Înșelatul este sau nu sfârșitul unei relații? Sau cum un milion de lucruri trăite împreună pot cântări mai mult decât un singur lucru trăit separat.

Nu vorbesc aici despre înșelătorii cronici, cei care sunt din așternut în așternut, ci de acea întâmplare în care unul își pierde capul pe undeva și îl găsește într-un pat străin. Este acesta momentul în care se sfârșește o relație de lungă durată? O căsnicie?

Mă uitam recent la Talk show de seară – pentru că îmi place tare mult Emma Thompson, film în care a apărut această situație. Protagoniștii trecuți bine de prima tinerețe, aveau o viață împreună, o istorie, ea a avut o aventură, el a aflat până la urmă. Da, s-a supărat, a respins-o, a dispărut, nu i-a răspuns la telefon până a sunat-o și s-au întâlnit. Atunci el i-a spus că nu dă cu piciorul la un milion de lucruri făcute împreună pentru o singură greșeală. Un milion este mai mare decât unu. A fost momentul care mi-a schimbat perspectiva. Să pui în balanță atât de multe lucruri bune contra unei fapte de altfel greu de depășit. Apoi mintea mi-a zburat la podcast-ul în care am ascultat-o pe Cristina Bâtlan care spunea că nu a acceptat și nici nu a suportat trădarea, iar atunci când soțul a înșelat-o a pus punct. Și ei aveau un milion de lucruri făcute împreună.

Oare cum o fi mai bine? Corect?

Mai bine pentru alții nu există, există doar mai bine pentru sine. Și atunci când îi catalogăm pe alții, o facem tot în raport cu noi. Eu aș face așa? Eu aș merge acolo? Mai bine pentru sine nu are o sluție universal valabilă. Este mai bine în funcție de istoria fiecăruia, de suferința fiecăruia, de disponibilitatea fiecăruia. De atât de multe lucruri. Eu cred doar că multe lucruri se pot repara. Împreună.

Tot ascultând și citind psihologi, psihanaliști, oameni care au auzit multe în cariera lor, mi-am dat seama că atunci când unul merge în altă parte caută acolo ceva ce îi lipsește, ce își dorește, altceva decât are deja. Nu degeaba se spune că atunci când unul înșală este vina amîndurora. Amândoi au contribuit la comportamentul unuia. Da, nu este corect să dăm vina pe cel înșelat care și așa suferă, însă privind la rece, este imposibil să nu aibă o contribuție, fie că acceptă, fie că nu să vadă lucrurile astfel.

Mi-a schimbat perspectiva filmul acesta. Urmăriți-l! Este despre îmbătrânire, tranziție, reinventare, decizii, nepăsare, blamare și schimbare. Despre relația cu îmbătrânirea. Ce accepți și ce nu. Mai este și despre poziția femeii în lume, rasism, discreditare, dar despre toate nu în textul de astăzi.

Un milion de lucruri contra unuia singur. De ținut minte.

Late Night - Talk show de seară (2019) - Film - CineMagia.ro
Sursa foto cinemagia.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cred că m-am bazat prea mult pe copiii și pe nepoții mei.

Adevărul este că în societatea aceasta în care trăim noi, bătrânii pe care îi avem în jurul nostru au moștenit sau s-au obișnuit cu proverbiala cănuță cu apă. Sunt bătrâni, pensionari, inutili societății și așteaptă distracție de la ai lor copii. Așteaptă să intervină cineva în plictiseala lor, să îi scoată din amorțeală. Abia pe la oamenii cu bani și cu posibilități materiale văd că fac lucruri în care nu depind de alții, dar asta și pentru că își permit și pentru că s-au educat diferit pe parcursul vieții. Ceilalți, cei care îngroașă pătura socială nu își permit vacanțe nici măcar aceea una pe an. Mulți au muncit o viață pe minimum pe economie și au ajuns cu o pensie înjumătățită, cu medicamentele aferente și traiul scump, este greu să își mai permită și distracție. Însă este greu să se și gândească la acest aspect al vieții. Cum ar fi să trăiești fiind fericit indiferent de vârsta pe care o ai? Cum ar fi să știi că pensionarea nu înseamnă o condamnare, ci poate chiar o renaștere? Mă gândesc că ar fi bine să ne educăm așa.

