De 1 iunie mă resetez ca să îmi amintesc cum era atunci când nu aveam.

Pentru că se pare că am uitat să mă joc cu lego și nu mai știu a face nici măcar prăjituri, ce să mai spun de amenajarea unei ferme, ori a unui cabinet medical pentru animale. Vă spun, sunt total depășită de situație deși cu unele lego mă tot joc de 3-4 ani. Dar na, așa-i când îmbătrânești mai uiți că-i blasfemie să unești animalele de la fermă cu animalele de la clinica medicală. Dacă se contaminează, are și copilul dreptate.

Așa că am profitat de pauza aceasta scurtă în care am fost expediată pe motiv de neîndemânare și las și eu mai jos ce vreau să zic pentru astăzi. Scurt ca să ajungă timpul pentru toată lumea.

Eu azi închid laptop, nu deschid deloc tv, iar pentru câteva ore o să îmi las telefonul acasă. De ce? Pentru că vreau să văd dacă leșin azi de câte zeci de ori voi băga mâna în buzunar și voi constanta că este gol. S-a lipit telefonul acesta de mine ca o a doua piele a mea și m-am surprins în diverse momente în care mă apucă fibrilațiile că nu am telefon. Azi îmi dau reset.

Apoi vreau să fiu ochi și urechi la copil, este ceva ce făceam foarte des înainte, când vârsta era mai mică și ceva ce fac mai rar astăzi când am mai multe pretenții de copil mare. Vreau să aud, să simt, să nu pierd nimic, că-i doar o zi și merită atâta timp al meu care nu este oricum în rest. Astăzi compensez toate celelalte zile în care ignor, sunt în altă parte cu gândul sau spun îhî doar ca să scap și să trecem la altceva mai interesant.

Copilăria este minunată, însă este și greu acolo în toate aceste schimbări. Pe cât de greu i-o fi copilului să facă față tuturor modificărilor care apar, pe atât îmi este și mie de greu să mă adaptez mai repede sau mai lent tuturor acestor lucruri. Copilăria copilului meu este și pentru mine o readaptare, o retrăire, o vindecare a propriului copil care sălășluiește undeva în mine.

Astăzi încerc să mă joc cât de mult mi se permite pentru că știu că nu mă mai pot juca așa cum o făceam ani în urmă și mă plictisesc mult mai repede de cerințe și dorințe pe ton impetuos și poruncitor.

Astăzi este despre mari și despre mici, despre a repara câte ceva chiar dacă pare că se strică, despre a auzi și a vedea tot ce poate un copil să ofere. Vă doresc răbdare, râs și voie bună dacă se poate.

1 Iunie- Ziua Internațională a Copilului istoric și tradiții

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu mai vrea nimeni să se distreze. Toată lumea vrea doar să muncească.

Merg de ceva vreme cu copilul la o sală cu activități sportive/fizice, mișcare în tot cazul. Am mers mai cu pauze, mai cu întreruperi, dar am tot mers. Pentru varietate și diversitate copilul a trecut prin câteva clase diferite pentru a putea vedea și simți care activitate i se potrivește mai bine. Sau care îi place mai tare. Sau care instructor îi topește inima. Pentru că ce-i drept mai ales la vârste mici, însă sunt convinsă că și mai târziu, cel care te ghidează este cel care reprezintă peste jumătate din activitatea respectivă. Un instructor pe care îl divinizezi este cel care te aduce la oră zi de zi.

M-a surprins să văd cât de mult se caută performanța. Din momentul în care s-a închis ușa s-a dat drumul la rigiditate, la tonul ridicat și la amenințări. Oare nu se poate performanță sportivă fără aceste elemente? Oare viitorii sportivi nu pot fi motivați nicicum altfel? Urlatul și amenințările or fi singura cale?

Habar nu am.

În capul meu pentru al meu copil îmi imaginam un loc relaxat și relaxant cu posibilitate de socializare iar beneficiul mișcării să vină la pachet cu distracție. Să meargă de drag la sală, să abia aștepte ziua de antrenamente, să știe că acolo vine și X sau Y cu care îi place să interacționeze. Iar antrenorul, ei bine antrenorul să fie acel antrenor care merge cu toată clasa ciorchine pe picioarele sale.

Eu știu că mintea mea fabrică multe povești, dar oare chiar să fie atât de nenatural ce sper eu aici? Ori poate am eu ca de multe ori așteptări nerealiste?

Partea mai interesantă din acest proces al drumului spre succesul sportiv este când părintele își amenință copilul cu antrenorul. Aaaa ți-e somn, lasă că te trezește acum doamna M și îți trece și de somn și de toate. Și se aude, se aud pe hol strigătele și zbierăturile din săli. Se aud și amenințările și toți părinții par a fi ok.

Nu vă imaginați acum că în spatele ușilor închise este măcel. Nu este. Doar că tonalitatea ridicată și cuvintele apăsate nu fac parte din modul meu de funcționare.

Specialiștii spun că țipatul la un copil îi modifică în organism structura chimică. Adică organismul eliberează hormonul stresului sau adrenalină pentru a pompa mai mult sânge și pentru a face față pericolului iminent. Pentru că al său creier mic și încă în dezvoltare percepe un pericol. Tot acel creier intră în modulul de avarie, unul dintre cele trei îngheț, fugă sau luptă. Pentru o scurtă perioadă este un blocaj total al funcțiilor cognitive. Și totuși, toate acestea le acceptăm pentru că? Pentru că performanță? Pentru că mișcare? Pentru că în rândul lumii?

