Viitorul sună bine, țara înfloritoare, deciziile greșite nu impactează populația

Întâmplare dintr-un moment al viitorului României după ce spitalele au căzut pe rând și nu a mai rămas nimic din ele, după ce pandemia ne-a dat o pauză să respirăm, medicii și-au mutat cartierul general în parcuri. Acum operațiile se desfășoară pe bănci, iar terapiile post-operatorii sunt amenajate în locurile de joacă.

În timpul unei operații, pacientul întins pe bancă, medicul îi cere asistentei care îl asistă la operație bisturiu.

  • Nu mai avem domn’ doctor, dar am ascuțit bine de dimineață cuțitele astea. Pe toate le folosea tăticu când tăia porcul și îi reușea de fiecare dată. Luați cu încredere.
  • Pensă, cere doctorul la un moment dat.
  • Vă dau penseta mea de sprâncene, am șters-o mai devreme cu un șervețel.
  • Ață se mai aude peste un timp.
  • Albă sau crem la culoarea pielii, întreabă asistenta.
  • Chirurgicală.
  • Aaaa, nu mai este de mult. Avem doar ață de cusut.
  • La culoarea pielii să fie.

După ce coase pacientul, doctorul cere să fie mutat în locul de joacă pentru recuperare.

Domnule doctor, domnule doctor, strigă o altă asistentă: pacientul operat ieri se plânge că îi este foarte frig, ce să îi facem?

  • Mai puneți o pătură pe el, vine soluția salvatoare.
  • Nu mai avem, le-am terminat cu pacientul de azi.
  • Atunci acoperiți-l cu frunze că doar suntem în parc.
ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com

Mă tund. Nu vreau să mă tund. O poveste la coafor

Am în jur de patru ani și azi merg cu mama la coafor să mă tund. Eu nu vreau să mă tund. Nu îmi amintesc cât de mult a discutat mami cu mine despre ce înseamnă coafor, tuns, salon, oameni străini care mișună pe lângă mine. Știu doar că azi merg să mă tund la un salon mare situat într-un magazin și mai mare cu podea în pătrățele pe care îmi place să sar, dar mami nu mă lasă pentru că trebuie să mă port civilizat, iar țopăitul nu este civilizat, cum spune ea.

La salon un domn pe care nu îl cunosc, îmbrăcat în negru și care nu zâmbește mă pune pe un scaun pe care se află o pernă înaltă. Mă văd în oglindă și îmi place, dar nu îmi place locul acesta mare. Încep să plâng. Vreau la mami, mami e lângă mine și mă liniștește să cooperez ca să mă poată tunde domnul în negru. Spun că vreau la mami în brațe, dar nu se poate, zice că o umplu de păr. Nu mă simt în siguranță. Vreau să plec.

Reușesc să mă liniștesc și domnul începe să îmi taie părul. Mami îi explică cum trebuie să arăt, cum trebuie să fie tăiat părul meu, cum a văzut o revistă în care o fetiță arăta exact cum vrea să arăt eu. Poate lui mami nu îi mai sunt suficientă.

Eu tot nu vreau să mă tund

Domnul în negru îmi manevrează capul, nu pare să aibă răbdare, nu mă întreabă ce vreau, nu pare mulțumit de cum îmi țin capul. Mami intervine și ea și îmi ține capul într-o parte, se pare că nu sunt în stare să fac asta singură. Este foarte bine ce fac, dar trebuie să iasă tunsoarea ca în revistă așa spune mami. Domnul care mă tunde este tot mai nerăbdător cu mine, zice că nu îi ies liniile perfecte. Cred că este vina mea.  Lângă mine este o fetiță care s-a tuns aproape la fel ca mine, ea este veselă, nu a plâns și este fericită cu tunosarea ei, oare cum reușește. Mama ei nu pare supărată, nici nu a șinut-o de cap să stea. Sigur este vina mea.

Bine că s-a terminat și tunsul. Toți spun că arăt bine, dar dacă nu mă mișcam arătam și mai bine. Nimeni nu mă întreabă dacă îmi place cum arăt sau cum îmi stă. O ignor pe fetița care flutură din pletele ei cu bucurie. Plec acasă în sfârșit. Îmi vine să plâng, dar nu o fac, sunt fetiță mare acum cu tunsoare din revistă.

PS: povestea nu este despre al meu copil, însă este o poveste care a plecat de la o întâmplare reală petrecută într-un salon de coafor.

sursa foto: facebook

Poveste: Gerul năprasnic și cavalerul în armură strălucitoare

A fost odată ca-n povești că de n-ar fi nu s-ar povesti. Dar a fost, este și încă se povestește. Se face că era o dată un oraș nici prea mare, nici prea mic, taman așa potrivit cât să încapă în el nici prea mulți oameni, dar nici prea puțini. Orașul acesta se numea Capitala și se afla în țara Țara. Capitala avea o mare problemă care nu își găsea rezolvare de ani și ani de zile. Conducători la rând care au avut locuitorii Capitalei în grijă nu au reușit să dea de cap acestei probleme, deși ei s-au străduit. Și cerul de deasupra le este martor cât și-au dat silința. Însă oricâte încercări au avut, nu au reușit să găsească rezolvare. Ba mai mult, specialiști din toate domeniile și-au dat cu părerea însă nimic nu a funcționat. Unii mai superstițioși au strigat în cor: e deocheat orașul nostru! Și au adus preoți mulți la număr care să descânte, să cânte și să slujească în așa fel încât să se ridice blestemul de pe oraș. Însă toți cum au venit, la fel au și plecat. Nu, nu cu coada între picioare, ci cu durere în suflet că mințile lor strălucite nu au reușit să aducă soarele locuitorilor din Capitală.

