliată către copil nu face altceva decât să îl enerveze și să se închidă în el refuzând dialogul. Recomandarea cărții și a specialiștilor în general este observarea. Mai degrabă stau lângă al meu copil când se uită la un desen și în 2 minute cu siguranță va iniția un dialog, decât să îl mitraliez și să nu aflu nimic.

▶Ritualurile ajută. Ritualul de dimineață, la fel și cel de seară. Ritualurile liniștesc și ele mintea, iar o minte liniștită duce la un copil în echilibru. La ritual intră și somnul, oboseala aduce după sine irascibilitate și celebra frază: dar eu nu vreau la școaaalăăă! Prin urmare, punem la punct un ritual și ne ținem de el. Îl decalăm în zilele de weekend și de vacanță, dar nu mai mult cu jumătate de oră deoarece altfel debusolează.

▶Cunoașterea și recunoașterea propriilor emoții este temelia unei vieți în echilibru. Este ceva care ar trebui să ne preocupe de la începutul vieții lor, nu doar în momentul școlii sau al grădiniței. Este mantra după care mă ghidez eu zi de zi, este lucrul care m-a făcut să investesc multă resursă și material și timp pentru a mă asigura că pot aduce un echilibru emoțional în viețile noastre. Echilibru care lipsea cu desăvârșire până să fim părinți, însă  nu ne dădeam seama de acest aspect. Sunt în librării, magazine online, site-uri mii și mie fel de fel de jocuri și exerciții cu și despre emoții, căutați și aplicați.

Atât pentru astăzi, pentru mai multe informații luați ghidul, se citește foarte ușor, are puține pagini și multe ilustrații și abundă în sfaturi practice și aplicabile care pot aduce ceva echilibru în drumul acesta al școlii. Multe pot fi aplicate și pentru vârsta grădiniței.

Săptămâna aceasta va mai fi despre educație, am mers în weekend la o conferință exact pe această temă și vă dezvălui ce am mai învățat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ca să concluzionăm încă de la început și să puteți închide textul după primul paragraf și să vă vedeți de viață în continuare, această carte este despre cum să acceptăm și să răspundem pozitiv provocărilor care apar în viața noastră.

Gata, spor la muncă.

Sau

Mă rog, autoarea nu spune să facem ce am zis eu mai sus, ea doar povestește cum a făcut ea, dar presupun că se vrea un ghid îndrumător dacă tot a scris, editat și publicat această carte și nu a lăsat-o să zacă prin vreun fund de sertar.

Citind mi-am dat seama că într-o poziție similară mă aflu și eu. Și eu mi-am propus să răspund cu da provocărilor, așa m-am trezit și în situații în care mi-am dat seama că nu îmi doresc să fiu. Nu spun da chiar la orice, încă am multă reticență de dat jos de pe mine, dar a venit cartea aceasta ca un balsam care m-a bucurat enorm.

Și pentru că încă sunteți aici și nu ați închis după primul paragraf, vă și spun în linii mari cam despre ce scrie Shonda Rhimes. Pentru linii mici, va trebui totuși să citiți cartea.

Shonda Rhimes nu mi-a spus nimic atunci când i-am citit numele, niciun beculeț nu s-a aprins în capul meu și niciun click nu s-a declanșat. La un moment dat începuse să mă enerveze cartea aceasta pentru că îmi tot apărea la înaintare pe toate librăriile online pe care intram. Până am pus-o în coș. Apoi am cumpărat-o. Când i-a venit vremea am deschis-o și așa am aflat că Shonda Rhimes deține Shondaland, iar Shondaland este instituția care a produs Anatomia lui Grey. Nici nu are rost să mai menționez câte și mai câte a produs pentru că nu cred că este om pe acest pământ care să nu fi auzit măcar de Anatomia lui Grey. Da – Shonda Rhimes- producătoarea- Anatomia lui Grey – persoană celebră în State.