Am văzut și am interacționat în ultimii ani cu ceva copii care nu prea aveau opțiunea de a renunța la sportul pe care îl practicau de ceva ani. Nu mai voiau, se plictisiseră, nu mai puteau, aveau alte preocupări. Dar, nu le permiteau părinții să renunțe. Acum, ce-i drept acolo pe la vârsta adolescenței nici mie nu îmi vine să renunț la un sport al copilului. Trebuie să și elibereze ce acumulează și prefer prin sport decât să zbiere la mine. Însă pentru mine nu contează ce activitate face, ci să facă o activitate. Poate că și acei tineri de care menționez eu aici ar fi făcut ceva dacă ar fi avut o alternativă.

Până ajung eu la adolescența copilului, mai caut săli, altfel de săli.

Incurajati-va copiii sa faca sport ! » Kickboxing - K1- Urban Warrior Gym  Braila

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Casa mea după ce am ordonat-o după metoda konmari.

Acum ceva vreme scriam că am început marea ordonare a casei după ce am citit cartea lui Marie Kondo. După ce am văzut și documentarul m-a convins că arată foarte bine și că merită să investesc timp și muncă în ceva care îmi aduce o casă la dungă.

Ei bine, dacă nu aveți timp, nu vă apucați. Sau încercați să vă faceți timp ca să vă bucurați de o casă țiplă pe termen lung. Și pentru că am epuizat epitetele, este cazul să detaliez.

Dacă aș fi gândit acum mobila din casă, aș fi făcut-o în jurul acestei metode și categoric aș avea altfel de mobilă. Am simțit acum nevoia de sertare pe care nu le am și de mai puține rafturi. Însă cum nu aveam de gând să investesc în mobilă, am investit în două etajere și în destul de multe cutii.

Am început exact așa cum descrie și autoarea, cu teancul de haine. Le-am scos pe toate și le-am pus pe pat, am făcut un morman. Trăiam cu impresia că am foarte puține haine, realitatea era că aveam foarte puține haine pe care le purtam, însă destul de multe haine care ocupau spațiu degeaba. Aveam haine care nu mai erau în stare bună, dar care stăteau acolo în dulap. Aveam haine pe care nu le purtam pentru că nu îmi plăceau și aveam haine care nu îmi mai veneau. Am sortat totul și apoi am așezat totul. Am rezistat cu greu impulsului de a face același lucru cu hainele copilului și ale soțului. Îmi venea să sortez eu pentru ei, dar am avut răbdare cu greu și i-am lăsat să își aleagă singuri ce îi bucură și ce nu. Așa cum am sortat hainele am trecut prin toate categoriile din casă și am sortat tot. Doar bucătăria a scăpat mai nearanjată pentru că acolo simțisem nevoia să fac o schimbare înainte să știu că vreau această schimbare peste tot.

A trecut mai bine de o lună de când am pus totul la punct și casa se menține așa cum am așezat-o. Copilului îi este mai ușor să își pună jocurile și jucăriile la loc pentru că le-am adus pe toate la nivelul său. Cărțile nu mai sunt împrăștiate pe un raft întreg pentru că sunt așezat pe un raft întreg. Hainele sunt împăturite și așezate în cutii.

Se mai face dezordine?

Da, se mai face. Însă ocazional, iar ordinea este mult mai ușor de readus. Chiar dacă mai sunt lucruri împrăștiate prin sufragerie mai ales și prin camera copilului în mod frecvent, ele sunt ușor de pus la locul lor pentru că totul este acum mai clar și mai vizibil.

Așezarea în cutii oferă o aerisire a dulapurilor. Îmi este mult mai ușor acum să aleg ce tricou vreau pentru că doar trag puțin de cutie să o aduc la lumină și văd așezate precum soldățeii toate tricourile pe care le folosesc acum. Și asta este valabil pentru toate categoriile de haine.

Copilul s-a obișnuit repede cu acest stil de ordonare. Știe unde îi sunt toate lucrurile. Pe unele le-am așezat împreună, hainele le-am împachetat împreună. Pe altele le-am așezat doar eu și i-am arătat unde le găsește. Deși metoda de împachetare konmarie este mai amplă sau mai complicată (cel puțin la început până se formează deprinderea), nu este ceva ce un copil nu ar putea să facă. Din fericire cei mici învață foarte repede și se și adaptează foarte repede.

Ce probleme am întâmpinat cât am ordonat:

Principala problemă de care m-am lovit a fost mobila. Când am realizat că trebuie să mă adaptez la ceea ce am, a durat o perioadă până am ajuns să cumpărăm cutiile. Am depozitat lucrurile deja împachetate pe unde am putut ca să mai fac ceva loc. Apoi s-a făcut dezordine mai mare decât era înainte de ordonare. Aveam pe hol atât de multe lucruri depozitate că abia mai aveam pe unde să călcăm. Am donat toate hainele care erau în stare foarte bună și am reciclat tot ce nu mai putea fi purtabil. În zonă am un centru de reciclare, însă orice magazin H&M are în interior un container de reciclare haine uzate.

