De mână cu Timiduța

Când a auzit vocea stridentă care încerca să îi smulgă un salut, micuța Carolina s-a ascuns repede printre picioarele mamei. Acolo se simțea în siguranță. Îi plăcea că mama nu o forța niciodată să iasă, să dea piept cu oamenii pe care nu îi înțelegea. Mama o lăsa să stea strâns lipită de piciorul ei și o mângâia liniștitor pe păr și pe spate. Când Carolina era pregătită ieșea din ascunzătoarea în care se simțea în siguranță și socializa. Era chiar plăcut să socializeze și ei îi plăcea mult să vorbească, dar din nu știa care motive, uneori sau mai bine zis frecvent, Timiduța o ținea de mână.

Timiduța era personificarea pe care o dăduse unei emoții care o făcea adesea pe Carolina să pară neprietenoasă. Împreună cu mama a reușit să identifice ce o neliniștea, au concluzionat că este timiditatea și Carolina care are mulți prieteni imaginari, unii chiar permanenți, s-a gândit că i-ar fi mai ușor să se împrietenească cu timiditatea. De aceea Timiduța are un nume și o prezență constantă în viața Carolinei.

Într-o zi în parc când alerga de colo-colo sub atenția mamei, o fetiță prietenoasă și simpatică a întrebat-o pe Carolina dacă vrea să se joace împreună. Deși își dorea foarte tare să aibă partener de joacă și tot dădea târcoale copiilor în speranța că va fi băgată în seamă, când a auzit întrebarea fetiței, Carolina a pus bărbia în piept și ochii în pământ și dusă a fost după picioarele mamei.Ce s-a întâmplat rândunela mea? Întreabă mama. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea?  Continuă ea cu vocea-i caldă care o caracterizează.

– Mnu, soptește Carolina .

-Cum? Mai tare, o încurajează mama care de la înălțimea ei nu auzise ce spusese fetița.

-Nu, nu vreau, întărește micuța.

-Atunci ce s-a întâmplat? Insistă mama.

Carolina se fâstâcește puțin și răspunde pe un ton șoptit cu ochii în pământ:

-O fetiță m-a întrebat dacă vreau să mă joc.

-Îmhî, întărește mama dându-i de înțeles că poate să continue.

-Și eu am fugit. De ce am fugit mami? Că eu chiar voiam să mă joc, spune Carolina începând să suspine.

-O! Înțeleg. Dacă voiai să te joci, cred că ai putea să mergi să te joci, încearcă mama să o încurajeze.

-Nu mai vreau! Decretează Carolina. Vreau să mergem acasă.

-Oo ești sigură? Abia am ajuns în parc.

Carolina nu mai spune nimic în timp ce o trage pe mama de mână încercând să o urnească din loc.

-Iubita mea, uite leagănul păianjen este liber, cel în care îți place ție atât de mult să te dai, mai face mama o încercare în timp ce se lasă trasă de fetiță spre ieșirea din parc.

Însă pare că nici nu aude, Carolina fiind hotărâtă să plece. Se îndreaptă în liniște spre casă însă mama vede că micuța este îmbufnată. Și nici liniștea nu este ceva obișnuit.

Seara la culcare mama și copila stăteau întinse pe pat cap lângă cap și umăr lângă umăr, era momentul lor în care reglau tensiuni de peste zi, își aminteau să fie recunoscătoare pentru bucuriile care le făceau viața mai plăcută sau chiar discutau serios aspecte care le preocupau. Tot timpul ora de culcare trebuia să înceapă foarte devreme pentru a avea timp să treacă împreună prin suita de emoții. Era momentul din zi în care până și Timiduța mergea să se odihnească lăsând o imagine mai clară în căpșorul micuței.

Mama vrând să revină asupra momentului din parc, căută o modalitate de abordare. Mai încercase în timpul zilei după ce ajunseseră acasă să abordeze subiectul, însă Carolina îl blocase de fiecare dată, așa că dădu răgaz subiectului până la momentul lor special de seară.

Așa că după ce fiecare și-a exprimat recunoștința zilei ce tocmai avea să se încheie și după ce dezbătuseră toate subiectele de interes pentru Carolina, mama mută subiectul spre momentul din parc.

-Iubita mea îți amintești astăzi în parc? Deja simte rezistența fetiței ei dragi și înțelege cât de greu îi este. Spune-mi draga mea, ce te-a făcut să pleci din parc atât de repede? Ție îți place în parc și de fiecare dată abia reușim să plecăm, iar acum cred că nici cinci minute nu am stat.

-M-am rușinat de fetița aceea spune Carolina jucându-se cu marginea păturii care îi ținea de cald noaptea.

-Am văzut asta, însă până acum nu s-a întâmplat să vrei să pleci din acel loc, spune mama îngândurată.

-Da, așa este, dar nu mai puteam rămâne, așa am simțit.

-Ce crezi că ai putea să faci data viitoare ca să îți fie mai ușor când întâlnești o situație asemănătoare?

Carolina se gândește, se frământă, însă nu găsește o soluție.

-Un somn bun poate te va ajuta să vezi lucrurile într-o altă lumină, spuse mama în timp ce o sărută pe frunte și o învelește până sub bărbie.

A doua zi de dimineață Carolina se trezește odihnită și pare că a uitat de situația din parc sau de discuția din seara trecută. Mama o urmărește discret însă nu insistă. Așteaptă să vadă cum vor decurge lucrurile la următoarele interacțiuni ale fetei cu oamenii necunoscuți.

