Am aterizat fix în mijlocul unei discuții interesante. A citi sau a nu citi basme se întrebau două adolescente.

Două adolescente în tramvai disecau basmele:

-Tu îți dai seama că astea sunt povești pentru copiii mici? zice prima.

-Da și sunt oribile. Și Mica Sirenă moare în ocean…completează a doua.

– Toate poveștile astea cu Frumoasa adormită, Scufița roșie și care mai sunt… horror…

Cum au ajuns să vorbească adolescentele chiar despre basme nu știu pentru că eu am aterizat fix în mijlocul discuției și am ciulit bine urechile până au schimbat-o pe mâncare fast food.

Într-adevăr unele basme par de-a dreptul fioroase, faptul că Disney le-a scindat și le-a schimbat cursul nu înseamnă că ele au altă conotație, le-a făcut disponibile de la vârste foarte mici, însă fără a avea și ceva de învățat la finalul poveștii.

Basmul poate fi citit copiilor cam de la vârsta de cinci ani în sus și tot de la aceeași vârstă au capacitatea de a înțelege ce transmit basmele.

Am tot scris despre psihanaliza basmelor scrisă de Bruno Bettelheim, o carte care m-a ajutat pe mine să văd basmele într-o altă lumina, una mai puțin sângeroasă decât este prezentată de autori.

Mi-a spus o prietenă că am această părere nefastă despre basme pentru că nu mi-au fost citite în copilărie și analizându-le cu mintea de adult le-am perceput dăunătoare și nu benefice. Posibil, nu zic nu. Eu am întâlnit basmele când am învățat să citesc și mă plictiseau teribil, iar mai târziu le-am studiat la școală.

Pe de altă parte nu știu unde se întâmplă această schimbare legată de basme. Când nu le mai vede mintea de copil și începe să le analizeze mintea de adult. Nu știu nici dacă este posibil doar celor care nu au beneficiat de basme în copilărie. Nu știu nici dacă fetele respective auziseră poveștile acestea înainte de a merge la școală, dacă cineva le citise și lor seara povești nemuritoare.

Da, într-adevăr Mica Sirenă se risipește în spuma mării și da, Hansel și Gretel sunt abandonați de părinți în pădure, însă conform psihanalizei toate acestea sunt încercări pe care copilul le percepe ca atare și care ajută în procesul de creștere și de maturizare.

Așa o fi, nu zic nu ca să nu sar peste anumite povești pe care le-aș face uitate altfel.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Bateria pentru baie se montează doar la chiuveta din baie, iar bateria pentru bucătărie se montează doar la chiuveta din bucătărie. Asta așa ca să știți ce și cum să cumpărați. Sau poate sunteți ca mine și nu vă pasă.

Am mers în weekend să achiziționăm o baterie pentru o chiuvetă pe care urma să o montăm în baie. Am zis am mers, adică am mers noi toți din familie, să nu care cumva să vă imaginați că eu am vreun talent tehnic în a alege baterii, dar la simțul estetic ne dăm toți cu părerea.

Așa se facem că ne-am postat în fața peretelui unde erau expuse zeci de baterii. Care mai mari, mai mici, mai rotunde, mai înalte, mai robuste. De toate pentru toate gusturile.

Știam că ne trebuie o baterie înaltă, din aceea care se montează direct pe blatul măștii de chiuvetă. Și cam asta este tot ce știam. Așa că fiecare s-a dus pe unde i-a făcut cu ochiul acea baterie mai arătoasă. Copilul a vrut una flexibilă cu care să se joace când are chef. Îmi și imaginam cum zbura jetul de apă prin baie în timp ce îmi arăta cum modelează un șarpe. Brrr m-am scuturat de această imagine și am decretat fără baterie modelabilă, evident spre dezamăgirea kinderului care insista să o cumpărăm și când puneam piciorul afară din magazin. E bine să știi ce îți dorești.

Mie îmi picaseră cu tronc două baterii, diferite ca material, nuanțe și formă. Una era mai rotunjită, bej cu picățele și dintr-un fel de plastic foarte tare. Cealaltă era argintiu mat, mai pătrățoasă, iar ca material, ei bine nu știu din ce sunt făcute bateriile. Iar soțul alesese… de fapt nu alesese nimic, avea alte preocupări.

Cât ne uitam noi pe acolo și ne dădeam cu părerea a venit și un consultant să ne ajute. Îi arăt ce mi-ar plăcea mie, moment în care mă întreabă senin dar cumva cu o certitudine dacă pentru bucătărie îmi trebuie. Nu, pentru baie, am răspuns eu la fel de senină în timp ce eram cu ochii la panou.

Aaa dar aceasta la care vă uitați este pentru bucătărie, pentru baie am doar două.

Două? Două ce? Două baterii? Pai cum două că sunt aici zeci.

Da, dar acestea sunt pentru bucătărie, pentru baie doar două.

Ceva în capul meu nu se leagă. Cum adică baterie pentru bucătărie și baterie pentru baie? Sunt diferite? Au ceva diferit unele de altele? Cea pentru baie nu se poate monta la bucătărie și invers?

