Triluri matinale

Se întâmplă uneori, foarte rar în ultima vreme, să mă trezesc cu nopatea-n cap, înainte de a se ivi vreo rază a noii zile. Atunci când este complet liniște, când casa doarme, când vecinii nu fac duș, când strada este amorțită. Ador o astfel de trezire. Cu condiția să fiu odihnită și să nu mă trezesc cu vreo treabă.

Asta s-a întâmplat și ieri dimineață. M-am trezit când încă era întuneric afară și liniște peste tot. În liniștea aceasta se auzeau niște glasuri îndepărtate de păsărele. Am deschis ușa de la balcon și m-am băgat sub pătură învelită până sub bărbie. Și am stat în liniștea mea, în răcoarea dimineții ascultând cântecele păsărilor care trăiesc în urbea asta aglomerată. Nici nu știam că sunt atât de multe păsări cu glasuri atât de diferite. Nu le știu nici acum, dar le-am auzit, le-am auzit ca și când aș fi fost pe un șezlong vara la marginea pădurii unde păsările au adevărate concerte matinale.

Eu prin orașul acesta am văzut doar porumbeii care fac multă mizerie fiind foarte mulți, pescărușii pe care îi aud de la înalțimea apartamentului meu, guguștucii care își fac cuib din maximum cinci paie și uneori mai pierd oul printre ele și vrăbiuțele guralive. Altele eu n-am văzut, nici nu am recunoscut în glasul lor. Însă de dimineață era altceva. Era un mini concert, 4-5 glasuri distincte care se bucurau de liniștea de afară.

Am adormit așa în răcoarea dimineții, bine învelită și în cântecul păsărilor. Mai târziu, la ora opt, nu se mai auzea niciun glas, doar zgomotul străzii și motoarele mașinilor.

Ce s-a întâmplat?

Când eram mai tânără dădeam frecvent ochii peste cap când îi auzeam pe cei vârstnici câte planuri își făceau când urma să doarmă în altă parte decât în patul lor cel comod. Efectiv nu înțelegeam ce este așa mare problemă. Că nu pot dormi, că nu se odihnesc, că îi doare spatele, că e locul nou, că una că alta. Patul e pat oriunde ai fi.

Tot când eram mai tânără aș fi putut să dorm și pe bolovani. De altfel chiar s-a și întâmplat. Bine, nu am dormit eu efectiv, a dormit altcineva și eu am stat suport de drag pe aceeași bolovani ore întregi. Însă am dormit în fel de fel de paturi care mai confortabile, care nu, în cușetă de tren, în foste paturi de spital metalice și pe tot felul de canapele. Nimic nu mă deranja, puteam dormi și în picioare când mă ajungea oboseala de după distracție. De fapt oboseala nu mă prea ajungea pe mine, dar mai dormeam ca să nu cedez și să ajung să Doamne-ferește dorm prea mult.

Între timp am îmbătrânit și eu sau mi-a ajuns comoditatea la oase că se pare că nu mai pot dormi oricum și nici oriunde. Mă doare spatele, mă trezesc înțepenită, nu îmi place să fie prea rigid locul în care îmi așez oasele. Exact, fițe de om bătrân.

Recent am experimentat dormitul într-o canapea în care am mai dormit în urmă cu ceva ani și care nu mă deranja atât de tare pe cât m-a deranjat acum. M-am trezit de mai multe ori peste noapte, de dimineață a durat ceva să îmi pun toate oasele în mișcare și nici nu eram sigură dacă sunt odihnită sau nu.

Ce s-a întâmplat? Când s-a întâmplat? Când am devenit bătrână și comodă? Când a plecat dorința de aventură nocturnă cu drum de așternut străin? Este necesar să iau măsuri. Parcă prevăd că achiziționez un cort doar de dragul de a experimenta senzații noi de dormit. Hmm ce bine ar fi dacă ar încăpea în cort și patul meu…

Gata carantinarea să înceapă carantinarea

Începeam săptămâna trecută în forță cu carantinarea de bună voie și nesilită de nimeni și râdeam cumva mai mult sau mai puțin voalat că vine carantina în toată țara cu miros de primăvară. Speram să rămână o glumă din aceea proastă de om trist care nu are simțul umorului. Dar gluma asta proastă mă împinge în coaste cam cu viteza cu care m-am grăbit să spun că a venit primăvara, dar cu fulgi mari de iarnă.

