Carantinarea cea de toate zilele.

Se dă următorul scenariu: se ia una bucată copil de școală, peste 7 ani, plasat în carantină la domiciliu pentru că are în clasă colegi pozitivi la Covid și este contact direct al unuia dintre cei infectați. Acest copil are și un frate în altă clasă care merge în continuare la școală pentru că este contactul contactului direct. Copilul mai are și doi părinți care merg la serviciu fizic, dacă sunt și vaccinați merg oricum la serviciu indiferent de situație.

Din acest punct scenariul se ramifică. Fie copilul contact direct devine infectat și rămâne în carantină, dar părinții dacă sunt vaccinați merg la serviciu, fie rămâne doar la stadiul de contact direct și tot singur acasă se trezește.

Undeva mie îmi dă cu virgulă, chiar dacă am mai discutat despre faptul că de la vârsta de 7 ani în sus copilul nu mai beneficiază de părinte în medical, însă între timp nu m-am lămurit nicicum. În cazul unui copil infectat cu Covid și care are simptome de febră, diaree, vomă, chit că are 7, 8, 9, chiar 10 ani, aș vrea să văd care este părintele acela care îl lasă singur acasă bolnav și nesupravegheat pe motiv că se descurcă singur?

Pur și simplu nu reușesc să înțeleg cum se uită – cei care trec drept lege niște inepții – la o vârstă pe care o contorizează în număr și atât și sunt ferm convinși că așa este bine. Că un copil de 7 ani se poate descurca singur acasă în absolut orice condiții.

Pentru că deși încă este pandemie sunt foarte mulți care nu pot lucra de acasă, unora nu le permite jobul, altora nu le permite șeful care este dezinteresat de ce probleme ai tu când trebuie să prestezi la program întreg la birou să te vadă și eventual să îți sufle-n ceafă. Prin mască evident.

Cum apar din ce în ce mai mulți copii pozitivați sunt curioasă să știu ce soluție gasesc părinții care chiar nu au cum să rămână acasă. Își iau concediu fără plată? Expun bunicii punându-i să aibă grijă de nepoți? Cum?

Știți că scenariul acesta de carantinare a unei clase nu se întâmplă o dată și gata. Că nu e musai să se pozitiveze toți în același timp. O clasă plină cu elevi se poate carantina și de 3-4 ori în următoarea perioadă.

Nu este un text cu soluții, este un text de informare ca să știți ce vă așteaptă în cazul în care aveți copii la școală. Atât.

boy in white face mask
Photo by cottonbro on Pexels.com

Ce s-a întâmplat cu botnița?

A devenit o modă la noi ca de câte ori sare un câine pe mine, indiferent că este de mărimea unei jucării de pluș sau are jumătate din dimensiunea unui cal, să aud instant cât este de prietenos și că vrea doar să se joace. Dar oare eu vreau să mă joc?

Purtătorii de animale au ajuns enervant de intruzivi atunci când animalul purtat uneori în lesă că și asta este opțională pe cât de opțională este și botnița, sare mai ceva ca vițelul când o vede pe mă-sa și nu are acces la ea. Este blând nu vă faceți griji, vrea doar să se joace. A devenit un fel de motto. Eu nu vreau să mă joc. Poate sunt alergică la părul de animal. Poate mă grăbesc undeva și un vițel câine din ăsta de categorie mare aproape mă dărâmă. Poate am hainele alea bune de duminică și ăsta reușește să mă umple de noroi.

Este ca și cum aș lăsa la o terasă copilul să se așeze pe la toate mesele pe motiv că este ok, este prietenos, nu mușcă și vrea doar să se joace.

Evident că nu am nimic cu animalele, îmi plac și mie, însă din motive de alergie nu putem deține altceva decât o broască, cel mult pești. Asta nu înseamnă că îmi place ca atunci când merg liniștită pe stradă câte un câine să mă găsească interesantă și să vrea să se joace cu mine.