Ceea ce m-a uimit și frapat și m-a uimit iar pentru că nu mi-am imaginat ca o persoană cunoscută, celebră, faimoasă, cu realizări notabile să sufere de anxietate severă. Adică înțeleg de ce am eu anxietate și îmi explic propria-mi anxietate, însă nivelul meu este la nivelul piciorului de furnică în comparație cu nivelului producătoarei de filme celebre în lume. Ca să înțelegeți mai bine, doamna în cauză suferea de amnezie temporară, blocaj total în anumite situații critice pe care le traversa. Ei, abia asta m-a uimit cu adevărat. Nu spun că a fi celebru înseamnă să trăiești în puf și roz, însă pe undeva mă aștept că dacă ești celebru te cauți și încerci să te repari dacă te-ai stricat. Pentru că vrei nu vrei ești un exemplu pentru lume. Iar urma pe care o lași ar trebui să facă diferența în bine.

Într-un fel s-a reparat atunci când a decis să accepte provocările, să nu mai refuze viața. Să accepte să susțină discursuri care o lăsau fără aer, să accepte invitații la evenimente care o paralizau de frică, să accepte să fie văzută, să accepte să fie vulnerabilă. Acestea sunt provocări imense pentru oricine, nu doar pentru cineva celebru. Să te arăți celorlalți fără mască și în autenticitate este o provocare teribilă.

I-a fost greu? Ei da, cred că i-a fost greu așa cum povestește. Poate pe undeva exagerează, poate că nu, însă știu din propria mea experiență că nu există călătorie personală fără greu. Chiar și drumul ocolit este greu în felul lui.

Este o poveste de citit, de văzut cum este în viața altor oameni, cum depășesc alții provocările ce le apar în drum, cum trăiesc alții viața. Cum își acceptă alții înfrângerile, cum își ling alții rănile, cum spun da vieții și nu se opun ei.

Mi-a plăcut Anul lui Da. Sper să ajute pe cei care citesc cartea să iasă de sub cochilia în care trăiesc și să accepte viața așa cum vine, chiar dacă uneori frica încearcă să pună stăpânire pe ei.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Acum câțiva ani un medic bărbat mi-a spus într-o discuție că nu mai trăim ca acum zeci de ani când cea mai mare realizare a unei femei era să aibă 5-7-9 copii și aia era, acum avem cariere pe care să le urmăm și umbra pe care o lăsăm pământului este mult mai importantă din postura de femeie carieristă decât din cea de mamă.

M-a durut atunci acest comentariu pentru că în lume erau și atunci și sunt și acum atât de multe femei care își doresc să fie mame și să simtă trăirile unei sarcini, fertilitatea fiind deja de multă vreme o problemă medicală, încă nedezbătută suficient.

De atunci îmi revine frecvent în minte acea discuție deși au trecut ceva ani și încă mă întreb uneori dacă într-adevăr acordăm prea multă atenție copilului și nu cumva ar trebui să ne îndreptăm mai mult spre alte obiective. Asta în contextul în care eu consider copilul cel mai important proiect pe termen lung al unei familii, proiect în care ambii părinți ar trebui să fie implicați pentru a susține un efort comun de a oferi lumii la final de creștere un adult integru…ceea ce este cumplit de greu. Nu pentru că până acum n-au mai crescut copii, ci pentru că până acum s-a suferit foarte mult și încă se mai suferă.

Îmi doresc – sau sper ca să mai scad standardele –  ca toți cei care își doresc să devină părinți să își aloce mai întâi timp pentru o radiografie sinceră. Lucru pe care mi l-aș fi dorit și eu înainte să fiu mamă, sunt convinsă că dacă mă cunoșteam mai bine atunci când nu eram bine, cu siguranță aș fi fost o mamă care ar fi înțeles lucrurile și multe ar fi venit natural și nu din frica de a greși, frică ce m-a împins să pun mâna pe cărți și să mă apuc de citit. Nu a fost rău în final, frica m-a împins spre evoluție și toată lumea a beneficiat de pe urma fricii mele. Dar cum ar fi fost să nu fi acționat din frică, ci din cunoaștere, din vindecare, din resurse bune și blânde? Ar fi fost bine, cred.

Încă citesc despre cum să fiu un părinte bun. Niciodată nu este suficient. Întotdeauna este loc de vindecat la mine adultul, întotdeauna apar provocări cu copilul. Am depășit cărțile pentru bebeluși și am avansat treptat spre cărțile care mă ajută să înțeleg mai ușor comportamentelor copiilor mai mari ce se îndreaptă spre adolescență. Mai am un drum până la adolescență, dar nici că aș vrea să mă prindă nepregătită.

