Am primit anul acesta ceva recomandări de filme și seriale, las aici ce mi-a plăcut.

Deși am zis că mă las de filme și mai ales că mă las de seriale, anul acesta am picat în mreaja lor mai mult decât ar fi trebuit. Vorba celor de la Paraziții : jur că nu se mai întâmplă până data viitoare, exact așa și la mine. Nu, nu, nu s-a transformat în mult da și m-a ținut cu ochii lipiți de ecran sacrificând de multe ori somnul pe care nu mi-l dă nimeni înapoi. Despre unele filme și seriale am scris deja mai pe larg, astăzi doar încropesc o listă scurtă cu ce mi-a plăcut mie și nu cu tot ce am văzut. Așa că ce să o mai lungesc, iată:

  • Lucifer. De departe cel mai drag serial mie de anul acesta. Are umor, ironie, anchete polițienești și mult mister. Unde să mai pun că o întreagă suită de îngeri coboară pe Pământ și încearcă să se integreze lumii noastre. Actorul principal care îl interpretează pe Lucifer Morningstar este frumușel, cu pectorali bine lucrați, ce să mai, un deliciu să te tot uiți. Merge de văzut în maraton pentru că nu este de lăsat.
  • Lucy. Ca să rămânem în zona aceasta a Universului recomand așa cum și eu am primit recomandarea, acest film care ridică niște semne de întrebare. Unele sunt lămurite în film, altele nu. Orice film în care joacă Morgan Freeman este unul de văzut. Lucy este interpretată de actrița Scarlett Johansson.
  • Bucătăreasa din Castamar. Un serial simpatic, de epocă, cu rochii grandioase și coafuri complicate. Cam prea mult romantism pentru gustul meu și mult prea multe intrigi, însă măcar pentru rochiile acelea și tot merită văzut.
  • Frumoasă venețiană. Mai rămânem puțin în zona aceasta a rochiilor de epocă pentru a readuce în discuție acest film care mie îmi place tare mult. Este pe aceeași undă cu Memoriile unei gheișe, Curtezana în care joacă Michelle Pfeiffer, filme care aduc în prim plan puterea de seducție, de decizie, puterea politică a unor femei care s-au folosit de atuurile fizice pentru a schimba istoria.
  • Umbra spionului. Schimbăm registrul, virăm puțin către Rusia. Dacă vreți puțină istorie aplicată, acest film este ecranizat după o întâmplare reală din vremea războiului rece care a pus capăt crizei rachetelor cubaneze, după ce un britanic și un rus au colaborat pentru a furniza informații Marii Britanii.
  • Complet necunoscuți. Am văzut că este și pe Netflix dacă în cinematografe presupun că nu se mai găsește. Recomand varianta noastră autohtonă deși îmi place finalul mai mult de la varianta originală. Este cel mai bun film produs în România din ultimii ani.
  • Armata hoților. Încă un film despre jafuri, spargeri, urmăriri și tot tacâmul, doar că acesta este o continuare a filmului Armata morților. Eu nu sunt fană zombie și filme prea sângeroase, de aceea Armata hoților este mai mult pe placul meu. Mai ales că actorul principal masculin joacă un rol de naiv ceea ce îl face adorabil cu zulufii lui blonzi.
  • Filme de Crăciun: Un castel de Crăciun, Un cavaler de Crăciun, Un tată de Crăciun, Crăciun în California. Toate sunt filme de sezon via Netflix, unele cu ceva umor, altele doar romantice și cam atât, însă când simți nevoia să vezi ceva care nu este nici istoric, nici realist, nici sângeros, oricare dintre acestea este bun pentru o pauză de relaxare. Se vizualizează musai cu un vin fiert în cană de pământ și bine înfofoliți în pătură.

Cam atât cu lista mea pe care am scurtat-o ca să nu ne prindă revelionul tot cu nasul în ecrane. Dacă nu aveți altceva de făcut, nu aveți zăpadă de dat și toate cărțile au fost citite, dar nu aveți chef de scos sarmaua la plimbare, atunci niște filme la casa omului sunt exact ce trebuie. Dacă aveți recomandări pe care ar fi bine să nu le ratez, vă rog împărtășiți și cu mine.

