Categorie: de zi cu zi

Cred că aseară a fost ceva meci de fotbal. De ce cred asta? Pentru că până acum doar la fotbal am văzut și auzit oamenii exorcizându-se ca și când însuși ultima lor suflare ar depinde de șutul dat în minge de cei care aleargă pe teren.

Să fi fost cam unsprezece și jumătate, ai mei adormiseră cu greu după ce încercăm să ne obișnuim cu ritmul verii în care în parcarea din fața blocului urlă copii și mame de-o-potrivă, vecinii se ceartă vocal cu geamurile deschise și adolescenții rămân singuri acasă când le pleacă părinții în concediu. Un ritm gălăgios.

Eu m-am retras pe canapea în încercarea de a aduce la zi o carte. Am zis că nu mai sacrific somnul pentru nimic, însă aseară am făcut o excepție. Azi de dimineață mă târam puțin în drum spre baie, dar ce nu face omul pentru o carte bună, mai ales când este și așa cald.

La un moment dat aud un răcnet din acela de film de groază. Sugrumat, tare și lung. Un sunet de am avut impresia că un vecin este alergat de un monstru cu trei capete și cu un topor în mână. În timp ce îl aleargă prin jurul mesei fără să-l prindă, ăsta urlă ca din gură de…monstru cu trei capete. Ceva înfiorător. M-am blocat, m-am oprit. Nu știam dacă e de sunat la poliție. Dacă e vreun copil în pericol sau vreo femeie atacată. M-am gândit la ceartă domestică, deși până acum în bloc nu am auzit cazuri atât de grave, doar ceva certuri și un ton ridicat, nimic mai mult.

Cum nimeni n-a mai urlat ca la sfârșitul lumii, n-am știut de unde să apuc informația în capul meu. După o pauză scurtă urletul s-a repetat, la fel de sfâșietor. Apoi după altă pauză a fost reluat. A mai scăpat și vreo trei cuvinte și m-am gândit că trebuie să se uite la vreun meci.

Or mai trăi oamenii pasiuni, s-or uita la volei, baschet, unii box. Alții merg la tenis, unii la handbal. Însă până la fotbal n-am văzut și n-am auzit pe nicăieri admiratori atât de vocali. Ce vocali, e posibil să fie chiar terapie la ce și cum scot din ei. Se pare că fotbalul nu poate fi jucat dacă susținătorii nu zbiară, dacă nu se agită, nu dau din mâini, nu sar de pe canapea. Dacă nu înjură faza ratată exact ca niște fini cunoscători ce sunt în datul cu piciorul în minge. Nimeni, nicăieri nu pare mai absorbit de vreun sport cum sunt suporterii de fotbal. De-a lungul timpului am avut ocazia să văd destule manifestări din acestea și să urmăresc oameni care efectiv se transpun pe teren și aleargă cot la cot cu jucătorul preferat. Am avut ocazia să văd și susținători de volei care erau calmi, nu mai spun de cei din tenis care comentau doct cu un pahar de vin rece în mână despre break-ul lui Nadal. Toți pe calm și liniște. Pe nicăieri balaur cu trei capete cu un topor în mână. Doar la fotbal.

Acum…încă mai sper să fi fost fotbal…

Un regal în plină noapte. Nici că îmi puteam dori ceva mai liniștit de atât.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu, n-am învățat cuvinte elitiste, nici măcar elevate, totuși nu locuiesc pe lângă Universitate ca să am parte de vocabular academic. Na, acum presupun și eu că pe acolo așa se vorbește, nu ca pe vremea mea măiculiță când eram eu la facultate.

Astăzi vremea și-a făcut de cap cu noi. A dansat ca nebuna pe nervii unora. Am uitat că vremea este vreme, nici bună, nici rea, ci vreme. Poate să fie caldă sau din contră aprigă și șfichiuitoare, ori toridă, umedă, în multe feluri doar de ea știute și de noi simțite. De vreme ne plângem des, mult și frecvent și culmea tocmai pe vreme nu o putem schimba, nici îndupleca.

