Numele de familie. Al meu. Despre fostul și actualul nume.

M-a apucat cumva treaba asta cu etimologia numelui de familie. Nu m-a apucat rău de tot că nu știu prea multe despre fostul meu nume. Pentru cei care mă cunosc, știu că numele meu de familie era destul de neobișnuit pentru țara noastră (și nu, nu este un nume autentic românesc, dar care sună străinez, este doar un nume urât). Totodată a fost un nume care mereu a pus profesorii în dificultate în a-l pronunța. A fost un nume care a devenit subiect de bășcălie când au devenit la modă încălțările alea denumite ciocate (și pe care eu nu le-am purtat niciodată) și a revenit în vizorul audienței de când a dispărut de negăsit Elodia.

Așadar tadaam (tobe vă rog) Cioacătă era numele meu de familie moștenit de la tata.

Nu mi s-a potrivit, nu mă regăsesc în el și da recunosc, m-am bucurat când l-am lăsat în urmă fără regrete.

Nu știu ce înseamnă acest nume, de la ce vine, nici despre istoria familiei tatălui meu nu știu prea multe. Tatăl tatălui a fost țăran, a muncit la câmp, mai înainte a muncit la colectiv și mai înainte a fost prizonier în lagăr rusesc în cel de-al doilea război mondial. Și printre toate acestea a mai muncit și la construirea statuii de la Dumbrăveni de pe drumul european E85, a colonelului rus Suvorov. Când eram mică eram ferm convinsă că bunicul muncise la statuia lui Mihai Viteazul și la drept vorbind de la distanță chiar nu poți distinge clar lucrurile. Dar, este posibil ca această falsă informație să fi plecat chiar de la bunicul. Acum zău, cine să îl condamne, fusese prizonier în lagărul Rusiei și apoi le-a mai construit și o statuie. Cred și eu că ne spunea că era de fapt Mihai Viteazul acolo. Cum de altfel cam toate poveștile lui erau distorsionate de la realitate. În afară de aceste aspecte, în rest a fost țăran care si-a muncit câmpul și via. Ca fiu de țăran, tata a fost muncitor în București până la Revoluție.

statuia generalului Suvorov

Dacă Dumitrescu (actualul meu nume de familie) este clar că vine de la Dumitru și de la fiul lui Dumitru și se regăsește în număr de 2957 de astfel de nume de familie răspândite pe întreg teritoriul României conform ottomotor.ro, iată că Cioacătă conform aceluiaș site se regăsește în număr de doar 5. Și toți în zona de est a țării, pe undeva Vrancea, Galați, posibil Brăila. Clar nu este un nume prea răspândit și nici prea popular.

Dacă ar fi să mă duc puțin către dicționar aș putea gândi că Cioacătă vine de la Cioacă = vârf de munte sau deal; o componentă a războiului de țesut, la care s-a adăugat sufixul tă. Ceea ce înseamnă fie că Cioacătă au fost oameni care s-au ocupat cu țesătura la războiul de țesut, fie oameni dinspre munte sau deal, lucru explicat și de răspândirea numelui din zona Vrancei.

Locatemyname.com în schimb vine cu câteva detalii în plus și îmi spune că pe glob sunt 36 de Cioacătă, cei mai mulți în România, unul fiind în Italia. Clar informațiile sunt actualizate rar pentru că știu eu un Cioacătă în Anglia. Însă ce mi se pare interesant este că dau detalii despre cele mai populare prenume asociat numelui de familie. Eu și frații mei nu apărem, însă prenumele tatălui meu apare. În București sunt șase Cioacătă și zău că în afară de membrii familiei mele, nu cunosc pe nimeni dintre ei. De altfel, familia mea nu a menținut relații cu ceilalți membri și nu ne știm între noi. Dacă frate-meu nu se gândește să facă vreun băiat sau o fată care să fie entuziasmată de acest nume de familie, în ceea ce ne privește, istoria Cioacătă se va opri la el.

Altfel spus, de Dumitrescu nu ducem lipsă, numai în București fiind peste 4000 de purtători al acestui nume, conform locatemyname.

De ce eu nu pot fi niciodată educatoare sau învățătoare. Un text despre recunoașterea limitelor personale.