Ocazia nu a întârziat să apară când mama și Carolina au mers în vizită la o prietenă a mamei care locuia într-o casă drăguță cu pereții turcoaz și care avea doi copii ceva mai mari decât ea, însă nu cu mult. Copii interacționau, se jucau împreună, ba se mai și supărau iar relația lor o intimida pe Carolina care nu voia să se mai desprindă de mâna mamei. Stătea ușor pitită după fusta înfoiată a mamei și privea cum cei doi copii se jucau reușind să o ignore ca și când nici nu ar fi fost acolo.  Atunci mamei i-a venit o idee. S-a aplecat la nivelul Carolinei, i-a luat ambele mâini mici în mâinile ei mari, a privit-o în ochi și i-a spus ceea ce avea să îi schimbe fetei modul de interacțiune cu oameni mari sau mici, străini sau cunoscuți.

-Iubita mea, ce ar fi să o iei pe Timiduța de mână și să mergi cu ea la Alexandru si Andreea și să le faci cunoștință și lor cu prietena ta?

Carolinei I s-a luminat fața, i s-a părut că a găsit răspunsul la frământările ei și a ieșit de după fusta înfoiată a mamei. S-a îndreptat spre cei doi copii ținându-și o mână ușor depărtată de corp ca și când ar fi strâns tare de mână pe cineva.

-Bună! Eu sunt Carolina, iar ea este prietena mea Timiduța. Vreți să vă jucați și cu ea? A auzit mama în timp ce stătea cu inima mică cât o ghindă gata să îi iasă din corp.

Copii au fost încântați de prietena imaginară a Carolinei, ba chiar Andreea s-a așezat lângă Carolina și a luat-o pe Timiduța de mâna rămasă liberă. Au pus-o să sară coarda, să stea de pază în jocurile lor, au alergat-o și prins-o pe rând până când Timiduța a oboist și a luat o pauză lungă pentru odihnă.

De atunci Carolina a fost vizitată din ce în ce mai rar de Timiduța. Acceptarea celor doi copii au ajutat-o să își depășească temerile.

O masă plină cu de toate și mulți copii în jurul ei – cum să nu îți dorești așa ceva?

Cum arată o masă în care sunt mai mulți copii de diferite vârste, fiecare cu nevoia lui, cu dorința lui, cu preluarea de comportament? Da, exact așa arată. Nu v-ați lămurit? Nu-i bai, aveți un întreg text ca să vă faceți o idee.

Să luăm un scenariu probabil, unul în care inserăm un grup de copilași drăgălași cu vârste care pornesc de la aproape 5 ani și care merg până la puțin peste 13 ani. În mod normal, pentru că am capul îmbuibat cu filme idilice aș fi tentată să spun că este casa plină de râsete cristaline și veselia se zbenguie la fiecare colț. În realitate acolo unde sunt copii, mai sunt și mulți și de vârste diferite intră în scenă competiția, reglarea emoțională, frustrarea, oboseala și entuziasmul peste limite suportabile.

Acum pentru că am lămurit toate aceste aspecte să vedem un scenariu de masă de prânz. Puneți-vă centura și nu beți nimic ca să nu vă iasă pe nas.

Așez masa frumos, mâncare pentru toate gusturile, diversă pentru toată lumea, suficientă să ajungă. Chem copii la masă, își alege fiecare locul, cine unde vrea să șadă, cine lângă cine vrea să fie lipit. Organizarea merge șnur, nicio ripostă și nicio mârâială, încep ușor să mă felicit în gând și dau să mă așez și eu pe scaun când aud prima solicitare dintr-un șir lung și nesfârșit de alte solicitări:

Maaami eu vreau linguriță, nu lingură mare.

Așa este, greșeala mea, cum de am uitat, bine că nu am reușit să mă așez așa că am sprintat până la linguriță. Calmez sufletul doritor de linguriță, zâmbesc că m-am mișcat repede și mă îndrept spre locul meu unde mă așteaptă un bol aburind. Un sfert de bucă șterge scaunul în treacăt când aud din dreapta:

Eu am nevoie de furculiță, nu îmi trebuie lingură.

Bine că nu m-a lăsat să mă așez, să mă bucur că în sfârșit stau și eu pe un scaun, să bag lingura în castron și să rămân cu ea în aer când să aud solicitarea. Măcar așa am sărit imediat, m-am executat. Am adus mai multe furculițe, am mai adus câteva lingurițe că cine știe, am adus și extra linguri să fie. Aș fi adus și un polonic, trei castroane și o oală mare ca să acopăr întreaga gamă. Când sunt copii mulți la masă nu știi niciodată ce se poate cere și cine ce nevoie mai are.

Toată lumea mulțumită. În sfârșit!

Mă uit cu jind la mâncarea mea să nu se fi răcit. Ăștia micii basculează de zor, hămesiți mai ceva ca după o zi de foamete. Îmi propun în gând să mă așez și să nu mai vrea nimeni nimic așa că mă mișc repede să nu mai vină vreo idee vreunuia. Să mă vadă cu lingura în aer ca să știe că gata, acum mâncăm.

Mami vreau apă.

Și eu vreau apă.

Și mie îmi este sete.

Cum s-au aliniat așa planetele astăzi de m-au prins cu garda jos? La următoarea masă trebuie să mă organizez mai bine, să pun pe masă toate scenariile posibile și să îi văd atunci ce mai cer. Soarele nu pot pune pe masă, dar cine știe ce iese dacă mă forțez puțin.

Merg iau apă, distribui pahare, torn, unii beau bine, alții doar își udă puțin buzele, alții renunță după o guriță mică.

Mă așez și eu în sfârșit pe tot scaunul, iau lingura, bag în blid, abur nu mai iese, gust, este rece.

Eu nu mai pot să mănânc.

Eu am terminat.

Și eu am terminat.

Se ridică toți de la masă ca soldățeii încolonați și o zbughesc la joacă. Eu beau un pahar cu apă că nu sunt hotărâtă dacă să mai mănânc sau nu, când unul dintre soldați își face drum până la mine ca să îmi comunice că dorește desert. Eu nici ciorbă nu am mâncat. Și mai am și o întreagă masă de strâns. Așa că până mă lămuresc, desert nu există că doar ce s-au ridicat de la masă și se presupune că sunt sătui și cu burțile pline.