Ploaia aceasta rece și multă îmi produce și mie disconfort când sunt afara. O iubesc din casă privind-o pe geam cu o cană fierbinte în mâini. Sigur mi-aș muta biroul din canapea lângă un geam dacă aș avea un fotoliu înalt care să mă ajute să văd pe geam. Ei, dar afară, e afară. E ud și frig și vânt. Este plin de bălți și apă care zboară în toate direcțiile. În acest context mi-am îmbogățit eu vocabularul. Am auzit toată gama diversă, variată și diversificată din partea oamenilor care așteptau pe la semafoare și treceri de pieton în timp ce erau stropiți și fleșcăiți de șoferi să le spunem grăbiți. Să nu le spunem lipsiți de bun simț, nici needucați, ferească de nepăsători, în niciun caz imbecili.

Este adevărat că și pietonii greșesc că prea stau așa în buza trotuarului în graba lor de a traversa. Nu este vina șoferilor că străzile sunt mai mult bălți sau un mare lac de acumulare. Oricât se asfaltează, se îndreaptă, se modifică, la orice ploaie tot sunt lacuri de acumulare.

Da, cred că vremea a surescitat lumea. Ori poate că lumea este prea tristă, nervoasă și fără răbdare. Mereu ne grăbim undeva, nimic nu mai este pe tihnă. Astăzi pot scrie o întreagă carte, bine, hai fie, o broșură mai mare cu toate expresiile auzite pe-afară. Dacă doriți lecții, ofer în privat. Nu vă faceți griji, nu mă repet timp de patru ore :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cred că așa suntem noi românii de ne place înghesuiala, ne plac cozile, ne place să stăm grămadă unii peste alții, este în ADN-ul nostru de români pentru că altfel nu găsesc o explicație pentru unele comportamente, iar creierul meu are nevoie să își explice lucruri.

Ziceam că în weekendul care a trecut am participat la o conferință pe tema educației, corelată cu o lansare de carte, promovare de servicii, ceva complet, să fie pentru toată lumea. Dintre toate mi-am sustras informația care mi-a fost mie necesară, lăsând restul deoparte.

Totuși, cum eu sunt un Grinch social, sunt și o foarte bună observatoare. De orice. De comportamente, de amenajare, de oameni, mai ales de oameni.

Evenimentul acesta a avut loc în București într-un hotel prin centru, o sală de conferințe destul de mare, s-au înghesuit acolo umăr lângă umăr cam 500 de suflete. Un record post pandemic de insuflat aer colectiv. Cum se face pe la astfel de evenimente se mai oferă și un ceai, o cafea, o apă, o brioșă, o măslină, să se simtă omul bine de toți banii. Acum nu înțeleg dacă îmbulzeala și atacul frontal asupra farfuriilor cu brioșe era din cauză că totul se desfășura pe un hol foarte strâmt, lucru ce l-a făcut neîncăpător la atât de mulți oameni sau pentru că obiceiul nostru de a sări pe orice vedem cu potențial alimentar duce la un ciorchine de oameni pe o farfurie cu mâncare. Nu îmi este clar. Clar îmi este că vedeam oameni, doamne cochete, frumos îmbrăcate, aranjate, buclele la locul lor, rochiile călcate, cu farfuriile pline de gustărele. Probabil senzația de masă în oraș o fi făcut diferența.

V-am zis că sunt un Grinch social.

Urăsc aglomerația. Nu am să stau niciodată grămadă lângă alți oameni doar ca să iau ceva de mâncare. Poate, poate pentru o sticlă cu apă, dacă este setea foarte mare. Nici la coadă la mâncare nu mă așez. Refuz să o fac. Prefer să consider că de banii ăia am primit informații și nu mâncare. Că atunci când am rezervat locul la eveniment habar nu aveam că va fi cu bufet. Bine, eu nici nu-s ieșită în lume pe la evenimente din astea, dar mă așteptam ca în orice moment o tăntiță din asta bine aranjată să scoată punguța din poșetă și să își îndese acolo niște mâncare pentru mai târziu că nu se știe când o mai apucă foamea. Cam cum făceau mamaiele noastre la țară pe la nunți că doar dacă ieși în pagubă și dai bani, măcar să faci risipă de toți banii ăia și chiar extra dacă se poate.