Însă dintre acești mulți, prea puțini s-au gândit să facă lucruri care să îi bucure și care să nu îi coste nimic. Nimeni nu se gândește la voluntariat. Nu tot ce înseamnă a fi voluntar presupune și suferință, pentru că înțeleg că este greu să vezi și să nu te regăsești în suferința altora. Toți vârstnicii pe care îi cunosc eu personal și cu care interacționez foarte des nu au nicio legătură cu cititul. Au tot felul de scuze și de motive pentru care nu pot citi, nu au nici abonament la o platformă care oferă filme și documentare și în mare parte urmăresc la tv posturi cu știri alarmiste. Nu au prieteni și nici o relație prea bună cu vecinii cu care împart strada sau blocul de zeci de ani. Le lipsește componenta socială, cea care dă un mare suflu vieții.

Mi-a plăcut într-un film văzut recent când Robert De Niro care interpreta un personaj pensionar, văduv și fără ocupație spunând că a fi pensionar presupune multă creativitate pentru a-și umple timpul zi de zi. Cum de altfel a presupus că a-și sufoca copilul și pe familia acestuia nu aduce nimic bun niciunora.

Mi s-a părut revelator filmul acesta. Un moment de luat cu mine în viață să știu cum să nu fiu la finalul ei. Să nu fiu acaparatoarea de vieți a celor care nu îmi sunt datori cu nimic. Sper totuși ca până atunci să ajungă și societatea noastră să schimbe ceva în direcția asta. Sper ca în treizeci de ani să existe opțiuni pentru pensionari astfel încât să fie eliminat pe cât posibil sentimentul de inutilitate.

Dacă nu, măcar să mă mut undeva cu soare blând tot anul și să beau apă cu lămâie având picioarele afundate în nisip fin ca praful de la carierele cu ciment.

Tu ce fel de bătrân vrei să fii?

Internul Robert De Niro :) - Ana are blog.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Tot vizionând escroci am înțeles că numele face diferența. Este important pe cine cunoști, ce funcție are, copilul cui ești.

Sau cum a zis Dem Rădulescu în BD: cine vă reprezintă?

Am văzut recent mini seria de pe NF Inventând-o pe Anna. Că după Escrocul de pe Tinder, era normal să rămân în aceeași categorie. Serialul acesta cu un singur sezon are familiarități cu documentarul, însă este și destul de diferit. Bine, unul este documentar, iar altul serial, este și normal să fie așa.

Inventing Anna • FlixPatrol

Au cele două producții în comun pe lângă escrocherii și escroci și ceva care mi-a atras atenția: fără un nume în spate nu te ia nimeni în serios mai ales dacă ești foarte tânăr și vrei să te afirmi.

De aceea Simon Leviev și-a schimbat numele din Shimon Hayut pentru că Hayut nu spune nimic nimănui și nu inspiri încredere și prosperitate cu Hayut. Însă când te cheamă Leviev și mai există în lume un Leviev celebru, bogat și cu diamante ca afacere altfel stau lucrurile. Cine nu se visează cu un diamant pe deget sau cu o brățară fină la mână? Sindromul Cinderella în plină desfășurare.

În Inventând-o pe Anna și Anna și-a schimbat numele din Sorokina în Delvey și și-a ascuns identitatea parțial. Deși emigrase în Germania încă din adolescență a omis faptul că era de origine rusă. Însă o rusoiacă în America are probabil mai puține șanse de reușită decât o moștenitoare germană. Însușindu-și o identitate de fată bogată a fost acceptată în cercul celor bogați tocmai pe acest principiu, a început să cunoască oameni de renume, să fie protejata unora dintre ei și astfel să aibă acces la lumea bună din înalta societate bogată și superficială.

La început oamenii nu au vrut să lucreze cu și pentru Anna. Era o necunoscută. Însă când alți oameni cunoscuți ai lumii bune au început să vorbească despre ea, a devenit interesantă. Cineva era în spatele ei și asta aducea influența mai mult decât banii în sine. În fond până la un punct nici nu contează dacă ai bani sau nu, altfel ți se deschid ușile când numele tău este recognoscibil. Vă puteți uita și în ograda noastră și veți vedea că numele cunoscute sau celebre nu trebuie să bată pe la uși închise. Sunt copii cuiva care au fost cineva în ceva funcții.