Cartea acesta -Parentaj sensibil și inteligent – nu-i o carte ușurică. Nu este ușor de citit, nici greu, nu are un limbaj încorsetat în rigori limitate. Fiecare capitol are la final bibliografie pentru aprofundat, cât și exerciții practice și aplicabile pentru a înțelege mai bine relația cu sinele interior și relația cu propriul copil. Este citibilă, cartea, nu vă speriați, însă se citește cu pixul în mână, mai facem o introspecție, mai un exercițiu, mai gândim puțin, hmm oare ce o  fi vrut să zică aici.

Cam trei sferturi din carte are îndrumări către sinele nostru și către propria copilărie și cam un sfert este îndreptată direct spre relația cu copilul. În final toată cartea aduce un aport în relația dintre părinte și copil, însă oferă mult de lucru și cu noi adulții care avem de vindecat ce ne doare. Și cum am mai spus, îmi plac tare aceste cărți care vizează educarea unui copil care sunt de fapt despre adult, copilul este întotdeauna bine, noi suntem defecți.

Ce ne mai oferă cartea prezentată azi: perspectiva comunicării. Mulți dintre adulți nu știu să comunice eficient, nici blând, nici empatic. Am și eu în jurul meu mulți adulți cu deficit de comunicare. Cei care lucrează prin corporații este suficient să își rotească privirea către colegi și către superiori pentru a-i observa pe cei cu deficit de comunicare. Nu știm să comunicăm eficient, nu avem cum să ne învățăm copilul să comunice la rândul său cu noi și cu lumea. Apoi dacă rezolvăm comunicarea, este bine să trecem la ascultare. Este o mare diferență între a auzi și a asculta. Când eram copil acasă tata întotdeauna mă asculta. Când vorbeam cu el, el nu făcea altceva decât să fie atent la mine, îmi urmărea mimica feței și expresia ochilor. Când vorbeam cu mama de cele mai multe ori nu era prezentă emoțional. Mereu făcea altceva, fie că gătea, fie că urmărea ceva la televizor. Eu eram pe plan secund, un zgomot care uneori bruia. De multe ori nu știa despre ce vorbeam și în final am renunțat să mai port discuții cu mama. Ori, eu vorbeam, aveam multe de zis, rar mă opream, probabil ca să dorm sau ca să respir, altfel vorbeam. Ascultarea aceasta activă nu este tot timpul ușoară, mai ales cu un copil care are foarte multe de spus. Eu mă aflu acum în papucii de părinte care a învățat mai puțin să vorbească și mai mult să asculte, am la rândul meu un copil care are foarte multe de spus și știu exact cum este să nu existe secundă de liniște. O înțeleg acum pe mama de atunci care își dorea doar puțină liniște pentru ea, fără zgomot de fond, însă înțeleg și nevoia copilului meu de a fi auzit. Liniștea mai poate aștepta câțiva ani.

Citiți cartea aceasta înainte de a fi părinți și încercați să vă vindecați înainte de a fi părinți. Apoi a fi părinte devine mult mai ușor și nu o luptă continuu din dorința de a fi și de a face bine. Iar dacă sunteți deja părinți tot citiți, nu vă poate face rău.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Recunosc, am ales această carte din pură curiozitate. Am văzut-o pe Ana Maria Ducuță într-o emisiune televizată și mi-a plăcut tare mult. Am văzut o femeie tânără și frumoasă cu un mare, foarte mare debit verbal. Mi-a plăcut coerența cu care vorbea și rapiditatea cu care exprima frazele.

Ceea ce m-a făcut să îi caut cărțile.

Am  citit acest dialog cu mama sa, care chiar asta este cartea de față, un dialog cu propria sa mamă, terapeut de meserie. Este înțeleg un dialog filmat, nu am avut curiozitatea să caut pe youtube, dar poate pentru unii este mai ușor să asculte decât să citească. Eu am citit și îmi este suficient, nu simt nevoia să reiau informația și în formă audio.

Doamnele care semnează cartea tratează probleme ale minții și ale sufletului în discuțiilor lor. Pe unele informații le știam deja din sfera psihologică, altele au contrazis ceea ce eu cunoșteam.