A fost un experiment social interesant. Am observat oamenii ce se vor cu pretenții, cu educație, doar veniseră acolo ca să fie la curent cu noile tendințe de modelare ale viitorilor adulți. Am văzut comportamente, epatare corelate cu foamea din ADN. A fost interesant, ar fi mers de un experiment, dar eu nu îs sociolog.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Spuneam ieri că atunci când mă năpădește frica mă apuc de căutat, ce citit și cercetat. Să aflu cât mai multe, să fiu cât mai informată, să nu am goluri care să mă destabilizeze. Așa am procedat când am născut și m-am trezit în brațe cu un pui de om căruia îmi doream enorm să nu îi fac rău. Așa am procedat când copilul a mers la grădiniță, acum va merge la școală, între timp mă pregătesc și pentru adolescență. Sunt etape pe care nu le stăpânesc foarte bine, nu îmi este clar. Nu s-a procedat corect în viața mea și îmi doresc să nu trăiască și propriul meu copil neplăcerile care m-au vizitat pe mine.

Pe de altă parte ar fi de-a dreptul de neconceput ca și al meu copil să aibă în experiența școlii ce am trăit eu. Nu se mai tolerează astăzi bătaia, nici jignirile ca atunci când eram eu în școală. Însă la fel de bine știu că unele sunt la nivel de teorie.

Am avut ocazia ca în weekendul care s-a încheiat să particip la o conferință pe tema educației în școala primară organizată de Oana Moraru. Am văzut mai multe tipologii de învățătoare, am observat atitudinea unei directoare de școală. Am văzut și ce se întâmplă în grădinițele și în școlile de stat și cât de obtuzi sunt mulți dintre cei din instituțiile școlare de stat.

M-a întristat tare discrepanța aceasta dintre școlile private și cele de stat. Cum sunt profesori sau învățători care ies din școală și rămân la același nivel toată cariera lor. Cum nu caută să se perfecționeze, nu fac cursuri extra, nu ies din șabloanele obișnuite. Și nu vorbesc aici de titularizările pe care și le dau la catedră. Eu vorbesc de cursuri extra pe care să le facă pentru a ști cum să comunice cu generațiile actuale, cum să aibă performanță la clasă fără să fie urâți de elevi. În orice domeniu ai nevoie de cursuri și de perfecționări pe toată durata vieții profesionale. Nu mai spun că pentru o bună sănătate a creierului ai nevoie ca toată viața să înveți constant câte ceva nou.

Oamenii aceștia de la conferință spun că noi părinții putem face diferența de acasă dacă ne informăm și căutăm. Să nu ne mai ascundem în spatele lui nu am timp și să acționăm și în cele cinci minute cât durează să ducem copilul la școală sau când mergem împreună la magazin, chiar când gătim să oferim copilului alternativă sănătoasă de dezvoltare a emisferelor cerebrale.

Matematica, metodele alternative de calcul matematic, cum ar fi metoda Soroban activează emisfera stângă a creierului, jocurile cu cuvinte, teatrul de improvizație, activează emisfera dreaptă a creierului și mai sunt și metode de liniștire sau de aliniere a ambelor emisfere.

Se găsesc multe astfel de cursuri, sunt specialiști care ne pot învăța copilul diverse metode de calcul sau jocuri ce au menirea în a-i ajuta să evolueze și să beneficieze de maximum potențial al creierului. Când nu sunt bani pentru atâtea cursuri, pentru că înțeleg foarte bine că oricâtă voință ar fi, uneori nu sunt mijloace materiale, pe internet se găsesc zeci de informații și tutoriale cu jocuri și diverse metode de lucru. Librăriile abundă în jocuri ce pot fi jucate în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte și care la fel dezvoltă emisferele creierului.

Avem metode, bunăvoință să avem să ne putem ajuta copilul atunci când școala pare că nu este ce visăm noi să fie.

Dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțională, modul în care copilul reușește să se raporteze la sine și la lume, modul în care reușește să treacă peste probleme care îi apar în viață, cum nu se ascunde sub prima pernă ieșită în cale atunci când întâmpină primul refuz, sunt mult, mult mai importante decât faptul că citește perfect de la 5 ani sau socotește impecabil la 6 ani. Părinții încă nu reușesc să înțeleagă că nu presiunea pusă pe copil la vârste foarte mici sunt cheia succesului în viață. Oamenii performanți nu sunt olimpicii și cei de 10 pe linie și nu mă refer aici la genii care sunt într-un procent foarte mic. Geniile forțate să fie așa și în linie pe toate planurile sunt viitori adulți care acumulează multe frustrări, traume, lipsuri emoționale, lacune și câte și mai câte. Este ok, acum nu vorbesc din cărți, este suficient să mă uit în oglindă. Și sunt ferm convinsă că nu doar la mine acasă a contat să fiu premiantă, să iau numai 10 ca garant al deșteptăciunii. Sunt la fel de convinsă că nu doar eu am dezvoltat diverse anxietăți.