Aproape o lună am stat cu plasa cu cărți pe holul de la intrare. Deși aici ar fi trebuit să meargă ușor pentru că acum vin și acasă cei care cumpără cărți, în realitate eu doream să scap și de toate cărțile care nu mai erau în stare bună și pe care nu le-ar fi acceptat așa ușor nimeni. Până la urmă am vorbit cu anticariat din zonă, i-am spus ce am, i-am spus că nu vreau bani pe ele, vreau doar să le dau pe toate. Oricât aș înțelege sau accepta utilitatea sau non-utilitatea unei cărți, pur și simplu nu mă lăsa inima să bag pe foc cărți care arătau rău de la atâta folosire. Le-am dus la anticariat pe toate.

Ordinea a ajuns și la raftul cu medicamente. De când avem copil mic în casă ne-au invadat pastilele și siropurile. De-a lungul timpului a avut fel de fel de afecțiuni, unele mai dese decât aș fi putut eu duce, prin urmare de fiecare dată aveam altă rețetă de la medic, astfel au ajuns multe medicamente golite pe jumătate sau poate chiar mai puțin de atât să zacă în dulap. Se pare că fiecare răceală vine cu propriul său sirop. Am strâns o plasă mare de medicamente expirate pe care și acum le am în casă, chiar aproape de ușa de la intrare, gata pregătite să părăsească zona atunci când descopăr și care farmacie este dispusă să îmi accepte mie plasa de pastile. Până acum am găsit doar varianta în care eu fac treaba farmaciei și atunci ei le acceptă. Mai caut, poate am noroc și scap și de ele.

Da, scăpatul de lucruri și obiecte a fost partea cea mai dificilă din întregul proces de ordonare.

Cu toate acestea tot vă încurajez să renunțați la lucrurile care zac de multă vreme pe rafturi. Ordinea din dulapuri se simte în toată casa, parcă atmosfera este mai ușurată.

Spor la ordonare!

O parte din hainele pe care le folosesc cel mai des ordonate în cutie.
Raftul cu cărți din camera copilului.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Don’t look up în viața reală

Dacă în filmul care a stârnit o oareșce isterie acum ceva vreme, nu prea multă, oamenii se împărțiseră în tabăra celor care voiau să se uite-n sus și a celor care refuzau să o facă, ei bine, în realitatea de București e cam tot așa. Fie nu te uiți în sus ca să nu știi ce sau când te lovește, fie te uiți ca să-ți salvezi capul. Contrariați? Lămuresc mai jos.

Am una bucată prietenă care locuiește într-o zonă bună a Capitalei, atât de bună încât mai are puțin și umblă cu protecție pe cap. Ceva de Doamne-ferește.

Dacă nu vă sună cunoscută zona Iancului, mai bine, nu vă mutați acolo. În Iancului au apărut mai întâi blocurile, apoi oamenii, însă când civilizația a bătut la ușă a găsit termopan la intrare și nu a mai auzit-o nimeni.

Am mai auzit eu așa trecător că oamenii aruncă de la geam gunoiul în loc să-l depoziteze chiar pe categorii și să-l ducă civilizat la ghenă, însă în niciun caz nu m-am gândit că într-un cartier cu pretenții bucureștene sar pe geam borcane și ambalaje de la alimente. Bine, acum poate ele sar singure în dorința lor de a ajunge reciclate corect. Mă gândesc că vede borcanul de la castraveți murați cum omul ăla într-un gest barbar vrea sa-l pună în coșul de gunoi lângă coaja de banană și în disperarea momentului sare pe geam ca să se salveze. El urlă acolo și zice te rooog reciclează-măăă, dar fiind zgomot mult de la traficul de afară, nu îl aude nimeni.

Acum nici nu știu dacă să îi spun prietenei mele don’t look up sau look up. Mai bine look să știi ce-ți vine.

Într-o zi s-a trezit cu un ambalaj de la pește cu toate zoaiele aferente în el, aterizat fix pe pervazul apartamentului propriu. Eu cred că vecinul ăla nu este necivilizat, cred că era un mesaj, dar prietena mea în nervii ăia mari s-a gândit doar că vecinul este nesimțit și nu că încearcă să comunice cu ea prin simboluri. Vecinul i-a trimis un mesaj clar din punctul meu de vedere: du-te la magazin și ia-mi pește din ăsta. Că doar nu degeaba i-a lăsat în ambalaj toate resturile. I-a dat indicații. Totul are o explicație. Nu este vorba de lipsă de educație, este comunicare tribal-urbană.

Și-n fond ce era omul să facă, să țină ambalajul de la pește în casă? Aveți idee în ce hal poate să miroasă peștele ăla pe căldura asta? Pe bune, cine ar prefera să aibă în casă miros de pește alterat? Ghena este departe, dar afară, afară sigur îl adună cineva de pe jos. Sau poate un alt vecin îl duce la ghenă dacă tot i-a aterizat în casă. Bine, trecuse atunci o pală de vânt și i-a deturnat traseul că sigur intenția lui nu era să arunce gunoaie la vecini, voia doar să scape de el din casă. Total de înțeles.

Hmm…eu am o canapea de care aș putea să mă lipsesc….