Nu este o carte în topul preferințelor mele, însă este o carte din care mi-am ales unele învățături pe care am decis să mi le integrez.

Am apreciat foarte mult limbajul simplu și accesibil, nu ai nevoie de studii academice ca să înțelegi ce scrie, s-a renunțat la limbajul de specialitate, ceea ce o plasează în topul cărților citibile.

Cartea tratează subiecte grele ca abuzul, toxicitatea, relațiile de iubire dintre parteneri, relațiile de iubire dintre copii și părinți. Unele subiecte au explicații mai degrabă din psihologie, altele mai degrabă spre spiritualitate. Nu este nimic greșit în niciuna din abordări, atâta timp cât ne ajută să înțelegem și să acceptăm ce am trăit sau ce încă trăim.

Se vorbește mult despre abuz în ultima vreme. Eu fac parte dintr-o generație care a suferit în copilărie intens în abuzuri. Copii proveniți din familii cu părinți mutați de la țară într-un oraș mult prea mare pentru puterea lor de înțelegere. Din toți cei pe care îi cunosc eu, dintre toți prietenii mei, am o singură prietenă care nu a trăit în abuz fizic în copilărie, în rest, toți am primit de la o palmă la bătăi care au lăsat urme în piele și în suflet. Este important să integrăm perioada aceea pentru că altfel ne petrecem viața alergând să ne fie bine fără să reușim acest aspect. Cunosc oameni care au fugit de părinții lor care le-au fost călăi, așa cum cunosc oameni care trăiesc triggere la fiecare revedere cu familia de bază.

Și eu am avut și încă mai am de vindecat din relația din copilărie, am încercat diverse metode care au eșuat până am ajuns în punctul în care să îmi fie bine. A durat mult să mă pun pe mine înaintea părinților mei și să îmi ofer mie mai multă atenție decât lor, iar asta a făcut diferența în cazul meu.

În carte se mai tratează și subiectul ‘salvatorului’. Acea persoană care știe mai bine decât cel care este în suferință cum trebuie să trăiască acela și care întreprinde diverse metode pentru a-l scoate din situația respectivă. M-am aflat multă vreme în această postură. Greu, foarte greu am înțeles să nu judec omul care trăiește o situație pe care eu nu aș fi accepta-o sub absolut nicio formă. Și mai ales să nu îl oblig să îl ajut. Mulți ani am crezut că procedez corect obligând ‘victima’ să fie salvată. Interesant este că atunci când am înțeles eu toate lucrurile acestea, m-am simțit mult mai ușurată și a dispărut sentimentul de vinovăție față de condiția celuilalt, pentru că fiecare își alege drumul și își învață lecțiile.

O recomandare plină de învățăminte la început de săptămână. Oricând este un bun moment pentru a face ordine în noi, mai ales acum că vine și primăvara.

Să fie cu folos!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

M-a cam păcălit acest roman. Citind descrierea absolut fascinantă a unei zone cu lacuri, plaje și păduri m-am vizualizat deja cu tălpile goale pe nisipul umed în timp ce mă feresc de valurile care îmi udă rochia lungă cu care mătur pe jos. Mă uit la un cer roz cu nori pufoși și soarele care apune lăsând loc întunericului și brizei care îmi face pielea să se strângă de răcoare. În timp ce citeam mă gândeam cât de neinspirată am fost să nu citesc trimiterile pentru această carte și să o păstrez pentru o vacanță în care să mă relaxez pe un șezlong cu un roman estival în brațe. Până m-am trezit din visare și am revenit în prezent citind cu uimire modul în care autoarea dansează printre descrieri ample și senzuale ale naturii corelate cu destăinuiri intime și dureroase.

Toată acțiunea cărții se petrece în vacanța de vară însă cu multe incursiuni în trecut. Un trecut dureros, pe alocuri sfâșietor. Un trecut care modelează adulți secretoși care trăiesc cu neîncredere și teamă în suflet.

Castelul de hârtie poartă numele unei case de vacanță construit dintr-un fel de carton prin care mai trecea apa uneori sau animăluțe în căutare de culcuș. În spirit de glumă l-au numit castelul de hârtie și așa i-a rămas numele. Însă castelul de hârtie poate fi și personificarea unei relații fragile cu secrete construită pe nisipuri mișcătoare. Atunci când există neîncredere, iar minciuna ține locul realității de zi de zi. Atunci când relațiile sunt clădite pe lucruri ascunse, tăinuite.