În zona mea am văzut mai mult stăpâni relaxați, cu lesa lejer ținută atunci când există și nici măcar unul n-am văzut cu botniță. Am văzut câini interesați de alți câini abia stăpâniți de purtătorii de lesă și care ocupau un întreg trotuar în dorința de a se sfâșia doar juca unul cu altul.

Există țarcuri speciale pentru câini. La noi în cartier știu două, poate or fi mai multe, nu m-am interesat. Însă până la botniță și până la țarc, câinele trebuie ținut în lesă, aproape de stăpân, nu la 10m, mai ales când e plin de populație.

Las mai jos un fragment din ordonanța de urgență unde se menționează ce categorii e musai să poarte botniță:

În Monitorul Oficial nr. 146 din 27 februarie 2014 a fost republicată O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi.

În cadrul acestui act normative se arată:
Art. 1 Prin câini periculoși se înțelege câinii aparținând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:
a) Categoria I: Câinii de luptă și de atac, asimilați prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog și metisii lor;
b) Categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobanesc Caucazian, Cane Corso și metisii lor.
Art. 2 Prin câini agresivi se înțelege:
– orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private
– orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop.

photography of three dogs looking up
Photo by Nancy Guth on Pexels.com

De-ale orașului neajunsuri

În mod normal aici și acum ar fi fost un obișnuit text de luni cu o recomandare de carte. Întrerupem programul obișnuit pentru o știre de ultimă oră. Nu este nimic nou sau prea recent, este doar lipsa mea de informare ca să leașin la ghișeu. Pesemne așa îmi trebuie dacă plec în concediu toamna și nu mă mai interesează ce se întâmplă în jur.

Până acum am circulat cu tramvaiul plătindu-mi biletul prin SMS și beneficiind de un timp de 90 de minute pentru 3 lei plătiți după ce au intrat în vigoare noile prețuri de la 1 august anul curent, normal. Până astăzi nu m-a interesat și cum stă treaba cu abonamentul. Mă gândeam eu că și acolo crește prețul însă nici prin cap nu îmi trecea că vor pica opțiunile. Că nu-i așa, dormi liniștit, primăria veghează pentru tine și primarul știe cel mai bine ce îți trebuie ție.

Să vedeți, mă duc eu la centru de reîncărcare carduri cu gândul să îmi fac abonament pe 2 linii urbane așa cum era maică pe vremurile mele. Alea în care puteai și aveai dreptul să alegi pe câte linii să îți faci abonamentul. Doar că ce să auză urechile mele, surpiză, că nu se mai poate. Primarul a decis: ori pe toate ori deloc. Că dacă eu circul maică doar cu 41 și 69 adică fix 2 linii urbane, atunci de ce mămică să mă pui să plătesc pentru toate liniile metropolitane? Sau cum era mama când lucra de mergea ea doar până la serviciu și înapoi doar cu tramvaiul 45 și atât cum era acum să plătească 80 de lei pentru tot transportul din București și Ilfov când ea doar urca și cobora în și din 45. Așa se face că a dispărut posibilitatea de a achiziționa abonament pe o linie, pe două și doar pe toate se mai poate.

Să ne înțelegem, nu contest prețul unui abonament pe toate liniile metropolitane, mai ales când ai acces și la liniile expres în aceiași bani. Eu vorbesc aici despre opțiuni. Ce să fac eu cu un acces pe toate liniile orașului și în afara lui când eu circul doar cu un singur mijloc de transport? Sau două? Ce s-a întâmplat cu opțiunea aceasta?

Acum foarte mulți ani, să fie ceva peste 10 am luat la pas Parisul. Am dat un rinichi pe vremea aceea pentru un abonament de o săptămână pentru mijloacele de transport în comun. Nu mai rețin exact cât a costat, era în euro și enorm de mult pentru condiția mea de la acea vreme. Țin minte că am fost atât de uimită de infrastructură că și azi îmi amintesc exact cum coboram eu din autobuz și intram de acolo din stație la metrou. Cum de la metrou traversam un pasaj subteran și ieșeam la tren. Cum din tren traversam și luam autobuzul. Nu mergeam pe 5 străzi adiacente ca să ajung de la una la alta, era totul eficient și accesibil pentru călători.