Aceasta este o poveste și trebuie tratată ca atare. În realitate, copii nu au atât de multe solicitări, iar eu nu-s mamă eroină, ci doar mama unui singur copil.

Nu vă faceți griji, vin imediat sărbătorile, o altă ocazie numai bună să fie masa plină cu copii. Poate de data aceasta îi și gustăm :).

Successful housewife. multitasking woman. perfect wife. young mother.  vector illustration. | CanStock

Aniversare

Ana se uită cu drag la Dan care încă doarme. Pe sub ploapele subțiri globul ocular se mișcă făcând vinișoarele subțiri să se vadă cum se umflă. Oare Dan visează? O fi în somn profund? În tot cazul nu mai poate amâna. Pune o mână peste mâna lui și îl strânge ferm de braț. Dan tresare. Nu apucă să deschidă ochii și nici să realizeze că este deja dimineață, dar aude.

– La mulți ani, spune Ana.

Panică, panică, panică. La mulți ani?

Dan nu s-a trezit de tot din somn, însă nimic nu îl înviorează mai rapid ca un la mulți ani. Niciodată nu știe pentru ce este acel la mulți ani, ce zi a uitat, ce cadou nu a luat. Fiecare aniversare îl ia prin surprindere de parcă ar fi de fiecare dată prima oară când sărbătoresc acel ceva.

– A mu ți ni!? Bolboresește Dan înainte ca Ana să își dea seama că iar nu știe despre ce vorbește.

– Ce??

– Mmm la mulți ani, spune evaziv chinuindu-se să se obișnuiască cu lumina din cameră.

Ana zâmbește mulțumită și fiecare își vede de ale lui. Ea merge spre bucătărie să pregătească micul dejun, în timp ce Dan merge spre baie să se învioreze. Și poate reușește să își amintească și ce sărbătoresc.

Sigur e vreun sfânt azi. Ana ține toți sfinții ăștia, îi știe pe toți pe dinafară de parcă ar trăi cu noi în casă. Dar stai, nu mi-ar zice mie la mulți ani că eu nu sunt nici Vasile, nici Ion, nici Georgel, nici Valentin….ăsta e sfânt măcar? Mi-a zis mie la mulți ani, deci are legătură cu mine. Să recapitulez. Astăzi este 1 octombrie, nu știu să fie vreun sfânt azi. Or fi băgat ăștia ceva recent în calendar. Nu este ziua Anei, asta știu sigur, ziua ei este in iulie. A mea măcar atât să știu și eu că doar am fost prezent la nașterea mea și nu era toamnă. O fi ziua în care ne-am mutat în casă? Ziua în care am pus murături prima dată? Ziua în care a scos pata aia de pe tricou?

-E gata masa dragule. O bătaie discretă se aude în ușă și îl readuce în prezent pe Dan.

-Da, da imediat.

În drum spre bucătărie se tot gândește cum să o scoată la capăt. Dacă trebuia sau nu să cumpere cadou, dacă iar s-a făcut de rahat și de ce naiba sunt atât de importante toate aniversările astea? Doar sunt zile ca toate zilele, nu?

-Dan ești bine?

-Hmmm?

-Ești bine? Ești roșu la față și încordat tot. Faci infarct? Am văzut eu în Dr House că dacă te doare în capul pieptului faci infarct. Te doare?

-Nu fac infarct!

-Ești…constipat…?

-Ce? Nuu! De ce să fiu constipat?

-Aaaa ce bine! Atunci înseamnă că poți mânca tort la mic dejun.

-Tort?

-Pai da, tort. Aniversare fără tort? Serios, cât îți ia să te trezești?

Aaaam sfeclit-oooo

Dacă este și tort înseamnă că este ceva important și serios. Parcă sunt în iad și mă învârt în aceeași buclă. Ce zi e azi? Ce aniversăm azi? Ce sărbătoare este? Sigur așa ar arăta iadul meu.Hmmm da…tort…că doooar astăăăzi este…ah da, desigur, ziua în care ne-am cunoscut, încearcă Dan să se lămurească.

-Ăăăă nu! Noi nu ne-am cunoscut pe 1 octombrie….

-Că să torie!???? Mai face Dan o încercare.

-Dragule nu este ziua căsătoriei noastre, spune Ana uimită. Astăzi este 1 octombrie, noi ne-am căsătorit în februarie.

-Februarie? Uimirea lui Dan poate atinge cerul cu siguranță.

-Da. Ai uitat? Era atât de cald că eram toți în mânecă scurtă. Era așa cam ca azi, o zi caldă de toamnă.

-Deci era toamnă, totuși.

-Nu, am zis ca era februarie, doar că părea ca o zi caldă de toamnă. Ai tu o treabă cu aniversările astea de nu îți amintești nimic niciodată.

-Bine și ce sărbătorim azi?? Întreabă Dan deja exaperat de efortul de a-și da seama ce este atât de important pentru soția lui pe care își dorește să o mulțumească, dar zău că nu înțelege ce e așa important la aniversări.

-Aaaa azi…nimic.

-Cum nimic??????

-Mnu este nicio aniversare astăzi, zice Ana ușor fâstâcită.

-Pai și la mulți ani-ul și tortul și discuția?

-Aaaa am vrut așa pur și simplu să îți spun la mulți ani pentru că este o nouă zi și să o trăim ca și când ar fi sărbătoare.

-Cu tort?

-De fapt tort nu am făcut, dar mi s-a părut interesant să îl aduc în discuție.