Totuși, nu este un roman boem, este un roman care arată fața urâtă a societății, o societate murdară, tristă, cu abuz emoțional, cu relații toxice, cu abuz sexual asupra copiilor, incest, viol, copii prinși în hățișurile adulților. Tot ce este murdar și urât într-o lume în care trăim și toate aceste lucruri se întâmplă în jurul nostru fie că vrem să vedem, fie că nu.

Cu toate acestea, scriitura este fascinantă, te introduce în intimitatea unei familii aflate în vacanță, te face să îți dorești să mergi la picnic cu personajele, să te bagi în apa caldă după furtună, să simți nisipul sub tălpi, să participi la foc de tabără. Să te cuibărești pe o canapea ponosită în timp ce vezi natura. Și să vezi! Doar să vezi și să inspiri oxigenul copacilor, umiditatea pământului, praful nisipului fin.

M-am lăsat prinsă în vârtejul triunghiului amoros descris în carte și recunosc că am ținut pe rând cu fiecare personaj în parte, i-am dat fiecăruia dreptate, crezare, le-am urât pe celelalte personaje care răneau pe unul dintre ei, i-am înțeles și blamat în egală măsură. Pe atât de bună este scriitura acestei cărți.

Un roman bun pentru începutul de an, merită citit în orice anotimp. Chiar și sub o pătură călduroasă cu o cană fierbinte cu ceai în timp ce citiți despre plaje și ape răcoritoare. Hai că se poate!

Colibri sunt singurele păsări care pot zbura înapoi, mi‑a spus atunci Jonas. E unul dintre lucrurile care m‑au uimit întotdeauna. Pot zbura înapoi și înainte cu aceeași viteză. Patruzeci și opt de kilometri pe oră. — Dacă aș putea zbura înapoi, aș face‑o.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu era această carte printre prioritățile mele, nici nu aveam intenții ferme în a o citi, însă am primit-o și atunci m-am apucat de ea. Nu aveam așteptări de niciun fel și nici nu mă gândeam ce voi găsi între paginile cărții, cu toate că părea logic să lămurească anumite aspecte rămase neclare.

Să începem!

Ca de fiecare dată nu fac rabat de la regula mea de recenzie: nu povestesc cartea din fir a păr (sunt destui care o fac), eu îmi povestesc aici reacțiile și trăirile mele în raport cu cartea respectivă.

Rezervă m-a condus către o concluzie destul de rapid și am să încep cu ea: din toate timpurile mai marii lumii au fost orchestrați de cei care au stat în umbra lor, nici regalitatea modernă nu face abstracție și sunt absolut convinsă că oamenii ăia nu își cunosc nici jumătate din adevăr. Păcat! Astfel de-a lungul istoriei oameni mulți au suferit și capete au căzut.

A existat mereu o fascinație când a venit vorba de capetele încoronate. Probabil că povestea, filmul, basmul, toate au condus la romantizarea regalității și a celor cu sânge regal. Însă realitatea uneori este atât de tristă sau de sumbră că îmi e greu să înțeleg ce om normal și-ar dori să facă parte din familia regală.

Prințul Harry își povestește viața încă din copilărie, ce l-a marcat, ce l-a interesat, ce l-a frământat și până la vârsta adultă, momentul prezent. Interesant mi s-a părut că a reluat fiecare aspect controversat din viața sa și l-a lămurit. Eu urmăresc știri de foarte multă vreme, mi-a intrat în reflex treaba asta, citesc știri despre isprăvile Prințului de pe vremea când era foarte tânăr, mereu a fost trat de presă ca fiind oaia neagră a familiei, cel care dă cu bâta în baltă de fiecare dată. Adevărul este că a și gafat, păcat că nu i s-a oferit spațiu sigur să poată greși, in fond este în natura umană greșeala, iar a fi prinț nu te transformă în vreun robot, tot om rămâi.

Am înțeles din poveste că cei din familia regală nu sunt oameni liberi. Nu au intimitate. Toți ochii sunt ațintiți spre ei, iar în momentul în care vor să părăsească corabia, sunt absolut pe cont propriu.