Așa și astăzi când am urcat în 41 m-a zgâlțâit atât de tare tramvaiul acesta modern pe o linie modern improvizată în zona de lucru Moghioroș că mi-au sărit ochelarii de pe nas la propriu, iar o doamnă care stătea pe scaun și a îndrăznit să nu se mai țină de scaunul din față, adică a luat mâna de pe bara scaunului din față pentru câteva secunde, a venit cu capul de geam. Să vă faceți o idee de zgâlțâială. Iar genul acesta de transport este pe multe linii de tramvai, totul modern într-un oraș modern.

Înțeleg că este nevoie de bani pentru modernizare și investiții, dar mai înțeleg și că din costurile abonamentelor și al biletelor nu se recuperează mare lucru că doar nu degeaba 1 călător din 10 își plătește călătoria, știrea aici. Însă nu de la cei corecți îți recuperezi banii, asta este clar. Eu aștept reintroducerea opțiunilor pentru abonamente pe una linie urbană și pe două linii urbane și pe ce mai era că peste două deja treceam la toate dacă aveam nevoie pentru că mie îmi place să decid singură dacă vreau să circul cu un mijloc de transport în comun sau cu toate și evident să plătesc pe măsura folisirii.

Dacă vă interesează și vreți să știți care este strategia de dezvoltare a STB-ului pe 10 ani, adică până în 2030 că a început deja de anul trecut, aveți aici documentația completă.

Gata, sunt decisă. De mâine iau Rahova la pas de tramvai. Și care sunteți de prin Pantelimon, dăm o tură cu autobuzul? Ce să fac, circul și eu de toți banii maică.

orange and green label airplane ticket
Photo by Torsten Dettlaff on Pexels.com

Ornitolog de-o zi!

Nu, nu m-am apucat de studiul păsărilor, nici nu m-am făcut ecologistă prin nu știu ce deltă, însă am întâlnit în parc o doamnă specialistă în ale păsărilor.

Știți cum sunt copiii că cei mici vor să se joace cu cei mai mari, iar cei mai mari vor să se joace cu cei și mai mari și îi ignoră pe cei mici și tot așa. Un cerc din acesta continuu în care fiecare vrea câte ceva de la altcineva și acel altcineva este dispus să ofere dar altcuiva și nu cui cere. Hai că v-am amețit destul.

Era acest copil mic care plimba niște sărățele prin tot locul de joacă, ba mai mânca, ba mai o mână pe câte un element de joacă, mama era foarte ocupată cu telefonul. Inițial am zis să dau pe dinafară de corectitudine, din aia political nu oricum și să nu o judec. Este treaba ei ce face cu telefonul, poate chiar avea ceva urgent de făcut, nici acum nu mă interesează daca avea sau nu și oricum nu contează. Și copilul acesta mic tot arunca mâncarea pe jos, ba ca să capteze atenția mamei, ba pentru că așa avea chef pentru că la o vârstă mică faci cam tot ce îți trece prin cap. Se făcuse ceva mizerie în locul de joacă, mama zen, eu… să zicem că ideea aia de la început cu corectitudinea cam plecase în vacanță.

Când pe doamna mamă a apucat-o filozofatul cu copii cei mari care erau mai mari decât al ei, dar totuși mici, că la nici 5 ani nu poți fi prea mare, corectitudinea mea și-a scos colții. I-am spus că ar trebui să vadă că sunt totuși copii mici și că nu ar fi corect să fie obligați să împartă ceva ce nu doresc și nu e cazul de filozofii cu copii de 4 ani. E loc de explicații în schimb. Moment în care a ieșit și râca aia mare din mine și i-am spus că mai întâi de toate ar trebui să strângă gunoiul de pe jos și pe urmă mai discutăm de din astea ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Răspunsul a venit ca o lovitură în moalele capului:

  • Lăsați doamnă, stați liniștită că gunoiul acela de pe jos este hrană pentru păsări.

