Un serial și un film. Unul văzut recent, unul revăzut recent.

La recomandarea unei prietene am văzut un serial numit Bucătăreasa din Castamar. Puțin telenovelistic, poate și limba spaniolă m-a dus cu gândul la telenovelă. Drăguț, relaxant, puțin dezamăgită că episoadele aveau o durat de 50-60 min, le voiam mai scurte ca să nu îmi ocupe atâta timp. Filmul bine făcut, cred că mi-ar fi plăcut mai mult să citesc cartea.

Uitându-mă la acest serial mi-am amintit de un alt film pe care l-am văzut acum multă vreme, l-am căutat, l-am revăzut într-o seară în care ar fi trebuit să dorm și nu să mă uit la filme. Frumoasa venețiană un film regizat în 1998 și care are ca subiect central situația și viața curtezanelor din secolul al 16-lea. Din Veneția.

Filemele nu au nicio legătură unul cu altul, subiectele sunt diferite. Ceea ce le-a adus împreună în capul meu a fost situația femeii de-a lungul vremii. Înjosirea femeii, lipsa drepturilor acestora, rangul social. Nedreptatea într-un cuvânt.

Eu am mai spus că mă bucur că trăiesc în vremurile acestea și nu în altele pentru că în capul meu sunt o persoană vocală din toate timpurile și că probabil în secul al XVI-lea aș fi ars pe rug destul de rapid. Nici comunism n-am prins deși ai mei povestesc că ne învățau să spunem că tatăl nostru este cel pe care îl vedem la televizor în programul de seară. N-am înțeles dacă și ăla era tatăl nostru sau doar ăla era, că nici ei nu mai țin minte exact.

Oamenii astăzi sunt vocali iar internetul ne permite tuturor o refulare. Nu intru în detalii de cât de bine sau de moral este acest aspect, mă rezum la filme.

În Bucătăreasa din Castamar nu mi-au plăcut multiplele intrigi care nu se mai terminau și care tot apăreau după fiecare ușă. M-a revoltat lipsa de empatie față de personajul care își jelea decesul soției iubite. Mi-a plăcut că filmul a prezentat un rege slab, pierdut, ancorat în altă lume și nu așa cum știm noi a fi conducătorii, un fel de feți frumoși cu platoșul imbatabil. Și după un timp canonizați în sfinți.

În Frumoasa venețiană m-a revoltat condiția femeii. Unele erau curtezane, altele pur și simplu femei ușoare la colț de stradă, iar altele se căsătoreau cu bărbați pe care îi vedeau pentru prima oară în ziua căsătoriei. Un vis ce să mai.

Puteți viziona aceste filme dacă nu aveți alte treburi, mai ales că se anunță un weekend extrem de călduros și mai bine băgați un film cu un Aperol cu multă gheață sau pur și simplu un pahar cu apă cu multă gheață că avem și proaspete mame care citesc pe aici și eu mă gândesc la toată lumea :).

Cu plăcere pentru recomandările de film și de băutură! 🙂

Poziția copilului cu alți ochi

Am văzut acum ceva ani filmul românesc Poziția copilului în regia lui Călin Petern Netzer, însă nu am apucat să îl văd până la final. Nu l-am mai căutat pe urmă să îl revăd, însă mereu am rămas cu filmul acesta în minte gândindu-mă cum se finalizează.

După ani de zile i-a venit pur și simplu rândul. Era cazul, timpul și momentul să văd cum se încheie filmul acesta care a apărut în 2013. Nu-i nimic, dacă mai stăteam puțin, îl vedeam la deceniu și puteam să și sărbătoresc: cum să nu vezi un film timp de zece ani!

România este o țară extrem de bogată din punct de vedere al subiectelor controversate pe care le oferă, poate de aceea îi și impresionam pe străini. De unde să știe ei ce e aia mamă superprotectoare, manipulatoare, atotștiutoare. Castratoare.

Normal că ne sunt apreciate dramele.

Am văzut cu alți ochi filmul acesta, exceptând faptul că sunt mai bătrână cu zece ani și că între timp am devenit mamă, era normal să am o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate, însă acesta în mod particular mă lovește în anumite aspecte direct în istoria mea personală.