Ce nu am înțeles niciodată și nu înțeleg nici acum, fanatismul britanicilor de rând față de familia regală. Sunt fascinați peste nivelul meu de înțelegere de tot ce mișcă la palat.

Fratele meu este în Anglia de câțiva ani, vorbeam atunci în zilele acelea când erau funeraliile Reginei, vorbeam despre cozile interminabile, despre cum oamenii așteptau să aducă un omagiu, despre atașamentul lor față de Coroană. Mi-a spus că le-a transmis câtorva cunoscuți britanici condoleanțe, iar ei le-au acceptat ca și când ar fi decedat cineva apropiat din familia lor și nu Regina unei țări. Acum, probabil asta înseamnă să fii un lider atât de bun încât oamenii să se identifice prin tine. Asta chiar nu am de unde să știu, eu în existența mea de până acum nu am întâlnit la mine în țară astfel de lideri.

Am înțeles din Rezervă că și prinții sunt oameni, că au emoții, sentimente, traume, că își doresc intimitate, să poată cumpăra un iaurt fără să fie urmăriți printre rafturi. Să poată ține o fată de mână fără să îi asigure hărțuirea de către presă pe viață. Să poată să greșească fără să fie linșat mediatic pentru ceva ce nu afectează viața nimănui.

Am mai învățat că vindecarea duce la o viață frumoasă, că ieșirea de sub vinovăție te eliberează, că traumele se pot trata dacă le vezi și că nu ai nevoie de multe pentru a fi fericit.

Mi-a plăcut foarte mult scriitura acestei cărți, înțeleg că este scrisă de JR Moehringer care nu este novice în acest domeniu. Am iubit descrierile din Africa, probabil că Africa are un soi aparte de a te face să percepi libertatea, dar și viața și riscurile, plus pericolul care pândește din fiecare tufiș.

Dacă sunteți fani intrigi la palat ori dacă aveți o afinitate către monarhie, ori dacă pur și simplu vă plac membrii familiei regale, sau dacă sunteți dintre cei care cred absolut tot ce le servește prea, atunci Rezervă este o carte care merită a fi citită.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu este prima dată când aud de stilurile de atașament, însă este cumva prima explicație ușor de transmis mai departe pe care o văd și pe care o și transmit mai departe în caz că reușiți să vă regăsiți stilul propriu de atașament.

În Parentaj sensibil și inteligent scrisă de Daniel Siegel și Mary Hartzell am găsit această descriere accesibilă a stilurilor de atașament, atât din perspectiva copilului cât și din perspectiva părintelui. Le las mai jos exact așa cum sunt prezentate în carte.

Cercetătorii au descoperit patru stiluri diferite de atașament care se formează în primul an de viață în contact direct cu persoana îngrijitoare. Aceste stiluri de atașament au fost preluate în nenumărate alte cărți și publicații, au fost scrise lucrări pe baza lor și au fost disecate în multe feluri. Matrițele neuronale încep să se formeze de la începutul vieții prin asociere și repetare. Orice comportament care este repetat și asociat devine o matriță înmagazinată de creier. Partea bună este că stilul de atașament se poate modifica în decursul a cinci ani, tot în relație directă cu cineva cu un stil de atașament diferit. Dacă vă identificați stilul de atașament față de propriul copil și constatați că nu este unul sigur, fiind conștienți de informația accesată, vă puteți schimba propriul stil de atașament și automat și relația cu propriul copil se modifică.

Atașament sigur. Fetiței îi este foame ți începe să plângă. Tatăl îi aude plânsul, lasă ziarul și se duce la pătuțul ei pentru a vedea ce anume o supără. O ia în brațe tandru, o privește în ochi și spune: Ce s-a întâmplat, micuța mea dragă? Vrei ca tati să se joace cu tine? O, știu că îți e foame. Asta încerci să-mi spui? Apoi o ia cu el în bucătărie și îi pregătește biberonul spunându-i că este aproape gata și că o să mănânce imediat. Se așează și, legănând-o în brațele sale, îi dă biberonul să sugă. Fetița se uită la fața lui, mulțumită de laptele cald și de căldura interacțiunii cu tatăl ei. Se simte bine. Semnalele ei de disconfort au fost receptate de tatăl care a reuși să le înțeleagă semnificația și i-a răspuns la timp și eficient.