Și așa am rămas eu liniștită să mă gândesc dacă știa cumva doamna specialistă în păsări că nu este benefic și nici sănătos pentru acele păsări să mănânce sărățele, să aibă o dietă bogată în sare cu iod, praf de copt, E-uri și mai știu ce or mai fi avut sărățelele acelea. Ca să nu mai spun că locul de joacă dintr-un parc nu ar trebui să fie bucătăria unor păsări pentru că nu avem simț civic și nici de răspundere și clar nici bun-simț.

Îmi este din ce în ce mai teamă de generațiile viitoare, cei care sunt crescuți de astfel de părinți pricepuți și cu lehamitea în glandă.

a mother and daughters having fun in feeding the birds
Photo by Los Muertos Crew on Pexels.com

Nebunia mea de dinainte de concediu.

Când eram copil la mama acasa mă omora curățenia, mai ales aia generală. Nici nu puneam bine covoarele pe jos că le și scoteam și le puneam iar la bătut, scuturat, periat, de zici că aveam ură pentru covoarele alea. Și asta nici măcar nu era curățenia aia generală-generală, era așa o generală mai light. Cred că așa se distra mama sau ceva că nu îmi explic.

Când începea vacanța ne expediau la țară și în lipsa noastră ei zugrăveau, văruiau și evident făceau curățenie. Și asta se întâmpla în fiecare vară. Când am crescut și nu am mai avut la ce țară să ne ducem că nu mai era nimeni acolo, de cum luam vacanță mama ne făcea o surpriză și ne punea să dăm covoarele afară în prima zi de libertate de la școală. Chiar simțeam vacanța aia nu mă pot plânge.

Atunci am zis că eu în casa mea nu voi face niciodată curat. Nimic și de niciun fel și că nu mă va deranja jegul care se va strânge. De aia am devenit obsedată de curățenie, că am zis că nu fac nimic.

Când m-am mutat în casa noastră nu doar că m-a apucat febra șmotruitului, dar am inaugurat și curățenia de dinainte de concediu. Acum mă apucă râsul uitându-mă prin casă la ce haos este uneori când mă gândesc la perioada în care nu aș fi găsit germeni în casă nici căutați cu lupa și mi se părea că nu este suficient de curat. A venit un copil în viața mea și m-am mai trat de una alta.

Dar la curățenia de dinainte de concediu nu renunț. Acum nu i-aș mai spune chiar curățenie, ci mai degrabă ordine la dezordine.

Și de ce insist să fac asta? Pentru că atunci când mă întorc să mai prelungesc puțin starea de concediu. Haosul îmi dă o stare de neliniște și faptul că încerc să îi fac loc în viața mea, nu înseamnă că îmi este și ușor. Ordinea și curățenia îmi limpezesc gândurile și mă ajută să am o stare bună de spirit.

Așa că zilele acestea mă ocup și de ordine și disciplină cum s-ar zice. Praful rămâne să nu îl deranjăm, nu am timp și pentru el, nu de alta, dar mai trebuie și să ne petrecem înainte de concediu. Dar jucăriile vor fi ascunse care prin câte un colț sau cine știe poate chiar va ajunge fiecare chiar pe la locul său. Hainele spălate și călcate și așezate. Nu vreau să calc imediat ce mă întorc. Vasele spălate, chiuveta goală. Neapărat aspirat. Și musai broasca spălată ca să aibă ce să murdărească până ne întoarcem.

Cam atât mi-am propus pentru azi și mâine pe lângă împachetat, listă să nu uit ceva că deși teoretic orice se poate găsi de cumpărat, nu îmi place să cumpăr când știu că am deja.

Vă las, încep în forță, trebuie să ies în parc :).

brown wooden floor
Photo by Pixabay on Pexels.com

Când nu te doare nicăieri pentru că ai prea mulți clienți și afacerea merge oricum.

