Categorie: amintiri

Recent într-un drum cu mașina am jucat toți un joc pe bază de cartonașe cu întrebări. Foarte drăguț, timpul a trecut imediat, am mai aflat una alta despre noi, am și râs puțin. Doar că unul dintre cartonașe mi-a rămas undeva în minte și mă tot însoțește de atunci sub diverse forme. Adică acela în care am realizat că nu îmi cunosc vecinii.

Locuiesc în blocul acesta de zece ani și cei mai mulți dintre vecini sunt constanți. Cei de pe palier cel puțin sunt aceeași iar eu îi cunoc doar la nivel de bună ziua pentru că îi recunosc vizual. Nu am idee um îi cheamă pe oamenii aceștia. Pur și simplu nu am avut posibilitate de interacțiune. Cu unii din bloc am mai schimbat trei cuvinte la 3-4 ani, dar nu mai mult. Copilul le mai cântă uneori seara serenade de la geam pe principiul sunt talentat ia să mă audă tot cartierul. Acela este momentul în care întind gâtul peste geam să văd dacă se vede lumină din aparatamentul de desubt ca să știu să îmi cer scuze la prima interacțiune, dar mai mult de atât în zece ani nu. Și da, este adevărat că cea mai multă interacțiune o am cu vecinii de când sunt mamă, dar nu interacționez cu mamele din bloc.

Însă până să ajung în acest apartament am locuit 25 de ani la casă. O zonă mărginașă a Capitalei unde casele erau lipite unele de altele iar curtea era suficientă cât să nu respiri aer pe geam. Pe vremea aceea măcar puteai sta în curte fără să fii ciuruit de țânțari pe când acum dacă merg vara la ai mei este imposibil să nu plec cu 20 de umflături pe piele cu tot cu brățările mele anti- țânțari și cu tot cu spray-ul din dotare.

La casa asta de care zic eu strada era neasfaltată în vremea copilăriei mele, mașini puține spre deloc, noi stăteam mult pe stradă. Părinții ieșeau la poartă prin rotație să ne supravegheze, parcă aveau un cod al lor secret de ieșeau cumva pe rând. Nu stătea nimeni cu ochii pe noi blană, doar mai ieșea câte un părinte din când în când. Tot acel părinte dacă își hrănea un copil al lui pe stradă, păi îi hrănea pe toți. Toți mâncam gogoși sau floricele de porumb. Era un soi de comunitate care s-a stricat pe măsură ce copiii au crescut.

În această comunitate mamele își lăsau copiii singuri acasă și mergeau pe unde aveau treabă ba pe la vreo coadă ba pe la serviciu și mai lăsau câte un vecin din proximitate să supravegheze și curtea respectivă. În cazul nostru vecina de peste drum care dacă se străduia puțin vedea direct în curtea noastră era cea însărcinată de regulă să supravegheze casa și cam tot ce mișcă prin ea. Doar că vecina aceasta își luase cam tare rolul în serios. Venind puternic din spate după perioada comunistă unde statul pe la colțuri și turnatul la securitate intra în categoria sportului național, cam așa și vecina aceasta ne supraveghea îndeaproape și raporta securității adică autoritatea parentală tot ce nu ar fi trebuit să ajungă neapărat la urechile lor. Nu mai conta pentru vecina aceasta că ea avea o fiică de 16 ani gravidă sau că avea și nepoți a căror grijă ar trebui să le-o poarte, mai important era ce se petrecea peste drum. Și așa ajungeau la urechile alor mei când noi ieșeam pe stradă deși nu aveam voie, sau exploram casa pe acoperiș, ori chiar când testam cât de gustoase erau gutuile vecinilor care parcă ne strigau pe nume din vârf de pom. Fiecare pâră din aceasta ne-a costat scump, lucru ce nu ne-a împiedicat să nu reluam activitățile imediat ce rămâneam iar singuri.

Probabil din această cauză nu îmi place să socializez cu vecinii, pentru că undeva în subconștient am impresia că vecin egal ceva rău sau poate sunt prea selectivă și nu locuiesc nici într-un cartier exclusivist, într-o bulă unde oamenii sunt cât de cât egali. Cu toate că diversitatea cultural-socială are farmecul ei, tot nu știu cum se numesc oamenii care stau fix lângă ușa mea.

Voi ce relație aveți cu vecinii voștri?

Acasă mama tot timpul înroșea ouăle joia. Poate le-o fi înroșit vreodată și vinerea sau sâmbăta, însă eu nu îmi amintesc. Eu doar de joi îmi amintesc. Era zi de ouă. Doar roșii. Niciodată, absolut niciodată mama nu a colorat ouăle în altă culoare decât roșu. Când eram noi acasă mai făceam împreună ouă cu model de frunză de leuștean ori de pătrunjel, dar de cele mai multe ori erau roșii și atât.