Nu aduc în discuție bolile psihice de care suferă personajele principale din cele două producții, nici de naivitatea celor din jur, nici de cum cineva suferă întotdeauna după o interacțiune cu astfel de oameni, ci doar acest aspect al influenței. Pe cine cunoști? Cine te recomandă?

Ați văzut Inventing Anna?

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Am văzut Escrocul de pe Tinder – eu și jumătate de internet – și las și eu părerea mea aici.

“Pe internet nu știe nimeni că ești câine” este o expresie pe care am găsit-o în cartea Copiii erei digitale de Dr. Martin Kutscher, revin cu un rezumat cât de curând pentru că este foarte interesantă, în mare parte nimic din ce nu știm, însă arată altfel informațiile când le vezi așezate pe hârtie și mai ales spuse de un specialist.

Cu alte cuvinte pe internet poți fi oricine dorești să fii, oricine vrei să fii, oricine speri să fii și mai ales nimic din toate acestea nu este musai să fie și real.

Atenție spoilere!

Escrocul de pe Tinder este un documentar foarte fain regizat care detaliază povestea unor fete care au fost înșelate de un om în care au avut încredere și pe care au vrut să îl ajute. Unele l-au iubit și l-au crezut și s-au pus la dispoziția lui cu tot ce au avut ele și mai ales cu ce nu au avut: niște sume uriașe de bani.

Am să spun povestea foarte pe scurt ca să înțelegeți contextul însă eu am să evidențiez un anume aspect din această poveste și mai puțin ce s-a întâmplat, cât de corect sau nu a fost totul, cât de implicate sau nu au fost autoritățile, aici sunt multe alte discuții.

Catch Me If You Can Is Not a True Story - A New Book Says Frank Abagnale  Lied About His Cons
Captură din filmul Catch me if you can!

În 2002 a apărut un film în care a jucat Leonardo DiCaprio – Catch me if you can! Vi-l mai amintiți? Este povestea unui tânăr care își inventa vieți, job-uri, diplome, relații după bunul plac. Cam așa și escrocul acesta care și-a creat o singură viață, luxoasă, glamuroasă, exotică. Însă nu doar atât, nu a fost suficient să fie opulent, și-a mai creat și o imagine foarte bună fiind un fin cunoscător al psihicului uman că doar a reușit să păcălească femei deștepte, nu doar frumoase și nu doar din punct de vedere al relațiilor intime, ci a reușit să speculeze și aspectul prieteniei, al amiciției. Fetele acestea au rămas cu datorii de zeci de mii de euro, unele dintre ele cu inima frântă, cu credibilitatea periclitată, cu încrederea zdruncinată.

Și cu toate acestea am apreciat puterea acestor fete. S-au ridicat din durerea lor și au luat atitudine. Cu toată teama de expunere, de a-și pune intimitatea pe tapet, de a fi judecate, de a suporta oprobiul public și prejudecata oamenilor, oameni care pot da dovadă de multă răutate, pur și simplu au luat atitudine în ciuda tuturor acestor lucruri.

Le-a fost frică acestor fete? Cu siguranță. Au avut momente în care au fost îngrozite, în care s-au aflat pe fundul lacului, probabil cel mai jos moment al vieții lor de până atunci și cu toate acestea tot s-au gândit cum și ce să facă astfel încât acolo la ele să se oprească acest coșmar și alte fete să nu fie nevoite să mai treacă prin ce au trecut ele. La finalul documentarului am rămas cu acest aspect în minte, al unor femei puternice care au învățat lecția vieții lor cu niște costuri imense atât materiale cât și spirituale, dar mai ales psihice. Mă gândesc că încrederea în oameni le-a fost zdravăn afectată.

M-am gândit dacă eu aș fi procedat diferit și dacă aș fi picat sau nu în această plasă întinsă fin de un cunoscător în arta manipulării.

 Nu știu.

Povestea lui Simon Leviev face furori în filmul Escrocul de pe Tinder
Captură din documentarul The Tinder Swindler.