S-au dus vremurile în care companiile se dădeau peste cap de trei ori ca să ajute clientul și ca să îi rezolve problema, acum se ridică mult mai ușor din umeri și se spune nu se poate. Softul nu ne permite, programul nu ne dă voie.

Care o fi cauza oare, ca să nu zic cine o fi de vină? Cel care a făcut softul că nu s-a gândit la toate variabilele posibile sau cel care l-a achiziționat că merge și așa și să fie mai ieftin?

Am plasat săptămâna trecută o comandă la Decathlon care mi-a ajuns în două zile. Nu mă grăbeam, îmi trebuie începând de luni așa că avea aproape două săptămâni timp să vină. Nici nu i-am dat importanță. Doar că în ziua în care am primit comanda, am mai plasat încă una tot cu ce am nevoie începând de săptămâna viitoare plus un produs care îmi trebuie mai prin toamnă. Cum prima comandă a venit așa repede, nici nu m-am gândit să verific termen de livrare, status comandă sau ceva până azi. Nu mă așteptam să dureze mai mult de o săptămână.

Azi când am văzut termen de livrare 2-3 septembrie, adică mult prea târziu pentru ce îmi trebuie mie, i-am sunat la numărul sugerat pe site. S-a rezolvat repede că nu se poate.

În mail scrie că dacă un produs nu este pe stoc clientul este contactat pentru restabilire termene de livrare. Da, doar că produsul meu nu este pe stocul din țară, dar este pe stocul internațional, ceea ce nu înseamnă că nu este pe stoc și prin urmare nu am de ce să fiu sunată. Tot acest aspect face ca a mea comandă să aibă un termen de livrare de 14 zile.

Am cerut o soluție pentru a rezolva până mâine și nu se poate. Nu se poate nici să scot acel produs din comandă, nici să anulez comanda și să o replasez cu ce este pe stoc, nici să împart comanda în două și să vină mâine o parte și restul când va fi gata. Nicio variantă nu este posibilă până mâine. Varianta posibilă este să mă duc direct în magazin dacă vreau azi sau mâine.

Am anulat comanda de tot și am fost anunțată senin că banii îi primesc înapoi în cont în 14 zile chiar dacă sunt retrași în 3 secunde. Așa este politica de returnare.

Că doar atunci când ai un client nemulțumit este musai să te asiguri că este măcar nemulțumit până la capăt.

Chiar dacă se simte tonul enervat din acest text, este un text de informare legat de comenzile online către Decathlon pentru produsele care se află pe stoc internațional, nu și local și să știți cât de mult vă întârzie o comandă în caz că vă gribiți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Unde se pot ascunde două tăvi pentru brioșe?

M-am trezit într-o dimineață cu un mare chef să fac brioșe. Așa chef se întâmplă rar și trebuie procesat imediat ca nu cumva să dispară.

Brioșe cu mure era destinația finală și deja simțeam în nări mirosul de unt topit și murele ușor caramelizate. Mireasma care iese din cuptor pe măsură ce compoziția se coace. Festin, vă zic.

Mi-am scos tacticos ingredientele, m-am apucat de compoziție, am și făcut-o și mă pregăteam să chem copilul să pună hârtiile în tăvi și să punem împreună compoziția în forme când iau tăvile de unde nu-s.

Tăvile mele pentru brioșe sunt unele cu forme conice de la Ikea, cu ele m-am înțeles cel mai bine, nu ne-am certat nici măcar o dată, asta după ce am încercat mai multe tăvi care nu m-au mulțumit nici cum. De regulă le țin într-o pungă pentru a nu se așeza praful pe ele prea tare și le depozitez în debara pe un raft mai sus. Acolo stau de ani și ani de zile și când sunt puse la loc tot acolo la ajung, niciodată în altă parte.

