Acum un an pe vremea aceasta aveam o amețeală în cap care mă făcea să mă țin cu mâna de perete ca să nu mă prăvălesc pe parchet. Aveam o tuse care mă ținea activă trei-patru ore în fiecare dimineață de pe la ora patru. Tușeam și tușeam și tușeam până adormeam epuizată de un efort și așa prea mare. Luasem virusul de care mă temusem cel mai tare, cel pe care îl alimentasem cu frică, venise să îmi întărească credința că de ce îmi este frică nu scap deși nu pot ieși din frică și știu că nu o scap, dar îmi doream să fi scăpat.
Apoi un an întreg am tușit constant. Scurt și sec și uneori mai rar, alteori mai des. Am dus cu mine un an întreg niște bronhii încărcate ce în final mi-au dat pace.
Un an întreg am obosit doar făcând câțiva pași. Ceea ce îmi era comun și normal îmi devenise imposibil. Un urcat de câteva trepte se transformase în maraton. Un mers de 5 minute mă făcea să îmi doresc să mă întind rășchirată pe trotuar și să îmi las oasele să se relaxeze. Mă simțeam jugul care atârnă greu pe pământul reavăn.
Și cu toate acestea a fost un an bun. Cel mai bun an pe care îl percep ca fiind bun din ultimii ani. Unicul an perceput ca bun a mai fost anul în care mi-am ținut în brațe copilul, dar nu suficient de bun pentru că mi-am petrecut trecerea dintre ani în spital.
Desigur că și anul în care m-am căsătorit a fost unul minunat, mai ales că luasem și casă la înălțimea etajului zece, dar mă îndatorasem la bancă pentru o viață de om.
Bineînțeles că ani buni au fost și cei în care mi-am luat examenele, sau diplomele, ori cele în care am reușit să îmi văd în concerte aproape toate trupele preferate, ori anul în care am făcut un semi tur de europă. Toți acei ani au fost buni, dar nu suficienți. Tot timpul a fost cu da, dar. Dar a fost greu, dar a fost rău, dar s-a întâmplat aia și ailaltă. Dar…
Niciodată suficient. Niciodată mulțumită.
Anul acesta a fost un an bun, chiar foarte bun. Evident că sunt lipsuri și dorințe neacoperite și tot timpul vreau mai mult. Dar a fost un an atât de bun, după atât de mulți ani în care nu a fost suficient.
Sfârșitul de 2021 mi-a adus prima oară în viață lipsa mantrei pe care o aveam la absolut fiecare sfârșit de an: sper ca anul viitor să fie mai bine! Ce mă bucur că se încheie un an absolut oribil. Să vină unul mai bun. Și cum nu știu, dar se făcea că la final de an aveam un bilanț tot oribil, tot îngrozitor, tot cu speranța că următorul îmi va aduce ceva ce nici eu nu știam ce să îmi aducă. Dar, bun să fie.
Da, m-am îmbolnăvit anul trecut, da, mi-a fost greu, da, am tras după mine o epuizare greu de pus în cuvinte, dar am depășit o frică cu care m-am luptat din greu. Am trecut peste o etapă. Mi-am demonstrat mie că pot. Că negrul altora nu este negru pentru toată lumea. Că nuanțele sunt atât de diferite.
Anul trecut am râs mai mult, am zâmbit mai des, am socializat mai bine, am călătorit mai mult, am cunoscut oameni noi care au adus plus valoare, au venit în viața mea schimbări atât de intense încât am fost de nenumărate ori uimită. Cum se poate să se poată!? Exact ca în Cum a furat Grinch Crăciunul mă mai întreb și eu câteodată.
În viață este atât de greu, încât uitasem să văd și cât este de ușor, ori de frumos, ori de confortabil. Ori de normal. Că în viață este normal să fie și greu.
Anul 2021 nu a fost anul meu perfect, dar a fost anul meu foarte bun, iar pentru 2022 nu îmi doresc un an perfect, îmi doresc anul meu foarte bun.
Un an foarte bun să aveți fiecare dintre voi.