Astăzi a fost prima zi de decarantinare și m-am întors într-o Capitală înroșită de valul…care val că începem să îi pierdem numărătoarea. Așa mă hăhăiam și anul trecut că am ieșit și eu în oraș și după ne-au închis ăștia de unii au mai văzut lumina zilei doar de la geam. Și anul ăsta la fel, că nu mi-a fost învățătură de minte anul trecut. Am ieșit eu în oraș după un an de îmi arătau fetele cu precizie că ăia de treceau pe lângă noi erau oameni, ceva ce cu greu am văzut în ultimul an. Cred că port ghinion țării ăsteia. Cum ies eu în oraș cum se înroșește harta. Nu mai bine stau eu în sălbăticia mea? Păi nu prea bine că ajung să văd oameni doar în vederi poștale.

S-au gândit bine cinematografele când au spus că nu redeschid pentru a închide în câteva săptămâni că sunt costurile mai mari să se tot joace de-a cinematograful. Iată că deja s-a dat cu praf de închidere. Nici nu știu în punctul ăsta în care ne aflăm și în care ne luptăm pentru supraviețuire pe toate planurile cum e mai bine. Să lăsăm economia să respire fără să ne pese de oameni sau să ținem la viața oamenilor, fără să ne pese de sănătatea lor mintală și fără să știm dacă au ce pune pe masă.

Cu toată vaccinarea care ar fi trebuit să ne aducă speranță și să ne readucă viețile la dorința fiecăruia și ne-am trezit tot în valuri, tot cu teamă, tot cu fereală și cu speranța că nu luăm boala sau că nu reluăm. Ferice de ăi din vârf de munte.

Auzeam de dimineață la radio în drum spre Capitală că Italia a dat drumul pe șine unui tren ATI pentru a ajuta spitalele să nu mai ajungă în colaps dacă vor fi copleșiți de noul val al noului coronavirus, că tot uită să îmbătrânească. Și mă gândeam eu așa în capul meu, noi la ce și unde dăm drumul pentru a mai lua din presiunea spitalelor în condițiile în care nici Balșul nu mai funționează la capacitate maximă după incendiu. Nu prea avem la ce. Sper doar să nu fie adevărată povestea aceea în care oamenii sunt ținuți sedați prin spitale ca să nu deranjeze.

Până la următoarea carantinare mai respir aer de Capitală, chiar și așa poluat cum este el, e al nostru și ne trebuie.

Primăvara într-un pahar

Vine vine primăvara, se așterne carantina-n toată țara…

Ei, exagerez de amorul artei. Nu vine nicio carantină și niciun blocaj total. Sper, chiar sper să fim mai bine și nu mai rău.

Doar că soțul revenind de pe meleaguri străine și neavând test pozitiv în ultimele trei luni, este nevoit să se carantineze cu tot cu testul lui negativ. Iar cum eu sunt simpatică de fel, nu puteam să îl lăsăm singur și îl însoțim în următoarele zece zile de carantinare. Nu-i așa că sunt minunată? Încă zece zile închiși, izolați, ferecați în timp și spațiu. Azi sunt pe poezie.

Am ales să mă rup de realitate de bună voie și nesilită de nimeni. Sper doar să nu se rupă și realitatea de mine. Acum va fi oricum mai bine față de carantinarea de data trecută pentru că acum sunt complet sănătoasă. Și faptul că nu ne-am izolat în apartament face carantinarea mult mai suportabilă.

În vacanța de Crăciun îmi propusesem să citesc multe cărți de care nu aveam timp, cumva să recuperez și să am un boom de cărți pe care îmi doream să le bifez ca citite. Pandemia asta și boala pe care am pescuit-o cumva mi-au dus planurile la punct. Doar cu punct. Acum am alt plan de cărți, altă idee, altfel de abordare din perspectivă de începuturi de lume. Las mai jos poza cu cărțile cu care am început documentația personală.

În altă ordine prestabilită, poate soțul va fi convins să povestească în scris și experiența de la întoarcere în habitatul autohton. Poate. Rămâneți în zonă.