 Căci da, problema orașului era gerul. Zi și noapte oamenii tremurau de frig în casele lor și își puneau la șale cărămizi fierbinți pentru a capta puțină căldură. Însă oamenii erau atât de înfrigurați că acele cărămizi se răceau imediat ce erau așezate spre încălzire. Oamenii răspândeau ger pentru că primeau ger din toate părțile. Oamenii nu mai aveau picătură de căldură nici nici sub stratul gros de haine, dar nici sub stratul dermei situația nu era diferită. Totul în jur era gri și înghețat.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Bătrânii povestesc că în tinerețea lor totul era cald și Capitala era scăldată în razele soarelui, iar în case era atât de cald încât oamenii țineau geamurile deschise când afară erau -35 de grade. Dar vremurile acelea duse au fost de multă vreme. Capitala nu mai văzuse strop de căldură de zeci de ani. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, locuitorii nu se confruntau doar cu gerul năprasnic din case, ci și cu gheața de la robinete. Pe măsură ce căldura a dispărut, a dispărut și apa caldă. Țevile s-au dilatat, iar acum la robinete curg țurțuri mari de gheață.

Din cauza aceste situații, oamenii au ajuns de nerecunoscut. Lipsurile, neajunsurile, gerul, condițiile în care trăiesc și calitatea scăzută a vieții au făcut din locuitorii Capitalei niște umbre ale lor. Oamenii nu se mai recunosc nici ei între ei, dar nici pe cei apropiați lor.

Nemaiputând să suporte situația creată, un cavaler în armură strălucitoare s-a hotărât să atace frontal și să ia frâiele orașului sub mantia sa protectoare. Cavalerul mai încercase și în trecut să cucerească Capitala, însă armata sa fusese zdrobită de fiecare dată. Acum însă profitând de slăbiciunea inamicului, smulse Capitala din ghearele firescului întuneric. Cavalerul cunoștea de multă vreme problemele cu care se lupta Capitala de zeci de ani, însă el își dorea o altfel de integralitate, nu se aștepta să salveze el locuitorii din ghearele gerului năprasnic. A promis, aici mă văd obligată să deschis o paranteză. Chiar dacă povestea este din vremea cavalerilor și a armurilor strălucitoare, luptele se purtau prin promisiuni și bătăliile erau câștigat cu iscusință și planuri ample. Am închis paranteza. Iată așadar că acest Cavaler dorit și salvator al capitaliboilor (așa se numeau locuitorii capitalei)  a promis că va rezolva situația și va alunga gerul din oasele oamenilor. Însă Gheara neagră a neîncrederii le-a insuflat oamenilor informația că gerul va mai dura cel puțin un deceniu. Descântecele își fac greu efectul și gerul nu se lasă înduplecat cu una cu două. Plus că vin sărbătorile și până și vracii, vrăjitoarele și spiridușii intră în vacanță.

Ajunse informațiile prin căi oculte la urechile oamenilor, aceștia din case strigau: și cu noi cum rămâne? Noi ce să facem un deceniu cu gerul în case? Maică, nu mai apuc eu soarele, zise o babă de 89 de ani. Însă Cavalerul nu auzea strigătele oamenilor, armura lui era antifonică.

Acest text este o satiră. Orice asociere a lui cu realitatea este pur neîntâmplătoare.

aerial photography of snow covered trees
Photo by Ruvim Miksanskiy on Pexels.com

Poveste: Florile de magnolie3

Florile de magnolie

Florile de magnolie2

Cobor din taxiu în fața casei cu cheile în mână. Am ajuns mai devreme și casa este cufundată în beznă. Am timp să fac o baie lungă cu spumă și uleiuri care să îmi calmeze mușchii tensionați. Toată ziua am fost extrem de încordată.

Dau drumul la apă în cadă și îmi pun un pahar cu vin rubiniu. Deschid laptopul să mă uit de o scurtă vacanță, cred că este un moment oportun să mă relaxez pe undeva câteva zile. Când mă voi întoarce sigur lucrurile se vor fi așezat la normalul meu cunoscut și viața mea își va relua cursul. Aud cheia în ușă și strig peste umăr când aud zgomotul pe hol, iubitule mergem în vacanță.  O pereche de ochi panicați mă privesc din ușă. E doar o vacanță nu sfârșitul lumii, ce l-o fi apucat? Mă anunță fâstâcindu-se că nu poate pleca în următoarele două luni nicăieri că are un proiect important care îi poate decide soarta în companie, dar că se revanșează cu siguranță. Nu pot să cred! În ultima vreme toate îmi merg pe dos. Și eu ce fac cu musafirul nepoftit de la numărul 12?