Stupoarea lui Dan se poate citi din Rusia, la fel și faptul că nu înțelegea o iotă. Mda, nevastă-mea și noua gândire budhistă sau ce naiba o mai citi. Sau visez? Încă dorm, nu m-am trezit și atunci….îi vine o idee.

-Păi în cazul acesta, își joacă și Dan o carte murdară, înseamnă că trebuie să vedem cum anulăm vacanța.

-Ce vacanță?

-Vacanța pe care am comandat-o acum de dimineață pe post de cadou pentru că nu am știut ce sărbătorim, m-am gândit că este ceva important, mai ales că aveam și tort la 7 dimineața. Și am comandat o vacanță.

-Vacanță? Noi abia ne-am întors din concediu, zile libere nu mai avem, bani nici atât…

–Da, știu, dar m-am panicat și nu am mai gândit bine. Știi cum fac sub stres, iau decizii pripite și de multe ori greșite. Am accesat un credit din acela de ți-l dau online fără să te întrebe prea multe și am plătit o vacanță în Dubai.

-Dubai? Credit? Ana deja începuse să transpire.

-Da, a costat cam mult ce-i drept, dar m-am gândit că merită cei 3000 euro investiți când sărbătorim ceva atât de important.

-Ce sărbătorim? Întreabă Ana deja cu vocea gâtuită gândindu-se ce înseamnă pentru ei un astfel de împrumut.

-Ei, nimic, doar că așa trăim noi ca și când ar fi o sărbătoare în fiecare zi!

-Aaaa….Ana…din acest moment nu mai sărbătorim nimic niciodată. Și așa nu reușesc să țin minte.

Dan a plecat închizând ușa în urma lui. Ana a rămas blocată în uimirea ei. Dar astăzi chiar sărbătorim ceva. A fost o zi superbă de toamnă acum zece ani. Covor de frunze arămii erau pe jos și în copaci adia un vânt ușor ce făcea frunzele să pară curcubee. Era răcoare, dar suficient de cald încât eram  în mânecă scurtă. A fost ziua de întâi octombrie….

The end!

Un tort din poveste și povestea din tort.

Aș vrea să fac o prăjitură sau un tort mai bine, dar mă încurcă tare atât de multe lucruri. L-aș fi făcut de ieri pentru astăzi însă la cât de cald este îmi e să nu cedeze nervos. Stai, de regulă eu cedez nervos dacă se strică.

Copilul îmi tot spune de tort cu morcovi, a auzit pe undeva și tot cere de atunci. Am tot zis că fac și acum două săptămâni, dar este atât de cald că abia mă pot urni. Nu pot gândi, nu pot dormi, nu pot respira. Puțină răcoare ar fi tare binevenită. O răcoare molcomă ca o zi călduroasă de toamnă. Sau o răcoare blândă ca atunci când primăvara își intră în drepturi. De asta nu este bine cu mine, cum încep ceva cum o iau pe câmpii. Imediat intru în visare, imediat în altă dimensiune, imediat…încep.

Mai bine un tort fără coacere să nu stau mult în bucătărie. Este prea cald. Nu pot porni cuptorul și aerul condiționat în același timp. De fapt aici unde ne lăfăim noi acum nu avem aer condiționat și ani de zile nici cuptor nu am avut. O altă dimensiune a unei lumi care s-a civilizat.

Ah, aș vrea să poți să vezi cât mă frământ. Dar este doar o prăjitură până la urmă și dacă nu o fac știu că voi veți înțelege. Gata miss perfecționism poate lua o pauză. Măcar dacă ar putea.

Dar vreau să ies din amorțeala asta. Am multe planuri în gând pentru zilele acestea.

M-am hotărât: fără coacere să fie.

Te sărut delicat pe umăr și mă ridic de pe partea mea de pat. Te aud cum mormăi de pe pernă însă încerc să nu fac zgomot. Cobor cu tălpile goale la parter în timp ce în cap încep să încropesc planul pe ziua de azi. Nu te-am văzut de mult și după ce am lăsat frustrarea să iasă din mine acum simt nevoia să repar.

Am 500 gr de biscuiți populari numai buni pe care îi voi rupe în bucăți mici și îi voi pune în bol.

Mai întâi deschid ușa dulapului cu mirodenii unde miroase intens a cafea prăjită. Iau nesul și zahărul brun și le pun pe masă. Îmi place cutia aceasta metalică în care ținem noi zahărul brun. Este neagră și mereu am impresia că înauntru găsesc o surpriză. Dar este doar zahăr.

Trebuie să îmi amintesc unde am pus mango. Am două fructe coapte suculente care mă așteaptă să le tai în bucățele și să le pun peste biscuiții mărunțiți alături de o mână de merișoare și o mână de stafide rehidratate.

Da, îmi trebuie o cană pentru nesul acesta. Oare unde am pus cana aceea blondă? Râd! Cană blondă…cana cu figurine cu părul blond, cana blondă cred că îi va rămâne numele. Deschid ușa și scot nasul la aer răcoros de dimineață. Decid să ies cu picioarele goale în iarba grasă și udă de la rouă. Puii de mierlă au crescut și și-au luat zborul însă locul le-a fost luat de pui mici și proaspeți care ciripesc cu voci pițigăiate.

Mă gândesc că va trebui să pregătesc crema pe care o voi pune peste biscuiți. Mai întâi topesc un pachet de unt peste care pun 200 gr de zahăr, de fapt eu am să pun doar 100 gr, 100 ml lapte și 50 gr de cacao. Am să amestec ușor până va deveni o cremă moale și am să o pun în bolul cu biscuiții pregătiți.

Trag adânc aer în piept, o rază prea puternică de soare se revarsă deja pe pământ. Ar trebui să merg înăuntru să scot laptele din frigider și să pregătesc nesul ca atunci când te vei trezi să fie gata făcut și ușor încălzit. Îmi place să agit lingurița în cana cu praf maroniu și miros intens. Mi se pare terapeutic și liniștitor să îmi dau interes să creez o spumă densă ce va fi deasupra cănii ca o încununare a efortului. Trag adând în nări mirosul de nes amestecat cu lapte. Este intens, dezgustător și totuși puternic.