Obişnuiţi să aruncaţi gunoiul pe geam? Senatorii v-au pus gând rău

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Transelectrica își iubește clienții atât de tare încât a durat un an de zile să încheiem colaborarea.

Când s-a trecut la piața concurențială în energia electrică, soțul meu a studiat piața și a luat cea mai bună decizie pentru noi. Am schimbat atunci furnizorii de energie electrică pentru trei locații, dintre care două în București. Am spus la revedere Enel cu care colaboraserăm zeci de ani de zile și la revedere Transelectrica cu care colaborasem mai puțini ani.

Schimbarea de la Enel a mers fără probleme, au renunțat ușor, nu au încercat să ne rețină. În schimb la Transelectrica a durat aproape un an întreg ca să reglăm lucrurile.

Prin iunie anul trecut am făcut cererea de deconectare și mutare către Nova și în mai anul acesta Transelectrica a închis colaborarea după zeci de facturi emise și anulate, după multiple sesizări, reclamații și discuții în call center.

Transelectrica are o infrastructură neprietenoasă cu consumatorul casnic. Compania nu răspunde la sesizări și durează enorm de mult până se rezolvă ceva. Știți acele 30 de zile în care au obligația să răspundă? Uitați de ele, nu este cazul când discutăm de Transelectrica.

Schimbarea furnizorului nu a fost primul contact direct cu această firmă, ne-am mai intersectat și cu alte necesități care au fost rezolvate în decurs de 1 an sau 2 cu multe telefoane și sesizări.

Amuzant mi s-a părut în schimb când au început să bată pe la ușile apartamentelor reprezentanți ai transelectricăi ce încercau să convingă oamenii să se mute la ei. Mai că îmi venea să râd că eu încercam să scap ce această companie și ea se ținea de mine ca scaiul pe haine.

Cumva ciudat a fost că deși existau în sistemul lor sesizări și reclamații, orice discuție cu call centerul era o noutate. Oamenii de acolo nu știau despre ce este vorba, ce măsuri se iau, de ce se emit încă facturi, ce împiedică soluționarea situației. Să mai și întrebăm când avea să fie o soluționare mi s-a părut prea mult pentru ei. În tot cazul nu am primit răspuns la nicio întrebare.

Ceea ce părea a fi simplu în primă fază, chiar eram uimiți că fusese singura companie care trimisese un mesaj de la revedere și ne mulțumea pentru colaborare, s-a dovedit a fi o capcană. După mesaj s-a emis factura, după emiterea facturii s-a cerut plata acesteia, apoi s-a trecut la amenințări de deconectare. Toate în timp ce noi deja plăteam factura către Nova. La început debusolare totală, nu știam unde să plătim, niciuna dintre companii de altfel nu știa ce să ne spună clar și sigur. În final am ales să plătim doar către Nova și să așteptăm să se soluționeze. Noi înștiințasem ambele companii de situație. Nu a fost ușor să vedem cum zburdă sumele la Transelectrica mai ceva ca iepurii prin câmpii. Când facturile au sărit de 800 lei și chiar de 1000 lei mă luase ușor cu panică. Speram totuși ca la final să nu fim nevoiți să facem vreun credit ca să putem plăti facturile la curent.

Iată că un an mai târziu lucrurile s-au rezolvat, misterul a fost elucidat, toate s-au așezat și avem de recuperat 200 lei. S-au mișcat repede, nimic de zis.

Știu că tot textul suna a reclamă negativă, însă nu este. Este un text de informare, nici măcar nu este musai să fie așa peste tot, însă în cazul nostru a reprezentat compania cu care am lucrat cel mai anevoios.

La revedere! - Rezolvarea dificultăților de comunicare | Jurnal Spiritual

Text scris de Iulia Dumitrescu.

N-am cum. Nu am cum să nu văd, să nu aud oricât m-aș strădui să ignor.

Eram într-o zi într-o sală de așteptare. Toată plină și înțesată cu părinți care așteptau să le iasă copii proprii de pe la activitățile sportive. Nu cunosc pe nimeni, nu socializez (ei na, nu socializez pentru că sunt sălbatică și selectivă, nu pentru că nu cunosc) așa că de cele mai multe ori eu sunt cu o carte în brațe încercând să nu aud ce se întâmplă în jurul meu ca să mai scap de vocea critică pe care o țin mereu pe-aproape. Uneori mă cufund în carte, alte ori îmi este greu să mă concentrez și sunt mai atentă la ce se aude în jurul meu sau la ce se vede. În ziua aceasta de care zic aici, eram cu mintea aiurea.

Aproape de mine pe o canapea era un tată cu un copilaș mic ce așteptau o soră sau un frate mai mare care era în una din multele săli din care se auzea ba muzică, ba câte o recomandare, ba râsete. Copilul mic își mai pierdea răbdarea, se mai plictisea, absolut normal și la vârste mai mari. Tatăl foarte atașat de telefon ignora copilul, na, poate așa era la ei acasă, ce mă interesa pe mine. Se pare că mă interesa dacă îmi tot fugeau ochii la cei doi. La un moment dat o mamă îl întreabă dacă copilașul are voie ceva dulce pe bază de zahăr. Tatăl a refuzat spunând că au eliminat complet zahărul din casă și primea o mare bilă albă de la mine, măcar în gândul meu și tot primea, dar a ținut neapărat să completeze spunând că trăiesc sănătos, lucru care mi-a sterpezit dinții ca atunci când mă gândesc cum o să mănânc eu corcodușe acre direct din pom imediat ce nu mai au sâmbure amar.