Spor la vizionat!

For the film industry popcorn reel film Royalty Free Vector

Un tată de Crăciun. Sau cum sunt eu cu un băț în f/\nd.

Știu că nu înțelegeți nimic din titlu, dar explic imediat. Am dat peste filmul acesta în timp ce scrolam în căutare de ceva care să mă facă să râd. Mi s-a părut mie așa la prima ochire cum că ar fi comedie și am zis că este cazul să văd acest film care se numește exact așa, Un tată de Crăciun!

În acest film am descoperit-o pe ea, blonda, personajul principal feminin care se străduia foarte tare să organizeze un crăciun ca la carte. Cel puțin ca la cartea ei. Totul planificat până la ultimul detaliu, chiar până la virgula de la ultimul detaliu. Cu dashboard cu cu împărțeala pe camere, cu planificarea pe zile a activităților. Cu ce se mănâncă, unde, cum, cțnd, cât. Mama și tatăl detaliilor, vă spun.

Totul era atât de bine organizat încât lipsea distracția cu desăvârșire.

Iar tipa aceasta blondă care supraviețuia sărbătorii, cu ani mulți de terapie în spate, avea un rictus pe post de zâmbet, luminozitate în exterior și un țunami la interior.

Ei bine, tipa asta de fapt în realitate sunt eu. Nu atât de sociopată…sper… dar categoric eu.

Am ratat multă distracție fiind mai preocupată de planificare. Sunt părintele organizării și culmea îmi și place. Adunat cu puțină dictatură a rezultat că am reușit de-a lungul timpului să stric buna dispoziție și a altora, nu doar pe a mea. Așa că da, m-am regăsit într-o oarecare măsură în acest personaj.

Ce am rezolvat între timp?

Las de la mine, încerc să nu mă mai implic la nivel emoțional atât de mult, să nu îmi mai pese. Am înțeles că oamenii sunt diferiți, că nu trebuie să fie toți ca mine. Am înțeles că perfecționismul nu este ceva de ridicat în slăvi. M-am mai relaxat și nu doar la suprafață. Evident, nimic din toate acestea nu a fost ușor, nici distractiv, și nici peste noapte, însă acum este categoric cu mai multă distracție.

Pe principiul, unde dai și unde crapă: am căutat un film de comedie și am dat peste niște conștientizări. Bun și așa.

Filmul este totuși unul de comedie, deși umorul englezesc nu este chiar pe gustul tuturor.

Vizionare plăcută.

Un tată de Crăciun | Site oficial Netflix
Imagine preluată de pe netflix

Perfect Necunoscuți!

Am mers la cinema să văd un film despre care nu știam mai nimic. A fost primul film văzut la cinema unde nu m-a interesat să văd trailer-ul. Nu eram nici foarte convinsă că trebuie să văd acest film, eu eram chitită pe un altul. Dar m-a convins partenera mea de film că e mai bine să îl vedem pe acesta. Nu știți, dar eu și ea avem o istorie comună a filmelor de proastă calitate văzute la cinematograf, așa că ce rost avea să îmi creez așteptări când știam că aveam pe cine să boscorodesc că iar film prost, iar bani dați, iar timp pierdut. Unde să mai spun că filmul era și românesc. Am altă istorie comună cu alți oameni legat de filmele românești văzute la cinema și de proastă calitate, dar aici nu pot intra în detalii că am făcut toți un jurământ al tăcerii la ieșirea din sala de cinema că nu vom recunoaște niciodată că am văzut acel film românesc.

Revenind, am fost și am văzut Complet Necunoscuți în regia lui Octavian Strunilă, un film complet necunoscut mie până în acel moment. Știam despre film doar că este la bază italienesc – Perfetti Sconosciuti – și din nu știu ce motiv a fost regizat cam prin toate țările și în multe alte limbi. Nici în România nu s-a făcut rabat și bine a fost.