 Este adevărat că am fost crescută diferit, în mediu diferit, nu am aspirat și nici visat niciodată la basme și prinți și nu apreciez opulența și risipa peste măsură. Însă cred că dacă ești un om bun, integru și corect, nu te aleargă mafia prin lume indiferent de domeniul în care activezi și aici categoric mi s-ar aprinde un beculeț. Cu siguranță victimele erau atrase tocmai de acest stil de viață, ceva atât de diferit sau chiar familiar de ceea ce trăiau zi de zi. Nu le-am judecat pe fete, nu sunt în măsură să o fac, ce li s-a întâmplat lor ține de atât de multe aspecte, iar eu nici psiholog nu-s. Însă m-am gândit intens cam care ar fi informațiile pe care eu să le ofer copilului meu și care să facă click în astfel de momente, să îi pună mintea în alertă atunci când ceva pare prea frumos să fie adevărat. Lucrez intens deja de ceva ani la stima de sine și mai ales la încrederea în sine, lucrez intens la validare și la a nu căuta apreciere în afara ființei sale, însă munca aceasta este anevoioasă când simultan lucrez și la validările mele personale, iar societatea noastră nu este construită pe internalizarea acestor valori, ci mai degrabă pe comparații și excluderi.

Au fost acele femei victime? Da, cu siguranță. A fost și vina lor în situația creată? Da, cred că tot ce se întâmplă unui om, contribuie și persoana respectivă la acea situație, fie că este prea credulă, naivă, ori că pur și simplu nu vrea să vadă, ori se află puternic în rolul salvatorului care încearcă cu orice preț să își îndeplinească rolul. Însă cu certitudine escrocul nu poate fi privit admirativ pentru ceea ce a făcut pentru că ce s-ar întâmpla ca toți cei care au putere să facă rău și știu asta ar și face-o doar pentru că știu cum și mai ales că pot. Da, este treaba victimei să se păzească, însă natura umană nu permite să fii robot și să fii în alertă tot timpul astfel încât să fii sigur că nu ai breșe și nu se pot infiltra escroci.

Înainte să judecați, vă rog gândiți-vă ce ați face în locul lor, cum v-ați fi descurcat, ce nu a-ți fi făcut. Și cât timp faceți acest exercițiu vă rog țineți cont de diferențele culturale, de diferențele de mediu, de statutul social, de educație. Nu uitați că noi nu suntem crescuți a fi altruiști și nici empatici, iar oamenii aceștia care și-au făcut ca scop în viață înșelătoria se pregătesc foarte bine pentru a reuși să își îndeplinească țelurile.

Vă doresc să nu aveți escroci în viața voastră nici dacă vă doriți la vârsta senectuții să defilați pe podiumuri mondene.

escroc – Realitatea din Tecuci

Am primit anul acesta ceva recomandări de filme și seriale, las aici ce mi-a plăcut.

Deși am zis că mă las de filme și mai ales că mă las de seriale, anul acesta am picat în mreaja lor mai mult decât ar fi trebuit. Vorba celor de la Paraziții : jur că nu se mai întâmplă până data viitoare, exact așa și la mine. Nu, nu, nu s-a transformat în mult da și m-a ținut cu ochii lipiți de ecran sacrificând de multe ori somnul pe care nu mi-l dă nimeni înapoi. Despre unele filme și seriale am scris deja mai pe larg, astăzi doar încropesc o listă scurtă cu ce mi-a plăcut mie și nu cu tot ce am văzut. Așa că ce să o mai lungesc, iată:

  • Lucifer. De departe cel mai drag serial mie de anul acesta. Are umor, ironie, anchete polițienești și mult mister. Unde să mai pun că o întreagă suită de îngeri coboară pe Pământ și încearcă să se integreze lumii noastre. Actorul principal care îl interpretează pe Lucifer Morningstar este frumușel, cu pectorali bine lucrați, ce să mai, un deliciu să te tot uiți. Merge de văzut în maraton pentru că nu este de lăsat.
  • Lucy. Ca să rămânem în zona aceasta a Universului recomand așa cum și eu am primit recomandarea, acest film care ridică niște semne de întrebare. Unele sunt lămurite în film, altele nu. Orice film în care joacă Morgan Freeman este unul de văzut. Lucy este interpretată de actrița Scarlett Johansson.
  • Bucătăreasa din Castamar. Un serial simpatic, de epocă, cu rochii grandioase și coafuri complicate. Cam prea mult romantism pentru gustul meu și mult prea multe intrigi, însă măcar pentru rochiile acelea și tot merită văzut.
  • Frumoasă venețiană. Mai rămânem puțin în zona aceasta a rochiilor de epocă pentru a readuce în discuție acest film care mie îmi place tare mult. Este pe aceeași undă cu Memoriile unei gheișe, Curtezana în care joacă Michelle Pfeiffer, filme care aduc în prim plan puterea de seducție, de decizie, puterea politică a unor femei care s-au folosit de atuurile fizice pentru a schimba istoria.
  • Umbra spionului. Schimbăm registrul, virăm puțin către Rusia. Dacă vreți puțină istorie aplicată, acest film este ecranizat după o întâmplare reală din vremea războiului rece care a pus capăt crizei rachetelor cubaneze, după ce un britanic și un rus au colaborat pentru a furniza informații Marii Britanii.
  • Complet necunoscuți. Am văzut că este și pe Netflix dacă în cinematografe presupun că nu se mai găsește. Recomand varianta noastră autohtonă deși îmi place finalul mai mult de la varianta originală. Este cel mai bun film produs în România din ultimii ani.
  • Armata hoților. Încă un film despre jafuri, spargeri, urmăriri și tot tacâmul, doar că acesta este o continuare a filmului Armata morților. Eu nu sunt fană zombie și filme prea sângeroase, de aceea Armata hoților este mai mult pe placul meu. Mai ales că actorul principal masculin joacă un rol de naiv ceea ce îl face adorabil cu zulufii lui blonzi.
  • Filme de Crăciun: Un castel de Crăciun, Un cavaler de Crăciun, Un tată de Crăciun, Crăciun în California. Toate sunt filme de sezon via Netflix, unele cu ceva umor, altele doar romantice și cam atât, însă când simți nevoia să vezi ceva care nu este nici istoric, nici realist, nici sângeros, oricare dintre acestea este bun pentru o pauză de relaxare. Se vizualizează musai cu un vin fiert în cană de pământ și bine înfofoliți în pătură.

Cam atât cu lista mea pe care am scurtat-o ca să nu ne prindă revelionul tot cu nasul în ecrane. Dacă nu aveți altceva de făcut, nu aveți zăpadă de dat și toate cărțile au fost citite, dar nu aveți chef de scos sarmaua la plimbare, atunci niște filme la casa omului sunt exact ce trebuie. Dacă aveți recomandări pe care ar fi bine să nu le ratez, vă rog împărtășiți și cu mine.

Spor la vizionat!

For the film industry popcorn reel film Royalty Free Vector

Un tată de Crăciun. Sau cum sunt eu cu un băț în f/\nd.

Știu că nu înțelegeți nimic din titlu, dar explic imediat. Am dat peste filmul acesta în timp ce scrolam în căutare de ceva care să mă facă să râd. Mi s-a părut mie așa la prima ochire cum că ar fi comedie și am zis că este cazul să văd acest film care se numește exact așa, Un tată de Crăciun!

În acest film am descoperit-o pe ea, blonda, personajul principal feminin care se străduia foarte tare să organizeze un crăciun ca la carte. Cel puțin ca la cartea ei. Totul planificat până la ultimul detaliu, chiar până la virgula de la ultimul detaliu. Cu dashboard cu cu împărțeala pe camere, cu planificarea pe zile a activităților. Cu ce se mănâncă, unde, cum, cțnd, cât. Mama și tatăl detaliilor, vă spun.

Totul era atât de bine organizat încât lipsea distracția cu desăvârșire.

Iar tipa aceasta blondă care supraviețuia sărbătorii, cu ani mulți de terapie în spate, avea un rictus pe post de zâmbet, luminozitate în exterior și un țunami la interior.

Ei bine, tipa asta de fapt în realitate sunt eu. Nu atât de sociopată…sper… dar categoric eu.