M-am bucurat, normal, cum să nu mă bucur că până descoperă zahărul și până ajunge să mănânce cu două mâini ale sale și dacă se poate chiar și cu două mâini de împrumut, copilul mic nu primește zahăr. Nu pierde nimic, zice și OMS că până la doi ani nu are nevoie de zahăr procesat. Are oricum la dispoziție următorii 98 de ani ca să recupereze acel zahăr.

Nu am putut să nu observ că în ultima vreme sunt mulți părinți care se ocupă de partea exterioară mai mult decât de cea interioară. Frecvent văd părinți care le pun copiilor peste căruț huse antiploaie și îi feresc de intemperii însă le fumează în nas fără nicio grijă față de sănătatea lor. La fel și cu mențiunea legată de zahăr, da, sănătate fizică pentru copil, însă cu un tată absent și lipit de telefon, total deconectat de copil, nu este o soluție câștigătoare.

Eu nu zic aici puneți-le în brațe punga cu cipsuri, dar fiți conectați la ei, că niciuna dintre variante nu ajută până la capăt. În final fiecare decide pentru sine și pentru copilul mic, doar că mi se încrețește părul de câte ori aud acest noi nu (insert orice) în timp ce alte obiceiuri nocive zburdă libere pe câmpie. Fiecare are alte standarde ale normalului, asta-i clar.

Am și eu prin jurul meu (aici sigur mă înjură câțiva) oameni adulți, părinți care sunt în stadiul în care merg la budă cu telefonul lipit de gete (sper totuși că folosesc hârtie igienică) și șad la masă cu familia cu ochii tot în telefon, dar se plâng că ai lor urmași în fapte și-n comportament sunt practic lichefiați pe dispozitivul performant.

Nu, nu sunt anti-telefon, nici anti-televizor, le-am eliminat din viața copilului exact ca pe zahăr, până la o recomandare. Încerc să mențin un echilibru deși uneori mă asaltează cu această nevoie de ecran, uneori ofer excepții, alteori refuz chiar dacă văd tzunami-ul cum se ridică în aer. Încerc doar să mă feresc de acest noi nu unele lucruri nocive în timp ce da multe altele la fel de nocive, dar normale pentru noi.

Cum afectezi copilul cand te uiti in telefon | Qbebe.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Hârtie multă. Risipă pe măsură. Prostie cât cuprinde.

Am intrat în teancul cu hârtii și acte. Este o treabă care mă scoate teribil din ritmul meu. Nu îmi place să gestionez hârtiile, de aceea și ajung în teanc foarte mare. Orice hârtie sau chitanță, act, diplomă care ajunge în gestiunea mea sfârșește prin a zace într-un teanc de surate de-ale sale care crește și tot crește până ajunge să iasă din dulap.

Ordine la hârtii și acte am mai făcut de câteva ori când nu se mai putea, când nu mai aveam loc unde să le pun pe celelalte care veneau din urmă, însă mai mult superficial cât să se facă ceva loc o vreme. Niciodată nu am intrat așa serios ca acum în acest hău al maculaturii.

Am luat fiecare dosar în parte și l-am deschis, fiecare hârtie și am citit-o, fiecare fițuică a trecut prin mâinile mele ca apoi să ajungă în mare parte la gunoi. Nu săriți, reciclăm hârtia, dar acestea fiind acte cu date personale vor avea un regim special.

Ce aveam prin dulap?

Dacă fac o listă cu ce nu aveam aș putea să închid acum acest articol și să ne vedem fiecare de viață, dar nu aveți acest noroc, așa că fiți alături de mine.

Din fericire pentru mine, nu gestionez eu chiar toate actele, mie îmi revin în mare parte cele care au legătură directă cu mine. Facturile sunt online, prin urmare și chitanțele tot online, însă avem și chitanțe fizice care nu sunt, cel puțin momentan, transferabile în sistem online. Pe acestea le gestionăm la comun, deși este o responsabilitate pasată mai mult soțului, îmi revine și mie mai des decât aș putea să sper. Însă tot ajung la mine multe, foarte multe foi de tot felul.

Am găsit printre hârtii carnet de sănătatea din acela din cretacic, ușor maroniu, așa era el de la mama lui, cât și un carnet albastru de asigurări de sănătate, ferească Sfânta Drujbă cea degrabă tăietoare de copaci, că mă și mir de ce poate ascunde un dulap. Nimicuri din cretacic, după cum spuneam. Foaie matricolă din școala generală, bună la vremea ei, dar după zeci de ani la ce îmi mai folosește? Trei contracte de la grădinița copilului. Beneficiem de acest sistem unic în care înscriem și reînscriem copilul an de an la grădiniță cu toate hârțogăraiele aferente, inclusiv dosar cu șină. În fiecare an ministerul educației (sau cine a debitat prostia asta) are nevoie de certificate de naștere, de căsătorie, de buletine, toate în copii și în original ca să poți dovedi în fiecare an că ai/n-ai divorțat, că este încă al tău copilul și cum l-ai dobândit, că poți plăti dările așa că adeverința de salariat este un must have al sezonului. Acest contract se semnează în dublu exemplar și fiecare parte are câte unul. Plus alte acte adiționale care se adaugă la contract pentru orice modificări care urlă după acord și semnături. Toate în dublu exemplar. Dacă ăsta nu-i ăl mai prost sistem existent, aș vrea să știu care îl bate.

