Categorie: de zi cu zi

Cred că așa suntem noi românii de ne place înghesuiala, ne plac cozile, ne place să stăm grămadă unii peste alții, este în ADN-ul nostru de români pentru că altfel nu găsesc o explicație pentru unele comportamente, iar creierul meu are nevoie să își explice lucruri.

Ziceam că în weekendul care a trecut am participat la o conferință pe tema educației, corelată cu o lansare de carte, promovare de servicii, ceva complet, să fie pentru toată lumea. Dintre toate mi-am sustras informația care mi-a fost mie necesară, lăsând restul deoparte.

Totuși, cum eu sunt un Grinch social, sunt și o foarte bună observatoare. De orice. De comportamente, de amenajare, de oameni, mai ales de oameni.

Evenimentul acesta a avut loc în București într-un hotel prin centru, o sală de conferințe destul de mare, s-au înghesuit acolo umăr lângă umăr cam 500 de suflete. Un record post pandemic de insuflat aer colectiv. Cum se face pe la astfel de evenimente se mai oferă și un ceai, o cafea, o apă, o brioșă, o măslină, să se simtă omul bine de toți banii. Acum nu înțeleg dacă îmbulzeala și atacul frontal asupra farfuriilor cu brioșe era din cauză că totul se desfășura pe un hol foarte strâmt, lucru ce l-a făcut neîncăpător la atât de mulți oameni sau pentru că obiceiul nostru de a sări pe orice vedem cu potențial alimentar duce la un ciorchine de oameni pe o farfurie cu mâncare. Nu îmi este clar. Clar îmi este că vedeam oameni, doamne cochete, frumos îmbrăcate, aranjate, buclele la locul lor, rochiile călcate, cu farfuriile pline de gustărele. Probabil senzația de masă în oraș o fi făcut diferența.

V-am zis că sunt un Grinch social.

Urăsc aglomerația. Nu am să stau niciodată grămadă lângă alți oameni doar ca să iau ceva de mâncare. Poate, poate pentru o sticlă cu apă, dacă este setea foarte mare. Nici la coadă la mâncare nu mă așez. Refuz să o fac. Prefer să consider că de banii ăia am primit informații și nu mâncare. Că atunci când am rezervat locul la eveniment habar nu aveam că va fi cu bufet. Bine, eu nici nu-s ieșită în lume pe la evenimente din astea, dar mă așteptam ca în orice moment o tăntiță din asta bine aranjată să scoată punguța din poșetă și să își îndese acolo niște mâncare pentru mai târziu că nu se știe când o mai apucă foamea. Cam cum făceau mamaiele noastre la țară pe la nunți că doar dacă ieși în pagubă și dai bani, măcar să faci risipă de toți banii ăia și chiar extra dacă se poate.

A fost un experiment social interesant. Am observat oamenii ce se vor cu pretenții, cu educație, doar veniseră acolo ca să fie la curent cu noile tendințe de modelare ale viitorilor adulți. Am văzut comportamente, epatare corelate cu foamea din ADN. A fost interesant, ar fi mers de un experiment, dar eu nu îs sociolog.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Spuneam ieri că atunci când mă năpădește frica mă apuc de căutat, ce citit și cercetat. Să aflu cât mai multe, să fiu cât mai informată, să nu am goluri care să mă destabilizeze. Așa am procedat când am născut și m-am trezit în brațe cu un pui de om căruia îmi doream enorm să nu îi fac rău. Așa am procedat când copilul a mers la grădiniță, acum va merge la școală, între timp mă pregătesc și pentru adolescență. Sunt etape pe care nu le stăpânesc foarte bine, nu îmi este clar. Nu s-a procedat corect în viața mea și îmi doresc să nu trăiască și propriul meu copil neplăcerile care m-au vizitat pe mine.

Pe de altă parte ar fi de-a dreptul de neconceput ca și al meu copil să aibă în experiența școlii ce am trăit eu. Nu se mai tolerează astăzi bătaia, nici jignirile ca atunci când eram eu în școală. Însă la fel de bine știu că unele sunt la nivel de teorie.

Am avut ocazia ca în weekendul care s-a încheiat să particip la o conferință pe tema educației în școala primară organizată de Oana Moraru. Am văzut mai multe tipologii de învățătoare, am observat atitudinea unei directoare de școală. Am văzut și ce se întâmplă în grădinițele și în școlile de stat și cât de obtuzi sunt mulți dintre cei din instituțiile școlare de stat.