Am ratat multă distracție fiind mai preocupată de planificare. Sunt părintele organizării și culmea îmi și place. Adunat cu puțină dictatură a rezultat că am reușit de-a lungul timpului să stric buna dispoziție și a altora, nu doar pe a mea. Așa că da, m-am regăsit într-o oarecare măsură în acest personaj.

Ce am rezolvat între timp?

Las de la mine, încerc să nu mă mai implic la nivel emoțional atât de mult, să nu îmi mai pese. Am înțeles că oamenii sunt diferiți, că nu trebuie să fie toți ca mine. Am înțeles că perfecționismul nu este ceva de ridicat în slăvi. M-am mai relaxat și nu doar la suprafață. Evident, nimic din toate acestea nu a fost ușor, nici distractiv, și nici peste noapte, însă acum este categoric cu mai multă distracție.

Pe principiul, unde dai și unde crapă: am căutat un film de comedie și am dat peste niște conștientizări. Bun și așa.

Filmul este totuși unul de comedie, deși umorul englezesc nu este chiar pe gustul tuturor.

Vizionare plăcută.

Un tată de Crăciun | Site oficial Netflix
Imagine preluată de pe netflix

Perfect Necunoscuți!

Am mers la cinema să văd un film despre care nu știam mai nimic. A fost primul film văzut la cinema unde nu m-a interesat să văd trailer-ul. Nu eram nici foarte convinsă că trebuie să văd acest film, eu eram chitită pe un altul. Dar m-a convins partenera mea de film că e mai bine să îl vedem pe acesta. Nu știți, dar eu și ea avem o istorie comună a filmelor de proastă calitate văzute la cinematograf, așa că ce rost avea să îmi creez așteptări când știam că aveam pe cine să boscorodesc că iar film prost, iar bani dați, iar timp pierdut. Unde să mai spun că filmul era și românesc. Am altă istorie comună cu alți oameni legat de filmele românești văzute la cinema și de proastă calitate, dar aici nu pot intra în detalii că am făcut toți un jurământ al tăcerii la ieșirea din sala de cinema că nu vom recunoaște niciodată că am văzut acel film românesc.

Revenind, am fost și am văzut Complet Necunoscuți în regia lui Octavian Strunilă, un film complet necunoscut mie până în acel moment. Știam despre film doar că este la bază italienesc – Perfetti Sconosciuti – și din nu știu ce motiv a fost regizat cam prin toate țările și în multe alte limbi. Nici în România nu s-a făcut rabat și bine a fost.

Nu am vrut să scriu nimic despre film pentru că am vrut să văd și varianta italienilor. Nu am răbdarea necesară să văd toate ecranizările, dar am vrut să văd cum este originalul.

Ei bine, sunt multe asemănări, însă și foarte multe diferențe. Filmul are la bază un joc psihologic, în care un grup de prieteni își scot la suprafață secretele din viețile lor prin intermediul telefoanelor.

În sala de cinema la filmul românesc s-a râs (unii chiar foarte zgomotos, dar nu spun mai multe). Sunt multe momente haioase, glume care ne reprezintă pe noi ca popor, varianta autohtonă de relații interumane. La varianta italienească nu am râs. Chiar deloc. Poate unde deja scenele comune nu mi-au mai stârnit nimic când le-am revăzut, însă fiecare bucătărie are ingredientele proprii. Iar eu trăiesc în România și nu în Italia.

În varianta italienilor este prezentată mai mult partea psihologică a peliculei, în varianta românească rămâne cumva în coada de pește și m-a făcut să vreau să știu cum continuă. Mi-am satisfăcut curiozitatea vizionând varianta italienească.

Este de departe unul dintre cele mai bune filme românești moderne. Unul în care drama nu te face să rămâi treaz zile în șir gândindu-te la ororile care s-au întâmplat. Unde umorul chiar există, unde comicul de situație este din plin și unde există și mister. Întrunește toate condițiile unui film reușit. Și chiar dacă părerea mea este subiectivă, mi-o mențin.

Nu dau detalii din film, am lăsat trailer oficial pentru Complet necunoscuși și mai sus pentru Perfetti Sconosciuti să vă faceți o idee

Mergeți și vedeți Perfect necunoscuți, mai ales acum când cinematografele încă sunt deschise și goale.