Alt aspect diferit este faptul că acum reușesc să mă detașez de film, de scene și să privesc personajele din punct de vedere ștințiific, neuro, pisho, la univel basic, nu vă imaginați că am devenit expertă după o bibliotecă de cărți. Am mai zis, atribuția mea de bază este cea de părerolog.

Deși este o dramă a fost un moment pe la începutul filmului când i-am pus pauză și mi-am permis să îmi reamintesc și să mă amuz. Să vedeți, este o scenă la un moment dat în film unde la petrecere se fac ceva prezentări. Gazda o prezintă pe Leopoldina Văduva cuiva, iar Leopoldina își prezintă partenerul: soțul! Scurt și concis.

Acum mulți ani pe la începutul căsniciei mele m-am intersectat cu o colegă din școală. Nu ne mai văzusem de mult și ne-am pus pe vorbă, hi-hi și ha-ha de uitasem că nu eram singură pe lume. Când îmi amintesc că mai sunt cu cineva spun senină și cretină distrată: aaa el e soțul. Punct.

Soțul meu nu avea nume nici prenume, probabil nici nu avea nevoie că doar era soțul meu și cam atât. Pe dumneavostră ce vă recomandă…vorba filmului că tot suntem la acest capitol.

Ca să aflu eu acum, în 2021, slavă Cerului că am revăzut Poziția copilului că de fapt eu nu am greșit cu nimic. Că și Leopoldina Văduva și-a prezentat soțul tot pe post de accesoriu la brațul său. Și dacă Leopoldina Văduva care este o soprană de talie internațională a procedat așa, înseamnă că așa a fost bine. Însă vin și cu completarea, că al ei soț s-a prezentat pe nume și prenume singur-singurel. Iată domnule că nu trebuia să fac eu nimic mai mult de atât. Soțul!

Este suficient.

Altfel spus, am văzut-o pe Luminița Gheorghiu în câteva roluri și sunt de-a dreptul fermecată de expresivitatea și de naturalețea pe care le afișează pe ecran. Mi se pare mie că i se pretează drama foarte bine.

Confess – de data aceasta filmul și nu cartea

Am scăpat puțin în ceva filme și m-am rezumat doar la un serial care m-a deconectat și m-a relaxat foarte plăcut. Un serial și nu cinci, nu zece, nu cincizeci, asta da performanță. Am finalziat serialul și am închis capitolul serialelor. Pentru cât timp încă nu știu. Credeți-mă mare minune s-a abătut peste capul meu.

Eu de regulă ridic cartea în slăvi în orice împrejurare, însă de data aceasta spun da filmului. Chiar un mare DA.

Confess este un mini serial bazat pe cartea cu același nume scrisă de Colleen Hoover și care prezintă viața unei tinere care trece prin ceva încercări.

Ryan Cooper actorul principal masculin seamănă cu actorul din Fifthy Shades of Grey  interpretat de Jamie Dornan, doar că mai bun. Inevitabil am ajuns să compar cei doi actori și cele două cupluri din cele două filme mai sus menționate. În Confess acțiunea este mai bună, chimia în cuplu credibilă, per total nu m-am enervat că actorii n-au fost ce mă așteptam eu să fie.

Mi-a plăcut serialul acesta din mai multe motive și le pun imediat la vedere. Episoade scurte. Dacă aș fi fost și eu un om normal să tai somnul pentru a mai vedea un episod și încă unul și încă unul, adicătelea autocontrol, un episod de 20 de minute pe zi al putea spune chiar minunat. Serialul scurt format doar din 7 episoade, într-o săptămână ar fi fost gata și nu în doua zile cu indulgența de genul hai să mai las și pentru mâine ceva. Nu m-a ținut cu sufletul la gură și ăsta a fost un plus pentru mine pentru că altfel m-ar fi făcut și mai dependentă decât eram. A fost un film lejer care m-a destins.

Nu aș putea să spun că este cel mai bun film văzut că nu este, însă pentru că am pauze lungi între filme a fost un film ok.

Dacă vreți ceva de destindere luați cu Confess.

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Cum poți să te uiți la un film și în loc să auzi vocea actorilor, să auzi o dublare?

