Frig, întuneric, lună plină, miros de lemn ars.

Îmi place ca atunci când ajung printr-un sat să mă plimb pe ulițele lui. Să admir casele, să văd tradiția, să mă uit la garduri, să privesc copacii, să mă bucur de priveliște. Cel mai mult îmi place să fac aceste plimbări primăvara când sunt grădinile pline cu flori colorate care fac concurență în ale miresmelor și iarna când casele sunt pline de luminițe și podoabe de sărbătoare.

Am ieșit serile trecute pe afară într-o plimbare în aerul rece, am mers încet pe lângă garduri și am privit cu nesaț în intimitatea oamenilor. Frigul are un mod al lui de a crea intimitate. Oamenii singuri și bătrâni stau cu televizorul deschis și par mai puțin în singurătate. Familiile numeroase stau în aceeși cameră pe lângă o sursă de căldură, la povești, la amintiri din vacanțe, la experiențe trăite, cel puțin în capul meu așa ar fi o seară într-o familie numeroasă.

Nu am nicio jenă că mă uit în casele oamenilor, acolo unde draperiile nu sunt trase peste geamuri. Mă uit să văd ce au pe pereți, cât de intime par camerele, cum strălucesc globurile care atârnă din lustră. Merg mai departe și îmi strecor mâna mică în mâna călduroasă care mă primește și mă acceptă de fiecare dată, îmi încălzește degetele înghețate. Mă uit la brazii care care își coboară crengile grele peste gardul înalt, cum stau maestuoși și drepți privind spre Univers și veghind lumea de la înălțimea lor.

Miroase a lemn ars în aer, fumul gros de pe coșuri se împrăștie în aerul rece, casele sunt învăluite ca de ceață de fumul zburătăcit de vântul aspru care îmi face ochii să lăcrimeze. Deschid fermoarul hainei călduroase să intre fumul ăsta în mine, în haine să îl miros și mai târziu, să îl simt la încheietura mâinii ca pe un parfum scump ce îmi trezește simțurile și mă întoarce de fiecare dată la simplu, la natură, la viața fără griji. În depărtare un câine latră simțindu-mi prezența, ațâță și alți câini din sat lansându-se un concert din lătraturi pe diferite voci. Mă opresc o vreme să se obișnuiască cu prezența mea și să nu tulbure liniștea pe care o așteptam atât de mult.

Mai târziu, intrată în casă, îmi trag și eu o blană de oaie pe care mă așez în fața căldurii. Mă uit la flăcările care se unduiesc în sus pe pereți în timp ce aruncă un vălătuc de fum pe gura deschisă a șemineului. În lume sunt lucruri grele, copii desculți, oameni care se culcă flămânzi, pierderi de suflete dragi, însă azi nu sunt cu gândul la ele. Astăzi n-am melancolie, nici supărări, astăzi m-am înfundat în bula mea îndestulătoare. Am căldură în șemineu, o blană îmi ține de cald pe podeaua tare. Un îngeraș luminează pe perete, o lumânare arde pe-aproape făcând o umbră înaltă pe peretele alb. Astăzi sunt în liniște și în momentul acesta care este doar acum. Doar acum focul vălătucește așa și nicicând la fel.

Atât!

Nu este text astăzi, este o apreciere. Ceva personal și de suflet.

Eu sunt genul de persoană care se bucură de orice primește, chiar și de cadourile care nu mi se potrivesc. Nu mă deranjează când omul care îmi oferă ceva nu mă nimerește, este ok, înseamnă că nu mă cunoaște. Nici eu nu îi cunosc pe toți cei cărora le ofer cadouri și o mai dau de gard. Cunoscut la modul profund mă refer. Și-n plus, gusturile se schimbă continuu pentru că este normal să evoluăm.

Ca de fiecare dată, cărțile reprezintă un cadou de suflet pentru mine. În ele mă regăsesc indiferent cât de mult evoluez.

Nu voi enumera aici tot ce am primit eu și reprezintă ceva pentru mine, că altfel nu ar mai fi personale. Deși într-un fel mi-aș dori să pot aprecia în scris tot ce nu pot exprima față-n față ca să fie oamenii convinși că încântată am fost maxim, chiar dacă reacția a fost minimă.

Da, am primit geanta din imaginea de mai jos, îmi place foarte mult. este veselă, colorată și mă face să visez. Mulțumesc Alina!

Orice asemănare cu blogul este pur întâmplătoare. Sau nu?

Unde s-au dus pepenii buni?

Pepenele, acest fruct considerat emblema lunilor de vară a ajuns să fie tare greu de digerat.

Când eram eu copil, acasă la noi se cumpărau de la piață pepeni mari rotunzi sau din aceia lunguieți cărora le spuneam pepenoaice. Erau dulci și zemoși de șiroia zeama până la coate, dar erau buni. Rar întâlneai vreun pepene care nu era bun. Poate așa unul-doi pe vară.