Aproape că nu am dormit toată noaptea gândindu-mă cum să ies din situația asta. Mi-am propus ca toată primăvara să dau uitării magnoliile care abia au înflorit, să trec nonșalant pe lângă casa bătrânicioasă și să nu mă mai holbez crezând oamenii că sunt vreo obsedată de persoane vârstnice. Gata, de astăzi îmi pun planul în aplicare. Mă echipez cu ochelari mari de soare, beretă, gulerul ridicat și capul în pământ ca să nu fiu atrasă de peisaj. Dacă aș putea să îmi pun și vată în nas ca să nu mai simt nicio mireasmă ar fi minunat. Ăsta este momentul în care detest că strada aceasta are un singur trotuar. Nu văd ce se întâmplă în jurul meu pentru că mă uit doar la vârful cizmelor mele din catifea neagră. Am și plecat cu 10 minute mai devreme ca să simt că schimb rutina. Planul a funcționat perfect. Niciun obstacol în prima zi. Dacă reușesc să mă țin de el, am șanse să devin un om normal și scap și de tratament psihiatric.

La întoarcerea spre casă adopt aceeași tehnică, dacă îmi iese și de data aceasta, este un semn bun. Foarte bun. În dreptul casei de la numărul 12 aud o tuse ușoară. Nu ridic capul, chiar îmi propun să merg mai repede. Când să trec de poartă constat că trotuarul și așa îngust este blocat. Ce sunt astea? Roți?  Ridic puțin capul să văd ce îmi blochează trecerea și să știu pe unde pot ocoli când dau cu ochii de zveltul bărbat cu ochii negri. Filmul se derulează repede în capul meu și gura mi se curbează de uimire. Acum câteva zile în balcon nu stătea pe un scaun, ci într-un scaun cu rotile. Rămân dezarmată holbându-mă la el. Îmi dau seama de lucrul acesta și mă bosumflu imediat că îmi blochează trotuarul. Intenționat. Moment în care gura i se deschide și mă întreabă acuzator de ce îi spionez casa. Ce? Cât tupeu! Eu să spionez casa? Sunt atât de indignată încât nici nu am de gând să răspund. Bine, nu aș răspunde nici dacă aș vrea, pentru că nu pot. Sufăr de anxietate severă. Nu pot vorbi cu necunoscuți fără să fac un atac de panică. Așa că îl ocolesc elegant, ies în stradă și sunt brusc trasă înapoi chiar înainte ca o mașină mare să îmi zboare capul. Mă dezechilibrez și pic fix în brațele domnului brunet și acuzator.

Va continua(probabil)

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com

Poveste: Florile de magnolie 2

Aici Poveste Florile de magnolie 1

Aici Poveste Florile de magnolie 3

Mă sperii și o iau la fugă la propriu imediat ce îmi revin în simțiri. Nu sunt în întârziere însă nu mă pot opri din alergat. Cât de proastă să fiu eu și obsesia mea pentru copaci să mă las surprinsă în felul acela. Se uita la mine cu sprâncenele ușor ridicate acel bărbat tânăr, brunet și serios. Părea că stătea de ceva timp acolo, părea că stă așezat pe un scaun în timp ce privește pe geam la neghiobi ca mine. Sau la unica neghioabă mai bine zis. Înalt și impozant, domina fereastra . M-a tulburat cu modul curios în care mă privea. S-a aprins un foc în mine. Nu știu de unde. Eu am relații mai mult platonice, nu mă las pradă sentimentelor. Auzi, sentimente, despre ce gândesc aici. M-a privit un bărbat câteva secunde și eu mă gândesc la sentimente, sigur am luat-o razna. Sunt foarte mulțumită de relația în care mă aflu. Sunt protejată, îmi anticipează fiecare mișcare. Știu că sunt un trofeu pentru el, însă nu mă deranjează, nu m-a deranjat niciodată. Este un tânăr inteligent, dar emotiv din cauza acneei care îi devastează fața. Faptul că are o iubită ca mine intră la realizarea vieții lui. Nu am căutat niciodată fluturi în stomac așa cum scrie în cărți, am căutat siguranță și stabilitate. Și ce stabilitate mai mare dacă nu alături de un om care știe sigur că sunt cea mai grozavă partidă care i s-ar fi putut întâmpla în viața asta. Îmi scot din minte momentan situația stânjenitoare din fața casei bătrânicioase ca să mă pot concentra la serviciu.

La întoarcere spre casă când trec pe lângă magnolia mea preferată îmi ridic gulerul hainei, las capul în pământ și grăbesc pasul. În dreptul balconului întorc foarte puțin capul cât să zăresc puțin cu colțul ochiului și constat ușurată că este gol, însă nu încetinesc și nici nu mă opresc să admir copacul. Abia aștept să îmi cufund neliniștea într-un pahar de vin. Aș bea mai degrabă o cafea fierbinte însă este mult prea târziu ca să mai beau cafea, așa că rămân la vin ca să îmi pot ascunde gândurile mai ușor.