Consultantul era foarte debusolat, el nu părea să înțeleagă cum să vrei să faci așa ceva, să alegi o baterie pentru bucătărie pe care să o montezi la baie, cu toate că se lămurise și pe el, dar și pe noi că nu au nimic diferit și le poți monta pe oricare dintre ele și pe casă dacă vrei.

În final am ales-o pe cea argintiu mătuit, că se potrivea cu dușul, clar era o chiuvetă pentru bucătărie, cred, habar nu am, am luat ce mi-a plăcut, însă treaba asta mi-a amintit de următoarea întâmplare, mai jos redată.

Acum ceva ani căutam o perdea pentru un dormitor. Aveam în minte ceva vesel, cu fluturași, dar nu încărcată, mai degrabă diafană. Când în sfârșit am găsit ceva ce se apropia de ce voiam eu și mă pregăteam să spun care este dimensiunea pe care o doresc, vânzătoare mă complimentează pentru alegere spunându-mi că este o perdea foarte frumoasă de bucătărie. Și… nu merge la dormitor? întreb eu naiv. Doamna care vindea perdeaua era la fel de șocată ca și domnul  care vindea baterii pentru chiuvete. Cum să amesteci lucrurile? Până la urmă vânzătoarea a spus că merge și în dormitor de ce să nu meargă, mai ales când s-a văzut în situația de a nu mai face vânzare. Adevărul este că eu o cumpăram indiferente de părerea dumneaei.

Nu știu când s-a creat acest statement al lucrurilor blocate într-un anume spațiu. Perdea doar pentru bucătărie, baterie doar pentru baie, covor doar pentru hol, nici cine dictează acest trend, dar știu sigur că în propria casă poți așeza lucrurile exact cum vrei și cum îți face plăcere că doar în casa ta trebuie să te simți tu bine. Nu vine nici instalatorul, nici vânzătoarea, nici nimeni să își dea cu părerea. Sper!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ba avem, ba nu avem, dar nu vă faceți griji.

Era anul 2008 când am terminat eu facultatea. Anul acela când România a făcut un triplu șurub în aer și a căzut direct în fund. Lumea întreagă era deja în plină recesiune, doar România ședea liniștită în bula ei. Nimic nu ne tulbură pe noi. Era Băsescu președinte, parcă preluase al doilea mandat și dăduse asigurări ferme și clare că România va ocoli criza financiară. La mustață, dar va ocoli cu grație. Toți ăilalți care se zbăteau în falimente și șomaje, niște proști. Măi nene și ne-a lovit și pe noi o criză de ne-au mers fulgii.

La douăzeci și puțin de ani am învățat deja din experiență că nu-i o țară pe care să te poți baza când vine vorba de asigurări. Doar vorbe goale.

În cei aproape cinsprezece ani care s-au scurs din 2008 și până acum am mai trăit diverse asigurări din acestea de bine, de calm, de liniște, de neîngrijorare și toate ne-au mai tras câte un șut în fund și-o palmă peste față.

Nu vă faceți griji, va fi bine.

Asta se tot aude intens și mai intens de când a început toamna în calendar. Să nu ne facem griji că situația este sub control, avem gaz, avem și curent cât să ne punem și în cap. Dar, ar fi prudent să fim chibzuiși și să reducem consumul de peste tot.

Acum, iarna trecută media gradelor din termometrul meu din apartament a fost de optsprezece. Mai chibzuită de atât pot fi probabil dacă insist să fac țurțuri.

Însă asigurările acestea de bine și cald la iarnă n-au cum să nu aducă îngrijorări în rândul populației mai ales că astăzi a apărut în spațiul public un document care susține că la iarnă ne raționalizăm la energie și gaze, conform profit.ro.

Și iar au zis oamenii ăștia să stăm liniștiți că nu-i așa.

De data aceasta cumva sunt de acord cu ei. Să stăm liniștiți. Chiar să dormim, să și sforăim puțin. La cum este cu încălzirea globală în ultimii ani și la cum iarna n-a prea fost iarnă, doar Întorsura Buzăului și Mircurea Ciuc ar trebui să se îngrijoreze și să se apuce de spart lemne. Noi restul putem liniștiți să deschidem larg ferestrele ca să intre căldură în casă că ultimele ierni așa mi s-a părut mie că afară a fost de multe ori mai cald decât în casă. Altfel să ne rugăm la sfântul ANM să nu ne dea ninsoare, îngheț sau ger.

Până acum mizam pe încălzirea cu aerul condiționat, cochetam chiar cu ideea unei aeroterme, însă iarna aceasta pare puțin probabil să sper la atâta huzur.

Ce faceți la iarnă? Luați măsuri de vreun fel sau așteptați să vedeți cu ce vine primul fulg de nea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Deplasarea cu avionul în această perioadă, uneori spre imposibil. Se zboară sau nu se zboară?

Bineînțeles că se zboară, însă știrile cu situațiile dificile de zbor sunt reale.