M-a întristat tare discrepanța aceasta dintre școlile private și cele de stat. Cum sunt profesori sau învățători care ies din școală și rămân la același nivel toată cariera lor. Cum nu caută să se perfecționeze, nu fac cursuri extra, nu ies din șabloanele obișnuite. Și nu vorbesc aici de titularizările pe care și le dau la catedră. Eu vorbesc de cursuri extra pe care să le facă pentru a ști cum să comunice cu generațiile actuale, cum să aibă performanță la clasă fără să fie urâți de elevi. În orice domeniu ai nevoie de cursuri și de perfecționări pe toată durata vieții profesionale. Nu mai spun că pentru o bună sănătate a creierului ai nevoie ca toată viața să înveți constant câte ceva nou.

Oamenii aceștia de la conferință spun că noi părinții putem face diferența de acasă dacă ne informăm și căutăm. Să nu ne mai ascundem în spatele lui nu am timp și să acționăm și în cele cinci minute cât durează să ducem copilul la școală sau când mergem împreună la magazin, chiar când gătim să oferim copilului alternativă sănătoasă de dezvoltare a emisferelor cerebrale.

Matematica, metodele alternative de calcul matematic, cum ar fi metoda Soroban activează emisfera stângă a creierului, jocurile cu cuvinte, teatrul de improvizație, activează emisfera dreaptă a creierului și mai sunt și metode de liniștire sau de aliniere a ambelor emisfere.

Se găsesc multe astfel de cursuri, sunt specialiști care ne pot învăța copilul diverse metode de calcul sau jocuri ce au menirea în a-i ajuta să evolueze și să beneficieze de maximum potențial al creierului. Când nu sunt bani pentru atâtea cursuri, pentru că înțeleg foarte bine că oricâtă voință ar fi, uneori nu sunt mijloace materiale, pe internet se găsesc zeci de informații și tutoriale cu jocuri și diverse metode de lucru. Librăriile abundă în jocuri ce pot fi jucate în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte și care la fel dezvoltă emisferele creierului.

Avem metode, bunăvoință să avem să ne putem ajuta copilul atunci când școala pare că nu este ce visăm noi să fie.

Dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțională, modul în care copilul reușește să se raporteze la sine și la lume, modul în care reușește să treacă peste probleme care îi apar în viață, cum nu se ascunde sub prima pernă ieșită în cale atunci când întâmpină primul refuz, sunt mult, mult mai importante decât faptul că citește perfect de la 5 ani sau socotește impecabil la 6 ani. Părinții încă nu reușesc să înțeleagă că nu presiunea pusă pe copil la vârste foarte mici sunt cheia succesului în viață. Oamenii performanți nu sunt olimpicii și cei de 10 pe linie și nu mă refer aici la genii care sunt într-un procent foarte mic. Geniile forțate să fie așa și în linie pe toate planurile sunt viitori adulți care acumulează multe frustrări, traume, lipsuri emoționale, lacune și câte și mai câte. Este ok, acum nu vorbesc din cărți, este suficient să mă uit în oglindă. Și sunt ferm convinsă că nu doar la mine acasă a contat să fiu premiantă, să iau numai 10 ca garant al deșteptăciunii. Sunt la fel de convinsă că nu doar eu am dezvoltat diverse anxietăți.

Iar pentru toate acestea îmi doresc să fac lucrurile diferit. Să nu mă intereseze nota, să mă intereseze copilul întreg așa cum este el.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De ziua ta mămico

În dar îți ofer inima…

Îmi răsună cântecul acesta în minte de când eram copil, îl cântam pentru mama an de an, acum mi-l cântă al meu copil pe repeat din martie și până hăt în decembrie și nu mă satur de el deși l-am auzit deja de milioane de ori.

Nu am cum să mă satur sau să mă plictisesc, doar mi-am dorit cu fiecare por al meu să fiu, să simt și să trăiesc acest sentiment al maternității.

Maternitatea mi-a adus extraordinar de multă împlinire. A adus și greu și luptă cu mine, depresie, oboseală, cearcăne, fire albe de păr, riduri, întrebări, încrâncenare. Dar, pe toate le aveam sau le făceam oricum la un moment dat, unele doar au venit mai repede.

Să fiu mama copilului meu mi-a adus redescoperire.  A mea cu mine.