Nu am vrut să scriu nimic despre film pentru că am vrut să văd și varianta italienilor. Nu am răbdarea necesară să văd toate ecranizările, dar am vrut să văd cum este originalul.

Ei bine, sunt multe asemănări, însă și foarte multe diferențe. Filmul are la bază un joc psihologic, în care un grup de prieteni își scot la suprafață secretele din viețile lor prin intermediul telefoanelor.

În sala de cinema la filmul românesc s-a râs (unii chiar foarte zgomotos, dar nu spun mai multe). Sunt multe momente haioase, glume care ne reprezintă pe noi ca popor, varianta autohtonă de relații interumane. La varianta italienească nu am râs. Chiar deloc. Poate unde deja scenele comune nu mi-au mai stârnit nimic când le-am revăzut, însă fiecare bucătărie are ingredientele proprii. Iar eu trăiesc în România și nu în Italia.

În varianta italienilor este prezentată mai mult partea psihologică a peliculei, în varianta românească rămâne cumva în coada de pește și m-a făcut să vreau să știu cum continuă. Mi-am satisfăcut curiozitatea vizionând varianta italienească.

Este de departe unul dintre cele mai bune filme românești moderne. Unul în care drama nu te face să rămâi treaz zile în șir gândindu-te la ororile care s-au întâmplat. Unde umorul chiar există, unde comicul de situație este din plin și unde există și mister. Întrunește toate condițiile unui film reușit. Și chiar dacă părerea mea este subiectivă, mi-o mențin.

Nu dau detalii din film, am lăsat trailer oficial pentru Complet necunoscuși și mai sus pentru Perfetti Sconosciuti să vă faceți o idee

Mergeți și vedeți Perfect necunoscuți, mai ales acum când cinematografele încă sunt deschise și goale.

Un serial și un film. Unul văzut recent, unul revăzut recent.

La recomandarea unei prietene am văzut un serial numit Bucătăreasa din Castamar. Puțin telenovelistic, poate și limba spaniolă m-a dus cu gândul la telenovelă. Drăguț, relaxant, puțin dezamăgită că episoadele aveau o durat de 50-60 min, le voiam mai scurte ca să nu îmi ocupe atâta timp. Filmul bine făcut, cred că mi-ar fi plăcut mai mult să citesc cartea.

Uitându-mă la acest serial mi-am amintit de un alt film pe care l-am văzut acum multă vreme, l-am căutat, l-am revăzut într-o seară în care ar fi trebuit să dorm și nu să mă uit la filme. Frumoasa venețiană un film regizat în 1998 și care are ca subiect central situația și viața curtezanelor din secolul al 16-lea. Din Veneția.

Filemele nu au nicio legătură unul cu altul, subiectele sunt diferite. Ceea ce le-a adus împreună în capul meu a fost situația femeii de-a lungul vremii. Înjosirea femeii, lipsa drepturilor acestora, rangul social. Nedreptatea într-un cuvânt.

Eu am mai spus că mă bucur că trăiesc în vremurile acestea și nu în altele pentru că în capul meu sunt o persoană vocală din toate timpurile și că probabil în secul al XVI-lea aș fi ars pe rug destul de rapid. Nici comunism n-am prins deși ai mei povestesc că ne învățau să spunem că tatăl nostru este cel pe care îl vedem la televizor în programul de seară. N-am înțeles dacă și ăla era tatăl nostru sau doar ăla era, că nici ei nu mai țin minte exact.

Oamenii astăzi sunt vocali iar internetul ne permite tuturor o refulare. Nu intru în detalii de cât de bine sau de moral este acest aspect, mă rezum la filme.

În Bucătăreasa din Castamar nu mi-au plăcut multiplele intrigi care nu se mai terminau și care tot apăreau după fiecare ușă. M-a revoltat lipsa de empatie față de personajul care își jelea decesul soției iubite. Mi-a plăcut că filmul a prezentat un rege slab, pierdut, ancorat în altă lume și nu așa cum știm noi a fi conducătorii, un fel de feți frumoși cu platoșul imbatabil. Și după un timp canonizați în sfinți.