Înainte de venirea verii și de începerea concediilor, se zbura în condiții foarte bune, chiar dacă mai existau întârzieri, nu erau solicitări foarte mari. Acum în schimb cererea este mare, iar oferta nu o poate egala.

Da, există o problemă a bagajelor de cală, în aeroporturi sunt valize, multe la număr, încercuite cu bandă fix în aeroport, pe unde trec oamenii, au un afiș cu numele companiei aeriene și atât. Uneori bagajele nu mai sunt încărcate în avion, alteori sunt descărcate după multe ore sau multe zile. Toate au legătură cu lipsa de personal. Nu au angajați pentru că au renunțat la ei în timpul pandemiei când aeronavele au fost reținute la sol, iar acum lipsa personalului ridică multe probleme.

Când am aterizat în Bergamo, erau valize chiar și afară, unde oprește autobuzul care transportă pasagerii de la avion, iar zona de ridicare bagaje era înțesată cu valize abandonate, unele împrejmuite cu bandă, altele doar lăsate jos lângă banda care le transportase. Bergamo este un aeroport micuț, prin urmare spațiul lor de depozitare este limitat, probabil mai multe bagaje sunt abandonate pe Otopeni, însă vizual se vede altfel când spațiul este generos.

Noi am preferat să renunțăm la bagajul de cală, deși aveam nevoie de el, ne-am compactat în bagaj pe care l-am luat în avion. Am plătit o taxă extra de 300 de lei pentru o valiză de dimensiuni reduse pe care să o putem lua în avion. Am calculat la limită hainele, pe zile. A curs înghețată pe bluză și s-a pătat, aia e, o purtăm așa, nu leșină nimeni. Trei persoane ne-am organizat în 2 valize mici și 2 rucsacuri. Pe lângă haine am avut și încălțări de schimb, prosoape de plajă, jucării de plajă, cărți de citit, laptop, necesarul de igienă de la șampon la periuțe de dinți. Toate ocupă spațiu, însă am mutat în recipient mici tot ce s-a putut muta și astfel am organizat un portfard de dimensiuni foarte reduse. Este greu să te restrângi, însă nu imposibil.

Când am plecat spre Italia verificarea și vama au mers ca unse, în nici jumătate de oră eram la poarta de îmbarcare, ceea ce ne-a oferit un avans de o oră și jumătate. Nu știi niciodată cât de mult te întârzie aceste proceduri și este necesar să îți aloci timp. Din momentul acela au început să curgă mesajele de întârziere. Zborul care trebuia să fie la ora 18 a reușit să se înfăptuiască la ora 22. Patru ore întârziere ne-au pus neuronii pe bigudiuri.

Ce să faci cu copilul atâtea ore în aeroport?

A ajutat foarte mult că era copilul dormit de prânz, altfel este foarte posibil să nu fi recuperat o parte din neuronii leșinați.

Am fost plină de surprize, în cazul nostru ajută pentru că avem un copil orientat spre nou și wow și surpriză, comoară și cadou. Noroc că am citit acum ceva vreme Cele cinci limbaje ale iubirii și m-am prins din timp cum funcționează lucrurile.

Am avut carte nouă pe care să o citim la somn, însă am început să o citim din aeroport. Orice este de citit la noi asigură o bună bucată de liniște atâta timp cât povestea curge.

Pentru că este în perioada de caută și găsește, am avut carte nouă cu această activitate. Caută și găsește elemente pe o pagină încărcată a mai adus iar o perioadă de respiro.

Am avut pregătită o micuță caserolă cu fructe liofilizate. Am ales această variantă pentru că îi plac copilului tare mult și pentru că nu se strică, vorbim totuși de iulie cu temperaturi ridicate, plus că mă așteptam să dăm peste întârziere, soțului i se anulase zborul cu totul cu două zile înainte.

Când plictiseala a intervenit iar, și Doamne-ferește să acceptăm și ceva plictiseala, ideea e că eu aș fi putut accepta varianta cu plictiseala, însă am vrut să evit orice fel de tantrum sau supărare, erau destui oameni obosiți și cu nervii întinși ca să mai asculte și un urlat. Cel puțin nu venit dinspre mine. Dacă am putut evita, am evitat cu simț de răspundere. Prin urmare, când plictiseala a invadat spațiul, ne-am jucat cu palmele.

În ultimă instanță rămâne la putere plimbatul, analizatul aeronavelor, urmăritul avioanelor care decolează sau care aterizează, eram totuși în aeroport și am zis să profităm de el cu tot ce ne poate oferi.

La decolare am oferit o acadea fără zahăr cu vitamine și fructe. Nu sunt împotriva zahărului și mie îmi plac dulciurile, însă prefer să îl evit atunci când copilul este surescitat de oboseală. Aleg să își desfunde urechile cu ceva care produce mai puțină energie decât ar aduce zahărul.