Am redescoperit feminitatea.

Am învățat să tac.

Am învățat să îmi mușc buza de jos și să îmi înghit cuvintele. Mai mult decât să tac.

Am aflat cum poate să îmi fiarbă creierul de nervi.

Am învățat să mă uit în ochii celuilalt.

Am învățat să dau jos din straturile de eu și să mă arăt vulnerabilă.

Am învățat să îmi recunosc greșelile și să îmi cer iertare.

Am învățat să iubesc și atunci când mă supăr.

Am învățat să iert. Să mă iert.

Am învățat să îmi accept părți din trecut.

Am învățat să plâng.

Am învățat să spun că îmi este greu.

Am învățat să cer.

Râd mai mult.

Dorm mai bine. Și mai întrerupt.

Mă bucur mai intens.

Mă emoționez mai ușor.

Pe toate le-am descoperit, redescoperit și învățat de când sunt mamă pentru că maternitatea m-a forțat să mă cunosc, să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc. Da, încă am de lucru și probabil voi avea încă o viață de acum înainte, însă categoric acum îmi este mai bine decât mi-a fost vreodată. Am învățat să mă plac.

Am trăit și înainte să am copil, am călătorit mult, am văzut lumea, am construit alături de omul pe care am ales să îl iubesc. Am crescut. Și tare multe am învățat și atunci. Însă maternitatea m-a ajutat să mă văd pe mine într-o altă lumină și să accept ceea ce nu pot schimba. Nu pot schimba trecutul. Nu pot schimba viața, dar mă pot adapta și pot accepta ceea ce primesc.

Nu știu dacă ajungeam sau cât de repede ajungeam în punctul și în nevoia de mă descoperi dacă nu eram mamă. Acesta este aspectul pe care i-l datorez copilului. Din dorința de a face bine, am început să fac bine cu mine și pentru mine.

Pentru că a fi mamă mi-a dat sensul de a fi eu, de a fi femeie. Și încă învăț să fiu femeie. Chiar dacă m-am născut cu uter și ovare, am învățat devreme să fiu bărbată și nu am știut să fiu femeie. Acum învăț. Și este un dar de preț pentru mine de care încerc să am grijă.

Astăzi femeilor care sunt mame le doresc să poarte iubire fără margini pentru cei pe care îi au alături.

Astăzi femeilor care sunt fiice le doresc să aibă iubire fără margini pentru trecutul lor.

Astăzi femeilor care sunt surori le doresc să simtă iubire pentru că nu sunt singure pe Pământ.

Astăzi femeilor care sunt soții le doresc să redescopere fluturii iubirii de început.

Astăzi femeilor de doresc să fie femei, să se simtă femei, să respire a femei și să se bucure că sunt femei.

Dragi surori în ale vieții să vă simțiți iubite exact așa cum meritați de altfel să fiți și să nu uitați că sunteți nucleul vieții.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

O simt.

O simt de dinainte să o văd.

Parcă plutesc.

Mă trezesc.

Am alt tonus.

Simt primăvara deja, chiar dacă ea nu se vede clar pe afară. O simt în vârful nasului. Se schimbă mirosul. Pocnesc timid bobocii pe crengile golașe ale copacilor. Au ieșit deja florile de sub pământ, iar ghioceii sunt înfloriți de o lună. Se întâmplă uneori să stau sub razele soarelui. Iubesc soarele acesta de primăvară care nu îmi arde pielea și nici nu mă face să scot limba de căldură.

Primăvara renaște natura. Păsările sunt mai zgomotoase. În weekend mă trezesc în triluri de ciripit și dacă ar fi ceva mai cald zău că aș deschide și geamul și le-aș asculta bine înfășurată într-un strat pufos de pilotă.

Iubesc acest început de anotimp, ieșirea din amorțire, starea pe care o am, cel puțin până se schimbă ora când sunt devastată până reintru în normalul meu.

Este perioada când sunt mai mult cu ochii prin copaci, văd frunzele cum cresc, pământul înverzește. Merg frecvent pe aleea mea preferată din parc, aleea care are copaci de-o parte și de cealaltă. Copaci înalți care aproape se unesc la vârfuri și formează o coroană umbroasă pe această alee pe care îmi plimbam ore întregi copilul când era bebeluș și dormea doar în modul de mișcare activat.

Pământul miroase a umed.

Copacii încep să miroasă a flori proaspete.