Eu am mers la grădiniță o perioadă extrem de scurtă undeva  la țară în Vrancea. Aveam în jur de 3 ani și eram cea mai mică din grupă, cei mai mari fiind cei care se pregăteau să meargă la școală. Îmi amintesc doar cum nu știam să desenez cireșe și cum băieții aruncau cu goldane în ușa wc-ului din curtea grădiniței. Altceva nu îmi amintesc.

Când copilul meu urma să înceapă grădinița am trecut printr-un fel de purgatoriu al sentimentelor și al deciziilor. E bine, nu e bine, va fi bine, nu va fi bine, e corect, nu este corect. Părerile extrem de împărțite și de personale după experiența fiecăruia nu ajută. Pe mine nu m-au ajutat, nu m-au liniștit. Aveam încredere în copil, dar nu aveam încredere în mine, nu aveam încerdere în sistem și nu aveam încredere în educatoare. Nu le cunoșteam, nu știam ce încredere să port.

Mulți cred că treaba aceasta de educator/învățător este una destul de ușoară. În fond nu stai chiar așa multe ore la serviciu și mai ai și concediu ohoo ho. Nici nu faci ore suplimentare, nici nu îți cere șeful să stai peste program până se termină nu știu ce. Floare la ureche. Doar că nu este chiar așa. Lucrezi cu suflete mici și în formare pe care poți și ai puterea să le schingiuești pe viață. Treaba unui educator este extrem de importantă, este primul contact al copilului cu lumea exterioară, cu colectivitatea, cu societatea, cu regulile din afara casei.

Eu nu aș putea să am vreodată meseria aceasta din varii motive. În primul rând nu am răbdare. În general nu am răbdare, în particular nici atât. Eu am căutat adânc în mine și am găsit răbdarea pe care nu o am și am oferit-o pe toată propriului copil. Dar pe toată, că nu se mai găsește pe acolo nici măcar o fărâmă pentru alții. Prima categorie defavorizată de pe urma acestei dăruiri complete de răbdare au fost bătrânii. Știți, cealaltă categorie de copiii, dar mai mari și cu un mare deficit de atenție.

Și cum răbdarea ar trebui să fie cap de listă în interacțiunea cu cei mici, alături de dăruiure, empatie și o imensă dragoste, consider că munca unui educator este extrem de dificilă.

În al doilea rând, ca educator ar trebui să își placă teribil să te joci. Pentru copiii joaca este vitală. Al meu copil se joacă și când mănâncă. Se joacă cu lingurița, cu degetele, cu fața de masă. Ori eu și joaca suntem într-o relație nu foarte prietenoasă. Nu îmi place să mă joc. Nu știu dacă nu îmi place pentru că nu mai știu să fiu copil. Doar că nu mi-a plăcut foarte tare nici când eram copil. Joaca la mine s-a cam încheiat la 7 ani când am abandonat toate jucăriile pentru că eram prea mare ca să mă mai joc cu păpuși, doar mergeam la școală. După ce am învățat să scriu și să citesc am trecut la jocuri pe hârtie ca ȚOMANAP, spânzurătoarea sau avioane. Sunt genul de persoană care se plictisește repede de jucării și jocuri, pe când copiii mici fac pasiuni pentru anumite jucării sau jocuri.

A fi educator înseamnă a fi dăruit pentru jobul acesta care nu este un simplu job. Este mai mult un job al sufletului, al zâmbetului, al empatiei. Educatoarea este completarea mamei pentru copiii mici. În lumea reală nu toți educatorii au menirea aceasta, ca în orice profesie de altfel, diferența este că în această meserie lucrezi direct cu viitorul om mare și stă în puterea ta de profesionist să nu faci rău și să faci bine.

pexels-photo-1148998.jpeg
Photo by Sharon McCutcheon on Pexels.com

Am înțeles în sfârșit facebook-ul

Am înțeles ce înseamnă să primești like și inimioare la o poză. Că oamenii te apreciază. Pe tine sau talentul tău de fotograf, ori poate chiar filtrele aplicate atât de generos că până și cu coșul umflat și roșu de 3 zile, tot adorabil arăți.

Cam așa și eu. Doar că eu mă refer la aprecierile pentru munca mea. Da, voi numi scrisul o muncă. Este din capul meu, de inspirație proprie, abordare personală, timp destul în miez de noapte, inspirație, transpirație, agitație. Deznădejde, speranță, control, disciplină. Da, muncă. Și da inspir aprecierile ca pe oxigen. Dacă aș fi câine și aș avea coadă, aceasta ar flutura de entuziasm cât să pornească un uragan.