Bebelușul învață în urma acestei întâmplări și în urma altor asemenea conexiuni repetate și conjugate pe care le-a experimentat cu tatăl ei, că ceea ce simte ea lăuntric poate fi cunoscut, respectat și poate primi un răspuns din partea tatălui ei. Ea se simte simțită, simte că cineva important din viața ei o cunoaște. Ea e capabilă să-și influențeze lumea cu succes. Dacă voi comunica, lume ava putea să-mi pună la dispoziție o modalitate de a-mi satisface nevoile. Astfel se dezvoltă un atașament sigur.

Atașament evitant. Copilul care dezvoltă un atașament evitant are un alt tip de experiențe cu tatăl său. Când plânge în pătuț, tatăl ei nu observă la început. Când plânsul devine mai insistent, el își ridică pentru câteva clipe ochii din ziar, dar revine pentru a citi sfârșitul articolului înainte de a se duce să vadă ce vrea fiica lui. El se simte enervat de întrerupere, se uită la ea în pătuț și spune: Hei, ce-i cu gălăgia asta? Crezând că trebuie să îi schimbe scutecele, o pune pe masa de schimbat, o schimbă în tăcere, după care o așează din nou în pătuț și se întoarce să citească ziarul. Ea continuă să plângă, așa că el hătărăște că i-ar prinde bine un pui de somn și o asează să doarmă. Cum ea nu încetează din plâns îi aduce păturica și suzeta nădăjduind că au să o liniștească și închide ușa, convins că se va potoli în curând. Nu se întâmplă așa și au trecut patruzeci și cinci de minute de când ea a început să-și comunice nevoia de hrană. Poate că îi este foame, realizează el uitându-se la ceas și observând că au trecut peste patru ore de când a mâncat. Pregătește biberonul și în cele din urmă, ea se liniștește când el vine să o hrănească.

În acest scenariu, bebelușul a învățat că tatăl său nu îi citește întotdeauna corect semnalele. Mai întâi, el o aude cu greu, apoi nu înțelege ce anume vrea. El nu pare să acorde atenție indiciilor subtile din comunicarea ei. În cele din urmă, după ce a fost lăsată să plângă o vreme, el nimerește despre ce e vorba. În mare, tiparele de acest tip repetate vor informa fetița că tatăl ei nu este foarte disponibil pentru a-i satisface nevoile sau a intra în relație cu ea.

Atașament ambivalent. Un al treilea bebeluș experimentează un răspuns diferit din partea tatălui său, care creează un atașament ambivalent. Uneori când își aude fiica plângând, știe exact ce are de făcut. Alteori, însă, el acționează tensionat și nu este încrezător în capacitatea lui de a alina plânsul fiicei sale. El se ridică de la masa unde citea și aleargă la ea îngrijorat și o ia în brațe. El este îngrijorat și îl asaltează gânduri legate de problemele de la birou. Săptămâna trecutp a fost deosebit de dificilă, când șeful i-a spus că nu este mulțumit de performanțele lui profesionale, dorindu-și ca el să fie mai insistent cu clienții. Asta îi amintește că propriul său tată se îndoia mereu de capacitățile lui și făcea comentarii umilitoare la masa de seară, în prezența mamei și a fraților săi mai mari. Anxietatea mamei sale părea să se accentueze când tatăl lui începea aceste critici frecvente și nu i-a luat niciodată apărarea. Mai târziu, ea venea în camera lui, unde el se retrăgea cu lacrimi în ochi după mustrările primite din partea tatălui, și îi spunea că a greșit țipând la tatăl lui și că ar trebui să învețe să se stăpânească. Ea părea foarte mâhnită, iar anxietatea ei îl făcea să fie foarte agitat și încă și mai nesigur pe sine. El și-a jurat că nu-și va trata niciodată copiii așa cum a fost trata de părinții săi – și pentru nimic în lume nu-și va face copiii să plângă.