În Frumoasa venețiană m-a revoltat condiția femeii. Unele erau curtezane, altele pur și simplu femei ușoare la colț de stradă, iar altele se căsătoreau cu bărbați pe care îi vedeau pentru prima oară în ziua căsătoriei. Un vis ce să mai.

Puteți viziona aceste filme dacă nu aveți alte treburi, mai ales că se anunță un weekend extrem de călduros și mai bine băgați un film cu un Aperol cu multă gheață sau pur și simplu un pahar cu apă cu multă gheață că avem și proaspete mame care citesc pe aici și eu mă gândesc la toată lumea :).

Cu plăcere pentru recomandările de film și de băutură! 🙂

Poziția copilului cu alți ochi

Am văzut acum ceva ani filmul românesc Poziția copilului în regia lui Călin Petern Netzer, însă nu am apucat să îl văd până la final. Nu l-am mai căutat pe urmă să îl revăd, însă mereu am rămas cu filmul acesta în minte gândindu-mă cum se finalizează.

După ani de zile i-a venit pur și simplu rândul. Era cazul, timpul și momentul să văd cum se încheie filmul acesta care a apărut în 2013. Nu-i nimic, dacă mai stăteam puțin, îl vedeam la deceniu și puteam să și sărbătoresc: cum să nu vezi un film timp de zece ani!

România este o țară extrem de bogată din punct de vedere al subiectelor controversate pe care le oferă, poate de aceea îi și impresionam pe străini. De unde să știe ei ce e aia mamă superprotectoare, manipulatoare, atotștiutoare. Castratoare.

Normal că ne sunt apreciate dramele.

Am văzut cu alți ochi filmul acesta, exceptând faptul că sunt mai bătrână cu zece ani și că între timp am devenit mamă, era normal să am o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate, însă acesta în mod particular mă lovește în anumite aspecte direct în istoria mea personală.

Alt aspect diferit este faptul că acum reușesc să mă detașez de film, de scene și să privesc personajele din punct de vedere ștințiific, neuro, pisho, la univel basic, nu vă imaginați că am devenit expertă după o bibliotecă de cărți. Am mai zis, atribuția mea de bază este cea de părerolog.

Deși este o dramă a fost un moment pe la începutul filmului când i-am pus pauză și mi-am permis să îmi reamintesc și să mă amuz. Să vedeți, este o scenă la un moment dat în film unde la petrecere se fac ceva prezentări. Gazda o prezintă pe Leopoldina Văduva cuiva, iar Leopoldina își prezintă partenerul: soțul! Scurt și concis.

Acum mulți ani pe la începutul căsniciei mele m-am intersectat cu o colegă din școală. Nu ne mai văzusem de mult și ne-am pus pe vorbă, hi-hi și ha-ha de uitasem că nu eram singură pe lume. Când îmi amintesc că mai sunt cu cineva spun senină și cretină distrată: aaa el e soțul. Punct.

Soțul meu nu avea nume nici prenume, probabil nici nu avea nevoie că doar era soțul meu și cam atât. Pe dumneavostră ce vă recomandă…vorba filmului că tot suntem la acest capitol.

Ca să aflu eu acum, în 2021, slavă Cerului că am revăzut Poziția copilului că de fapt eu nu am greșit cu nimic. Că și Leopoldina Văduva și-a prezentat soțul tot pe post de accesoriu la brațul său. Și dacă Leopoldina Văduva care este o soprană de talie internațională a procedat așa, înseamnă că așa a fost bine. Însă vin și cu completarea, că al ei soț s-a prezentat pe nume și prenume singur-singurel. Iată domnule că nu trebuia să fac eu nimic mai mult de atât. Soțul!

Este suficient.

Altfel spus, am văzut-o pe Luminița Gheorghiu în câteva roluri și sunt de-a dreptul fermecată de expresivitatea și de naturalețea pe care le afișează pe ecran. Mi se pare mie că i se pretează drama foarte bine.