Iar pentru toate acestea îmi doresc să fac lucrurile diferit. Să nu mă intereseze nota, să mă intereseze copilul întreg așa cum este el.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De ziua ta mămico

În dar îți ofer inima…

Îmi răsună cântecul acesta în minte de când eram copil, îl cântam pentru mama an de an, acum mi-l cântă al meu copil pe repeat din martie și până hăt în decembrie și nu mă satur de el deși l-am auzit deja de milioane de ori.

Nu am cum să mă satur sau să mă plictisesc, doar mi-am dorit cu fiecare por al meu să fiu, să simt și să trăiesc acest sentiment al maternității.

Maternitatea mi-a adus extraordinar de multă împlinire. A adus și greu și luptă cu mine, depresie, oboseală, cearcăne, fire albe de păr, riduri, întrebări, încrâncenare. Dar, pe toate le aveam sau le făceam oricum la un moment dat, unele doar au venit mai repede.

Să fiu mama copilului meu mi-a adus redescoperire.  A mea cu mine.

Am redescoperit feminitatea.

Am învățat să tac.

Am învățat să îmi mușc buza de jos și să îmi înghit cuvintele. Mai mult decât să tac.

Am aflat cum poate să îmi fiarbă creierul de nervi.

Am învățat să mă uit în ochii celuilalt.

Am învățat să dau jos din straturile de eu și să mă arăt vulnerabilă.

Am învățat să îmi recunosc greșelile și să îmi cer iertare.

Am învățat să iubesc și atunci când mă supăr.

Am învățat să iert. Să mă iert.

Am învățat să îmi accept părți din trecut.

Am învățat să plâng.

Am învățat să spun că îmi este greu.

Am învățat să cer.

Râd mai mult.

Dorm mai bine. Și mai întrerupt.

Mă bucur mai intens.

Mă emoționez mai ușor.

Pe toate le-am descoperit, redescoperit și învățat de când sunt mamă pentru că maternitatea m-a forțat să mă cunosc, să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc. Da, încă am de lucru și probabil voi avea încă o viață de acum înainte, însă categoric acum îmi este mai bine decât mi-a fost vreodată. Am învățat să mă plac.

Am trăit și înainte să am copil, am călătorit mult, am văzut lumea, am construit alături de omul pe care am ales să îl iubesc. Am crescut. Și tare multe am învățat și atunci. Însă maternitatea m-a ajutat să mă văd pe mine într-o altă lumină și să accept ceea ce nu pot schimba. Nu pot schimba trecutul. Nu pot schimba viața, dar mă pot adapta și pot accepta ceea ce primesc.

Nu știu dacă ajungeam sau cât de repede ajungeam în punctul și în nevoia de mă descoperi dacă nu eram mamă. Acesta este aspectul pe care i-l datorez copilului. Din dorința de a face bine, am început să fac bine cu mine și pentru mine.

Pentru că a fi mamă mi-a dat sensul de a fi eu, de a fi femeie. Și încă învăț să fiu femeie. Chiar dacă m-am născut cu uter și ovare, am învățat devreme să fiu bărbată și nu am știut să fiu femeie. Acum învăț. Și este un dar de preț pentru mine de care încerc să am grijă.

Astăzi femeilor care sunt mame le doresc să poarte iubire fără margini pentru cei pe care îi au alături.

Astăzi femeilor care sunt fiice le doresc să aibă iubire fără margini pentru trecutul lor.

Astăzi femeilor care sunt surori le doresc să simtă iubire pentru că nu sunt singure pe Pământ.

Astăzi femeilor care sunt soții le doresc să redescopere fluturii iubirii de început.

Astăzi femeilor de doresc să fie femei, să se simtă femei, să respire a femei și să se bucure că sunt femei.

Dragi surori în ale vieții să vă simțiți iubite exact așa cum meritați de altfel să fiți și să nu uitați că sunteți nucleul vieții.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

O simt.

O simt de dinainte să o văd.

Parcă plutesc.

Mă trezesc.

Am alt tonus.

Simt primăvara deja, chiar dacă ea nu se vede clar pe afară. O simt în vârful nasului. Se schimbă mirosul. Pocnesc timid bobocii pe crengile golașe ale copacilor. Au ieșit deja florile de sub pământ, iar ghioceii sunt înfloriți de o lună. Se întâmplă uneori să stau sub razele soarelui. Iubesc soarele acesta de primăvară care nu îmi arde pielea și nici nu mă face să scot limba de căldură.