Voi transfera totul în forma de tort după ce am amestecat bine ca să pot răci mai ușor baza tortului cu biscuiți și fructe. Apoi mă voi apuca de creme patissiere pe care o voi pune peste compoziția deja formată. Trebuie răcit totul. Aș fi vrut să nu mă complic să mai bat vreo spumă sau frișcă,să  fentez ceva ce și așa a devenit mai simplu decât sperasem inițial și să pun deasupra un strat generos de frișcă gata pregătită de la cofetărie. Însă la cofetării n-a fost urmă de frișcă, așa că mă voi apuca de bătut o frișcă moale și grasă și albă ca pastilele de calciu.

Mă grăbesc, aud deja podeau scârțâind la etaj. Iau cana blondă și mă postez în fața scărilor. Peste spuma de deasupra am pus un vârf de linguriță cu frișcă proaspătă și un colț de ciocolată neagră. Cana mă frige și abia o țin în palme însă ochii mari a uimire face să merite efortul. Mă bucur că urma de somn care încă te mai ținea cu gândul la pernă și pat a dispărut acum complet.

Bună dimineața, îți spun eu. Astăzi este prima zi din restul vieții tale și zâmbesc în timp ce îți întind cana cu lichid care te ajută să te energizezi. Uimirea și panica se întipăresc repede pe fața mea când aud iar podeau de la etaj scârțâind…nu suntem singuri, constat ca și când uitasem…

35 de motive!

Țââârrrr!

Off ceasul ăsta iar sună. Insistă și insistă așteptând să mă trezesc. Îl opresc trecând ușor degetul pe ecran cu gândul de a mai amâna puțin trezirea.

Ce zi o fi azi?

 Aud lipa, lipa pe parchet. Refuz să deschid ochii dar știu că în curând o mână mică și caldă mă va mângâia pe față. Nu înainte de a verifica dacă sunt în sufragerie în locul meu din canapea stând turcește cu laptopul în brațe. Până mă găsește, căci întotdeauna mă găsește oricât de întuneric ar fi între pereții casei noastre, mă întorc pe o parte și adulmec ușor cu ochii tot închiși mirosul în care mă învălui în fiecare noapte. Mă trag mai aproape și mă cuibăresc în scobitura gâtului său în timp ce o mână grea mă apropie mai bine. Mă simt atât de protejată în brațele lui.

Visarea mea se termină pentru că simt în spatele meu un corp mic ce se lipește de mine. Se mulează perfect pe toate curbele mele încercând parcă să îmi intre pe sub piele. Sărut brațul gol ce mă ținea sub protecție și mă întorc cu fața spre omul mic și energic pe care îl iau în brațe și îl sărut pe părul moale ce miroase a somn și a așternuturi curate. Mai țin câteva secunde ochii închiși, știu că ziua mea va începe imediat în forță.

Gata! Deschid ochii, mă ridic în fund în mijlocul patului, bat energic din palme pentru că…

…am 35 de motive să fiu fericită!

Am 35 de motive să râd!

Am 35 de motive să plâng!

Am 35 de motive să cânt!

Am 35 de motive să tac!

Am 35 de motive să iubesc!

….

Am 35 de motive să fiu iubită!

Ce zi o fi azi mă întrebam de dimineață, însă nu mi-a trebuit mult să mă lămuresc. Este ziua aceea în care este cald, soare, înghețată, apă rece de la frigider. Este o zi perfectă. Ar fi o zi perfectă și dacă ar fi final de decembrie și mi-ar îngheța fundul de frig la propriu. Ar fi o zi perfectă și dacă mi-ar crăpa capul de durere. Ar fi o zi perfectă și dacă ar fi o zi banală.

De unde atâta optimism mă întrebi. Nu-i optimism, eu nu-s un om optimist. Este pur și simplu evoluție.

Acum vreo 10 ani să fie, cineva mi-a spus că după 30 de ani viața este altfel, este mai bună, mai fără frici, mai cu siguranță. M-am uitat strâmb și am dat ochii peste cap. Mai bine pe naiba, zici că 30 de ani vine cu aur și nu cu bătrânețe. Adevărul este că pe măsură ce înaintezi în vârstă se schimbă perspectiva, iar acum când știm că maturizarea emoțională se realizează în jurul vârstei de 25 de ani, ne dăm seama și de ce după 30 este mai bine.

Am 35 de motive să nu îmi mai fie frică!

Închei seara în liniște. Aud deja greierii în iarbă. A fost un drum lung care a meritat fiecare vertebră strânsă în scaunul din mașină. Stau pe o terasă înconjurată cu flori, miroase a răcoare în plin iulie. Sorb puțin din vinul meu alb și sec extrem de rece. Îmi răcorește cerul gurii și lasă pe limba mea un buchet aspru de struguri și fructe uscate.

 Îl țin pe el de mână și mă joc cu degetul pe inelarul lui. Cândva inelarul acela era acoperit cu un cerc galben strălucitor. Acum este doar o urmă albă decolorată de soare. Într-o zi inelarul acela va fi…

…am 35 de motive să aștept și să sper!

Viitorul sună bine, țara înfloritoare, deciziile greșite nu impactează populația

Întâmplare dintr-un moment al viitorului României după ce spitalele au căzut pe rând și nu a mai rămas nimic din ele, după ce pandemia ne-a dat o pauză să respirăm, medicii și-au mutat cartierul general în parcuri. Acum operațiile se desfășoară pe bănci, iar terapiile post-operatorii sunt amenajate în locurile de joacă.