O nouă zi, o nouă tentativă de supraviețuire, fără sentimente, fără dorințe. Încă o nouă zi prin care trec fără să simt ceva. Îmi beau în fugă cafeaua invocând multă treabă la birou și graba aferentă, încă mă simt răscolită din cauza evenimentelor de dimineața trecută. Îmi doresc tare să fi existat o altă rută măcar pentru câteva zile. Niciodată casa aceea nu a avut musafiri, niciodată acolo nu a stat cineva în afară de cei trei bătrâni. De ce să fie un tânăr în casa aceea coșcovită? Și m-a mai prins și când mă holbam la copac. Poate a crezut că sunt o ciudată și că urmăream casa sau bătrânii. În ritmul ăsta copacul preferat va deveni copacul coșmarului. Sper ca lucrurile să revină la normal cât mai repede. Detest să ies din bula mea.

Mă apropii de casa cu magnolie și încetinesc pasul ca să observ dacă este mișcare. Am nevoie de doza mea de parfum din floare pentru a avea o zi reușită, măcar un început pe măsură. Astăzi am profitat că este puțin mai rece și mi-am pus o beretă pe cap, gulerul ridicat, poate reușesc să mă camuflez suficient de bine. Observ de la distanță că nu pare a fi nimeni la balcon, nu pare mișcare, nici luminile nu sunt aprinse. Expir ușurată aerul, moment în care am realizat că îmi țineam respirația. Poate s-a gândit musafirul să plece și revine și viața mea la obișnuința ei ternă. Opresc puțin în dreptul gardului din plasă și inspir puternic parfumul florilor mari și colorate. Nu zăbovesc de teamă să nu fiu descoperită așa că o iau din loc. Când trec prin dreptul porții aud ușa casei scârțâind. Grăbesc pasul să pot să trec mai repede când zăresc cu colțul ochiului o un cap care se ivește prin crăpătura ușii. Nu îmi vine să cred ce mi se întâmplă, parcă sunt urmărită de ghinion. Îmi strâng haina în jurul taliei și dusă am fost. Poate la întoarcere ar trebui să iau un taxi până acasă ca să nu mai trec prin fața casei cu magnolie. Mă fascinează copacul acela impunător atât de tare că nu mă pot abține să nu simt în nări parfumul florilor. Copacul ăsta o să mă bage în belele. Poate ar trebui să încerc niște terapie, cum să fac să nu mai adulmec pomii din curțile oamenilor. Sigur orice terapeut la care aș ajunge ar câștiga un premiu în psihologie cu mine.

Va continua…

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com

Poveste: Florile de magnolie

Îmi las capul într-o parte să inspir mai bine mirosul delicat al florilor de magnolie. În perioada aceasta tot cartierul miroase a proaspăt, a verde, a primăvară. A magnolie. Acest miros subtil și elegant pe care de-a lungul timpului mii de designeri de parfum au încercat să îl reproducă în esențe aplicabile pe piele. Unii au reușit să se apropie foarte bine și au creat parfumuri cu miros elegant de magnolie. De fapt asta este si atât de greu de reprodus la magnolie, exact ca la mac. Să redai într-un parfum eleganță, senzualitate, mister, feminitate, subtilitate. Dar totuși fermitate și siguranță. Cum ar fi să miroși un parfum și în notele care se armonizează perfect să simți mirosul eleganței? Cum miroase eleganța? Eleganța miroase asemănător cu senzualitatea. Iar senzualitatea are note subtile de magnolie. O floare deschisă complet, cu petale ample, cu un mov spre bază și lila spre roz pudră pe măsură ce urci privirea pe petală. Uite, miroase aici în scobitura gâtului meu, spun cu capul înclinat pentru a simți mai bine învăluirea mirosului dulceag și proaspăt.

Deși tot cartierul este înțesat de copaci cu flori cu miros amețitor, mie îmi place unul anume. Trec zilnic prin fața curții de la numărul 12. Este o curte mică ce are o casă banală cu etaj cu fațada nezugrăvită de foarte mulți ani. Locuiesc aici 3 bătrâni, soț soție și sora soțului. Soții ocupă parterul în timp ce sora ocupă etajul. Știu asta pentru că surpind dimineața când este cald afară frânturi de conversație când își beau cafeaua la măsuța din fața casei. Pe lateralul casei au acest copac magnific. Este mare, foarte înalt, aproape că depășeste casa cu etaj care nu este foarte înaltă. Și în fiecare an este plin de flori. Florile sunt și ele mari. Cele mai mari flori de magnolie pe care le-am văzut vreodată. Știu asta pentru că urmăresc florile acestea de când mă știu. De 25 de ani trec prin fața casei cu etaj și de 25 de ani primăvară de primăvară magnolia își face datoria înflorind elegant și răspândind în jurul său mireasma de neegalat.

Uneori când bătrânii nu sunt afară mă opresc în dreptul gardului și admir în voie copacul cu coroană impunătoare. Alteori ochii îmi alunecă spre balconașul închis care dă spre grădină chiar în dreptul magnoliei. An de an se strâng acolo acareturi care se văd de afară, uneori când este frig mai apar și ghivece cu flori la geam. De multe ori casa pare părăsită și mă fascinează stranietatea ei. O casă de dimensiuni reduse într-o curte imensă și excesiv de umbroasă. În zilele foarte călduroase și greu respirabile mă imaginez stând în grădină la umbra magnoliei bând un ceai rece la prânz sau un vin sec într-un pahar răcit din timp.