Primăvara renaște natura. Păsările sunt mai zgomotoase. În weekend mă trezesc în triluri de ciripit și dacă ar fi ceva mai cald zău că aș deschide și geamul și le-aș asculta bine înfășurată într-un strat pufos de pilotă.

Iubesc acest început de anotimp, ieșirea din amorțire, starea pe care o am, cel puțin până se schimbă ora când sunt devastată până reintru în normalul meu.

Este perioada când sunt mai mult cu ochii prin copaci, văd frunzele cum cresc, pământul înverzește. Merg frecvent pe aleea mea preferată din parc, aleea care are copaci de-o parte și de cealaltă. Copaci înalți care aproape se unesc la vârfuri și formează o coroană umbroasă pe această alee pe care îmi plimbam ore întregi copilul când era bebeluș și dormea doar în modul de mișcare activat.

Pământul miroase a umed.

Copacii încep să miroasă a flori proaspete.

În curând va înflori liliacul.

Se simt zambilele în aer când trec pe lângă florării.

Iar entuziasmul meu crește de la zi la zi.

Eu nu mă suspend pe timp de iarnă. Nu mă deranjează nici gerul, nici zăpada. Iubesc începutul de fiecare anotimp în parte. Însă oricât de mult am zăcut în iarna care pleacă, oricâtă oboseală aș simți, oricât nu mi-a venit să mă urnesc din casă, când simt primăvara parcă ies din hibernare.

Ziua are mai multă lumină.

Parcurile se umplu de gălăgie.

Până și sentimentul că trăiesc într-un oraș civilizat, fără rahați pe stradă și gunoaie care zboară prin aer la prima adiere de vânt îmi trezește începutul de primăvară.

Este perioada mea cea mai creativă începutul de primăvară.

Este viață!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

A venit brusc vara la mine în sufragerie dar, între timp suflă un vânt tomnatic, sper să nu mă întorc la iarnă.

Așa cum se întâmplă în ultimii ani pe perioada iernii când vremea oscilează de la plus la minus și de la ger la primăvară, se adaptează se pare și locuința mea condițiilor meteo.

Dacă prin ianuarie îmi crăpau neuronii de frig în casă, gradele în termometru oscilau între 18 și 19, acum pentru că s-a încălzit afară am chiar 24 de grade în termometru. Am trecut de la a nu mai ști ce să pun noaptea pe mine de frig, la a arunca pilota cât colo pentru că nu mai pot de cald. Iar asta nu doar că mă debusolează, dar mă și enervează teribil. Lipsa constantului. Nu e nici așa, nici așa, e și așa, dar și așa.

Știu și eu că sunt țări în care oamenii trăiesc iarna pe la 17-18 grade în casele lor, am aflat asta de la Primarul de Capitală când ne reproșa că vrem prea multă căldură între pereții proprii. Diferența este că oamenii ăia au ales ce căldură să aibă, nu le-a fost impus pe bază de avarii veșnice. Pe de altă parte, toate țările acestea nordice care au oameni care s-au obișnuit la temperaturi scăzute, exact asta au tot anul, temperaturi în urma cărora nu leșină pe stradă. Ori noi avem vara 45 de grade, ne scurgem pe trotuare. Ce fac eu cu cele 17 grade de iarna dacă îmi obișnuiesc organismul la nivel de iglu? Le duc în vară la caniculă și aștept să apară și la mine o Elsa care să îmi facă un norișor răcoros deasupra capului așa cum are Olaf?

Așa că la una din virozele nesfârșite, cu febră 38-39 aveam în casă exact 18 grade, că na, așa e când ai tu destule grade, nu îți mai trebuie și în calorifere. Apoi la alți muci veniți peste mine mă fezandam lejer la 23 de grade. Păi cum să nu îți placă în condițiile decente oferite de capitala unei țări, adică buricul târgului cum ar veni, mirajul pentru care oamenii își părăsesc ulițele, zona care oferă prosperitate și orașul cosmopolit demn de numele său? Îmi place, clar îmi place de încă sunt aici și mă tot încăpățânez să rămân.