În timpul unei operații, pacientul întins pe bancă, medicul îi cere asistentei care îl asistă la operație bisturiu.

  • Nu mai avem domn’ doctor, dar am ascuțit bine de dimineață cuțitele astea. Pe toate le folosea tăticu când tăia porcul și îi reușea de fiecare dată. Luați cu încredere.
  • Pensă, cere doctorul la un moment dat.
  • Vă dau penseta mea de sprâncene, am șters-o mai devreme cu un șervețel.
  • Ață se mai aude peste un timp.
  • Albă sau crem la culoarea pielii, întreabă asistenta.
  • Chirurgicală.
  • Aaaa, nu mai este de mult. Avem doar ață de cusut.
  • La culoarea pielii să fie.

După ce coase pacientul, doctorul cere să fie mutat în locul de joacă pentru recuperare.

Domnule doctor, domnule doctor, strigă o altă asistentă: pacientul operat ieri se plânge că îi este foarte frig, ce să îi facem?

  • Mai puneți o pătură pe el, vine soluția salvatoare.
  • Nu mai avem, le-am terminat cu pacientul de azi.
  • Atunci acoperiți-l cu frunze că doar suntem în parc.
ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com

Mă tund. Nu vreau să mă tund. O poveste la coafor

Am în jur de patru ani și azi merg cu mama la coafor să mă tund. Eu nu vreau să mă tund. Nu îmi amintesc cât de mult a discutat mami cu mine despre ce înseamnă coafor, tuns, salon, oameni străini care mișună pe lângă mine. Știu doar că azi merg să mă tund la un salon mare situat într-un magazin și mai mare cu podea în pătrățele pe care îmi place să sar, dar mami nu mă lasă pentru că trebuie să mă port civilizat, iar țopăitul nu este civilizat, cum spune ea.

La salon un domn pe care nu îl cunosc, îmbrăcat în negru și care nu zâmbește mă pune pe un scaun pe care se află o pernă înaltă. Mă văd în oglindă și îmi place, dar nu îmi place locul acesta mare. Încep să plâng. Vreau la mami, mami e lângă mine și mă liniștește să cooperez ca să mă poată tunde domnul în negru. Spun că vreau la mami în brațe, dar nu se poate, zice că o umplu de păr. Nu mă simt în siguranță. Vreau să plec.

Reușesc să mă liniștesc și domnul începe să îmi taie părul. Mami îi explică cum trebuie să arăt, cum trebuie să fie tăiat părul meu, cum a văzut o revistă în care o fetiță arăta exact cum vrea să arăt eu. Poate lui mami nu îi mai sunt suficientă.

Eu tot nu vreau să mă tund

Domnul în negru îmi manevrează capul, nu pare să aibă răbdare, nu mă întreabă ce vreau, nu pare mulțumit de cum îmi țin capul. Mami intervine și ea și îmi ține capul într-o parte, se pare că nu sunt în stare să fac asta singură. Este foarte bine ce fac, dar trebuie să iasă tunsoarea ca în revistă așa spune mami. Domnul care mă tunde este tot mai nerăbdător cu mine, zice că nu îi ies liniile perfecte. Cred că este vina mea.  Lângă mine este o fetiță care s-a tuns aproape la fel ca mine, ea este veselă, nu a plâns și este fericită cu tunosarea ei, oare cum reușește. Mama ei nu pare supărată, nici nu a șinut-o de cap să stea. Sigur este vina mea.

Bine că s-a terminat și tunsul. Toți spun că arăt bine, dar dacă nu mă mișcam arătam și mai bine. Nimeni nu mă întreabă dacă îmi place cum arăt sau cum îmi stă. O ignor pe fetița care flutură din pletele ei cu bucurie. Plec acasă în sfârșit. Îmi vine să plâng, dar nu o fac, sunt fetiță mare acum cu tunsoare din revistă.

PS: povestea nu este despre al meu copil, însă este o poveste care a plecat de la o întâmplare reală petrecută într-un salon de coafor.

sursa foto: facebook

Poveste: Gerul năprasnic și cavalerul în armură strălucitoare

A fost odată ca-n povești că de n-ar fi nu s-ar povesti. Dar a fost, este și încă se povestește. Se face că era o dată un oraș nici prea mare, nici prea mic, taman așa potrivit cât să încapă în el nici prea mulți oameni, dar nici prea puțini. Orașul acesta se numea Capitala și se afla în țara Țara. Capitala avea o mare problemă care nu își găsea rezolvare de ani și ani de zile. Conducători la rând care au avut locuitorii Capitalei în grijă nu au reușit să dea de cap acestei probleme, deși ei s-au străduit. Și cerul de deasupra le este martor cât și-au dat silința. Însă oricâte încercări au avut, nu au reușit să găsească rezolvare. Ba mai mult, specialiști din toate domeniile și-au dat cu părerea însă nimic nu a funcționat. Unii mai superstițioși au strigat în cor: e deocheat orașul nostru! Și au adus preoți mulți la număr care să descânte, să cânte și să slujească în așa fel încât să se ridice blestemul de pe oraș. Însă toți cum au venit, la fel au și plecat. Nu, nu cu coada între picioare, ci cu durere în suflet că mințile lor strălucite nu au reușit să aducă soarele locuitorilor din Capitală.