Haide, iar visezi? Mă tragi ușor de mână în timp ce mă săruți delicat pe obraz. Noi locuim trei străzi mai departe, iar casa noastră nu are pic de curte, doar o mica verandă în fața casei fără etaj și fără copaci. Goală și neprietenoasă. Am moștenit-o de la mătușa mea și am rămas în ea pentru că este mai ușor să trăiești fără să te îndatorezi la bănci decenii întregi. Aici locuiesc de când mă știu. Mama s-a mutat cu sora ei aproape imediat după ce m-a născut pe mine când tata a uitat că are familie și copil nou născut. Mătușa nu a avut niciodată viața ei, a trăit prin prisma mea și a avut grijă de mine mai mult decât a avut mama care adesea își refăcea viața pe undeva. Copiii nu a mai făcut, însă nici eu nu am fost cine știe ce copilul ei. Nu îmi place casa. Este simplă, mică, înghesuită, nu are etaj și niciun fir de iarbă.

Îți este foame? Mă întrebi în timp ce nasul tău se freacă de obrazul meu și în mână îmi pui un pahar cu vin. Atât de atent mereu la nevoile mele. Mă simt flatată, protejată și uneori închisă ca într-o colivie. Îmi place cum miroși îmi spui și îmi acaparezi gâtul cu sărutări tandre.

Mă trezesc de dimineață în miros intens de cafea. Sunt convinsă că undeva pe terasă mă așteaptă o cafea fierbinte și aburindă. Cafeaua este drogul meu suprem. Este licoarea fără de care nu pot respira. Când se vor face în viitor înjecții cu cafea eu o să fiu prima care îmi voi injecta în vene esența aceasta a energiei. Să îmi zvâcnească sub piele și să îmi dea șocuri de revitalizare întreaga zi. Ador să beau cafeaua în cană transparentă să îi văd culoarea intensă, să văd cana cum transpiră de la lichidul fierbinte. Băutura aceasta este motivul pentru care mă dau jos din pat fără să trag de timp. Îmi leg pe mine lejer un halat scurt și cam subțire pentru primăvara de afară, însă ador să beau cafeaua pe terasă și mai ador și să testez reacții matinale. Îmi pun la încheietura mâinii și în scobitura gâtului câte un strop de parfum de magnolie, nu cu vreun scop sau interes, dar oricum trebuie să mă pregătesc pentru o nouă zi de muncă. Dar dacă o anume privire languroasă îmi încălzește trupul și așa sumar îmbrăcat, atunci ziua devine mai călduroasă și mai aproape de vară.

În drum spre serviciu încetinesc pasul aproape de casa de la numărul 12 ca să am timp să mă bucur în voie de magnolia mea preferată. Scrutez din timp curtea și nu observ pe nimeni ceea ce îmi dă timp să zăbovesc puțin lângă gardul din plasă. Ridic ochii spre coroana amplă a copacului în timp ce inspir zgomotos parfumul florilor de magnolie. Simt un sentiment ciudat ca și când aș fi urmărită. Întorc repede capul, însă nu este nimeni, de obicei la ora aceasta nu este nimeni pe stradă. Ridic iar privirea spre coroana magnoliei moment în care zăresc cu coada ochiului mișcare în balconașul casei. Îmi strâng haine pe lângă corp hotărâtă să îmi văd de drum fiind convinsă că unul dintre bătrâni cotrobăie printre lucruri, însă ceva îmi atrage atenția și zăbovesc uitându-mă insistent spre casa lor. Mi se înmoaie genunchii și aproape cad când mă agâț cu disperare de plasa gardului în timp ce cea mai pătrunzătoare privire pe care am întâlnit-o vreodată mă privește curioasă din spatele geamului. Și nu este niciun bătrân.

Va continua….

Florile de magnolie 2

Florile de magnolie 3

selective focus photo of flowers
Photo by Lena Khrupina on Pexels.com

Poveste: amintiri nerezonabile 3

Aici este povestea Amintiri nerezonabile

Și aici este povestea Amintiri nerezonabile 2

Reușesc cu greu să îmi stăpânesc bătăile rapizi ale inimii. Îmi înghit repetat saliva ca să potolesc valul de greață. Gustul fierei mă copleșește. Îmi adun toate forțele de care dispun pentru a mă concentra ca să nu împrăștii voma pe toți pereții și să țin stomacul liniștit. Inspir profund, închid ochii și mă concentrez atât cât mă lasă durerea asta cumplită de cap.

Cu ochii închiși pipăi cu mâna pe suprafața dură a patului după un punct de echilibru. Aud cum telefonul sună din nou și aleg să îl ignor. Din nou. Ating cu vârful degetelor ceva. Nu deschid ochii. Pipăi obiectul străin și îmi dau seama că este o pereche de ochelari. Ciudat! Eu nu port ochelari. Nu am purtat niciodată, nici măcar în copilărie. Chiar la ultimul control medical doctorul a spus că am vedere de vultur. De ce să am eu ochelari în patul meu? Sanctuarul meu unde nici praful nu se așează, cu atât mai puțin un obiect străin. Deschid ochii și zăresc o pereche de ochelari cu formă supradimensională. Nu știu de ce îmi vine să mă uit prin lentilă. Știu sigur că dacă sunt ochelari cu dioptrie nu am să văd prin ei, ba chiar au să îmi facă mai mult rău decât bine. Totuși, când raționalul și iraționalul se bat cap în cap, unul câștigă. Nici nu mai spun care. Privesc prin lentilă, pare reconfortant. Îmi pun ochelarii la ochi și constat că începe să mi se calmeze capul. Nu mult, dar măcar un cuțit și tot a ieșit din craniu. Și vederea se mai limpezește. Ceea ce este extrem de ciudat. Niciodată nu am avut nevoie de ochelari. Nu este cazul să îmi bat acum capul cu asta, am altele de deslușit.