Iată că fiica lui continua să plângă în brațele sale. Trebuie să fie una din acele dăți când este imposibil s-o liniștești, își spuse el. Fața lui îngrijorată și brațele sale încordate nu transmit fiicei lui o senzație de confort sau siguranță. Ea este numai un bebeluș și nu are de unde ști că îngrijorarea lui nu are legătură cu faptul că îi este foame. El își dă repede seama că este înfometată și îi dă biberonul. Deși se simte bine văzând-o fericită, el continuă să se îngrijoreze că va începe iar să plângă și nu va putea să ghicească modul în care să o liniștească.

Experiențe repetate de acest tip cu tatăl ei vor conduce la un atașament ambivalent față de el. În principal, acest tipar de atașament spune: Nu sunt sigură dacă tatăl meu va fi capabil să-mi satisfacă nevoile, cel puțin nu într-un mod care prezintă încredere. Uneori el poate, iar alteori nu poate. Oare ce va fi de data asta? O asemenea neliniște creează nesiguranța că, în general, nu te poți baza pe ceilalți pentru a intra în legătură cu ei.

Atașament dezorganizat. Al patrulea copil poate descoperi că cele mai multe dintre interacțiunile lui cu propriul tată sunt similare cu unul dintre tiparele de experiență ale celorlalți bebeluși, dar în momente de disconfort intens tatăl lui acționează diferit. El se simte foarte stânjenit când fiica lui plânge, lasă ziarul și sare, ducându-se drept la pătuțul ei, în speranța de a se opri plânsul ei atât de deranjant. O ia repede în brațe și, fiind tensionat, o strânge prea tare. La început, ea se simte ușurată de sosirea tatălui, dar, în brațele lui tensionate, se simte mai degrabă constrânsă decât alinată. Ea plânge mai tare, deoarece, pe lângă foame, este într-o situație inconfortabilă. Tatăl simte disconfortul ei crescut, ceea ce îl face să o strângă și mai tare în brațe. El crede că s-ar putea să îi fie foame și o duce pe fiica lui în bucătărie unde încearcă să îi pregătească repede biberonul. Când să termine de pregătit, biberonul cade și laptele se scurge pe podea. Surprinsă de zgomotul sticlei care lovește pământul, fiica lui plânge și mai tare.

Iritat de propria sa stângăcie și de plânsul neostoit al fiicei sale, frustrat de neputința lui de a o reconforta, el devine incapabil să facă față situației, simțindu-se neajutorat. Gândurile încep să i se fărâmițeze; este inundat de un potop de amintiri din primii lui ani de copilărie când era maltratat de o mamă alcoolică. Devine și mai tensionat, inima începe să îi bată nebunește iar brațele i se încordează pe măsură ce se pregătește pentru a fi atacat de mama sa, ai el, plângând și țipând fuge înfricoșat sub masa din bucătărie. Aude sunetul de sticlă spartă, când mama lui își scapă sticla de vodcă, care se transformă în cioburi pe podea în jurul lui. Ea se apleacă să-l scoată de acolo și îngenunchind pe cioburile de sticlă, își julește picioarele. Furioasă îl apucă de păr și îi țipă în față să nu mai facă niciodată așa ceva.

Fiica lui privește în gol scâncind. Auzindu-i plânsetul, își dă seama că a fost cu mintea în altă parte, într-un fel de transă, iar acum îi rostește numele. Flashback-ul s-a terminat și el se întoarce în prezent, încercând să-și reconforteze fiica. Ea se întoarce încet către el cu o expresie absentă. După câteva momente, ea pare a fi mai prezentă. El ia un alt biberon și se așează să o hrănească. În timp ce bea, ea privește fix la fața tatălui său, apoi spre podeau bucătăriei. Și pe el l-a tulburat experiența, nefiind prezent decât pe jumătate. Niciunul nu poate înțelege ce s-a întâmplat și fiecare se scufundă în haosul care a apărut în minte. […]. Ea ar putea resimți relațiile interpersonale ca pe ceva nesigur, fiindu-i foarte greu să facă față situațiilor de stres, din cauza reacției sale de disociere care începe să apară.

Știu că este un citat foarte lung, însă avem nevoie de toată această informație pentru a înțelege unde ne situăm. Dacă nu ați identificat din acest text care este stilul de atașament în care ați crescut, mergeți și întrebați. Raluca Anton spune că este necesar să ne aflăm propria poveste de viață pentru a ne-o înțelege și pentru a face o schimbare în direcția respectivă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.