Un serial și un film. Unul văzut recent, unul revăzut recent.

La recomandarea unei prietene am văzut un serial numit Bucătăreasa din Castamar. Puțin telenovelistic, poate și limba spaniolă m-a dus cu gândul la telenovelă. Drăguț, relaxant, puțin dezamăgită că episoadele aveau o durat de 50-60 min, le voiam mai scurte ca să nu îmi ocupe atâta timp. Filmul bine făcut, cred că mi-ar fi plăcut mai mult să citesc cartea.

Uitându-mă la acest serial mi-am amintit de un alt film pe care l-am văzut acum multă vreme, l-am căutat, l-am revăzut într-o seară în care ar fi trebuit să dorm și nu să mă uit la filme. Frumoasa venețiană un film regizat în 1998 și care are ca subiect central situația și viața curtezanelor din secolul al 16-lea. Din Veneția.

Filemele nu au nicio legătură unul cu altul, subiectele sunt diferite. Ceea ce le-a adus împreună în capul meu a fost situația femeii de-a lungul vremii. Înjosirea femeii, lipsa drepturilor acestora, rangul social. Nedreptatea într-un cuvânt.

Eu am mai spus că mă bucur că trăiesc în vremurile acestea și nu în altele pentru că în capul meu sunt o persoană vocală din toate timpurile și că probabil în secul al XVI-lea aș fi ars pe rug destul de rapid. Nici comunism n-am prins deși ai mei povestesc că ne învățau să spunem că tatăl nostru este cel pe care îl vedem la televizor în programul de seară. N-am înțeles dacă și ăla era tatăl nostru sau doar ăla era, că nici ei nu mai țin minte exact.

Oamenii astăzi sunt vocali iar internetul ne permite tuturor o refulare. Nu intru în detalii de cât de bine sau de moral este acest aspect, mă rezum la filme.

În Bucătăreasa din Castamar nu mi-au plăcut multiplele intrigi care nu se mai terminau și care tot apăreau după fiecare ușă. M-a revoltat lipsa de empatie față de personajul care își jelea decesul soției iubite. Mi-a plăcut că filmul a prezentat un rege slab, pierdut, ancorat în altă lume și nu așa cum știm noi a fi conducătorii, un fel de feți frumoși cu platoșul imbatabil. Și după un timp canonizați în sfinți.

În Frumoasa venețiană m-a revoltat condiția femeii. Unele erau curtezane, altele pur și simplu femei ușoare la colț de stradă, iar altele se căsătoreau cu bărbați pe care îi vedeau pentru prima oară în ziua căsătoriei. Un vis ce să mai.

Puteți viziona aceste filme dacă nu aveți alte treburi, mai ales că se anunță un weekend extrem de călduros și mai bine băgați un film cu un Aperol cu multă gheață sau pur și simplu un pahar cu apă cu multă gheață că avem și proaspete mame care citesc pe aici și eu mă gândesc la toată lumea :).

Cu plăcere pentru recomandările de film și de băutură! 🙂

Poziția copilului cu alți ochi

Am văzut acum ceva ani filmul românesc Poziția copilului în regia lui Călin Petern Netzer, însă nu am apucat să îl văd până la final. Nu l-am mai căutat pe urmă să îl revăd, însă mereu am rămas cu filmul acesta în minte gândindu-mă cum se finalizează.

După ani de zile i-a venit pur și simplu rândul. Era cazul, timpul și momentul să văd cum se încheie filmul acesta care a apărut în 2013. Nu-i nimic, dacă mai stăteam puțin, îl vedeam la deceniu și puteam să și sărbătoresc: cum să nu vezi un film timp de zece ani!

România este o țară extrem de bogată din punct de vedere al subiectelor controversate pe care le oferă, poate de aceea îi și impresionam pe străini. De unde să știe ei ce e aia mamă superprotectoare, manipulatoare, atotștiutoare. Castratoare.

Normal că ne sunt apreciate dramele.

Am văzut cu alți ochi filmul acesta, exceptând faptul că sunt mai bătrână cu zece ani și că între timp am devenit mamă, era normal să am o altă perspectivă asupra evenimentelor prezentate, însă acesta în mod particular mă lovește în anumite aspecte direct în istoria mea personală.