Al naibii telefon, nu se mai oprește. Zăresc cu coada ochiului – normal acum că zăresc ceva, chiar îmi permit aroganța de a mă uita cu coada ochiului – că pe ecran licăre numele Iuby. Iuby? Cine este Iuby? Clar eu nu cunosc pe nimeni cu numele Iuby. Și clar nu am eu un iubit. Și dacă aș avea nu i-aș spune siropos iuby. I-aș spune…Ei, ce contează cum i-aș spune, nici măcar nu este cazul să mă gândesc.

Ignor telefonul cu Iuby vuind-mi în cap și îmi îndrept atenția spre picior. Să văd ce este dâra aceea roșiatică. Pare o tăietură făcută mai de demult, nu mă ustură, nu mă doare. Este lungă, mai mult roze, o cicatrice martoră a ceva ce s-a întâmplat. Oare de ce oi fi țipat ca descreierata? Nu mă doare. Dar nici nu îmi amintesc ce este cu ea. De ce viața mea a devenit brusc o nebuloasă? Măcar ochelarii ăștia își fac treaba, lucrurile se mai calmează în capul meu, aștept să se finalizeze bătălia care se dă acolo. Cum reușește o pereche de ochelari să calmeze ochii, capul și stomacul? Zici că am luat cinci pastile consecutiv.

Boom boom boom se aude puternic și reptat în ușă în timp ce o voce groasă de bărbat strigă. Mi se face frică. Oare el să fie cel din amintirea mea care m-a lovit în cap? Și acum de ce lovește în ușă? Vrea să continue ce a început? Boom boom boom. Telefonul sună. Bubuitul în ușă este repetat, vocea tunătoare îmi zbârlește părul pe mâini.

Când toate zgomotele se opresc o secundă aud tunător de dincolo de ușă: iubito, deschide, știu că ești înăuntru. Am văzut mașin în parcare.

Inima mea se oprește puțin, atât cât să lase gândurile să dea năvală. Cum? Iubito? Mașină? Lucrurile nu se leagă. Eu nu am iubit, nu am mașină, nu conduc, nu am carnet. Toate sunt reminiscențe de la accidentul ăla oribil în care am fost implicată acum șaptesprezece ani. Nu, nu am timp de asta acum. Alung din minte toate amintirile și mă concentrez pe prezent. Nu știu de ce scot ochelarii de la ochi și mă clatin nesigură pe picioare, mă ia amețeala din nou. Nu a fost o mișcare bună, văd și eu așa că pun ochelarii la ochi. Mă ajută.

Merg cu pași nesiguri spre ușa de la intrare, mă uit spre ea cu teamă, nu îndrăznesc să mă uit pe vizior de frică să nu fiu deconspirată, însă trebuie să văd chipul bărbatului care îmi bubie în ușă. În tot cazul trebuie să iau o decizie și cât mai repede pentru că vecinii au început să se agite. O ușă sărită din țâțâni mi-ar mai lipsi acum. Mă lipesc ușor de peretele de lângă ușă. Încă un bom îmi zbârnie în urechi urmat de o voce tânguită de data asta: hai iubito deschide.

Se aude cheia de la alt apartament, semn că încă un vecin își face simțită prezența. Ce o fi o fi. Ridic mâna, răsucesc cheia în ușă ușor o singură dată moment în care ușa tâșnește de perete și o mână grea și masivă mă înhață și mă strânge puternic la piept. Mă dezechilibrez și îmi las toată greutatea pe ființa aceea masivă chinunidu-mă să respir. Mă strânge prea tare. Oare vrea să mă omoare? Îmi trece acest gând prin minte.

-Iubito, ești bine? M-ai speriat teribil. Te-am sunat de zeci de ori, nu ai răspuns.

-Cine ești? Întreb șoptit abia am auzit eu, dar namila de om care mă ține strâns de mâini. Așa că își apleacă urechea spre mine semn că nu m-a auzit și să repet. Cine ești? Întreb eu pe un ton iritat.

– Oooff iubito iar ți s-a întâmplat? Suferi de memorie pe termen scurt.

-Ce? Cum? Eu sufăr de memorie pe termen scurt? Adică nu m-a lovit nimeni în cap? Nu vrea nimeni să mă omoare? Și am iubit?De ce mă doare capul? Întreb.

-Când ai tulburări de memorie vin la pachet și cu migrenă puternică, așa se manifestă boala asta, îmi spune ridicând din umeri.