O vreme de niște ani am beneficiat de ceva servicii pe la sistemul privat de sănătate. Păi acolo după fiecare vizită la medic primeai la final și raportul. Ceea ce este bine că acolo am avut și eu acces la informațiile care mă vizau și brusc nu mai erau secret de stat, vedeam și eu ce a zis, gândit și crezut medicul. Pe de altă parte am ajuns să strâng pentru mine și copil un consistent teanc de rapoarte, hârtii care între timp au devenit inutile.

Am reușit să strâng un sac de gunoi plin cu hârtii. Dintr-un mare teanc am rămas cu un biblioraft și acela gol pe jumătate doar cu hârtii care mă interesează acum sau de care am nevoie pe termen lung. Sper ca ordonarea aceasta să îmi aducă o ordine în gestionarea hârtiilor cu care nu am o relație foarte bună și să păstrez și să mențin acel biblioraft la limita la care este acum.

Este adevărat că am avut un exemplu bun acasă în acest sens, ai mei au trăit vremuri în care oamenii se pârau unii pe alții mai ceva decât copilașii de grădiniță, mereu aveau nevoie să justifice ce au cumpărat și să arate chitanțe. Ei nu reușesc nici astăzi să accepte că acum dacă îți construiești o casă sunt necesare autorizații și cam atât, nu vine nimeni să te întrebe de unde ai luat scândura pe care ai bătut-o-n cuie unde aveai nevoie. Și-n fond, de unde o poți lua, că nu e ca și cum s-ar găsi la liber pe marginea drumului? Ei păstrează chitanțele de la utilități și toate chitanțele de la bănci deși creditele lor s-au terminat de foarte multă vreme. Am preluat acest sistem fără să gândesc, fără să îmi dau seama că nu trăiesc în viața mea, ci în una de împrumut. Însă acum dulapul respiră, iar eu sunt mulțumită de această aerisire bine venită.

Câte hârtii aveți? Cum gestionați actele? Reușiți să le mențineți în ordine și echilibru?

Cum să îţi ţii ordine în hârtii – Trăieşte Ieftin

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Cum mi-am salvat părul creț. Metoda Curly Girl.

Vreți să știți, nu vreți să știți, eu vă povestesc astăzi despre părul creț.

Eu mi-s creață de când mă știu, cu toate că atunci când eram mică, nu îmi amintesc și nu îmi conștientizez părul ca fiind unul creț, dar de la un punct încolo s-a edificat treaba și crețul a ieșit la lumină. Este moștenire de la tata și doar doi din trei avem o astfel de podoabă capilară.

Și nu mi-a plăcut.

Eu voiam păr drept cum aveau și cum au încă mama și soră-mea. Mi-a plăcut mereu să văd părul filat al soră-mii, cum se văd șuvițele tăiate și nu arătând ca o claie încâlcită din care de multe ori nu se înțelegea nimic ce este acolo.

Nu am avut niciodată grijă de buclele mele pentru că nu le acceptam oricum. În copilărie foloseam la grămadă produse de îngrijire ale părului, nimic special destinat tipului meu de păr. Nici nu știam că există, nici nu aveam idee și cu siguranță nu mi-ar fi cumpărat mie nimeni șampon pentru părul creț.

Așa se face că de-a lungul timpului de multe ori părul meu a ajuns să arate ca o măturică zburlită și destul de deteriorată căreia i-am mai atribuit și fel de fel de dermatite ale scalpului.

Până în momentul de față nu am intrat în niciun salon specializat pe părul creț. Nici nu am întâlnit specialiști care să îmi spună că sunt experți în firul de păr creț și nu am primit niciun fel de sfat pentru îngrijirea părului meu în saloane.

Abia nu de foarte multă vreme mi-am acceptat podoaba capilară așa cum este ea. Am acceptat ideea unui păr creț și mi-am dorit pentru prima oară să fac ceva pentru el și de dragul lui. Așa că am început să îl îngrijesc așa cum ar fi trebuit să o fac de multă vreme.

În primul rând am renunțat conștient la placa de păr, în curând am să o și scot din casă cu totul. Firul meu este subțire și uscat, nu are nevoie de încă o sursă de uscare. Păstrez peria rotativă pentru zilele în care mi se face dor de un păr drept sau cât de cât îndreptat pentru că mie nu îmi iese niciodată cum aș vrea.

Metoda Curly Girl este adusă în atenția generală de către Lorraine Massey care a inovat îngrijirea părului creț fiind foarte explicită legat de produsele de curățare și de modalitatea de folosire. Metoda presupune să folosesc pentru părul meu creț doar produse naturale care nu au în compoziția lor sulfați, siliconi, alcooli care usucă, ceară sau uleiuri minerale. Toate afectează scalpul și lungimea firului de păr, îl îngreunează și îl îngrașă ajungând să deterioreze firul de păr și implicit să îl strice. Lorraine mai recomandă să menținem părul natural, fără a-l agasa cu vopsea de păr, la mine nu este cazul, eu mă vopsesc și încă foarte des.