Confess – de data aceasta filmul și nu cartea

Am scăpat puțin în ceva filme și m-am rezumat doar la un serial care m-a deconectat și m-a relaxat foarte plăcut. Un serial și nu cinci, nu zece, nu cincizeci, asta da performanță. Am finalziat serialul și am închis capitolul serialelor. Pentru cât timp încă nu știu. Credeți-mă mare minune s-a abătut peste capul meu.

Eu de regulă ridic cartea în slăvi în orice împrejurare, însă de data aceasta spun da filmului. Chiar un mare DA.

Confess este un mini serial bazat pe cartea cu același nume scrisă de Colleen Hoover și care prezintă viața unei tinere care trece prin ceva încercări.

Ryan Cooper actorul principal masculin seamănă cu actorul din Fifthy Shades of Grey  interpretat de Jamie Dornan, doar că mai bun. Inevitabil am ajuns să compar cei doi actori și cele două cupluri din cele două filme mai sus menționate. În Confess acțiunea este mai bună, chimia în cuplu credibilă, per total nu m-am enervat că actorii n-au fost ce mă așteptam eu să fie.

Mi-a plăcut serialul acesta din mai multe motive și le pun imediat la vedere. Episoade scurte. Dacă aș fi fost și eu un om normal să tai somnul pentru a mai vedea un episod și încă unul și încă unul, adicătelea autocontrol, un episod de 20 de minute pe zi al putea spune chiar minunat. Serialul scurt format doar din 7 episoade, într-o săptămână ar fi fost gata și nu în doua zile cu indulgența de genul hai să mai las și pentru mâine ceva. Nu m-a ținut cu sufletul la gură și ăsta a fost un plus pentru mine pentru că altfel m-ar fi făcut și mai dependentă decât eram. A fost un film lejer care m-a destins.

Nu aș putea să spun că este cel mai bun film văzut că nu este, însă pentru că am pauze lungi între filme a fost un film ok.

Dacă vreți ceva de destindere luați cu Confess.

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Cum poți să te uiți la un film și în loc să auzi vocea actorilor, să auzi o dublare?

Îmi place să mă uit la filme, cum să nu îmi placă, mai ales că avem la un click distanță cam tot ce s-a ecranizat până acum. Am pasiune pentru unii actori. Unii îmi plac fizic cum arată, pe când la alții am apreciat versatilitatea cu care pot intra în fiecare rol diferit. La unii actori sunt efectiv îndrăgostită de vocea lor pe care o pot recunoaște și fără să văd imaginea. Iubesc vocea lui Morgan Freeman care mă calmează sau mă intrigă în funcție de ce vrea să transmită, la fel cum ador și vocea lui Anthony Hopkins, mereu egală ce mă suspendă în visare. Antonio Banderas are o voce sexy cu accent latin, iar vocea lui Jason Statham, ei bine pe aceasta o pot recunoaște și în somn.

Nu îmi pot imagina să mă uit la un film cu acești actori și să îi aud vorbind în română. Să nu am habar cum sună vocea lor autentică. Să nu pot asocia vocea cu personajul.

Până să spuneți că am luat-o pe câmpii și că poate de la atâtea izolări mi se trage, poate fi posibil, poate, însă nu este cazul. Cât a fost soțul plecat, cel care a scris despre italieni, aeroport și aterizări la loc în țara natală, a mai deschis pe acolo pe unde a umblat câte un televizor. Ce să facă în raiul turismului în plină pandemie și cu restricții la tot pasul? Exact, televizor. Au și ei ca și noi filme americane cu James Bond și Fast&Furious, dar toate în italiană. Toate dublate, nimic subtitrat. Cam așa am înțeles că este și pe la nemți. Posibil și în Franța, Ungaria sau Austria. De ce? Nu am idee. Dar mi se pare mare tâmpenie.