De unde asemănarea? Pai ambele situații au ceva în comun, deși nu pare. Paaamp paaaramp pam pam…tobe, da, să nu avem discuții : încrederea. Sau mai bine zis, lipsa ei.

Nu știu că sunt frumoasă sau nu știu cât de frumoasă sunt. Sau mi s-a speculat atât de mult această latură încât am nevoie să mi se confirme și reconfirme că sunt frumoasă, arăt bine, atrag, plac….facebook, instagram și ce o mai fi și o să mai fie pe fața pământului.

Așa și eu. Știu ce pot, cât pot, îmi dau seama când un text este așa și așa sau când va rupe audiența (da, da, toți cei 2+ cititori ai site-ului). Doar că atunci când auzi confirmarea și reconfirmarea de la cei din proximitate, altfel se rotesc planetele. Știu că pot și pot chiar și atunci când nu știu despre ce să scriu. Și pot și când din 5 texte simt că niciunul nu este pentru azi și azi nu am text. Pentru că este important pentru mine să mă țin de disciplina pe care mi-am setat-o, chiar dacă știu că niciun unicorn alb nu va plânge pe un norișor pufos dacă eu am o zi în care nu am pus niciun text. Dar, creierul meu va face din norișor o furtună.

Da, îmi plac aprecierile. Nu vorbesc de lingușeli, deși nu cred că este cazul să menționez așa ceva, pentru că cine mă cunoaște știe că fața mea nu se pretează la perieri. Vorbesc despre aprecieri sincere și corecte. Cine nu vrea să audă că munca pe care o desfășoare aduce plus valoare? Este cineva care să nu aprecieze când i se spune că ce a creat este frumos? Eu nu cred. Deși ideal ar fi ca activitatea să nu se învârtă în jurul aprecierilor, propria-ți apreciere să-ți fie suficientă, iar restul să fie bonus. Dar, cum mulți dintre noi, scârțâim serios la capitolul încredere în propria persoană, la stima față de noi, la curajul pe care îl avem în forțele noastre, autoapreciere aproape nu există și recunoașterea celorlalți devine vitală.

Iar apreciere nu înseamnă degete ridicate și inimi sau mai știu eu, apreciere înseamnă cuvinte spuse pe gură. Apreciere înseamnă când omul ăla cu care nu ai mai vorbit de 1 an își rupe din timpul lui și îți spune că apreciază ceva ce tu ai făcut. Apreciere este atunci când ai reușit să emoționezi prin ceea ce ai pus pe foaie, fie ea și virtuală. Apreciere este când poți să faci o mână de oameni să saliveze peste un text despre mâncare. Care nici măcar nu e musai să fie despre mâncare, ci poate să fie despre amintiri. Aprecierea este secunda aceea când altcineva își validează efortul.

Și pentru toate aprecierile, mulțumesc. Pentru că altceva nu știu ce să spun, nu știu cum să reacționez și atunci mai bine spun mulțumesc.

man sitting on a green grass field
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Mirosuri care îmi „gâdilă” stomacul

Am scris aici despre ce mirosuri îmi plac mie, mirosuri care pot fi considerate ciudate pentru unii, până m-a izbit Geo cu al ei comentariu, unde a etalat toate mirosurile care mie îmi fac rău. Așa că am zis să mai scriu un text și pe partea astea. Aviz femeilor însărcinate, poate ar fi mai bine să nu citească.

Aici comentariul:

Mirosul de cafea macinata,
Mirosul cărților vechi,
Mirosul lemnului tăiat cu flexul,
Mirosul benzinei :).

Urăsc mirosul de cafea. Măcinată, nemăcinată, fiartă, nu contează. Mi se contractă nările când simt mirosul acesta. Nu consum niciun fel de cafea si nici nimic ce aduce a cafea. Nu nes, nu capuccino, nu cafea indiferent de ce denumire ar avea. Mai mult, nu consum niciun fel de prăjitură cu urmă, aromă sau gust de cafea, nici frappe, nici nimic. Avem împământenită treaba asta că atunci când mergi în vizită să te întrebe dacă bei o cafea și de fiecare dată sunt privită ca o ciudată când spun că eu nu beau cafea. Nu mă laud cu asta, nu o spun din prima, doar refuz politicos și oamenii tot insistă că la noi nu e nu, nu există. Și atunci vin cu argumentul meu suprem: eu nu beau cafea. Șoc și groază. Invitația de a merge să bem o cafea mă convinge să rămân acasă.