În curând va înflori liliacul.

Se simt zambilele în aer când trec pe lângă florării.

Iar entuziasmul meu crește de la zi la zi.

Eu nu mă suspend pe timp de iarnă. Nu mă deranjează nici gerul, nici zăpada. Iubesc începutul de fiecare anotimp în parte. Însă oricât de mult am zăcut în iarna care pleacă, oricâtă oboseală aș simți, oricât nu mi-a venit să mă urnesc din casă, când simt primăvara parcă ies din hibernare.

Ziua are mai multă lumină.

Parcurile se umplu de gălăgie.

Până și sentimentul că trăiesc într-un oraș civilizat, fără rahați pe stradă și gunoaie care zboară prin aer la prima adiere de vânt îmi trezește începutul de primăvară.

Este perioada mea cea mai creativă începutul de primăvară.

Este viață!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

A venit brusc vara la mine în sufragerie dar, între timp suflă un vânt tomnatic, sper să nu mă întorc la iarnă.

Așa cum se întâmplă în ultimii ani pe perioada iernii când vremea oscilează de la plus la minus și de la ger la primăvară, se adaptează se pare și locuința mea condițiilor meteo.

Dacă prin ianuarie îmi crăpau neuronii de frig în casă, gradele în termometru oscilau între 18 și 19, acum pentru că s-a încălzit afară am chiar 24 de grade în termometru. Am trecut de la a nu mai ști ce să pun noaptea pe mine de frig, la a arunca pilota cât colo pentru că nu mai pot de cald. Iar asta nu doar că mă debusolează, dar mă și enervează teribil. Lipsa constantului. Nu e nici așa, nici așa, e și așa, dar și așa.

Știu și eu că sunt țări în care oamenii trăiesc iarna pe la 17-18 grade în casele lor, am aflat asta de la Primarul de Capitală când ne reproșa că vrem prea multă căldură între pereții proprii. Diferența este că oamenii ăia au ales ce căldură să aibă, nu le-a fost impus pe bază de avarii veșnice. Pe de altă parte, toate țările acestea nordice care au oameni care s-au obișnuit la temperaturi scăzute, exact asta au tot anul, temperaturi în urma cărora nu leșină pe stradă. Ori noi avem vara 45 de grade, ne scurgem pe trotuare. Ce fac eu cu cele 17 grade de iarna dacă îmi obișnuiesc organismul la nivel de iglu? Le duc în vară la caniculă și aștept să apară și la mine o Elsa care să îmi facă un norișor răcoros deasupra capului așa cum are Olaf?

Așa că la una din virozele nesfârșite, cu febră 38-39 aveam în casă exact 18 grade, că na, așa e când ai tu destule grade, nu îți mai trebuie și în calorifere. Apoi la alți muci veniți peste mine mă fezandam lejer la 23 de grade. Păi cum să nu îți placă în condițiile decente oferite de capitala unei țări, adică buricul târgului cum ar veni, mirajul pentru care oamenii își părăsesc ulițele, zona care oferă prosperitate și orașul cosmopolit demn de numele său? Îmi place, clar îmi place de încă sunt aici și mă tot încăpățânez să rămân.

Bine că se termină și iarna, că de acum rămân temperaturile pozitive și nu mai este nevoie să am țurțuri de gheață în loc de degete atunci când tastez pe tastatura laptopului. Ba chiar am dat dovadă de curaj și am aruncat și pătura în care eram înfofolită cât colo, păi acum e cald, este de tricou cu mânecă scurtă.

Între timp s-a răcorit nițel afară și termometrul a intrat în alertă, deja a scăzut cu un grad temperatura, dar tot de mânecă scurtă este.

Când stai pe loc și doar scrii, tastezi, printezi, scanezi, dar tot pe loc, circulația sangvină nu ajută în caz de grade scăzute. Poate ar trebui să încep să tastez în ritm de fandări sau ceva mișcare ce pună sângele să umble și să mi se încălzească degetele, că de condiții civilizate greu să poată fi vorba.

Dar, or trece și ăia zece ani de reparații și reabilitări ale conductelor și atunci putem trăi la orice temperatură ne va permite buzunarul.

Până atunci…

…hai să trăim bine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Evenimentele recente din lume și din țara noastră dar, mai ales din lume când pământul s-a zguduit puternic și oamenii au ajuns sub dărâmături ne-au adus, pe noi românii, într-o stare de alertă echivalentă cu perioada de început a războiului de lângă noi.