În punctul acesta al tranziției către bucle frumos definite folosesc un șampon special pentru părul creț. Șamponez o dată sau de două ori părul, în funcție de când a beneficiat de ultima spălare, apoi pun din belșug un balsam de păr cu ulei de cocos, iau un pieptăn cu dinții rari și pieptăn părul pentru a întinde balsamul uniform pe toată lungimea lui. Știu că în acest punct stiliști m-ar crucifica pentru că ei nu recomandă pieptănarea părului foarte ud din motive de rupere sau încâlcire, însă părul pieptănat cu balsam în el este chiar foarte descurcat și nu se rupe. Îl pieptăn și pentru a scoate firele de păr căzute, deoarece nu îl mai pieptăn până la următoarea baie. Cu părul foarte ud aplic un balsam fără clătire , îl pieptăn cu degetele și îl țin câteva minute în prosop cât să nu mai curgă apă din păr, apoi îl las să se usuce natural. Mulți recomandă aici folosirea unui tricou din bumbac pentru că nu absoarbe o cantitate mare de apă din păr astfel asigurându-i o hidratare mult mai bună. Hidratarea este una dintre marile lipsuri ale părului creț. Uscarea cu difuzor pe treapta cea mai de jos este o altă metodă de uscare recomandată în metoda Curly Girl.

Lorraine Massey mai recomandă în îngrijirea părului creț spălarea acestuia doar cu balsam de păr, spunând că este suficient pentru curățirea părului. Nu știu ce să zic, parcă simt nevoia să simt spumă pe păr, îmi dă impresia de scalp curat. Am văzut prin magazinele de specialitate cu produse care îndeplinesc criteriile metodei Curly Girl că au apărut o gamă a balsamului de păr special pentru spălat în loc de șampon. Eu prefer totuși varianta tradițională cu șamponare, spumare, clătire, balsam și restul.

Uneori între balsamul de păr pe care îl clătesc și cel fără clătire las să curgă doar pe lungimea părului apă rece de la robinet, apa rece ajută la formarea buclelor.

La final, părul nu se atinge până nu se usucă, aici recunosc că eu îmi bag mâinile în bucle încă de dinainte de uscare. Se strică buclele? Da, se mai strică, însă dacă le las să se formeze complet am impresia că arăt exact ca o oaie înainte de a i se da blana jos.

Perioada de tranziție de la produse puternic chimicalizate la cele naturale, de la un păr afectat și deteriorat la bucle bine definite depinde de la persoană la persoană și de cât de tare este părul afectat. La început poate părea debusolat părul și să nu vrea să prindă formă, însă în timp buclele încep să se formeze. Și da schimbările se văd încă de la primele două spălări.

Intenționez pe viitor să achiziționez și o mască de păr intens hidratantă pentru a răspunde mai bine nevoii de hidratare a părului meu.

Dacă ați avut bucle la un moment dat și le-ați pierdut sau vreți să aflați dacă aveți textura părului creață pentru că multe nu își cunosc părul din cauza chimicalelor care l-au distrus înainte să afle ce tip de păr au, vă recomand metoda Curly Girl chiar și pe părul foarte drept, mă gândesc că folosirea produselor naturale poate fi un răsfăț pentru orice tip de păr.

Curly Girl the Handbook
Cartea scrisă de Lorraine Massey

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

A venit în sfârșit primăvara cea îndelung așteptată și a adus cu ea ninsoare, frig, umiditate și ghiocei de multă vreme înfloriți.

Întotdeauna aștept primăvara ca pe ceva care îmi aduce o schimbare majoră. Nu o simt acum chiar din prima zi de primăvară, ci o simt mai degrabă atunci când văd pomii înfloriți și apoi mă bucur de frunzele mici, verzi și crude care se ițesc pe fiecare ramură de pom. Acesta este momentul pe care îl asociez cu nou, cu fresh, cu reîntinerire. Las deoparte gri-ul pe care îl văd toată iarna, ocolesc mai cu spor rahații care îmi ies în cale și mă bucur de culoare.

Primăvara mai aduce din prima zi un obicei al nostru care nu îmi dau încă seama dacă se pierde sau se menține, însă îmi place să cred că vom ține de el și la el ca la ceva sacru. Orice motiv de zâmbet și bucurie trebuie păstrat și perpetuat.

Mărțișorul este ceva ce este al nostru și nu se serbează în toată lumea așa cum ar merita sau cine știe, poate ar trebui să rămână doar al nostru că tot vrem noi să avem ceva ce ne aparține în exclusivitate. Astăzi este despre viață, despre mărțișor, despre zâmbet, despre femeie. Femeia erou.

Femeia este un erou prin simplu fapt că există.

Cunoașteți vreo femeie erou?

Eu am cunoscut-o pe bunica mea care a trăit cu întâia sa născută în timp ce soțul ei era la război, apoi prizonier de război și nu știa despre el nimic. Războiul le-a luat dreptul de ști unul de altul timp de 4 ani, timp în care bunicul era prizonier în Rusia, iar bunica se descurca cu greu să o crească pe mătușa mea.