 Căci da, problema orașului era gerul. Zi și noapte oamenii tremurau de frig în casele lor și își puneau la șale cărămizi fierbinți pentru a capta puțină căldură. Însă oamenii erau atât de înfrigurați că acele cărămizi se răceau imediat ce erau așezate spre încălzire. Oamenii răspândeau ger pentru că primeau ger din toate părțile. Oamenii nu mai aveau picătură de căldură nici nici sub stratul gros de haine, dar nici sub stratul dermei situația nu era diferită. Totul în jur era gri și înghețat.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Bătrânii povestesc că în tinerețea lor totul era cald și Capitala era scăldată în razele soarelui, iar în case era atât de cald încât oamenii țineau geamurile deschise când afară erau -35 de grade. Dar vremurile acelea duse au fost de multă vreme. Capitala nu mai văzuse strop de căldură de zeci de ani. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, locuitorii nu se confruntau doar cu gerul năprasnic din case, ci și cu gheața de la robinete. Pe măsură ce căldura a dispărut, a dispărut și apa caldă. Țevile s-au dilatat, iar acum la robinete curg țurțuri mari de gheață.

Din cauza aceste situații, oamenii au ajuns de nerecunoscut. Lipsurile, neajunsurile, gerul, condițiile în care trăiesc și calitatea scăzută a vieții au făcut din locuitorii Capitalei niște umbre ale lor. Oamenii nu se mai recunosc nici ei între ei, dar nici pe cei apropiați lor.

Nemaiputând să suporte situația creată, un cavaler în armură strălucitoare s-a hotărât să atace frontal și să ia frâiele orașului sub mantia sa protectoare. Cavalerul mai încercase și în trecut să cucerească Capitala, însă armata sa fusese zdrobită de fiecare dată. Acum însă profitând de slăbiciunea inamicului, smulse Capitala din ghearele firescului întuneric. Cavalerul cunoștea de multă vreme problemele cu care se lupta Capitala de zeci de ani, însă el își dorea o altfel de integralitate, nu se aștepta să salveze el locuitorii din ghearele gerului năprasnic. A promis, aici mă văd obligată să deschis o paranteză. Chiar dacă povestea este din vremea cavalerilor și a armurilor strălucitoare, luptele se purtau prin promisiuni și bătăliile erau câștigat cu iscusință și planuri ample. Am închis paranteza. Iată așadar că acest Cavaler dorit și salvator al capitaliboilor (așa se numeau locuitorii capitalei)  a promis că va rezolva situația și va alunga gerul din oasele oamenilor. Însă Gheara neagră a neîncrederii le-a insuflat oamenilor informația că gerul va mai dura cel puțin un deceniu. Descântecele își fac greu efectul și gerul nu se lasă înduplecat cu una cu două. Plus că vin sărbătorile și până și vracii, vrăjitoarele și spiridușii intră în vacanță.

Ajunse informațiile prin căi oculte la urechile oamenilor, aceștia din case strigau: și cu noi cum rămâne? Noi ce să facem un deceniu cu gerul în case? Maică, nu mai apuc eu soarele, zise o babă de 89 de ani. Însă Cavalerul nu auzea strigătele oamenilor, armura lui era antifonică.

Acest text este o satiră. Orice asociere a lui cu realitatea este pur neîntâmplătoare.

aerial photography of snow covered trees
Photo by Ruvim Miksanskiy on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Poveste: Florile de magnolie3

Florile de magnolie

Florile de magnolie2

Cobor din taxiu în fața casei cu cheile în mână. Am ajuns mai devreme și casa este cufundată în beznă. Am timp să fac o baie lungă cu spumă și uleiuri care să îmi calmeze mușchii tensionați. Toată ziua am fost extrem de încordată.

Dau drumul la apă în cadă și îmi pun un pahar cu vin rubiniu. Deschid laptopul să mă uit de o scurtă vacanță, cred că este un moment oportun să mă relaxez pe undeva câteva zile. Când mă voi întoarce sigur lucrurile se vor fi așezat la normalul meu cunoscut și viața mea își va relua cursul. Aud cheia în ușă și strig peste umăr când aud zgomotul pe hol, iubitule mergem în vacanță.  O pereche de ochi panicați mă privesc din ușă. E doar o vacanță nu sfârșitul lumii, ce l-o fi apucat? Mă anunță fâstâcindu-se că nu poate pleca în următoarele două luni nicăieri că are un proiect important care îi poate decide soarta în companie, dar că se revanșează cu siguranță. Nu pot să cred! În ultima vreme toate îmi merg pe dos. Și eu ce fac cu musafirul nepoftit de la numărul 12?

Aproape că nu am dormit toată noaptea gândindu-mă cum să ies din situația asta. Mi-am propus ca toată primăvara să dau uitării magnoliile care abia au înflorit, să trec nonșalant pe lângă casa bătrânicioasă și să nu mă mai holbez crezând oamenii că sunt vreo obsedată de persoane vârstnice. Gata, de astăzi îmi pun planul în aplicare. Mă echipez cu ochelari mari de soare, beretă, gulerul ridicat și capul în pământ ca să nu fiu atrasă de peisaj. Dacă aș putea să îmi pun și vată în nas ca să nu mai simt nicio mireasmă ar fi minunat. Ăsta este momentul în care detest că strada aceasta are un singur trotuar. Nu văd ce se întâmplă în jurul meu pentru că mă uit doar la vârful cizmelor mele din catifea neagră. Am și plecat cu 10 minute mai devreme ca să simt că schimb rutina. Planul a funcționat perfect. Niciun obstacol în prima zi. Dacă reușesc să mă țin de el, am șanse să devin un om normal și scap și de tratament psihiatric.