La întoarcerea acasă am avut mai multe emoții, zborul era programat în jurul orelor de dormit, prin urmare am sărit peste etapa somn. Copilul are cinci ani jumătate, nu mai depinde de somn în totalitate, însă lipsa lui se simte din plin. Ca în orice zi în care îți faci planuri și vrei să te asiguri ca este toată lumea odihnită și îți propui mintal o trezire matinală mai târzie, vine copilul și îți dă planurile peste cap și se trezește la 6 dimineața, asta după ce toată noaptea s-a foit prin tot patul și s-a asigurat că nu îți lasă loc nici cât se te întorci de pe o parte pe cealaltă pentru că trei sferturi de pat trebuie să rămână libere și nefolosite. Din fericire întârzierea a fost de doar o oră și jumătate, mult mai puțin decât la dus, timpul a trecut mai repede. Am reluat procedeele de la plecare, am citit, ne-am jucat. Oboseala a adus în plus ceva agitație și un volum ridicat în vorbire. Urechile mele au rezistat.

Prin urmare se zboară, uneori cu întârzieri mari, alteori cu anulări, ceea ce este neplăcut, categoric. Eu am fost convinsă că nu ne întoarcem din drum, chiar și când soțul era neîncrezător când se depășiseră trei ore de întârziere.

Așteptările acestea mă scot din confortul meu obișnuit. Să stau ore întregi și să aștept îmi deturnează elefantul. Am reușit și eu să citesc din cartea mea câteva pagini, atunci când nu era necesar să mă ocup de copilul plictisit.

Sper să vă fie utile informațiile și să nu vă lăsați copleșiți de știri negative. Am auzit eu că puteți realiza orice vă propuneți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De 1 iunie mă resetez ca să îmi amintesc cum era atunci când nu aveam.

Pentru că se pare că am uitat să mă joc cu lego și nu mai știu a face nici măcar prăjituri, ce să mai spun de amenajarea unei ferme, ori a unui cabinet medical pentru animale. Vă spun, sunt total depășită de situație deși cu unele lego mă tot joc de 3-4 ani. Dar na, așa-i când îmbătrânești mai uiți că-i blasfemie să unești animalele de la fermă cu animalele de la clinica medicală. Dacă se contaminează, are și copilul dreptate.

Așa că am profitat de pauza aceasta scurtă în care am fost expediată pe motiv de neîndemânare și las și eu mai jos ce vreau să zic pentru astăzi. Scurt ca să ajungă timpul pentru toată lumea.

Eu azi închid laptop, nu deschid deloc tv, iar pentru câteva ore o să îmi las telefonul acasă. De ce? Pentru că vreau să văd dacă leșin azi de câte zeci de ori voi băga mâna în buzunar și voi constanta că este gol. S-a lipit telefonul acesta de mine ca o a doua piele a mea și m-am surprins în diverse momente în care mă apucă fibrilațiile că nu am telefon. Azi îmi dau reset.

Apoi vreau să fiu ochi și urechi la copil, este ceva ce făceam foarte des înainte, când vârsta era mai mică și ceva ce fac mai rar astăzi când am mai multe pretenții de copil mare. Vreau să aud, să simt, să nu pierd nimic, că-i doar o zi și merită atâta timp al meu care nu este oricum în rest. Astăzi compensez toate celelalte zile în care ignor, sunt în altă parte cu gândul sau spun îhî doar ca să scap și să trecem la altceva mai interesant.

Copilăria este minunată, însă este și greu acolo în toate aceste schimbări. Pe cât de greu i-o fi copilului să facă față tuturor modificărilor care apar, pe atât îmi este și mie de greu să mă adaptez mai repede sau mai lent tuturor acestor lucruri. Copilăria copilului meu este și pentru mine o readaptare, o retrăire, o vindecare a propriului copil care sălășluiește undeva în mine.

Astăzi încerc să mă joc cât de mult mi se permite pentru că știu că nu mă mai pot juca așa cum o făceam ani în urmă și mă plictisesc mult mai repede de cerințe și dorințe pe ton impetuos și poruncitor.

Astăzi este despre mari și despre mici, despre a repara câte ceva chiar dacă pare că se strică, despre a auzi și a vedea tot ce poate un copil să ofere. Vă doresc răbdare, râs și voie bună dacă se poate.

1 Iunie- Ziua Internațională a Copilului istoric și tradiții

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu mai vrea nimeni să se distreze. Toată lumea vrea doar să muncească.

Merg de ceva vreme cu copilul la o sală cu activități sportive/fizice, mișcare în tot cazul. Am mers mai cu pauze, mai cu întreruperi, dar am tot mers. Pentru varietate și diversitate copilul a trecut prin câteva clase diferite pentru a putea vedea și simți care activitate i se potrivește mai bine. Sau care îi place mai tare. Sau care instructor îi topește inima. Pentru că ce-i drept mai ales la vârste mici, însă sunt convinsă că și mai târziu, cel care te ghidează este cel care reprezintă peste jumătate din activitatea respectivă. Un instructor pe care îl divinizezi este cel care te aduce la oră zi de zi.