Eu când merg într-o țară sunt turist, am traseu, obiective de vizitat, nu deschid televizorul nicăieri, în nicio țară. Nu mă interesează și oricum nu de televizor am timp în concediu, prin urmare deși am trecut prin fiecare dintre țările enumarate mai sus nu am avut niciodată curiozitatea să aflu cum e la ei cu emisiunile ori cu filmele, habar nu aveam până acum că la italieni totul este dublat. Acum în schimb lucrurile au o altă dinamică, pe lângă faptul că soțul nu a mers în calitate de turist, a mai avut și mulți timpi morți pe care a încercat să îi acopere. Cum internetul nu le  zbârnâie așa cum suntem noi obișnuiți, deschizi televizorul, poate și din reflex,  mai auzi un zgomot de fundal așa poate înveți limba chit că nu intenționezi.

Nu este de mirare că oamenii ăia nu au nicio treabă cu o limbă internațională. La noi se spune că împrumutăm tot de la toți și îmbrățișăm obiceiurile tuturor. Eu spun că mai bine așa decât să îl aud pe Tom Cruise cu vocea lui (insert ce actor român vedeți în acest rol), măcar am ocazia să aud exact cum sună vocea actorului pe care îl și văd. Numai zic.

Lăsând deoparte treaba asta cu limba învățată de la filme, că nu este suficient doar să te uiți la un film pentru a învăța o limbă străină, dar tot auzind-o poate ajută la formarea corectă a obiceiurilor lingvistice, dar de ce să depui atâta efort încât să dublezi, să interpretezi, să joci un fel de teatru radiofonic pentru ceva care are deja aceste atribute. Practic jumătate din Europă nu știe care este vocea reală a lui Tom Cruise. Trist.

Filme românești pe care le-am văzut de zeci de ori și care încă nu mă plictisesc

Nu îmi dau seama dacă sunt mare fan al filmelor românești, sunt câteva care îmi plac și pe care le-am revăzut de atât de multe ori, încât le știu replicile pe de rost. Nu știu de ce nu mă plictisesc pentru că altfel nu am răbdare să revăd filme și seriale, poate așa la intervale foarte mari de timp. Ei da, am văzut Avatar și filmele cu Jason Statham de mai multe ori în ultimii zece ani și nu am leșinat pe scaun. Nu vreau să pic în plasa lui ‚nu se mai fac filme ca pe vremuri’, pentru că este bine că nu se mai fac așa, pentru că avem nevoie de evoluție și de povești spuse altfel, însă dintre filmele românești recente nu am vizionat tot ce a apărut, iar ce am vizionat nu tot mi-a și plăcut. Asta nu înseamnă că le ridic în slăvi pe cele vechi, unele sunt atât de plictisitoare, însă le voi menționa doar pe cele care îmi plac mie.

Nu am actori preferați din generațiile noi, nu pot spune că urmăresc un anume actor care îmi place mie de nu mai pot, însă dintre cei vechi mi-au plăcut foarte mult Toma Caragiu, Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică și Mihai Moraru.

Nea Mărin Miliardar

Cred că este filmul pe care l-am văzut cel mai mult și cel mai des. Pur și simplu nu mă plictisește. Mi-a plăcut de Amza Pellea cel mai mult în rolul acesta, filmele istorice nu m-au prins neapărat deși le-am văzut cam pe toate.

BD

Seria BD vine imediat după Nea Mărin în topul vizionărilor. Îmi place comicul de situație și îmi mai place că exprimă foarte clar cum suntem noi ca popor de ne dăm cu stângu-n dreptul.

Comisarul Moldovan

Este o serie care însumează și ceva umor și ceva seriozitate, dar și ceva din vremurile de atunci. Sergiu Nicolaescu a fost un bărbat care arăta bine și îngrijit și dădea bine pe sticlă. Poate că de aceea a și jucat în mai toate filmele pe care le-a regizat.

Haiducii lui șapte cai

Ei da, aici deja avem aventura, domnițe la ananghie, limbaj colorat și dreptate haiducească. Florin Piersic a fost probabil cel mai frumos actor masculin român din toate timpurile. Nu știu să îl fi egalat cineva din ce văd ochii mei prin cinema și teatru.