Acum parcă au făcut picioare. Nu-s și nu-s. Am trecut de la căutare, la căutare frenetică, la iritare, enervare, frustrare, enervare. Am pus scaunul și m-am cocoțat pe sus, am întins gâtul de i-aș fi luat lejer fața girafei, să mă uit pe frigider și pe dulapurile de sus. Am deschis toate sertarele și dulapurile din bucătărie, ba chiar m-am uitat și în balcon că cine știe poate au vrut să se aerisească puțin. Și nimic.

Cum compoziția era deja făcută am schimbat brioșele pe un fel de plăcințică. Am pus în tavă puțin unt și puțin zahăr și murele întinse uniform, le-am dat la cuptor să se rumenească puțin, apoi am pus compoziția deasupra și am așteptat să se coacă. Gust de brioșe în tavă de plăcintă cu mure rumenite. Am scos-o cumva la capăt.

Acum aștept să treacă suficient timp în care să nu am nevoie de tăvi ca ele să apară din senin așa cum au și dispărut.

baking cooking cupcakes dessert
Photo by JÉSHOOTS on Pexels.com

Oare de ce avem impresia că absolut orice ni se cuvine?

De ceva vreme a devenit foarte popular să să vorbim la telefon pe video fără căști, să ascultăm filmulețe pe youtube sau chiar să urmărim filme tot fără căști. Nu contează că suntem în vreun mijloc de transport în comun, în vreo sală de așteptare sau în orice alt loc public în care sunt și alți oameni. Cu toate că nimeni nu este stăpân peste mediul terestru, nimic nu ne împiedică în a face zgomot.

Dar cu ce deranjez? Doar ascult încet!

Oricât de încet ar fi încet, este suficient de tare încât să existe deranj. Nu înțeleg de ce oamenii aceștia nu au căști. Când știi că ești fiert pe vizionare îți lipești căștile de tine dacă ți se întâmplă frecvent să le uiți. Le lipești cu un strat multiplu de scoci și așa ești sigur că oricând le poți folosi.

Când nu ai căști, n-ai nici vreo carte (Doamne-ferește) să îți umpli timpul când stai și aștepți atunci doar stai. Pur și simplu stai. Și nu faci nimic. Se pare că tocmai asta a devenit foarte greu de realizat, acest stat pur și simplu când ai telefon performant, internet de mare viteză, platforme care mai de care să te țină ocupat.

Este limpede ca apa aceea rece din izvor de munte că nu mai știm să stăm. Să stăm o oră uitându-ne-n gol, să stăm o oră fără să facem nimic, să stăm o oră încercând să facem conversație cu vecinii de așteptare, să stăm.

Mi s-a întâmplat și mie să mă ia așteptarea prin suprindere și să mă prindă fără nimic în afară de telefon. Că dacă aveam eu căști rupeam pe podcast-uri, așa doar am stat. Mă cam luase somnul la un moment dat de atâta stat, semn că mă cam relaxasem, dar nu am ascultat nimic fără căști. Și nici nu vorbesc pe video sau pe speaker în public fără căști.

Zic și eu ce să fac.

man in blue denim jacket holding a megaphone
Photo by Sora Shimazaki on Pexels.com

Băutura de lux din vremurile noastre: apa

Nu știu cum se face dar am atâta grijă de mine că reușesc să uit aproape de fiecare dată să îmi iau și eu o sticlă cu apă. Mai ales la orele acelea în care până și asfaltul se topește. Uneori mai cumpăr de pe la câte un magazin câte o sticlă cu apă, alteori mă gândesc că mă întorc repede acasă și nu mai cumpăr nimic.

Este ciudat cum în egală măsură nu uit niciodată de necesitățile copilului. Are în permanență apă, spray antițânțari, protecție solară, pălărie, ochelari de soare și eu mai știu ce mai cară spatele meu zi de zi pe unde ne perindăm.

Ieri așteptând copilul să iasă de la bazin mă cam perpeleam de sete. Mersesem ceva prin căldură, parcă nici nu băusem peste zi câtă apă ar fi trebuit și visam cu ochii deschiși la o sticlă cu apă rece.