La întoarcerea spre casă adopt aceeași tehnică, dacă îmi iese și de data aceasta, este un semn bun. Foarte bun. În dreptul casei de la numărul 12 aud o tuse ușoară. Nu ridic capul, chiar îmi propun să merg mai repede. Când să trec de poartă constat că trotuarul și așa îngust este blocat. Ce sunt astea? Roți?  Ridic puțin capul să văd ce îmi blochează trecerea și să știu pe unde pot ocoli când dau cu ochii de zveltul bărbat cu ochii negri. Filmul se derulează repede în capul meu și gura mi se curbează de uimire. Acum câteva zile în balcon nu stătea pe un scaun, ci într-un scaun cu rotile. Rămân dezarmată holbându-mă la el. Îmi dau seama de lucrul acesta și mă bosumflu imediat că îmi blochează trotuarul. Intenționat. Moment în care gura i se deschide și mă întreabă acuzator de ce îi spionez casa. Ce? Cât tupeu! Eu să spionez casa? Sunt atât de indignată încât nici nu am de gând să răspund. Bine, nu aș răspunde nici dacă aș vrea, pentru că nu pot. Sufăr de anxietate severă. Nu pot vorbi cu necunoscuți fără să fac un atac de panică. Așa că îl ocolesc elegant, ies în stradă și sunt brusc trasă înapoi chiar înainte ca o mașină mare să îmi zboare capul. Mă dezechilibrez și pic fix în brațele domnului brunet și acuzator.

Va continua(probabil)

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Poveste: Florile de magnolie 2

Aici Poveste Florile de magnolie 1

Aici Poveste Florile de magnolie 3

Mă sperii și o iau la fugă la propriu imediat ce îmi revin în simțiri. Nu sunt în întârziere însă nu mă pot opri din alergat. Cât de proastă să fiu eu și obsesia mea pentru copaci să mă las surprinsă în felul acela. Se uita la mine cu sprâncenele ușor ridicate acel bărbat tânăr, brunet și serios. Părea că stătea de ceva timp acolo, părea că stă așezat pe un scaun în timp ce privește pe geam la neghiobi ca mine. Sau la unica neghioabă mai bine zis. Înalt și impozant, domina fereastra . M-a tulburat cu modul curios în care mă privea. S-a aprins un foc în mine. Nu știu de unde. Eu am relații mai mult platonice, nu mă las pradă sentimentelor. Auzi, sentimente, despre ce gândesc aici. M-a privit un bărbat câteva secunde și eu mă gândesc la sentimente, sigur am luat-o razna. Sunt foarte mulțumită de relația în care mă aflu. Sunt protejată, îmi anticipează fiecare mișcare. Știu că sunt un trofeu pentru el, însă nu mă deranjează, nu m-a deranjat niciodată. Este un tânăr inteligent, dar emotiv din cauza acneei care îi devastează fața. Faptul că are o iubită ca mine intră la realizarea vieții lui. Nu am căutat niciodată fluturi în stomac așa cum scrie în cărți, am căutat siguranță și stabilitate. Și ce stabilitate mai mare dacă nu alături de un om care știe sigur că sunt cea mai grozavă partidă care i s-ar fi putut întâmpla în viața asta. Îmi scot din minte momentan situația stânjenitoare din fața casei bătrânicioase ca să mă pot concentra la serviciu.

La întoarcere spre casă când trec pe lângă magnolia mea preferată îmi ridic gulerul hainei, las capul în pământ și grăbesc pasul. În dreptul balconului întorc foarte puțin capul cât să zăresc puțin cu colțul ochiului și constat ușurată că este gol, însă nu încetinesc și nici nu mă opresc să admir copacul. Abia aștept să îmi cufund neliniștea într-un pahar de vin. Aș bea mai degrabă o cafea fierbinte însă este mult prea târziu ca să mai beau cafea, așa că rămân la vin ca să îmi pot ascunde gândurile mai ușor.

O nouă zi, o nouă tentativă de supraviețuire, fără sentimente, fără dorințe. Încă o nouă zi prin care trec fără să simt ceva. Îmi beau în fugă cafeaua invocând multă treabă la birou și graba aferentă, încă mă simt răscolită din cauza evenimentelor de dimineața trecută. Îmi doresc tare să fi existat o altă rută măcar pentru câteva zile. Niciodată casa aceea nu a avut musafiri, niciodată acolo nu a stat cineva în afară de cei trei bătrâni. De ce să fie un tânăr în casa aceea coșcovită? Și m-a mai prins și când mă holbam la copac. Poate a crezut că sunt o ciudată și că urmăream casa sau bătrânii. În ritmul ăsta copacul preferat va deveni copacul coșmarului. Sper ca lucrurile să revină la normal cât mai repede. Detest să ies din bula mea.

Mă apropii de casa cu magnolie și încetinesc pasul ca să observ dacă este mișcare. Am nevoie de doza mea de parfum din floare pentru a avea o zi reușită, măcar un început pe măsură. Astăzi am profitat că este puțin mai rece și mi-am pus o beretă pe cap, gulerul ridicat, poate reușesc să mă camuflez suficient de bine. Observ de la distanță că nu pare a fi nimeni la balcon, nu pare mișcare, nici luminile nu sunt aprinse. Expir ușurată aerul, moment în care am realizat că îmi țineam respirația. Poate s-a gândit musafirul să plece și revine și viața mea la obișnuința ei ternă. Opresc puțin în dreptul gardului din plasă și inspir puternic parfumul florilor mari și colorate. Nu zăbovesc de teamă să nu fiu descoperită așa că o iau din loc. Când trec prin dreptul porții aud ușa casei scârțâind. Grăbesc pasul să pot să trec mai repede când zăresc cu colțul ochiului o un cap care se ivește prin crăpătura ușii. Nu îmi vine să cred ce mi se întâmplă, parcă sunt urmărită de ghinion. Îmi strâng haina în jurul taliei și dusă am fost. Poate la întoarcere ar trebui să iau un taxi până acasă ca să nu mai trec prin fața casei cu magnolie. Mă fascinează copacul acela impunător atât de tare că nu mă pot abține să nu simt în nări parfumul florilor. Copacul ăsta o să mă bage în belele. Poate ar trebui să încerc niște terapie, cum să fac să nu mai adulmec pomii din curțile oamenilor. Sigur orice terapeut la care aș ajunge ar câștiga un premiu în psihologie cu mine.

Va continua…

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]