Liceenii

Este filmul adolescenței mele. Însumează o serie de copiii actorilor de atunci. De departe cel mai amuzant era Ionică jucat de actorul Mihai Constantin pe care l-am văzut ani mai târziu în Revizorul și mi s-a părut fenomenal. Apoi l-am văzut în filmul De ce eu? și am apreciat rolul avut acolo. Îmi place când un actor este versatil și poate trece de la roluri comice la cele serioase, sau dramatice. Nu sunt critic de film, însă pot și eu să îmi dau seama când rolurile nu se potrivesc actorilor respectivi.

De ce are vulpea coadă

Iar de aici intrăm în registrul filmului pentru cei mici. Am văzut de mai multe ori De ce are vulpea coadă pentru că acolo este replica ce mi-a ștanțat mie creierul și care mi-a schimbat într-o oare care măsură modul în care privesc lucrurile: cei care se iubesc încap și într-o cutie de chibrituri!

Veronica

Până și al meu copil a văzut filmul acesta de câteva ori deja. Este vesel, plin de culoare și creează o lume de basm. Iar unde este cântec și unde este muzică la noi are mare succes.

Cam atât îmi amintesc eu astăzi. Nu îmi dau seama dacă am omis ceva. M-am tot gândit dacă să pun poze din filme, dar până la urmă am decis să nu, nu e ca și cum aș arăta conjuncția lui Marte cu Uranus, am scris doar câteva rânduri despre câteva filme românești vechi care mi se par de actualitate după atâția ani și pe care le revăd cu plăcere de câte ori am ocazia.

Revizionare plăcută!

food snack popcorn movie theater
Photo by Pixabay on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Top șase desene pentru vârsta de trei ani

Mai are rost să spun la câte desene m-am uitat de când a început pandemia asta? Sau pe câte am văzut pe repeate? De la câte știu replici? Sau cântece? Nu mai are, cred că toți am făcut la fel. O să spun mai jos care sunt preferatele în casa noastră. Nu apelăm la programele tv pentru desene. De ce să o facem când Disney a scos atâtea și atâtea desene. Ce mi se pare mie interesant, este că dacă nu este copilul pregătit pentru un anumit film animat, pur și simplu nu se uită.

  • Colopoțica. Și toate continuările, Clopoțica și aventurile ei în lumea oamenilor, Clopoțica și secretul aripilor, Copoțica și comoara pierdută, Clopoțica și legenda Bestiei de Nicăieri. Pe unele le avem și în cărți și le mai alternăm câteodată. Preferatele rămân Clopoțica și Clopoțica și aventurile ei în lumea oamenilor.
  • Doamna și vagabondul. De când am citit cartea, a cerut și filmul animat. Film pe care îl aleternează cu Filmul al doilea în care apare un cățeluș simpatic pe nume Moț de care al meu copil este efectiv fascinat.
  • Frozen. A mai văzut Frozen și acum câteva luni și nu s-a lăsat deloc cu impresie și chiar mă gândeam, iată un copil care nu a făcut obsesie pt acest film. Ei aș, asta până a venit momentul potrivit și avem Ana și Elsa peste tot în capul nostru. Mai ales că în film apare un cuvânt interesant: ciocolatăăăă.
  • Tom și Jerry și Thomas și prietenii săi. Ei, se aseamănă desenle astea ca apa cu uleiul, dar nu despre asta este vorba, ci despre faptul că le avem în episoade scurte și le cere frecvent.
  • Fulger McQueen. O altă fascinație actuală. Ce să nu îți placă, mașini, viteză, culoare, un Bucșă simpatic, până și mie îmi place dacă nu aș fi nevoită să mă uit atât de des.
  • Veronica. Las în final și filmul copilăriei noastre. Nu este desene, însă este plin de culoare și de personaje și de magia imaginarului. M-am bucurat tare când am văzut că nu îl respinge copilul și chiar îi place și mai și repetă cântecelele din film.