Atunci oamenii se gândeau unde să fugă, cu ce, își calculau economiile, ba mulți și-au retras banii de la bancă, și-au refăcut pașapoartele și au făcut scenarii și strategii demne de scenarii de film. Mamele își vedeau băieții pe frontul de luptă, iar soțiile se jeluiau deja văduve. Apocaliptic scenariu, însă mulți, foarte mulți dintre noi am trecut de la scenariul apocaliptic pandemie, la scenariul apocaliptic război, acum la scenariul apocaliptic cutremur.

Am văzut acum ceva timp o știre legat de rucsacul de urgență, cum fiecare ar trebui să îl avem plasat undeva lângă ușă, să fie tot timpul verificat și cu toate cele în termen de folosire. Eu știu de acest rucsac încă de pe vremea când nu era la modă și nu se vorbea despre el. Aveam o prietenă panicată de viață, sau mai bine zis de lipsa ei și vorbea despre acest rucsac al supraviețuirii. Bine, ea încă îmi este prietenă, dar între timp a renunțat la ideea de bagaj din viața ei. Doar că pe vremea aia, acum mai bine de zece ani, râdeam de ea pentru că moartea era pentru mine ceva ce nu mă atingea. Eram împăcată cu ea, cu ideea, cu gândul că oricând ar fi, atunci este. Ani mai târziu s-a declanșat fobia de moarte și tot atunci s-au schimbat și termenii gândirii. Adevărul este că cel mai tare te temi de moarte atunci când devii părinte de frică să nu ratezi momentele importante din viața celui căruia i-ai dat viață.

Tot în știrea la care am făcut referire mai sus, spune un reprezentat al unei firme care se ocupă cu comercializarea de astfel de bagaje gata umplute și pregătite, care așteaptă doar să fie cumpărate și agățate cât mai aproape de ușă, cum le-au crescut vânzările de când s-a cutremurat prima dată Turcia. Cum au trecut de la o vânzare de 10 obiecte pe lună la o vânzare de aproape 100 pe săptămână.

De ce?

De panică.

Exact ca în cazul celor care și-au scos economiile de la bancă acum un an când a început războiul, exact așa și cei care au dat iama în vânzări. Este un mecanism de autoapărare, ceva care  să te facă să te simți în control și că poți trece peste situația apărută.

Eu nu spun că nu este bun rucsacul. Este bun, util, salvator. Doar că uitându-mă la imaginile cu oamenii prinși sub dărâmături care zile întregi și-au mișcat doar ochii, mi-am dat seama că și să fi avut rucsacul în spate, le-ar fi fost imposibil să îl folosească. Pe de altă parte, când mai toată lumea este pe la joburi, copiii la școli, grădinițe, aftere, când oamenii se adună acasă după 7 seara și în weekenduri unii, pare ușor nefolosibil acest rucsac complet echipat, dar la care nu are nimeni acces. Cutremurul nu te așteaptă să îți termini jobul.

Altfel rămâne tot mecanism de supraviețuire într-o situație copleșitoare. Ceva care te face să te simți mai bine, că nu te doboară un cutremur, nici un război, mai ales când ai trecut cu brio peste pandemie după multiple infectări. Hai că poți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Să ne înțelegem de la început, nu contest absolut deloc faptul că angajaților din industria ospitalieră (mă rog, bine ar fi să fie industria asta așa ospitalieră pe cum îi zice numele) nu le-ar fi greu. Știu că unii sunt foarte prost plătiți, iar alții mult mai bine. Că unora le e mai greu, în timp ce altora mai ușor. De altfel, ca peste tot. Însă ca om de pe margine care mai văd una alta, tind să cred că situația nu este chiar atât de critică pe cât au tot evidențiat-o reprezentanții HORECA atâta timp.

Când am fost la Brașov la târgul de Crăciun abia am găsit acolo în centrul vechi un local la care să mâncăm un prânzo-cină. Totul era plin, iar problema cea mai mare o reprezenta bucătăria care nu mai făcea față comenzilor, chiar dacă pe ici pe colo se mai găsea câte o masă.

Pentru că deși s-au reprofilat încă din pandemie foarte mulți lucrători din industrie și există o mare lacună printre bucătari și ospătari, angajatorii țin salariile jos și nu își remunerează angajații pe măsura muncii prestate. De aici și lipsa de personal, pentru că problema este una reală, cârciumile au prea puțini angajați. Sunt absolut convinsă, ca în orice domeniu de fapt, că acolo unde salariile sunt mulțumitoare și angajații sunt pe măsură.