Îmi place să mă uit la filme, cum să nu îmi placă, mai ales că avem la un click distanță cam tot ce s-a ecranizat până acum. Am pasiune pentru unii actori. Unii îmi plac fizic cum arată, pe când la alții am apreciat versatilitatea cu care pot intra în fiecare rol diferit. La unii actori sunt efectiv îndrăgostită de vocea lor pe care o pot recunoaște și fără să văd imaginea. Iubesc vocea lui Morgan Freeman care mă calmează sau mă intrigă în funcție de ce vrea să transmită, la fel cum ador și vocea lui Anthony Hopkins, mereu egală ce mă suspendă în visare. Antonio Banderas are o voce sexy cu accent latin, iar vocea lui Jason Statham, ei bine pe aceasta o pot recunoaște și în somn.

Nu îmi pot imagina să mă uit la un film cu acești actori și să îi aud vorbind în română. Să nu am habar cum sună vocea lor autentică. Să nu pot asocia vocea cu personajul.

Până să spuneți că am luat-o pe câmpii și că poate de la atâtea izolări mi se trage, poate fi posibil, poate, însă nu este cazul. Cât a fost soțul plecat, cel care a scris despre italieni, aeroport și aterizări la loc în țara natală, a mai deschis pe acolo pe unde a umblat câte un televizor. Ce să facă în raiul turismului în plină pandemie și cu restricții la tot pasul? Exact, televizor. Au și ei ca și noi filme americane cu James Bond și Fast&Furious, dar toate în italiană. Toate dublate, nimic subtitrat. Cam așa am înțeles că este și pe la nemți. Posibil și în Franța, Ungaria sau Austria. De ce? Nu am idee. Dar mi se pare mare tâmpenie.

Eu când merg într-o țară sunt turist, am traseu, obiective de vizitat, nu deschid televizorul nicăieri, în nicio țară. Nu mă interesează și oricum nu de televizor am timp în concediu, prin urmare deși am trecut prin fiecare dintre țările enumarate mai sus nu am avut niciodată curiozitatea să aflu cum e la ei cu emisiunile ori cu filmele, habar nu aveam până acum că la italieni totul este dublat. Acum în schimb lucrurile au o altă dinamică, pe lângă faptul că soțul nu a mers în calitate de turist, a mai avut și mulți timpi morți pe care a încercat să îi acopere. Cum internetul nu le  zbârnâie așa cum suntem noi obișnuiți, deschizi televizorul, poate și din reflex,  mai auzi un zgomot de fundal așa poate înveți limba chit că nu intenționezi.

Nu este de mirare că oamenii ăia nu au nicio treabă cu o limbă internațională. La noi se spune că împrumutăm tot de la toți și îmbrățișăm obiceiurile tuturor. Eu spun că mai bine așa decât să îl aud pe Tom Cruise cu vocea lui (insert ce actor român vedeți în acest rol), măcar am ocazia să aud exact cum sună vocea actorului pe care îl și văd. Numai zic.

Lăsând deoparte treaba asta cu limba învățată de la filme, că nu este suficient doar să te uiți la un film pentru a învăța o limbă străină, dar tot auzind-o poate ajută la formarea corectă a obiceiurilor lingvistice, dar de ce să depui atâta efort încât să dublezi, să interpretezi, să joci un fel de teatru radiofonic pentru ceva care are deja aceste atribute. Practic jumătate din Europă nu știe care este vocea reală a lui Tom Cruise. Trist.

Filme românești pe care le-am văzut de zeci de ori și care încă nu mă plictisesc

Nu îmi dau seama dacă sunt mare fan al filmelor românești, sunt câteva care îmi plac și pe care le-am revăzut de atât de multe ori, încât le știu replicile pe de rost. Nu știu de ce nu mă plictisesc pentru că altfel nu am răbdare să revăd filme și seriale, poate așa la intervale foarte mari de timp. Ei da, am văzut Avatar și filmele cu Jason Statham de mai multe ori în ultimii zece ani și nu am leșinat pe scaun. Nu vreau să pic în plasa lui ‚nu se mai fac filme ca pe vremuri’, pentru că este bine că nu se mai fac așa, pentru că avem nevoie de evoluție și de povești spuse altfel, însă dintre filmele românești recente nu am vizionat tot ce a apărut, iar ce am vizionat nu tot mi-a și plăcut. Asta nu înseamnă că le ridic în slăvi pe cele vechi, unele sunt atât de plictisitoare, însă le voi menționa doar pe cele care îmi plac mie.