Avea mama o cratiță mare și intens folosită și o lingură din lemn colorată și ea în roșu la rândul ei. Pe acestea le folosea an de an la colorarea ouălor pentru că vopseaua păta și nu strica toate oalele. După ce se colorau noi le ștergeam cu ulei să aibă luciu și le așezam frumos într-un castron mare că erau multe tare și așa frumos colorate.

În ziua de Paște dimineața puneam într-o cană cu apă oul cel mai urât sau crăpat și o monedă și ne spălam pe față când ne trezeam. Altfel, toată ziua ai mei ne păzeau să nu mâncăm tot castronul cu ouă. Și aici încep diferențele între atunci și acum. Văd la copiii din familie că nu sunt fani ouă colorate. Să le spargă da, să le mănânce nu neapărat. Nu știu de ce noi am fi mâncat până leșinam de la atâtea ouă. Că doar ouă aveam tot timpul. Nu era moda oului la mic dejun, dar ouă în frigider aveam. Iar în ziua de Paște mâncam destul de multe pentru o singură zi, practic recuperam, dar ce nu știu.

O altă diferență este că eu fac ouă colorate. În toate culorile existente pe piață, îmi iau cumva revanșa pentru perioada în care toate casele aveau ouă multicolore și noi doar roșii și atât.

De când am copil colorez ouăle sâmbăta ca să fie proaspete a doua zi și nu fierte cu trei zile înainte. Simt cumva în ultimii ani nevoia de schimbare de tradiții cu care nu mă mai simt chiar în confort.

Acasă la mama la fiecare sărbătoare ne pregăteam ca pentru invazia rușilor. Șmotrul avea calitatea unui serviciu de cinci stele, iar gătitul se făcea în etape și pe zile. La final, în ziua sărbătorii eram toți leșinați de oboseală și irascibili cât pentru toată săptămâna muncită. De bucurat nu se mai bucura nimeni.

Eu gătesc puțin spre deloc și mai nimic. În general sunt în vizită pe la părinții care se ocupă cu gătitul. Anul trecut nu am vizitat pe nimeni și nu am avut pe nimeni în vizită fiind în stare de urgență și nici atunci nu am gătit cine știe ce. Anual colorez ouă cu copilul pentru că simt nevoia să avem și noi tradițiile noastre și uneori mai facem prăjituri, însă nu de fiecare dată.

Obsesia curățeniei încă o am deși mi se pare că mai mult tronează haosul decât așezarea în linie și ordine, însă ce farmec au lucrurile să stea aliniate toate ca soldățeii dacă nu sunt împrăștiate prin toată casa? Aia zic și eu că doar nu o să împrăștie copilul până pleacă la facultate, la un moment dat trebuie să se oprească. Sper.

Acestea fiind spuse, vă doresc sărbători fix așa cum vi le doriți, însă cu odihnă și deconectare de la tot ce se întâmplă acum lume. Merităm cu toții o pauză din când în când.

Acum câțiva ani, pe vremea când umblam liberi și fără constrângeri, am mers la un concert la una dintre cele două săli ale Capitalei, nu știu care că mereu le încurc. Pentru mine sala Palatului și sala Polivalentă reprezintă un mare mister de care unde este. Trecem peste detalii, important este că am ajuns la timp, că la cât de bine stau eu la capitolul orientare în spațiu, uneori este o reală minune că ajung în anumite locuri sau locații.

După cum ziceam, am fost la un concert la care îmi doream tare mult să ajung, îmi place mie tare mult de artista care mi-a încântat auzul acolo în sală. A fost chiar pe data de 1 martie, soțul prompt a achiziționat două bilete ca să nu merg singură. Mi-am invitat una dintre prietene și am purces în ale concertului. Acolo pe scenă Caro Emerald, cântăreața pe vare voiam să o aud și să o văd live și pentru care aș plăti bilet și dacă ar face concert online, s-a chinuit ceva să animeze o sală mare, plină și nedistanțată. Ce nu știa ea este că alesese pentru deschidere o artistă destul de necunoscută la acea vreme, pe Irina Rimes care avea melodii extrem de triste și ritmuri ceva depresive și reușise ca în loc să anime oamenii să îi deprime. Lucru care a făcut munca lui Caro să fie infinit mai grea. Când să plece de pe scenă atunci s-a dezmorțit treaba.

Ca orice artist care vine în România vrea să ne arate că ne respectă țara, limba, obiceiurile și încearcă să învețe câteva cuvinte în limba noastră cu spirit latin și melodios. Așa că a fost informată că este o zi importantă pentru noi, că este mărțișorul, simbolul primăverii, începutul de soare și căldură, lucru care a dus la a ne ura din suflet un la mulți ani de morțișor! Tot e bine că nu a adăugat și mă-tii.

Am apreciat urarea, intenția și m-am bucurat de spectacol. Vă las mai jos cu una dintre melodiile mele preferate urându-vă și eu o primăvară senină cu ritmuri melodioase.