Pe când acum, abia nimeresc unul-doi pe vară care să fie buni, mâncabili, gustoși, zemoși, dulci. Wow câte condiții trebuie să îndeplinească un pepene…

Ce s-a întâmplat cu pepenii aceia? Mâncăm doar import? Adică vreți să spuneți că străinii mănâncă prost și fără gust? Sau ei mănâncă bine dar exportă prost?

Și dacă mâncăm local  de la noi, producție autohtonă, de ce nu mai sunt gustoși? Ce-i ăla pepene acru? Acru este sinonim cu pepene, măcar?

Vreau un pepene care să pârâie zgomotos când bag cuțitul în el, să țâșnească zeama pe farfurie până să apuc să tai felia până jos. Să rămână miezul atașat de restul fructului ridicat ca o movilă așteptând, știind că este cea mai bună parte la care tânjește toată lumea, partea aia pentru care se bosumflă copiii când nu o primesc, regina din pepene. Să îmi danseze balerine pe cerul gurii când mușc din miez și simt dulceața de vară într-o felie de pepene. Să înflorească magnolia în iulie de ciudă că vedeta este pepenele și nu se mai gândește nimeni la ea de când și-a lepădat veșmintele.

Unde sunt pepenii aceștia? Că m-am săturat să tot văd cum îi cumpăr și iau drumul compostului bio degradabil.

food healthy red summer
Photo by Jill Wellington on Pexels.com

Mama mea face cele mai bune sarmale din lume!

Să ridice mâna cine nu a spus măcar o dată această propoziție care din punctul meu de vedere ascunde în spatele ei mult mai multe lucruri decât sarmalele care se văd în farfurie.

Să ridice mâna cine nu a auzit această propoziție de la alte 50 de persoane care ridicau pe rând în slăvi sarmalele propriilor mame?

N-am auzit niciodată că mama mea face cea mai bună ciorbă de legume, sau cel mai bun ghiveci călugăresc, ori cel mai bun pește prăjit din univers. Dar, că mama mea face cele mai bune sarmale din lume, am auzit de la fiecare persoană pe care am cunoscut-o eu.

Să lămurim acest mister, zic. Și o să vedeți că până la finalul textului veți fi de acord cu mine: mama mea face de fapt cele mai bune sarmale din lume.

Îmi plac sarmalele, sunt mâncătoare de sarmale, dar nu des. Dacă le mănânc prea des mă transform într-o mâncătoare notorie, ori eu sunt o expertă, să fie clar pentru toată lumea.

Și ca să nu avem discuții, eu nu gătesc sarmale. Asta nu înseamnă că nu pot fi păreroloagă. Normal că pot fi, doar trăiesc în țara lui știe-tot și mai am și blog, deci hai că v-am lămurit că și aici sunt expertă.

Și treaba asta cu sarmalele nu este doar despre sarmale, ci despre gustul de acasă, despre familiar, despre cum creierul caută cunoscutul și despre cum validăm subconștient priceperea mamei: ea face cel mai bine lucrurile, ceea ce înseamnă că și eu fac sau voi face la un moment dat lucrurile la fel de bine. Că dacă mama face cele mai bune sarmale, clar și eu tind să fac și mă străduiesc să fac sarmale la fel de bune, dacă nu chiar mai bune ca să aprecieze că i-am depășit calitățile. Validare, adică (bine, nu eu ca am stabilit deja că eu nu fac sarmale 🙂 ).

Îmi plac sarmalele în frunză de varză, dar iubesc sarmalele în frunză de viță de vie. Iar pe acestea din urmă, dragii babei, prea puțini știu să le nimerească așa ca la mama acasă.

Ce înseamnă pentru mine cele mai bune sarmale:

  • Să fie tari. Nu tari de să spargi faința cu ele dacă vrei să le testezi rezistența în perete, însă să nu fie balegă în farfurie. Nu îmi plac sarmalele moi pe care practic mai ai puțin și le mănânci cu lingura.
  • Să aibă gust. Știți condimentele acelea numite sare și piper care dau gust mâncărurilor? Ei bine, ele lipsesc cu desăvârșire din mai toate sarmalele.
  • Să fie acre. Nu, nu acre ca și cum aș mânca oțet cu lingura și l-aș mesteca încet ca să îi simt cât mai bine acreala pe pereții obrajilor, dar acrișoare. Că de aia sarmalele în frunză de varză se fac cu varză murată. Dacă varza aia e spălată până redevine crudă, unde mai este farmecul sarmalelor? Iar sarmalele în frunză de de viță se acresc și ele cu borș sau bulion de corcodușe dacă frunza de viță este proaspătă.
  • Nu puneți sarmalele în frunză de viță de vie la cuptor. Ce rost are? De fapt, mai bine nu le mai faceți dacă nu vă pricepeți, e mai sigur așa pentru toată lumea.
  • Și mai ales, nu puneți la sarmale și pătrunjel și mărar. Păi ori pătrunjel, ori mărar? Pătrunjel vă zic eu, ca să nu aveți dileme.
  • Îmi plac sarmalele cu o crustă de suc de roșii deasupra.