Nu am actori preferați din generațiile noi, nu pot spune că urmăresc un anume actor care îmi place mie de nu mai pot, însă dintre cei vechi mi-au plăcut foarte mult Toma Caragiu, Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică și Mihai Moraru.

Nea Mărin Miliardar

Cred că este filmul pe care l-am văzut cel mai mult și cel mai des. Pur și simplu nu mă plictisește. Mi-a plăcut de Amza Pellea cel mai mult în rolul acesta, filmele istorice nu m-au prins neapărat deși le-am văzut cam pe toate.

BD

Seria BD vine imediat după Nea Mărin în topul vizionărilor. Îmi place comicul de situație și îmi mai place că exprimă foarte clar cum suntem noi ca popor de ne dăm cu stângu-n dreptul.

Comisarul Moldovan

Este o serie care însumează și ceva umor și ceva seriozitate, dar și ceva din vremurile de atunci. Sergiu Nicolaescu a fost un bărbat care arăta bine și îngrijit și dădea bine pe sticlă. Poate că de aceea a și jucat în mai toate filmele pe care le-a regizat.

Haiducii lui șapte cai

Ei da, aici deja avem aventura, domnițe la ananghie, limbaj colorat și dreptate haiducească. Florin Piersic a fost probabil cel mai frumos actor masculin român din toate timpurile. Nu știu să îl fi egalat cineva din ce văd ochii mei prin cinema și teatru.

Liceenii

Este filmul adolescenței mele. Însumează o serie de copiii actorilor de atunci. De departe cel mai amuzant era Ionică jucat de actorul Mihai Constantin pe care l-am văzut ani mai târziu în Revizorul și mi s-a părut fenomenal. Apoi l-am văzut în filmul De ce eu? și am apreciat rolul avut acolo. Îmi place când un actor este versatil și poate trece de la roluri comice la cele serioase, sau dramatice. Nu sunt critic de film, însă pot și eu să îmi dau seama când rolurile nu se potrivesc actorilor respectivi.

De ce are vulpea coadă

Iar de aici intrăm în registrul filmului pentru cei mici. Am văzut de mai multe ori De ce are vulpea coadă pentru că acolo este replica ce mi-a ștanțat mie creierul și care mi-a schimbat într-o oare care măsură modul în care privesc lucrurile: cei care se iubesc încap și într-o cutie de chibrituri!

Veronica

Până și al meu copil a văzut filmul acesta de câteva ori deja. Este vesel, plin de culoare și creează o lume de basm. Iar unde este cântec și unde este muzică la noi are mare succes.

Cam atât îmi amintesc eu astăzi. Nu îmi dau seama dacă am omis ceva. M-am tot gândit dacă să pun poze din filme, dar până la urmă am decis să nu, nu e ca și cum aș arăta conjuncția lui Marte cu Uranus, am scris doar câteva rânduri despre câteva filme românești vechi care mi se par de actualitate după atâția ani și pe care le revăd cu plăcere de câte ori am ocazia.

Revizionare plăcută!

food snack popcorn movie theater
Photo by Pixabay on Pexels.com

Top șase desene pentru vârsta de trei ani

Mai are rost să spun la câte desene m-am uitat de când a început pandemia asta? Sau pe câte am văzut pe repeate? De la câte știu replici? Sau cântece? Nu mai are, cred că toți am făcut la fel. O să spun mai jos care sunt preferatele în casa noastră. Nu apelăm la programele tv pentru desene. De ce să o facem când Disney a scos atâtea și atâtea desene. Ce mi se pare mie interesant, este că dacă nu este copilul pregătit pentru un anumit film animat, pur și simplu nu se uită.