Bine că se termină și iarna, că de acum rămân temperaturile pozitive și nu mai este nevoie să am țurțuri de gheață în loc de degete atunci când tastez pe tastatura laptopului. Ba chiar am dat dovadă de curaj și am aruncat și pătura în care eram înfofolită cât colo, păi acum e cald, este de tricou cu mânecă scurtă.

Între timp s-a răcorit nițel afară și termometrul a intrat în alertă, deja a scăzut cu un grad temperatura, dar tot de mânecă scurtă este.

Când stai pe loc și doar scrii, tastezi, printezi, scanezi, dar tot pe loc, circulația sangvină nu ajută în caz de grade scăzute. Poate ar trebui să încep să tastez în ritm de fandări sau ceva mișcare ce pună sângele să umble și să mi se încălzească degetele, că de condiții civilizate greu să poată fi vorba.

Dar, or trece și ăia zece ani de reparații și reabilitări ale conductelor și atunci putem trăi la orice temperatură ne va permite buzunarul.

Până atunci…

…hai să trăim bine.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Evenimentele recente din lume și din țara noastră dar, mai ales din lume când pământul s-a zguduit puternic și oamenii au ajuns sub dărâmături ne-au adus, pe noi românii, într-o stare de alertă echivalentă cu perioada de început a războiului de lângă noi.

Atunci oamenii se gândeau unde să fugă, cu ce, își calculau economiile, ba mulți și-au retras banii de la bancă, și-au refăcut pașapoartele și au făcut scenarii și strategii demne de scenarii de film. Mamele își vedeau băieții pe frontul de luptă, iar soțiile se jeluiau deja văduve. Apocaliptic scenariu, însă mulți, foarte mulți dintre noi am trecut de la scenariul apocaliptic pandemie, la scenariul apocaliptic război, acum la scenariul apocaliptic cutremur.

Am văzut acum ceva timp o știre legat de rucsacul de urgență, cum fiecare ar trebui să îl avem plasat undeva lângă ușă, să fie tot timpul verificat și cu toate cele în termen de folosire. Eu știu de acest rucsac încă de pe vremea când nu era la modă și nu se vorbea despre el. Aveam o prietenă panicată de viață, sau mai bine zis de lipsa ei și vorbea despre acest rucsac al supraviețuirii. Bine, ea încă îmi este prietenă, dar între timp a renunțat la ideea de bagaj din viața ei. Doar că pe vremea aia, acum mai bine de zece ani, râdeam de ea pentru că moartea era pentru mine ceva ce nu mă atingea. Eram împăcată cu ea, cu ideea, cu gândul că oricând ar fi, atunci este. Ani mai târziu s-a declanșat fobia de moarte și tot atunci s-au schimbat și termenii gândirii. Adevărul este că cel mai tare te temi de moarte atunci când devii părinte de frică să nu ratezi momentele importante din viața celui căruia i-ai dat viață.

Tot în știrea la care am făcut referire mai sus, spune un reprezentat al unei firme care se ocupă cu comercializarea de astfel de bagaje gata umplute și pregătite, care așteaptă doar să fie cumpărate și agățate cât mai aproape de ușă, cum le-au crescut vânzările de când s-a cutremurat prima dată Turcia. Cum au trecut de la o vânzare de 10 obiecte pe lună la o vânzare de aproape 100 pe săptămână.

De ce?

De panică.

Exact ca în cazul celor care și-au scos economiile de la bancă acum un an când a început războiul, exact așa și cei care au dat iama în vânzări. Este un mecanism de autoapărare, ceva care  să te facă să te simți în control și că poți trece peste situația apărută.

Eu nu spun că nu este bun rucsacul. Este bun, util, salvator. Doar că uitându-mă la imaginile cu oamenii prinși sub dărâmături care zile întregi și-au mișcat doar ochii, mi-am dat seama că și să fi avut rucsacul în spate, le-ar fi fost imposibil să îl folosească. Pe de altă parte, când mai toată lumea este pe la joburi, copiii la școli, grădinițe, aftere, când oamenii se adună acasă după 7 seara și în weekenduri unii, pare ușor nefolosibil acest rucsac complet echipat, dar la care nu are nimeni acces. Cutremurul nu te așteaptă să îți termini jobul.

Altfel rămâne tot mecanism de supraviețuire într-o situație copleșitoare. Ceva care te face să te simți mai bine, că nu te doboară un cutremur, nici un război, mai ales când ai trecut cu brio peste pandemie după multiple infectări. Hai că poți.

Text scris de Iulia Dumitrescu.