Atât de simplu? Și totuși, simt o urmă de neîncredere în omul acesta care ocupă tot cadrul ușii mele de la intrarea în apartament. Are un zâmbet straniu pe față, ca și când ar ști mai multe…

Sfârșit!

grayscale photo of man kissing woman s nose while standing inside a train
Photo by Jonathan Borba on Pexels.com

Poveste: Amintiri nerezonabile 2

Prima poveste Amintiri nerezonabile se găsește aici

….Nu, asta clar nu este amintirea mea. Mie nu are cine să îmi facă rău. Eu sunt o persoană extrem de retrasă, nesociabilă. Nu am prieteni. Toți oamenii care mă știu, nu mă cunosc cu adevărat. Chiar m-am gândit adesea dacă aș avea o problemă reală, la cine aș apela? Cui m-aș plânge? Nimănui. Eu nu mă plâng. Eu nu plâng. Eu doar strâng din dinți și afișez pe chip masca fericirii. Sunt singură și fericită tot timpul. Asta ar putea spune despre mine cei care mă cunosc. De altfel, este o lecție pe care mama mi-a predat-o timp de de mai bine de douăzeci de ani. Chiar dacă te bate bărbatul acasă de te leșină, când trebuie să ieși în lume te speli pe față, afișezi un zâmbet și încui poarta în urma ta. Nimeni nu trebuie să știe ce este în casa ta. Așa îmi spunea mama. Doar ea așa a făcut toți cei patruzeci de ani de căsnicie. A zâmbit. A zâmbit chiar și când avea ochiul negru. A zâmbit și în ziua în care a murit. A murit zâmbind cum îmi place mie să spun. Așa că eu îi duc educația în lume. Nu, nu mai departe. Am decis că niciun bărbat nu mă va lovi pe mine, de aceea este bine să mă țin departe de ei. Și nici mamă nu sunt în stare să fiu, nu am vocație. Așa zicea mama mea, că trebuie să ai vocație ca să crești un copil. Să știi când îi dai o plamă și mai ales unde. Eu nu am vocația asta. Nu o simt. Nici nu o doresc. Și-n plus ce să fac eu cu copilul? Mișună, îmi trage de lucruri, urlă, nu doarme. Nu pot risca să am riduri, nu mi s-ar mai vedea zâmbetul pe față. Ar fi umbrit de riduri. Nici nu vreau să concep ca la cei treizeci și șapte de ani ai mei să îmi apară riduri. Am întregi ritualuri zi de zi pentru a amâna cât mai mult acest aspect oribil al pielii. În tot cazul acum nici nu am de ce să îmi fac griji pentru copil, nu mai am rezervă ovariană de pe la douăzeci și cinci de ani. Rezervă ovariană, cum sună asta, parcă aș fi avut rezervă de alimente sau rezervă de muniție. Nu mă pregătesc de război. Dar ar fi fost bine să mă fi pregătit cu o aspirină. Sau poate am nevoie de ceva mai puternic pentru această durere? Oare o fi cazul să mă vadă un doctor? Dacă am o contuzie? Dacă mor? Orice, dar să nu mor. Cum adică orice? Adică prefer să fiu mutilată pe viață, doar ca să nu mor? E clar, orice s-a întâmplat mi-a încurcat rău gândurile.

Gata, este cazul să fac ceva. Lâncezesc aici în mijlocul patului și este clar că lucrurile nu se vor schimba în bine dacă voi continua așa. Îmi fac curaj pregătindu-mă pentru un nou val de greață când voi atinge parchetul. Dau pătura la perete de pe picioare și privirea încețoșată îmi pică pe piciorul stâng. Ce naiba? Ce e asta? Pun degetul cam apăsat decât aș fi intenționat. Aaaaaau! Ce dracu? Este o dâră de la coapsă până la genunchi. Nu văd bine ce este, dar pare a fi o tăietură cu sânge uscat. Frica m-a paralizat și o nouă senzație de vomă îmi ridică stomacul în gât. Simt gustul amar al fierei pe limbă.

Va continua…

Aici se găsește povestea amintiri nerezonabile 3

Poveste: Amintiri nerezonabile

Când m-am trezit de dimineață aveam o durere îngrozitoare de cap. Aveam impresia că o să îmi explodeze in scurt timp ceva din interior spre exterior și o să împroaște toată camera cu materia mea cenușie. Orice încercare de a respira îmi aducea o nouă săgeată direct în moalele capului. În tot disconfortul acesta am încercat să îmi dau seama ce mi s-a întâmplat. Oare m-am îmbătat? Nu, sigur nu am băut nimic ieri. Prima și ultima oară când mă confruntasem cu o mahmureală groaznică de după beție fusese în urmă cu cinsprezece ani. Atunci mi-am dorit să mă îmbăt. Să mă îmbăt crunt să văd cum este. Și am văzut. Inclusiv stele verzi am văzut. Apoi am și simțit, nu doar că am văzut. Am simțit a doua zi o cruntă durere de cap. Și am simțit și cum este să te reîmbeți bând doar apă după o noapte întreagă în care stomacul a văzut orice combinație letală de alcool, mai puțin apă.

Însă aici era altceva. Asta nu este durere de cap de la beție. Nu sunt mahmură, nu se învârte casa cu mine, capul nu îmi este greu. Doar că am impresia că cineva îl taie pe lung cu o sabie neascuțită în timp ce l-a prins bine în menghină. Și ca și când nu ar fi fost suficient, din când în când mai înfige sabia aia fix în mijlocul creierului meu obosit. Cum este posibil să nu îmi amintesc ce s-a întâmplat ieri? Stau sprijinită într-o rână pe mijlocul patului pipăind cu o mână din când în când craniul. Verific să văd dacă sângerez pe undeva că la așa durere este mare minune că nu îmi curge sânge. Măcar din urechi și tot aș avea o explicație plauzibilă.