M-a surprins să văd cât de mult se caută performanța. Din momentul în care s-a închis ușa s-a dat drumul la rigiditate, la tonul ridicat și la amenințări. Oare nu se poate performanță sportivă fără aceste elemente? Oare viitorii sportivi nu pot fi motivați nicicum altfel? Urlatul și amenințările or fi singura cale?

Habar nu am.

În capul meu pentru al meu copil îmi imaginam un loc relaxat și relaxant cu posibilitate de socializare iar beneficiul mișcării să vină la pachet cu distracție. Să meargă de drag la sală, să abia aștepte ziua de antrenamente, să știe că acolo vine și X sau Y cu care îi place să interacționeze. Iar antrenorul, ei bine antrenorul să fie acel antrenor care merge cu toată clasa ciorchine pe picioarele sale.

Eu știu că mintea mea fabrică multe povești, dar oare chiar să fie atât de nenatural ce sper eu aici? Ori poate am eu ca de multe ori așteptări nerealiste?

Partea mai interesantă din acest proces al drumului spre succesul sportiv este când părintele își amenință copilul cu antrenorul. Aaaa ți-e somn, lasă că te trezește acum doamna M și îți trece și de somn și de toate. Și se aude, se aud pe hol strigătele și zbierăturile din săli. Se aud și amenințările și toți părinții par a fi ok.

Nu vă imaginați acum că în spatele ușilor închise este măcel. Nu este. Doar că tonalitatea ridicată și cuvintele apăsate nu fac parte din modul meu de funcționare.

Specialiștii spun că țipatul la un copil îi modifică în organism structura chimică. Adică organismul eliberează hormonul stresului sau adrenalină pentru a pompa mai mult sânge și pentru a face față pericolului iminent. Pentru că al său creier mic și încă în dezvoltare percepe un pericol. Tot acel creier intră în modulul de avarie, unul dintre cele trei îngheț, fugă sau luptă. Pentru o scurtă perioadă este un blocaj total al funcțiilor cognitive. Și totuși, toate acestea le acceptăm pentru că? Pentru că performanță? Pentru că mișcare? Pentru că în rândul lumii?

Am văzut și am interacționat în ultimii ani cu ceva copii care nu prea aveau opțiunea de a renunța la sportul pe care îl practicau de ceva ani. Nu mai voiau, se plictisiseră, nu mai puteau, aveau alte preocupări. Dar, nu le permiteau părinții să renunțe. Acum, ce-i drept acolo pe la vârsta adolescenței nici mie nu îmi vine să renunț la un sport al copilului. Trebuie să și elibereze ce acumulează și prefer prin sport decât să zbiere la mine. Însă pentru mine nu contează ce activitate face, ci să facă o activitate. Poate că și acei tineri de care menționez eu aici ar fi făcut ceva dacă ar fi avut o alternativă.

Până ajung eu la adolescența copilului, mai caut săli, altfel de săli.

Incurajati-va copiii sa faca sport ! » Kickboxing - K1- Urban Warrior Gym  Braila

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Casa mea după ce am ordonat-o după metoda konmari.

Acum ceva vreme scriam că am început marea ordonare a casei după ce am citit cartea lui Marie Kondo. După ce am văzut și documentarul m-a convins că arată foarte bine și că merită să investesc timp și muncă în ceva care îmi aduce o casă la dungă.

Ei bine, dacă nu aveți timp, nu vă apucați. Sau încercați să vă faceți timp ca să vă bucurați de o casă țiplă pe termen lung. Și pentru că am epuizat epitetele, este cazul să detaliez.

Dacă aș fi gândit acum mobila din casă, aș fi făcut-o în jurul acestei metode și categoric aș avea altfel de mobilă. Am simțit acum nevoia de sertare pe care nu le am și de mai puține rafturi. Însă cum nu aveam de gând să investesc în mobilă, am investit în două etajere și în destul de multe cutii.

Am început exact așa cum descrie și autoarea, cu teancul de haine. Le-am scos pe toate și le-am pus pe pat, am făcut un morman. Trăiam cu impresia că am foarte puține haine, realitatea era că aveam foarte puține haine pe care le purtam, însă destul de multe haine care ocupau spațiu degeaba. Aveam haine care nu mai erau în stare bună, dar care stăteau acolo în dulap. Aveam haine pe care nu le purtam pentru că nu îmi plăceau și aveam haine care nu îmi mai veneau. Am sortat totul și apoi am așezat totul. Am rezistat cu greu impulsului de a face același lucru cu hainele copilului și ale soțului. Îmi venea să sortez eu pentru ei, dar am avut răbdare cu greu și i-am lăsat să își aleagă singuri ce îi bucură și ce nu. Așa cum am sortat hainele am trecut prin toate categoriile din casă și am sortat tot. Doar bucătăria a scăpat mai nearanjată pentru că acolo simțisem nevoia să fac o schimbare înainte să știu că vreau această schimbare peste tot.

A trecut mai bine de o lună de când am pus totul la punct și casa se menține așa cum am așezat-o. Copilului îi este mai ușor să își pună jocurile și jucăriile la loc pentru că le-am adus pe toate la nivelul său. Cărțile nu mai sunt împrăștiate pe un raft întreg pentru că sunt așezat pe un raft întreg. Hainele sunt împăturite și așezate în cutii.