Dacă mamele tuturor cunoscuților mei nu întrunesc condițiile de mai sus când fac sarmale, atunci vă anunț cu regret că nu, nu fac cele mai bune sarmale din lume.

Și ca să vedeți totuși că mama mea chiar excelează la făcut sarmale, de la ea și doar de la ea am mâncat sarmale în frunză de tei, sarmale în frunză de brusture și sarmale în frunză de ștevie. Eee…aia zic!

Acum, că v-am învățat cum să faceți sarmale, cui dau adresa să îmi trimită o porție? În frunză de viță dacă se poate, vă rog. Mulțumesc!

Da, da, fără ardei iute și fără mămăligă că nu suntem la restaurant aici.

Mirosul florilor de mac

Este sezonul lor. Al florilor de mac. Roșii, robuste, pline, cu petale ample și mătăsoase. Al culorii ca vinul roșu  în pahar cu picior, așezat pe o masă de lemn în lumina amurgului. Al sângelui care curge prin vene și care înseamnă viață. Al rujului pe buze ample care conferă și mai mult volum. Al speranței.

Macul, această floare delicată ce pare firavă de mai ca-ți vine să o protejezi, acastă floare care se ofilește atât de repede când este ruptă din lăcașul ei, este atât de puternică. Rezistă în câmp deschis frigului și ploilor torențiale și stau drepte în lumina soarelui să ne încânte văzul de fiecare dată.

Aceste flori sezoniere, la granița dintre primăvară și vară fac deliciul fotografilor ocazionali și cândva motiv de pelerinaj în fiecare câmp din care răsăreau mai extins florile mari și roșii.

Îmi place acest miros fin și dulceag dar, fresh care îmi umple nările de fiecare dată încât mi-am luat si parfumul cu miros de flori de mac. De fapt nu l-am cumpărat eu, ci l-am primit de la cineva care știe să-mi anticipeze mirosurile și să îmi trezească simțurile chiar și atunci când încep să adoarmă. Și ce perioadă mai bună de trezire este dacă nu chiar aceasta!? După o perioadă în care uneori mai mult m-am târât decât am trăit, mai mult am supraviețuit unui amalgan de sentimente și contradicții, am nevoie de puțină aromă. De culoare. De frumos. De roșu pe buze chiar dacă mi-l port în casă. Și mai am nevoie de râs. De un râs zdravăn în urma căruia să îmi șiroiască lacrimi pe obraz. De siguranța zilei de mâine și a zilei de după cea de mâine. De sentimentul că totul nu a fost în van și că va fi bine și azi, dar și săptămâna viitoare.

Prima dată când mă voi revedea cu prietenii – unii dintre ei –  voi avea un ruj roșu puternic pe buze, că altceva roșu nu am. Și mă voi învălui în parfumul florilor de mac. Și sunt convinsă că voi râde strașnic lângă un pahar mare cu aperol. Vom lăsa copiii să se joace singuri și fără intervenție că or fi și ei sătui de atâta jucat cu mamele lor și mamele nu vor fi mame pentru măcar treizeci de minute întregi. 

Este sezonul lor. Al câmpurilor înroșite de cupele florilor desfăcute. Al priveliștii de departe. Al mirosului îmbietor de dulceag și de fresh. Al frumosului în urâtul zilei de azi. Al florilor de mac!

Mulțumesc Mirela pentru inspirație.

Cade ploaia pic pic pic

Cade ploaia nu-i nimic. Așa era continuarea unui cântecel pentru cei mici, cântat de Monica Davidescu, cel puțin eu în varianta asta l-am auzit. Și cum s-a stricat vremea sau în situația asta de secetă excesivă, mai bine zis, s-a îmbunătățit vremea, a venit și o ploaie care m-a bucurat. Mie ploaia nu îmi dă stări depresive, nici somnolență, nici nimic. Nu îmi place să plouă și să fie și vânt și eu afară. Sau bălți și mașini care mă fac fleașcă din cap până în picioare, dar acestea sunt fapte și întâmplări, nu stări de spirit. Însă ador fenomenele meteo când stau în casă. Iubesc să mă uit pe geam și să văd stropii de apă cum cad sau fulgii de nea cum dansează în vânt.

Când eram acasă la ai mei, aveam în stradă în dreptul geamului un bec stradal. De câte ori ningea sau ploua seara, mă uitam în lumina becului până adormeam. Am iubit becul acela, l-aș fi luat cu mine până la etajul zece când m-am mutat ca să pot vedea în continuare stropii în întuneric.

Pe lângă faptul că îmi place să privesc fenomenele naturii pe geam (și aș face asta ore în șir), îmi mai place și să aud ploaia. Ador zgomotul ploii care cade pe acoperișul casei. Mă liniștește, mă relaxează, mă destinde. Iar dacă se întâmplă să plouă toată noaptea, atunci este cel mai bun somn al meu.

Așa că zilele acestea poate să plouă că avem nevoie și capul meu va fi bucuros de pauza primită.

Acum mă duc să mă uit pe geam 🙂