Trebuie să fac un efort și să rememorez seara de ieri. Ce am făcut? Cu cine am fost? Ce s-a întâmplat? Am un sentiment vag că s-a întâmplat ceva, dar nu știu de unde să îl apuc. Parcă m-am întâlnit cu cineva. Sau am stat doar în casă. Off ce mama mă-sii s-a întâmplat? Eu nu las niciodată frâiele din mâini. Bine, exceptând acum cinsprezece ani când am testat bețivăneala pe stomacul propriu. Dar, în rest, sunt tot timpul în control. Dacă aș avea un glob de cristal până acum ar fi scurtcircuitat de mult la cât l-aș fi folosit pentru a fi în control secundă de secundă. Unii ar spune că sunt puțin sărită de pe fix, dar eu cred că de fapt sunt invidioși. Cine nu și-ar dori să aibă toată viața planificată fără să se împiedice de obstacole sau cine știe ce surpize neplăcute? Nebun să fii să nu îți dorești așa ceva. Dar nu am glob de cristal și se pare că nu am nici memorie în ce privește seara de ieri. Trebuie să îmi iau informațiile de undeva. Caut în memoria telefonului să văd ultimele conversații de ieri. Ahhh simpla acțiune de a lăsa capul în jos se lasă cu un nou val de durere vecină cu leșinul. Ridic telefonul deasupra capului ca să nu mai fiu nevoită să îmi plec ochii. Nu văd ce scrie pe ecran, am vederea încețoșată. Disting un apel colorat cu roșu, ceea ce înseamnă că cineva m-a sunat și nu am răspuns. Nu văd cine, doar că este roșu. Alt val de întrebări. Cine m-a sunat? Nu am răspuns pentru că nu am auzit? Pentru că nu am vrut? Pentru că nu am putut? Dacă aș putea vedea la ce oră este apelul ratat…

Îmi apare în fața ochilor o amintire. Este o amintire reală sau creată de capul meu obosit? Am fost lovită în cap? Dacă n-aș avea ochii deja scoți din orbită de durere, acum ar fi ieșit din cauza acestei informații. Cine să vrea să mă lovească? Și de ce? Un val de vomă îmi cutremură trupul din vârful degetelor de la picioare și până la ultimul fir de păr.

Va continua….

A doua poveste Amintiri nerezonabile este aici

A treia poveste Amintiri nerezonbile este aici

woman in gray tank top showing distress
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Ea și el după ani de zile….

…..după ani în care viața urcă și coboară. După ani în care creștem, ne maturizăm, gândim, trăim sau uneori ne facem că trăim, timpul își cere tributul.

După ani în care ea și el s-au iubit, mai constant, mai depărtat, au pus emoție în suflet și au decis să meargă-n viață mână-n mână.

El tot timid nu a știut ori nu a putut, ori poate chiar nu a vrut să o întrebe pe ea direct dacă vrea ca dintr-o zi înainte să pună împreună toate emoțiile în același coș și nu doar mai mult separat cum funcționau ei de obicei. Ea la fel de arogantă nu voia să accepte fără să fie întrebată. Avea impresia că asta înseamnă să fii femeie, că pentru asta luptaseră femeile-n independență și era un drept hotărât câștigat în revoluție. Aia franceză, că suna mai romantic (poate ar fi fost util ca la ora de istorie de la școală să nu fi umplut caietul cu inimioare, ci cu informații utile).

Așa se face că într-o seară de primăvară timpurie sau să fi fost de iarnă târzie, mai la apus, nici prea târziu, nici prea devreme, dar întunecat deja și frig și gene grele de oboseala de peste zi, el i-a oferit ceea ce ea atunci nu știa că este darul cel mai de preț care avea să îi schimbe existența goală de până atunci.

Ea a luat darul, l-a primit, l-a acceptat, deși într-un colț al minții nu și-l dorea în forma aceea. Însă timpul a decis că darul din acea seară din miez de iarnă (povestea spune că era frig) avea să îi marcheze ei existența pentru tot restul vieții.

După o vreme într-o zi superbă de mijloc de toamnă cu soare afară și multă căldură în suflete, ea și el au petrecut unul dintre puținele momente emoționante la care aveau să fie prezenți în această viață. Dar, totodată au petrecut și unul dintre puținele momente în care amintirea a putut confirma că a fost cel mai frumos moment de gen la care ea și el au fost prezenți.

Nouă ani mai târziu într-o zi mohorâtă de toamnă el și ea au început să dea uitării acea zi superbă și caldă. Mintea lor frământă alte amintiri și alte griji de zi cu zi, chiar dacă frumosul și binele nu ar trebui uitat niciodată.

Ea prea arogantă ca să își amintească?

El prea timid să țină minte?

Povestea merge mai departe….

Aici sunt celelalte două povești din seria „ea și el”

Când ea și el s-au întâlnit…

După ce ea și el s-au întâlnit…