  • Colopoțica. Și toate continuările, Clopoțica și aventurile ei în lumea oamenilor, Clopoțica și secretul aripilor, Copoțica și comoara pierdută, Clopoțica și legenda Bestiei de Nicăieri. Pe unele le avem și în cărți și le mai alternăm câteodată. Preferatele rămân Clopoțica și Clopoțica și aventurile ei în lumea oamenilor.
  • Doamna și vagabondul. De când am citit cartea, a cerut și filmul animat. Film pe care îl aleternează cu Filmul al doilea în care apare un cățeluș simpatic pe nume Moț de care al meu copil este efectiv fascinat.
  • Frozen. A mai văzut Frozen și acum câteva luni și nu s-a lăsat deloc cu impresie și chiar mă gândeam, iată un copil care nu a făcut obsesie pt acest film. Ei aș, asta până a venit momentul potrivit și avem Ana și Elsa peste tot în capul nostru. Mai ales că în film apare un cuvânt interesant: ciocolatăăăă.
  • Tom și Jerry și Thomas și prietenii săi. Ei, se aseamănă desenle astea ca apa cu uleiul, dar nu despre asta este vorba, ci despre faptul că le avem în episoade scurte și le cere frecvent.
  • Fulger McQueen. O altă fascinație actuală. Ce să nu îți placă, mașini, viteză, culoare, un Bucșă simpatic, până și mie îmi place dacă nu aș fi nevoită să mă uit atât de des.
  • Veronica. Las în final și filmul copilăriei noastre. Nu este desene, însă este plin de culoare și de personaje și de magia imaginarului. M-am bucurat tare când am văzut că nu îl respinge copilul și chiar îi place și mai și repetă cântecelele din film.

Am citit: Dezamăgiri cinematografice

Am mai zis eu pe aici că dacă am apucat să citesc cartea înainte să văd filmul, imaginația mea nu prea se mai pupă cu alegerile regizorale sau cine o avea ultimul cuvânt de spus când se fac castingurile. Dar, ce să vezi surpriză în capul meu, care n-are legătură cu nicio carte, când am văzut alegerea lui Daniel Craig în rolul lui James Bond. Lucru care a dus la mare dezamăgire pentru că eu eram mare fană a lui Pierce Brosnan în acest rol. Și alegerea făcută mi s-a părut extrem de neinspirată. Atât de neinspirată că încă aștept cu mare nerăbdare schimbarea personajului. Poate cine știe, îmi sunt ascultate rugile și îl aleg pe Jason Statham, un Bond veritabil.  Nu il consider pe Daniel Craig un actor slab, sub nicio formă, doar nepotrivit pentru rolul lui Bond și mai ales succesor al lui Brosnan. Pe Daniel Craig l-am văzut recent în Knives Out și mi-a plăcut foarte mult, îl recomand.

Din ciclul cartea bate filmul:

Daaa Fifty Shades of Grey, catastrofal film din punct de vedere actoricesc și aș îndrăzni să spun că nu numai. Chimia lipsă dintre actorii principali este mai celebră decât filmul în sine (scuzați pleonasmul). De fapt, cred că filmul este celebru în primul rând pentru că are în spate o carte extrem de vândută și în al doilea rând, această nepotrivire dintre actori. Cred că aș fi putut trece peste acest impediment, și peste faptul că au făcut-o pe Anastasia proastă și nu naivă, și peste lipsa umorului, dar peste faptul că l-au greșit pe Christian Grey, peste asta nu am putut trece. Mă așteptam la un actor sigur pe el, care să emane testosteron de să spargă ecranul, șarmant, efectiv să mă dea pe spate de la prima privire. Dezamăgire de la trailer și continuare cu filmul. Dacă nu ați apucat să vedeți filmul și nu ați citit nici cartea și totuși insistați să le bifați pe ambele, musai mai întâi filmul și apoi cartea.

O să las aici și dezamăgirea Jocurile Foamei. Deși este un film bun, cu multe aprecieri și încasări la activ, mă așteptam totuși la altă dinamică. Acțiunea a fost în regulă, însă parcă jucată la jumătate de preț. Nu zic că așa a și fost, așa am simțit eu lucrurile, așa am perceput, cartea a avut o mare influență asupra mea, prin urmare viziunea regizorală a fost greu să se ridice la standardele din capul meu.

Oh, Ramona!