Când am fost la Craiova am intrat în 10 localuri din centru și toți ne-au spus că nu au loc. Într-un singur local ni s-a spus că au închis bucătăria complet timp de o oră până se mai risipește valul de clienți. La marginea centrului un local plin, cu o masă liberă, ne-au lăsat să ne așezăm, ospătarul a venit ne-a informat că fiind plin durează mult până vine mâncarea, în jur de 45 de minute. Ne-a spus care este cel mai rapid fel de mâncare pe care îl putem primi și și-a mai cerut și scuze pentru întârziere. Am ales acest local pentru fiecare masă deoarece mi s-a părut o atitudine corectă, nici nu m-au respins, nici nu au încercat să mă păcălească, lucru cam rar în ultima vreme.

La acest local seara la o cină târzie unul dintre ospătari se pregătea să plece acasă, vorbea cu alt ospătar și spunea că merge să-și numere banii și pleacă, vânduse în ziua respectivă de aproximativ 5000 lei. În local erau 4 ospătari care gestionau toate mesele. Eu nu sunt din domeniu, însă îmi pare că la capitolul vânzări erau chiar bine. Și de aici pleacă și nedumerirea mea, ce au unii de funcționează bine și ce nu au alții de sunt în faliment? Că dacă se poate într-un local din cartier, aproape de centru, dar nu în buricul lui să vinzi într-o zi de aproximativ 20.000 lei, înseamnă că oamenii ăia fac ceva bine. Cine știe poate chiar ospitalitatea le aduce oamenii la masă, ori poate bunul-simț, cine știe. Sau or fi plătiți pe măsură și nu sunt lăsați să numere bacșișul la virgulă să afle dacă ajunge sau nu la un venit decent.

Știu că vorbim aici de o perioadă de sărbători când zonele festive au fost asaltate de clienți și că nu este așa în fiecare zi și că probabil vânzările acelea nu se regăsesc la fiecare sfârșit de tură, însă sunt convinsă că tot ospitalitatea îți aduce clienți la masă și atunci când nu sunt târguri, festivaluri, evenimente de vreun fel.

Pe de altă parte uitându-mă la câte controale s-au făcut pe la localuri și cârciumi și cum s-au finalizat ele cu amenzi și confiscare de produse expirate, rămân în continuare fidelă gătitului acasă, chit că nu este timp sau chef și salata este ingredientul principal.

Altfel este doar un text constatativ după ce o lună de zile am avut ocazia să trec pragul mai multor cârciumi din mai multe localități din țară: e greu, dar nu sunt sigură cam cât de greu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Se bate foarte mult moneda de ani de zile pe fericirea de sărbători. Adevărul este că foarte multe se activează de sărbători: bunătatea, empatia, gândul bun către ceilalți, conviețuirea alături de familia mai restrânsă sau mai extinsă și altele care or mai fi.  În restul anului mai ușurel cu toate acestea, dar de sărbători batem o monedă mult prea uzată.

Sărbătorile au devenit o nișă care consumă timp, energie și pun presiune în încercarea de a ușura viața vulgului.

Sfaturi peste sfaturi răsar în loc de brad. Se pare că civilizația noastră a devenit atât de inaptă încât de ani de zile nu a învățat cât să mănânce, cât să bea, cât să doarmă. An de an ne învăluim într-o amnezie profundă încât avem nevoie de reamintire. Cum să facem lucruri. Cum să acționăm. Cum să supraviețuim acestor zile fatidice. Avem nevoie de bucătari care să ne arate cum să combină corect alimentele, de nutriționiști care să ne spună ce cantitate de alcool putem să ingurgităm, de psihologi care să ne ajute să facem față rudelor sâcâitoare, de preoți care să ne invite la pietate și probabil și alții pe care îi ratez eu aici.