Alt aspect diferit este faptul că acum reușesc să mă detașez de film, de scene și să privesc personajele din punct de vedere ștințiific, neuro, pisho, la univel basic, nu vă imaginați că am devenit expertă după o bibliotecă de cărți. Am mai zis, atribuția mea de bază este cea de părerolog.

Deși este o dramă a fost un moment pe la începutul filmului când i-am pus pauză și mi-am permis să îmi reamintesc și să mă amuz. Să vedeți, este o scenă la un moment dat în film unde la petrecere se fac ceva prezentări. Gazda o prezintă pe Leopoldina Văduva cuiva, iar Leopoldina își prezintă partenerul: soțul! Scurt și concis.

Acum mulți ani pe la începutul căsniciei mele m-am intersectat cu o colegă din școală. Nu ne mai văzusem de mult și ne-am pus pe vorbă, hi-hi și ha-ha de uitasem că nu eram singură pe lume. Când îmi amintesc că mai sunt cu cineva spun senină și cretină distrată: aaa el e soțul. Punct.

Soțul meu nu avea nume nici prenume, probabil nici nu avea nevoie că doar era soțul meu și cam atât. Pe dumneavostră ce vă recomandă…vorba filmului că tot suntem la acest capitol.

Ca să aflu eu acum, în 2021, slavă Cerului că am revăzut Poziția copilului că de fapt eu nu am greșit cu nimic. Că și Leopoldina Văduva și-a prezentat soțul tot pe post de accesoriu la brațul său. Și dacă Leopoldina Văduva care este o soprană de talie internațională a procedat așa, înseamnă că așa a fost bine. Însă vin și cu completarea, că al ei soț s-a prezentat pe nume și prenume singur-singurel. Iată domnule că nu trebuia să fac eu nimic mai mult de atât. Soțul!

Este suficient.

Altfel spus, am văzut-o pe Luminița Gheorghiu în câteva roluri și sunt de-a dreptul fermecată de expresivitatea și de naturalețea pe care le afișează pe ecran. Mi se pare mie că i se pretează drama foarte bine.

Confess – de data aceasta filmul și nu cartea

Am scăpat puțin în ceva filme și m-am rezumat doar la un serial care m-a deconectat și m-a relaxat foarte plăcut. Un serial și nu cinci, nu zece, nu cincizeci, asta da performanță. Am finalziat serialul și am închis capitolul serialelor. Pentru cât timp încă nu știu. Credeți-mă mare minune s-a abătut peste capul meu.

Eu de regulă ridic cartea în slăvi în orice împrejurare, însă de data aceasta spun da filmului. Chiar un mare DA.

Confess este un mini serial bazat pe cartea cu același nume scrisă de Colleen Hoover și care prezintă viața unei tinere care trece prin ceva încercări.

Ryan Cooper actorul principal masculin seamănă cu actorul din Fifthy Shades of Grey  interpretat de Jamie Dornan, doar că mai bun. Inevitabil am ajuns să compar cei doi actori și cele două cupluri din cele două filme mai sus menționate. În Confess acțiunea este mai bună, chimia în cuplu credibilă, per total nu m-am enervat că actorii n-au fost ce mă așteptam eu să fie.

Mi-a plăcut serialul acesta din mai multe motive și le pun imediat la vedere. Episoade scurte. Dacă aș fi fost și eu un om normal să tai somnul pentru a mai vedea un episod și încă unul și încă unul, adicătelea autocontrol, un episod de 20 de minute pe zi al putea spune chiar minunat. Serialul scurt format doar din 7 episoade, într-o săptămână ar fi fost gata și nu în doua zile cu indulgența de genul hai să mai las și pentru mâine ceva. Nu m-a ținut cu sufletul la gură și ăsta a fost un plus pentru mine pentru că altfel m-ar fi făcut și mai dependentă decât eram. A fost un film lejer care m-a destins.

Nu aș putea să spun că este cel mai bun film văzut că nu este, însă pentru că am pauze lungi între filme a fost un film ok.

Dacă vreți ceva de destindere luați cu Confess.