Mirosul de benzină îmi face stomacul să urce vertiginos. La mine rău înseamnă că mă ia cu amețeală și am stări de vomă. Și mirosul de combustibil tot în punctul ăsta mă aduce. Am rău de mașină, așa că asociez mirosul de gaz/benzină/motorină cu acest rău. Drumul într-o benzinărie se lasă cu mult ținut de respirație. Plecatul din benzinărie se lasă cu geam ținut deschis și vânt suflat în față.

Mirosul de dentist. Ei, aici cred că este un cumul de factori și țap ispășitor a rămas mirosul din cabinetul stomatologic. Cum noi nu aveam cultura mersului la dentist, nici a îngrijirii orale, iar la dentist era un fel de loc al torturii, e clar de ce toate acestea s-au acumulat în capul meu sub un singur factor: mirosul. Deși în ultimii ani și în cabinetele stomatologice se practică destul de mult interesul pentru pacient și nu prea mai poți zice că ești torturat, mirosul tot este acolo, tot a rămas, tot lucrează la subconștient.

A se observa că nu m-am referit aici la mirosurile de pe stradă de gunoi împuțit, animale decedate sau rahați de câine. Nu cred ca le place cineva pe astea. Eu am scris despre mirosurile care nu îmi plac mie, dar care pot fi agreate de altcineva.

Să întreb ce mirosuri nu vă plac?

Îmi plac mirosurile ciudate

Am mai scris eu aici că ador mirosul de praf înmuiat de ploaie. Ei, nu e chiar un miros obișnuit ca mirosul de liliac(sau orice preferă fiecare). Așa că parcurgem mai jos o întreagă listă cu mirosuri mai mult sau mai puțin ciudate în accepțiunea fiecăruia.

Mirosul de praf udat de ploaie de primăvară rămâne în top, nu îl mai detaliez.  Cred că este cumva mirosul copilăriei. Așa mirosea în copilărie când eram la țară la bunici și ploua mărunt și puțin, dar suficient cât să ude praful de pe uliță sau de pe câmp. Și tot mirosul ăsta îmi intra în nări și îmi ascuțea simțurile și mă făcea să inhalez mai mult și mai mult. Ca să simți mirosul ăsta trebuie să te bucuri de ce se întâmplă pe lângă tine, să fii atent la ce-i în jur și să apreciezi o ploaie scurtă de primăvară sau de vară fără să consideri că e sfârșitul lumii că plouă puțin.

Mirosul de pereți proaspăt văruiți sau de var proaspăt. Cumva se aseamănă cu primul, este tot un praf ud, chiar dizolvat în apă. Miroase diferit de praful de pe străzi. Miroase a proaspăt și a curat. Nu vorbim aici de lavabil. În niciun caz. Ci de varul clasic, acela pe care îl dădeau bunicii noștri pe pereții casei cu bidineaua. (pentru cei foarte tineri care nu știți ce este aceea, bidineaua este o pensulă mai mare și stufoasă ce acoperă o suprafață mai mare. Mama trafaletului).

Mirosul de lemn ars în șemineu. Mirosul ăsta merge de minune când este ger afară, parcă și lemnul miroase altfel, a cald, a foc și a viață. Miroase așa într-un fel, a ars, dar un ars dulceag. Iar dacă în șemineul ăsta arunci și doi-trei cartofi înveliți bine în staniol, mmmm, miroase a copt și bun. Încercați și cu măr și cu dovleac, veți vedea, mirosuri diferite, pe lângă cel de lemn ars. Mai degrabă veți simți, mai bine zis.

Mirosul de cărți proaspăt scoase de sub tipar. Unii ar spune că miros a plumb și a cerneală. Nu știu ce să zic, parcă nu prea aș fi de acord. Mie tot a praf ud îmi seamănă. Fac ce fac și tot la praf ajung, de să zică lumea că ador poluarea. Nu toate cărțile miros bine. Am obervat că mirosul este mai intens la cărțile cu pagini mai groase, cum sunt cărțile pentru copii. Cărțile cu pagini subțiri sau cu hârtia de calitate foarte bună, abia daca se simte ceva.

Și nu doar cărțile noi au un miros specific, ci și cele foarte vechi, cu paginile îngălbenite și colțurile îndoite de timp. Au un miros prăfuit (pff tot praf) și de timp trecut.