Pare că am o problemă cu sărbătorile. De fapt nu am. De puțină vreme au reînceput să îmi placă. Îmi place momentul în care pregătesc turtă dulce cu copilul meu. Cum întindem coca cu sucitoare pe măsura noastră, cum decupăm forme diverse și cum apoi amușinăm pe lângă farfurie doar ca să vedem cum au ieșit. Cum să știi dacă ai făcut ce trebuie, dacă nu guști, deguști și încerci preparatul? Apoi căutăm prin caietul cu rețete să vedem ce mai putem pregăti, ceva bun și rapid, întotdeauna rapid să nu mi se pară că stau prea mult în bucătărie. Este foarte adevărat că atunci când ai copil trăiești evenimentele prin ochi de copil și viața pare că are farmec, magie și tot ce aduce copilăria la pachet.

Cu toate acestea am scris o introducere cam acidă. Așa este! Pentru că nu uitarea ne vizitează an de an. An de an ne lipsește educația. Și asta nu are legătură cu sărbătorile. Cu nicio sărbătoare. Din păcate ne creștem și moștenitorii după chipul și asemănarea noastră, ceea ce nu poate fi chiar bine, evident.

Și în loc să perindăm prin fața vulgului nenumărați specialiști sfătoși, mai bine ajutăm oamenii să fie bine, să se facă bine, să își dorească să fie bine. Să investim în educație, să avem bun-simț, să ne recunoaștem emoțiile. Iar aici încă doare.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, fericire și nici bucurie nu există atâta timp cât încă doare. Iar durerea nu este atenuată nici de sarma, nici de vin, nici de cozonac, nici de oameni pe care nu îi suporți.

Nu este un text pesimist, nici unul optimist, ce-i drept, este doar un text în care mă invit pe mine să nu uit pentru că la un moment dat așa am știut că se face și să trăiesc pe bucăți. Acum mă suspend până în punctul x când pot să mă bucur, apoi mă enervez pentru că îmi creez starea de confuzie și în final mă bucur pentru că așa trebuie. Eu insist să nu mă mai suspend, să nu îmi mai creez stări de confuzie, să le primesc cum vin, să spun când este prea mult și să mă accept așa cum sunt : ființă umană!

Ceea ce dragii mei vă doresc și vouă cu întârziere, dar sunt scuzabilă, sper.

Să fiți bine și să fiți în armonie cu voi!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Două adolescente în tramvai disecau basmele:

-Tu îți dai seama că astea sunt povești pentru copiii mici? zice prima.

-Da și sunt oribile. Și Mica Sirenă moare în ocean…completează a doua.

– Toate poveștile astea cu Frumoasa adormită, Scufița roșie și care mai sunt… horror…

Cum au ajuns să vorbească adolescentele chiar despre basme nu știu pentru că eu am aterizat fix în mijlocul discuției și am ciulit bine urechile până au schimbat-o pe mâncare fast food.

Într-adevăr unele basme par de-a dreptul fioroase, faptul că Disney le-a scindat și le-a schimbat cursul nu înseamnă că ele au altă conotație, le-a făcut disponibile de la vârste foarte mici, însă fără a avea și ceva de învățat la finalul poveștii.

Basmul poate fi citit copiilor cam de la vârsta de cinci ani în sus și tot de la aceeași vârstă au capacitatea de a înțelege ce transmit basmele.

Am tot scris despre psihanaliza basmelor scrisă de Bruno Bettelheim, o carte care m-a ajutat pe mine să văd basmele într-o altă lumina, una mai puțin sângeroasă decât este prezentată de autori.

Mi-a spus o prietenă că am această părere nefastă despre basme pentru că nu mi-au fost citite în copilărie și analizându-le cu mintea de adult le-am perceput dăunătoare și nu benefice. Posibil, nu zic nu. Eu am întâlnit basmele când am învățat să citesc și mă plictiseau teribil, iar mai târziu le-am studiat la școală.

Pe de altă parte nu știu unde se întâmplă această schimbare legată de basme. Când nu le mai vede mintea de copil și începe să le analizeze mintea de adult. Nu știu nici dacă este posibil doar celor care nu au beneficiat de basme în copilărie. Nu știu nici dacă fetele respective auziseră poveștile acestea înainte de a merge la școală, dacă cineva le citise și lor seara povești nemuritoare.

Da, într-adevăr Mica Sirenă se risipește în spuma mării și da, Hansel și Gretel sunt abandonați de părinți în pădure, însă conform psihanalizei toate acestea sunt încercări pe care copilul le percepe ca atare și care ajută în procesul de creștere și de maturizare.

Așa o fi, nu zic nu ca să nu sar peste anumite povești pe care le-aș face uitate altfel.

Text scris de Iulia Dumitrescu.