Este o altă ecranizare – după romanul lui Andrei Ciobanu, Suge-o, Ramona (o să scriu în curând și despre carte) – care m-a lăsat mască. Am zis că nu voi recunoaște niciodată cu voce tare că am văzut filmul ăsta. Și la cinematograf. Măi, cartea aia este o bomboană de stand up, iar filmul o monstruozitate grosolană. Mă așteptam la o mega super comedie românească, în limba română, cu cu glume piperate românești și câte o înjurătură pe ici pe colo. Mă pregăteam să asist la un stand up într-un film și când colo, m-am trezit la un film pentru adolscenți, în engleză, fără sare și fără piper. Cum să traduci în engleză panoplia noastră de glume deocheate? Ei cu ale lor și noi cu ale noastre. Prost, foarte prost. Ceva nu s-a legat acolo. Trailer-ul bunicel (eu în naivitatea mea am sperat ca doar trailer-ul să fie în engleză), dar acolo s-a oprit tot. Tot ce m-ar fi putut amuza la acest film, a fost prezentat în trailer.

The end.

Odă

Îmi plac filmele, m-aș uita non-stop, m-aș pierde în ficțiunea lor, dar bine că există viața asta zilnică și mai facem și altceva. Am renunțat la seriale pentru că nu mi-a plăcut de mine cât de prinsă eram și cum nu îmi mai doream să fac nimic, decât să văd ce s-a mai întâmplat. Bine, relația mea cu serialele este așa cam cum este a dependenților cu viciul lor: din când în când mai vizionez cate 3-4 episoade și atât. La naiba, am zis că mă las de seriale. Ei, complicat, greu de înțeles.

Daaar după atâtea vizionări am făcut și eu o pasiune pentru doi actori: Sam Heughan si Jason Statham.

Nu știți cine este Sam Heughan?  Eei aș! Este Jamie Fraser din Outlander.  Dacă nu ați văzut serialul, acum cred că este un moment ideal de vizionare. Povestea este una SF, cu călătorie în timp, unele secvențe au reușit să mă țină cu sufletul cât un purice ca să văd ce se mai întâmplă. Pentru doritori sunt și scene destul și încă chiar de la începutul filmului cu ceva conotații sexuale, apoi nudism. Au fost și scene care nu mi-au plăcut, nu vă spun care, nu vreau să infulențez și oricum reprezintă clar o problemă pe care o am eu și pe care eu trebuie să o rezolv. Revenind la Jamie, este un frumușel roșcovan pe care filmul ni-l prezintă începând de pe la vârsta de 19-20 ani ( o trufanda de-a dreptul) și până pe la 40 ani (unde m-am oprit eu, sezonul 4). Pare fresh, robust și puternic și sincer vă spun că în acest moment nu îl vizualizez în alte roluri, așa că refuz să urmăresc alte filme în care a mai jucat. Știu, nu este corect pentru el ca actor, dar pentru mine acesta este rolul suprem și i s-a potrivit nu doar mănușă, dar și fular…și cămașă…și stați să-mi șterg balele. Mi-ar plăcea la un moment dat să citesc toată seria de la care a plecat acest serial, cărțile scrie de Diana Gabaldon. Credeti-mă pe cuvânt sau nu mă credeti și uitați-vă la serial, dar acest personaj Jamie este așa pe post de desert.

Și acestea fiind spuse, ajungem la prima mea mare pasiune  cinematografică: Jason Statham, alintat George, nu întrebați de ce. Pff păi băiatul ăsta cu fața puțin alungită, puțină chelie și zâmbet hollywoodian îmi pune și mie pe meclă un rînjet așa ca de vițel tâmp. A jucat în ceva filme, roluri principale, toate de acțiune și toate i-au pus în evidență trupul bine lucrat la sală. Eu l-am văzut prima dată în Curierul, apoi l-am urmărit în Mecanicul și pe urmă am văzut la rând și cu entuziasm toate filmele în care a jucat, chiar și cele în care a avut roluri secundare. Așa tare mi-a plăcut băiatul ăsta că la un fost loc de muncă, una dintre colege l-a printat în toată splendoarea lui pe două foi A4 și mi le-a lipit în fața ochilor pe dulapul care imi servea drept priveliște vizuală. Mulțumesc Elena!

Luați de băliți. Cu plăcere!