Când a auzit vocea stridentă care încerca să îi smulgă un salut, micuța Carolina s-a ascuns repede printre picioarele mamei. Acolo se simțea în siguranță. Îi plăcea că mama nu o forța niciodată să iasă, să dea piept cu oamenii pe care nu îi înțelegea. Mama o lăsa să stea strâns lipită de piciorul ei și o mângâia liniștitor pe păr și pe spate. Când Carolina era pregătită ieșea din ascunzătoarea în care se simțea în siguranță și socializa. Era chiar plăcut să socializeze și ei îi plăcea mult să vorbească, dar din nu știa care motive, uneori sau mai bine zis frecvent, Timiduța o ținea de mână.
Timiduța era personificarea pe care o dăduse unei emoții care o făcea adesea pe Carolina să pară neprietenoasă. Împreună cu mama a reușit să identifice ce o neliniștea, au concluzionat că este timiditatea și Carolina care are mulți prieteni imaginari, unii chiar permanenți, s-a gândit că i-ar fi mai ușor să se împrietenească cu timiditatea. De aceea Timiduța are un nume și o prezență constantă în viața Carolinei.
Într-o zi în parc când alerga de colo-colo sub atenția mamei, o fetiță prietenoasă și simpatică a întrebat-o pe Carolina dacă vrea să se joace împreună. Deși își dorea foarte tare să aibă partener de joacă și tot dădea târcoale copiilor în speranța că va fi băgată în seamă, când a auzit întrebarea fetiței, Carolina a pus bărbia în piept și ochii în pământ și dusă a fost după picioarele mamei.Ce s-a întâmplat rândunela mea? Întreabă mama. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea? Continuă ea cu vocea-i caldă care o caracterizează.
– Mnu, soptește Carolina .
-Cum? Mai tare, o încurajează mama care de la înălțimea ei nu auzise ce spusese fetița.
-Nu, nu vreau, întărește micuța.
-Atunci ce s-a întâmplat? Insistă mama.
Carolina se fâstâcește puțin și răspunde pe un ton șoptit cu ochii în pământ:
-O fetiță m-a întrebat dacă vreau să mă joc.
-Îmhî, întărește mama dându-i de înțeles că poate să continue.
-Și eu am fugit. De ce am fugit mami? Că eu chiar voiam să mă joc, spune Carolina începând să suspine.
-O! Înțeleg. Dacă voiai să te joci, cred că ai putea să mergi să te joci, încearcă mama să o încurajeze.
-Nu mai vreau! Decretează Carolina. Vreau să mergem acasă.
-Oo ești sigură? Abia am ajuns în parc.
Carolina nu mai spune nimic în timp ce o trage pe mama de mână încercând să o urnească din loc.
-Iubita mea, uite leagănul păianjen este liber, cel în care îți place ție atât de mult să te dai, mai face mama o încercare în timp ce se lasă trasă de fetiță spre ieșirea din parc.
Însă pare că nici nu aude, Carolina fiind hotărâtă să plece. Se îndreaptă în liniște spre casă însă mama vede că micuța este îmbufnată. Și nici liniștea nu este ceva obișnuit.
Seara la culcare mama și copila stăteau întinse pe pat cap lângă cap și umăr lângă umăr, era momentul lor în care reglau tensiuni de peste zi, își aminteau să fie recunoscătoare pentru bucuriile care le făceau viața mai plăcută sau chiar discutau serios aspecte care le preocupau. Tot timpul ora de culcare trebuia să înceapă foarte devreme pentru a avea timp să treacă împreună prin suita de emoții. Era momentul din zi în care până și Timiduța mergea să se odihnească lăsând o imagine mai clară în căpșorul micuței.
Mama vrând să revină asupra momentului din parc, căută o modalitate de abordare. Mai încercase în timpul zilei după ce ajunseseră acasă să abordeze subiectul, însă Carolina îl blocase de fiecare dată, așa că dădu răgaz subiectului până la momentul lor special de seară.
Așa că după ce fiecare și-a exprimat recunoștința zilei ce tocmai avea să se încheie și după ce dezbătuseră toate subiectele de interes pentru Carolina, mama mută subiectul spre momentul din parc.
-Iubita mea îți amintești astăzi în parc? Deja simte rezistența fetiței ei dragi și înțelege cât de greu îi este. Spune-mi draga mea, ce te-a făcut să pleci din parc atât de repede? Ție îți place în parc și de fiecare dată abia reușim să plecăm, iar acum cred că nici cinci minute nu am stat.
-M-am rușinat de fetița aceea spune Carolina jucându-se cu marginea păturii care îi ținea de cald noaptea.
-Am văzut asta, însă până acum nu s-a întâmplat să vrei să pleci din acel loc, spune mama îngândurată.
-Da, așa este, dar nu mai puteam rămâne, așa am simțit.
-Ce crezi că ai putea să faci data viitoare ca să îți fie mai ușor când întâlnești o situație asemănătoare?
Carolina se gândește, se frământă, însă nu găsește o soluție.
-Un somn bun poate te va ajuta să vezi lucrurile într-o altă lumină, spuse mama în timp ce o sărută pe frunte și o învelește până sub bărbie.
A doua zi de dimineață Carolina se trezește odihnită și pare că a uitat de situația din parc sau de discuția din seara trecută. Mama o urmărește discret însă nu insistă. Așteaptă să vadă cum vor decurge lucrurile la următoarele interacțiuni ale fetei cu oamenii necunoscuți.
Ocazia nu a întârziat să apară când mama și Carolina au mers în vizită la o prietenă a mamei care locuia într-o casă drăguță cu pereții turcoaz și care avea doi copii ceva mai mari decât ea, însă nu cu mult. Copii interacționau, se jucau împreună, ba se mai și supărau iar relația lor o intimida pe Carolina care nu voia să se mai desprindă de mâna mamei. Stătea ușor pitită după fusta înfoiată a mamei și privea cum cei doi copii se jucau reușind să o ignore ca și când nici nu ar fi fost acolo. Atunci mamei i-a venit o idee. S-a aplecat la nivelul Carolinei, i-a luat ambele mâini mici în mâinile ei mari, a privit-o în ochi și i-a spus ceea ce avea să îi schimbe fetei modul de interacțiune cu oameni mari sau mici, străini sau cunoscuți.
-Iubita mea, ce ar fi să o iei pe Timiduța de mână și să mergi cu ea la Alexandru si Andreea și să le faci cunoștință și lor cu prietena ta?
Carolinei I s-a luminat fața, i s-a părut că a găsit răspunsul la frământările ei și a ieșit de după fusta înfoiată a mamei. S-a îndreptat spre cei doi copii ținându-și o mână ușor depărtată de corp ca și când ar fi strâns tare de mână pe cineva.
-Bună! Eu sunt Carolina, iar ea este prietena mea Timiduța. Vreți să vă jucați și cu ea? A auzit mama în timp ce stătea cu inima mică cât o ghindă gata să îi iasă din corp.
Copii au fost încântați de prietena imaginară a Carolinei, ba chiar Andreea s-a așezat lângă Carolina și a luat-o pe Timiduța de mâna rămasă liberă. Au pus-o să sară coarda, să stea de pază în jocurile lor, au alergat-o și prins-o pe rând până când Timiduța a oboist și a luat o pauză lungă pentru odihnă.
De atunci Carolina a fost vizitată din ce în ce mai rar de Timiduța. Acceptarea celor doi copii au ajutat-o să își depășească temerile.