Eu o cunosc pe mama mea care a născut trei copii și cu care nu a știut ce să facă atunci când a venit revoluția și nu știa dacă soțul ei mai trăiește sau nu. Au trecut multe zile, multe spitale la care a bătut din ușă-n ușă și multe morgi la care a intrat până a aflat că soțul îi trăiește în comă la un spital, mai mult mort decât viu și ciuruit de gloanțe.

Eu o cunosc pe femeia care este cadru militar și care își lasă copiii acasă ori de câte ori este chemată la arme, ori în misiune, ori orice ordin trebuie să execute în cariera pe care și-a ales-o dorindu-și ca armata să nu rămână o lume închisă doar pentru bărbați.

Eu o cunosc pe femeia care este mama care își crește singură copilul pentru că ales să iasă dintr-o relație care nu îi făcea bine și să îi ofere o altfel de familie copilului chiar dacă a ieșit din tiparele familiei tradiționale.

Eu o cunosc pe femeia care nu știe să iasă din relația abuzivă în care trăiește de ani de zile și deși își dorește să le ofere copiilor săi o altfel de imagine despre familie, nu poate mai mult decât ceea ce face fiind prea îngenucheată de propria-i viață.

Toți cunoaștem, toți avem lângă noi, toți vedem o femeie erou la care să ne raportăm.

Femeia erou a zilelor noastre și care va rămâne cu siguranță în istoria modernă este femeia care a plecat în lumea necunoscută din căminul ei cu pruncul de mână sau în brațe pentru a fi sigură că există viață și că există viitor pentru ceea ce ea a creat. Femeia erou la care ne raportăm adesea este femeia care acum luptă cu arma în mână în războaie pe care nu le-a cerut, nu le-a ales și cu siguranță nu le-a dorit, însă își dorește să apere viitorul copiilor săi oferindu-le țara care să le ofere independență și ocrotire.

Vă doresc ca primăvara aceasta să fiți eroii vieții voastre și să apreciați eroinele din viețile voastre.

50,735 Hello Spring Illustrations & Clip Art - iStock

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Putem comenta, putem plânge, putem ajuta. Putem alege!

M-am întors zilele acestea pe toate părțile, m-am foit, sucit, am scris, am șters, n-am publicat nimic. Ca de fiecare dată când sunt în impas, iau o pauză. Nu mă arunc pe interneți să fiu prima care postează, care își dă cu părerea, care face pronosticuri. Nu că ar fi ceva rău în asta, doar că eu funcționez contra curentului. Scriu în primul rând pentru mine și nu pentru trafic. Însă ar fi absurd să nu recunosc că se formează o comunitate care intră aici tocmai ca să citească. Așa că scriu. Pentru mine, pentru tine și pentru mine iar.

Este război. Asta este clar. Este un război foarte aproape de țara noastră și asta ne sperie și ne face să ne gândim dacă lucrurile vor escalada și războiul va fi și în ograda noastră. Lumea stă călare pe televizor și pe știri alarmiste, nefaste și detaliate până la limita suportabilului, astfel inducându-și panica până în măduva oaselor. Știm cu toții ce înseamnă război și fără atât de multe detalii.

Da, mă uit la știri, nu la toate și nu pe toate posturile, selectez. Da, citesc știri, dar la fel selectez. Da, mă gândesc la toți oamenii care fug din calea gloanțelor. Da, mă gândesc la patologii și boli psihice. Le fac pe toate pentru că sunt om, trăiesc aici și întrebări mi-am pus și eu.

Nu am păreri despre această situație, sunt analiști, politologi și oameni pregătiți care să poate face previziuni, cel puțin teoretice. Nu sunt jurnalist de război, nu relatez din teren. Și nu intenționez să aduc și mai multă panică. Dacă am învățat ceva în urma pandemiei, am învățat să îmi văd frica, să mi-o recunosc și să ies din ea cât mai repede.

Mai știu și că oamenii au nevoie să vadă și să trăiască și lucruri normale. Oricât de dureroasă este situația actuală, oricât de neverosimil pare totul, nu ne putem opri din trăit. Aproape că am făcut asta când a început pandemia. Am fost atât de paralizată de frică încât m-am pus pe pauză. Am dat skip vieții mele. Acum indiferent de ce se va întâmpla vreau să trăiesc eu viața și nu invers.

Oamenii s-au mobilizat, organizațiile conduse de oameni s-au mobilizat, companiile private s-au mobilizat, uitați-vă pe net, căutați informații, s-au făcut liste, se donează organizat, se oferă cazare pentru refugiați, totul este online. În sectorul 6 se donează pe Calea Crângași și pe Str. Lunca Cernei (lângă centrul de vaccinare anti-covid) prin Magazinul caritabil SocialXchange, mai multe detalii oferă Primarul Sect. 6 – Ciprian Ciucu pe pagina sa de FB.

Eu am putere de discernământ și de a alege și de a decide pentru mine, nu mă gândesc nicio secundă că unii merită pentru că și unii nu merită pentru că. Toți oamenii care sunt în nevoie merită și nici măcar o secundă nu vreau să mă pun în papucii mamelor care fug din căminul lor cu un copil mic de mână spre necunoscut.

What Gives You Hope in Life? | How Do You Develop Hope in Life?

Articol scris de Iulia Dumitrescu.