Se mai face dezordine?

Da, se mai face. Însă ocazional, iar ordinea este mult mai ușor de readus. Chiar dacă mai sunt lucruri împrăștiate prin sufragerie mai ales și prin camera copilului în mod frecvent, ele sunt ușor de pus la locul lor pentru că totul este acum mai clar și mai vizibil.

Așezarea în cutii oferă o aerisire a dulapurilor. Îmi este mult mai ușor acum să aleg ce tricou vreau pentru că doar trag puțin de cutie să o aduc la lumină și văd așezate precum soldățeii toate tricourile pe care le folosesc acum. Și asta este valabil pentru toate categoriile de haine.

Copilul s-a obișnuit repede cu acest stil de ordonare. Știe unde îi sunt toate lucrurile. Pe unele le-am așezat împreună, hainele le-am împachetat împreună. Pe altele le-am așezat doar eu și i-am arătat unde le găsește. Deși metoda de împachetare konmarie este mai amplă sau mai complicată (cel puțin la început până se formează deprinderea), nu este ceva ce un copil nu ar putea să facă. Din fericire cei mici învață foarte repede și se și adaptează foarte repede.

Ce probleme am întâmpinat cât am ordonat:

Principala problemă de care m-am lovit a fost mobila. Când am realizat că trebuie să mă adaptez la ceea ce am, a durat o perioadă până am ajuns să cumpărăm cutiile. Am depozitat lucrurile deja împachetate pe unde am putut ca să mai fac ceva loc. Apoi s-a făcut dezordine mai mare decât era înainte de ordonare. Aveam pe hol atât de multe lucruri depozitate că abia mai aveam pe unde să călcăm. Am donat toate hainele care erau în stare foarte bună și am reciclat tot ce nu mai putea fi purtabil. În zonă am un centru de reciclare, însă orice magazin H&M are în interior un container de reciclare haine uzate.

Aproape o lună am stat cu plasa cu cărți pe holul de la intrare. Deși aici ar fi trebuit să meargă ușor pentru că acum vin și acasă cei care cumpără cărți, în realitate eu doream să scap și de toate cărțile care nu mai erau în stare bună și pe care nu le-ar fi acceptat așa ușor nimeni. Până la urmă am vorbit cu anticariat din zonă, i-am spus ce am, i-am spus că nu vreau bani pe ele, vreau doar să le dau pe toate. Oricât aș înțelege sau accepta utilitatea sau non-utilitatea unei cărți, pur și simplu nu mă lăsa inima să bag pe foc cărți care arătau rău de la atâta folosire. Le-am dus la anticariat pe toate.

Ordinea a ajuns și la raftul cu medicamente. De când avem copil mic în casă ne-au invadat pastilele și siropurile. De-a lungul timpului a avut fel de fel de afecțiuni, unele mai dese decât aș fi putut eu duce, prin urmare de fiecare dată aveam altă rețetă de la medic, astfel au ajuns multe medicamente golite pe jumătate sau poate chiar mai puțin de atât să zacă în dulap. Se pare că fiecare răceală vine cu propriul său sirop. Am strâns o plasă mare de medicamente expirate pe care și acum le am în casă, chiar aproape de ușa de la intrare, gata pregătite să părăsească zona atunci când descopăr și care farmacie este dispusă să îmi accepte mie plasa de pastile. Până acum am găsit doar varianta în care eu fac treaba farmaciei și atunci ei le acceptă. Mai caut, poate am noroc și scap și de ele.

Da, scăpatul de lucruri și obiecte a fost partea cea mai dificilă din întregul proces de ordonare.

Cu toate acestea tot vă încurajez să renunțați la lucrurile care zac de multă vreme pe rafturi. Ordinea din dulapuri se simte în toată casa, parcă atmosfera este mai ușurată.

Spor la ordonare!

O parte din hainele pe care le folosesc cel mai des ordonate în cutie.
Raftul cu cărți din camera copilului.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Don’t look up în viața reală

Dacă în filmul care a stârnit o oareșce isterie acum ceva vreme, nu prea multă, oamenii se împărțiseră în tabăra celor care voiau să se uite-n sus și a celor care refuzau să o facă, ei bine, în realitatea de București e cam tot așa. Fie nu te uiți în sus ca să nu știi ce sau când te lovește, fie te uiți ca să-ți salvezi capul. Contrariați? Lămuresc mai jos.

Am una bucată prietenă care locuiește într-o zonă bună a Capitalei, atât de bună încât mai are puțin și umblă cu protecție pe cap. Ceva de Doamne-ferește.

Dacă nu vă sună cunoscută zona Iancului, mai bine, nu vă mutați acolo. În Iancului au apărut mai întâi blocurile, apoi oamenii, însă când civilizația a bătut la ușă a găsit termopan la intrare și nu a mai auzit-o nimeni.