În altă ordine de idei să știți că nu las praf acasă doar ca să il inhalez mai târziu, pe acela chiar nu îl apreciez deloc.

Mirosul de iarbă proaspăt tăiată. Dacă ați fost prin fânețe când se cosea fânul știți despre ce vorbesc. Deși iarba verde proaspăt tăiată miroase diferit de iarba mai uscată pregâtită pentru fân. Să zicem gazonul proaspăt tuns, pentru boierii care își permit să stea la case. Însă, aici cu amendamentul că tăiatul ierbii nu-i o treabă ușoară. Și știu ce spun pentru că o dată mi-am dat cu trimerul peste picioare și o dată era să defrisez o pădure întreagă. Dacă nici eu nu sunt cunoscătoare, atunci zău că nu știu cine.

Ahh mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Când aburii ce ies din pâine îți intră în nări și îți curg balele instant. Cum creierul nu mai poate procesa informația: abține-te viitoare mamă de vițel. muuu. Dar, nu poți. Mirosul de pâine caldă este ceva ce blochează creierul și face stomacul să chiorăie. Și evident, cel mai deștept cedează și stomacul e fericit, cântarul plânge, iar viața merită mirosită traită.

Voi ce mirosuri dubioase aveți în nări?

Îmi plac începuturile

Stați că nu am terminat, abia am început. Detaliez imediat, până să apuce experții să mă psihanalizeze și eticheteze drept nestatornică.

De fapt, mai bine zis, îmi plac toate anotimpurile. Nu am un anotimp preferat, mie îmi plac toate, dar doar începuturile. Apoi – pentru că sunt nestatornică – mă plictisesc și abia aștept următorul anotimp care să îmi umple simțurile și să îmi încarce bateriile.

Îmi place vara, doar vara m-am născut eu. Îmi place trecerea de la primăvară la vară, când deja iarba este crescută, când pomii au început să rodească, ba unele fructe se și coc destul de timpuriu. Îmi place când este suficient de cald încât să dai jos toate cojoacele, însă nu suficient de cald încât să nu poți respira. Îmi place vara când plouă și miroase a praf înmuiat și a pământ ud. Ador acest miros. Dacă aș putea, l-aș face parfum și l-aș ține pe încheietura mâinii să îl miros când mi se face dor. Îmi mai plac și roșiile de pe tarabe, acelea care miros a copt și proaspăt și te fac să salivezi anticipând gustul plin când muști din roșie ca din măr.

Ador toamna. Cum începe ea subtil, nici nu simți când vine. Uneori te lasă încă în mânecă scurtă, alteori te pune să iei o geacă subțire. Însă, culorile de început de toamnă…acel arămiu din copaci, acele frunze care încep să cadă și acea iarbă palidă…un deliciu. Tot deliciu este și mărul pe care îl iau din copac toamna, cât și pregătirile pentru iarnă. La început de toamna mă apuc gospodărește de dulceață de ardei iute(nu singură, evident. Nu e fun să te chinui singur). Fără dulceață nu își poate intra toamna în drepturi.

Cursul firesc al anotimpurilor – iarna. Îmi place când începe iarna (în caz că nu v-ați prins încă de începuturile mele). Îmi place când este ger, când se înroșește fața de frig, când îmi frec mâinile să mi le încălzesc. Ador mirosul de ger, când rufele proaspăt spălate miros a frig și sunt înghețate pe sârmă. Mereu mi-au părut că arată a soldăței care așteaptă să se înmoaie la caldură. Îmi place prima zăpadă. La fel de mult îmi place și să o privesc pe geam de la căldură cu o cană caldă între palmele reci. Și la fel de mult mi-ar plăcea că această iarnă idilică să dureze o luna și cel mult în preajma sărbătorilor din decembrie.

Și pentru că iarna se termină rapid, tot rapid vine și primăvara. Primăvara am impresia că viața în sine renaște (mvai ce plastică sunt). Îmi plac mugurii copacilor și frunzulițele mici ce se formează. Îmi plac florile copacilor care respiră viață. Îmi place ploaia care cade peste liliacul înflorit. Îmi place mirosul de praf înmuiat cand plouă. Ahh, mă repet… Îmi place salata verde când apare în piețe și ridichile fragede, cele de primăvară, nu cele care se găsesc tot anul, nu au același gust.

Voi ce anotimp preferați?