Este numai bine că acolo la recepție este un frigider plin cu apă de unde te poți adăpa din plin, contra cost evident. Însă acest contra cost nu îmi trecea prin cap atunci când amușinam eu la o sticlă rece că va rivaliza șampania. Exagerez și eu de amorul artei, dar am dat nici mai mult nici mai puțin de 5 lei pe o sticluță de apă. Plată. Simplă. Fără aur sau îmbunătățită cu ceva.

Dacă nici ăsta nu este jaf la drumul mare, nu mai știu ce este.

Sau vreo forma de educare. Ia să te usture la buzunar ca să nu mai uiți să te adapi corespunzător.

Măi e apă! Nu este adusă din deșert picătură cu picătură. Nici sticla de 2 litri de apă la magazin nu costă 5 lei. Nu eram în vreun club de fițe și nici măcar pe plajă la Mamaia deși nici acolo nu se justifică prețurile, eram într-o sală de sport unde se presupune că apa este principala sursă de hidratre. Dacă e să o gândim corect, sălile de sport ar trebui să pună la dispoziția celor care le calcă pragul apă gratis, nu să ii rupă la buzunare pentru o sticluță cu apă. Sau poate chiar le pune sportivilor(deși nu cred), eu eram în calitate de însoțitor acolo.

Am cumpărat apa, da, îmi era foarte sete, iar ea era foarte rece. Am băut până la ultimul strop toți cei 5 lei.

Azi am apă la ghiozdănel.

adult blur bottle close up
Photo by Pixabay on Pexels.com

Ce ar trebui să știți înainte de a merge la cinema cu copilul.

Am bifat o premieră și pentru mine și pentru copil: am mers la cinematograf să vedem un film cu audiență generală, dar destinat copiilor.

Toate bune și frumoase, m-am pregătit din timp pentru această primă experiență, nu din perspectiva mea, ci din a copilului. Este suficient de mare, are experiența teatrului și a teatrului de păpusi, a evenimentelor live, a desenelor pe televizorul de acasă, toate planetele se aliniaseră pentru o bună experiență la cinema.

Ne-am grăbit puțin ca să ajungem la timp, să fim în sală de la început, să vadă cum se sting luminile și cum se face întuneric, să vadă cum se aprinde ecranul acela imens care inițial este stins. Să nu prindem experiența începută. Așa funcționez eu, planific din timp și planific bine.

În capul meu lucrurile erau clare și simple că probabil neuronii mei mai și lenevesc acum pe căldurile astea, cum că dacă merg la un film destinat copiilor nu am reclame la început sau cel mult o să am un trailer cu ceva desene ce vor intra în cinema în perioada următoare. Ei bine, reclame nu au fost, trailer cu un viitor desen da, dar mai mult de atât am beneficiat și de un trailer pentru un film destinat adulților. Da, mie nu mi-a displăcut și m-ar fi convins să îl văd, dacă nu cumva eram cu un copil mic care făcuse ochii mari când a văzut pe ecran cum ieșeau viermi din fața unui personaj sau cum un alt personaj avea tentacule în partea de jos a feței.

De ce? De ce să pui imagini dintr-un film pentru adulți la începutul unui film pentru copii în condițiile în care copii nu au acces la acel film. Și în condițiile în care trailerul oricum arată cele mai incitate momente din film. În sală pot fi copii de la 3 ani în sus, oare chiar e așa puțin lucru să îi pui niște imagini care îl pot speria în ideea că acestea se șterg în momentul în care vizionează filmul la care a venit de fapt?

Dacă vă imaginați că este la mintea cocoșului și că eu ar fi trebuit să știu că la început se pun și trailerele filmelor pentru adulți, să știți că habar nu aveam. Este prima oară când merg să văd la cinema desene animate.

De data viitoare voi intra în sală cu cu cinci minute după ora programată.

Voi pune foarte des cugetări la articolele de pe blog, doar am 365 de cugetari care mă așteaptă să le dezvălui.

cugetarea zilei