Am mai auzit eu așa trecător că oamenii aruncă de la geam gunoiul în loc să-l depoziteze chiar pe categorii și să-l ducă civilizat la ghenă, însă în niciun caz nu m-am gândit că într-un cartier cu pretenții bucureștene sar pe geam borcane și ambalaje de la alimente. Bine, acum poate ele sar singure în dorința lor de a ajunge reciclate corect. Mă gândesc că vede borcanul de la castraveți murați cum omul ăla într-un gest barbar vrea sa-l pună în coșul de gunoi lângă coaja de banană și în disperarea momentului sare pe geam ca să se salveze. El urlă acolo și zice te rooog reciclează-măăă, dar fiind zgomot mult de la traficul de afară, nu îl aude nimeni.

Acum nici nu știu dacă să îi spun prietenei mele don’t look up sau look up. Mai bine look să știi ce-ți vine.

Într-o zi s-a trezit cu un ambalaj de la pește cu toate zoaiele aferente în el, aterizat fix pe pervazul apartamentului propriu. Eu cred că vecinul ăla nu este necivilizat, cred că era un mesaj, dar prietena mea în nervii ăia mari s-a gândit doar că vecinul este nesimțit și nu că încearcă să comunice cu ea prin simboluri. Vecinul i-a trimis un mesaj clar din punctul meu de vedere: du-te la magazin și ia-mi pește din ăsta. Că doar nu degeaba i-a lăsat în ambalaj toate resturile. I-a dat indicații. Totul are o explicație. Nu este vorba de lipsă de educație, este comunicare tribal-urbană.

Și-n fond ce era omul să facă, să țină ambalajul de la pește în casă? Aveți idee în ce hal poate să miroasă peștele ăla pe căldura asta? Pe bune, cine ar prefera să aibă în casă miros de pește alterat? Ghena este departe, dar afară, afară sigur îl adună cineva de pe jos. Sau poate un alt vecin îl duce la ghenă dacă tot i-a aterizat în casă. Bine, trecuse atunci o pală de vânt și i-a deturnat traseul că sigur intenția lui nu era să arunce gunoaie la vecini, voia doar să scape de el din casă. Total de înțeles.

Hmm…eu am o canapea de care aș putea să mă lipsesc….

Obişnuiţi să aruncaţi gunoiul pe geam? Senatorii v-au pus gând rău

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Transelectrica își iubește clienții atât de tare încât a durat un an de zile să încheiem colaborarea.

Când s-a trecut la piața concurențială în energia electrică, soțul meu a studiat piața și a luat cea mai bună decizie pentru noi. Am schimbat atunci furnizorii de energie electrică pentru trei locații, dintre care două în București. Am spus la revedere Enel cu care colaboraserăm zeci de ani de zile și la revedere Transelectrica cu care colaborasem mai puțini ani.

Schimbarea de la Enel a mers fără probleme, au renunțat ușor, nu au încercat să ne rețină. În schimb la Transelectrica a durat aproape un an întreg ca să reglăm lucrurile.

Prin iunie anul trecut am făcut cererea de deconectare și mutare către Nova și în mai anul acesta Transelectrica a închis colaborarea după zeci de facturi emise și anulate, după multiple sesizări, reclamații și discuții în call center.

Transelectrica are o infrastructură neprietenoasă cu consumatorul casnic. Compania nu răspunde la sesizări și durează enorm de mult până se rezolvă ceva. Știți acele 30 de zile în care au obligația să răspundă? Uitați de ele, nu este cazul când discutăm de Transelectrica.

Schimbarea furnizorului nu a fost primul contact direct cu această firmă, ne-am mai intersectat și cu alte necesități care au fost rezolvate în decurs de 1 an sau 2 cu multe telefoane și sesizări.

Amuzant mi s-a părut în schimb când au început să bată pe la ușile apartamentelor reprezentanți ai transelectricăi ce încercau să convingă oamenii să se mute la ei. Mai că îmi venea să râd că eu încercam să scap ce această companie și ea se ținea de mine ca scaiul pe haine.

Cumva ciudat a fost că deși existau în sistemul lor sesizări și reclamații, orice discuție cu call centerul era o noutate. Oamenii de acolo nu știau despre ce este vorba, ce măsuri se iau, de ce se emit încă facturi, ce împiedică soluționarea situației. Să mai și întrebăm când avea să fie o soluționare mi s-a părut prea mult pentru ei. În tot cazul nu am primit răspuns la nicio întrebare.

Ceea ce părea a fi simplu în primă fază, chiar eram uimiți că fusese singura companie care trimisese un mesaj de la revedere și ne mulțumea pentru colaborare, s-a dovedit a fi o capcană. După mesaj s-a emis factura, după emiterea facturii s-a cerut plata acesteia, apoi s-a trecut la amenințări de deconectare. Toate în timp ce noi deja plăteam factura către Nova. La început debusolare totală, nu știam unde să plătim, niciuna dintre companii de altfel nu știa ce să ne spună clar și sigur. În final am ales să plătim doar către Nova și să așteptăm să se soluționeze. Noi înștiințasem ambele companii de situație. Nu a fost ușor să vedem cum zburdă sumele la Transelectrica mai ceva ca iepurii prin câmpii. Când facturile au sărit de 800 lei și chiar de 1000 lei mă luase ușor cu panică. Speram totuși ca la final să nu fim nevoiți să facem vreun credit ca să putem plăti facturile la curent.

Iată că un an mai târziu lucrurile s-au rezolvat, misterul a fost elucidat, toate s-au așezat și avem de recuperat 200 lei. S-au mișcat repede, nimic de zis.

Știu că tot textul suna a reclamă negativă, însă nu este. Este un text de informare, nici măcar nu este musai să fie așa peste tot, însă în cazul nostru a reprezentat compania cu care am lucrat cel mai anevoios.

La revedere! - Rezolvarea dificultăților de comunicare | Jurnal Spiritual

Text scris de Iulia Dumitrescu.

N-am cum. Nu am cum să nu văd, să nu aud oricât m-aș strădui să ignor.

Eram într-o zi într-o sală de așteptare. Toată plină și înțesată cu părinți care așteptau să le iasă copii proprii de pe la activitățile sportive. Nu cunosc pe nimeni, nu socializez (ei na, nu socializez pentru că sunt sălbatică și selectivă, nu pentru că nu cunosc) așa că de cele mai multe ori eu sunt cu o carte în brațe încercând să nu aud ce se întâmplă în jurul meu ca să mai scap de vocea critică pe care o țin mereu pe-aproape. Uneori mă cufund în carte, alte ori îmi este greu să mă concentrez și sunt mai atentă la ce se aude în jurul meu sau la ce se vede. În ziua aceasta de care zic aici, eram cu mintea aiurea.

Aproape de mine pe o canapea era un tată cu un copilaș mic ce așteptau o soră sau un frate mai mare care era în una din multele săli din care se auzea ba muzică, ba câte o recomandare, ba râsete. Copilul mic își mai pierdea răbdarea, se mai plictisea, absolut normal și la vârste mai mari. Tatăl foarte atașat de telefon ignora copilul, na, poate așa era la ei acasă, ce mă interesa pe mine. Se pare că mă interesa dacă îmi tot fugeau ochii la cei doi. La un moment dat o mamă îl întreabă dacă copilașul are voie ceva dulce pe bază de zahăr. Tatăl a refuzat spunând că au eliminat complet zahărul din casă și primea o mare bilă albă de la mine, măcar în gândul meu și tot primea, dar a ținut neapărat să completeze spunând că trăiesc sănătos, lucru care mi-a sterpezit dinții ca atunci când mă gândesc cum o să mănânc eu corcodușe acre direct din pom imediat ce nu mai au sâmbure amar.

M-am bucurat, normal, cum să nu mă bucur că până descoperă zahărul și până ajunge să mănânce cu două mâini ale sale și dacă se poate chiar și cu două mâini de împrumut, copilul mic nu primește zahăr. Nu pierde nimic, zice și OMS că până la doi ani nu are nevoie de zahăr procesat. Are oricum la dispoziție următorii 98 de ani ca să recupereze acel zahăr.

Nu am putut să nu observ că în ultima vreme sunt mulți părinți care se ocupă de partea exterioară mai mult decât de cea interioară. Frecvent văd părinți care le pun copiilor peste căruț huse antiploaie și îi feresc de intemperii însă le fumează în nas fără nicio grijă față de sănătatea lor. La fel și cu mențiunea legată de zahăr, da, sănătate fizică pentru copil, însă cu un tată absent și lipit de telefon, total deconectat de copil, nu este o soluție câștigătoare.

Eu nu zic aici puneți-le în brațe punga cu cipsuri, dar fiți conectați la ei, că niciuna dintre variante nu ajută până la capăt. În final fiecare decide pentru sine și pentru copilul mic, doar că mi se încrețește părul de câte ori aud acest noi nu (insert orice) în timp ce alte obiceiuri nocive zburdă libere pe câmpie. Fiecare are alte standarde ale normalului, asta-i clar.

Am și eu prin jurul meu (aici sigur mă înjură câțiva) oameni adulți, părinți care sunt în stadiul în care merg la budă cu telefonul lipit de gete (sper totuși că folosesc hârtie igienică) și șad la masă cu familia cu ochii tot în telefon, dar se plâng că ai lor urmași în fapte și-n comportament sunt practic lichefiați pe dispozitivul performant.

Nu, nu sunt anti-telefon, nici anti-televizor, le-am eliminat din viața copilului exact ca pe zahăr, până la o recomandare. Încerc să mențin un echilibru deși uneori mă asaltează cu această nevoie de ecran, uneori ofer excepții, alteori refuz chiar dacă văd tzunami-ul cum se ridică în aer. Încerc doar să mă feresc de acest noi nu unele lucruri nocive în timp ce da multe altele la fel de nocive, dar normale pentru noi.

Cum afectezi copilul cand te uiti in telefon | Qbebe.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.