Pare că spun cuvinte pompoase, că am trecut la terminologii din cărți. Da, uneori este mai ușor așa, mai ales după multe cărți de specialitate citite. Iar alteori pur și simplu acești termeni înglobează tot ce aș putea spune eu în multe cuvinte. Dar, explic: sindromul copilului lovit se evidențiază atunci când vrei să mângăi un copil și el se ferește. Pentru că nu știe la ce să se aștepte, pentru că atunci când se ridică o mână deasupra lui mai des este lovit decât mngâiat și atunci a învățat să se ferească.

Eu am fost un astfel de copil care nu doar că mă feream, dar tresăream sau înghețam când mă simțeam în pericol. Astfel de comportament nu are al meu copil pentru că la noi nu există lovire sub nicio formă, iar mângâierea este mai ceva ca la maimuțe.

Am fost copil bătut acasă, asta este lesne de înțeles. Pentru cei din generația mea, excepții sunt cei care au fost crescuți cu respect. Pe vremea mea bătaia era o formă de educație acceptată. Și părinții mei au fost astfel crescuți, atât acasă, cât și la școală și era totul acceptat pentru că să nu mă faci de râs era mai puternic decât siguranța propriului copil. Acest aspect al vieții mele nu se răsfrânge asupra copilului meu. Eu știu că nu am să lovesc niciodată, pentru că știu cum este să te simți mic, umilit, plin de furie și neajutorat. Nu doresc astfel de sentimente pentru al meu copil, așa că acest aspect nu mă va acapara niciodată indiferent de cât de supărată m-aș simți în unele momente.

În schimb ce nu pot controla este sistemul educațional. Învățământul nostru cel de toate zilele. Și eu vorbesc asumat despre sistemul de stat, nu din colțul confortabil al minții mele știindu-mi copilul protejat la privat, ci din miezul acțiunii cu multe minusuri și prea rare plusuri ale sistemului de stat.

Ei bine, în primii doi ani de școală am avut o învățătoare tânără, drăguță, blândă, frumoasă pe care toți o iubeam. Din nu se știe ce motive după doi ani s-a mutat la altă școală. Chiar așa, fără să știm, fără explicații. Când după bine vine rău te întrebi ce ai greșit, exact ca acasă. În locul învățătoarei tinere a venit învățătoarea Bântea Maria, pensionară și rea care prinsese mai mulți ani la catedră în era comunistă decât în capitalismul glorios. Așa că această învățătoare venise la pachet cu multă strictețe, cu umilire și cu lovire. Nu știu câți dintre voi ați fost loviți la școală de învățători sau de profesori însă mie mi s-a întâmplat și te simți și mai neîndreptățiți decât atunci când ești lovit acasă. Pentru că acasă ți se inoculează cumva că cel care te-a făcut are drepturi depline asupra ta, pe când știi sigur că cel din afara casei nu are niciun drept asupra ta.

Învățătoarea Bântea ne ridica pe toți în picioare și ne punea să ținem palma întinsă pe durata întregului procedeu și trecea pe la fiecare să ne altoiască cu câte o muchie a propriei rigle. Nu îmi amintesc motivele supărării ei. Îmi amintesc groaza mea, răutatea de pe fața ei și palma mea care se înroșea și se umfla. Îmi mai amintesc furia, nedreptatea și plânsul. Aveam o riglă din lemn cu trei muchii pe care am ajuns să o urăsc și pe care cumva am făcut-o pierdută. Asta nu era un motiv de a scăpa de pedeapsă, nu te lovea cu rigla ta, te lovea cu a altuia. Învățătoarea s-a oprit din acestă practică atunci când mai mulți părinți, printre care și mama, s-au urnit spre școală și i-au cerut să se oprească. Mama a venit la școală, după ce evident a vorbit cu ceilalți părinți, doar nu te apuci să iei decizii din acestea majore de capul tău, dacă greșești, verifici mai întâi să vezi dacă și alții au ceva de spus și după ce a văzut că mâna mea nu se mai desumfla din cauza loviturilor aproape zilnice, s-a urnit. Niciun părinte nu a reacționat de la prima lovitură, probabil li se părea ceva normal pentru că așa decurseseră lucrurile și în școala lor.

Acesta este aspectul vieții mele care mă urmărește de dinainte de a merge al meu copil la grădiniță. Teama de a nu trece prin ce am trecut eu, teama de a ieși dintr-un mediu civilizat, cu respect și empatie și de a intra în unul cu toate cele de mai sus lipsă. Aceeași teamă care scoate ghearele în mine ocazional și mă face să mă cutremur. Lucrurile s-au schimbat mult, au evoluat, cadrele didactice s-au mai modernizat, însă aspecte de violență la școală sau în familie sau în locuri publice care mai apar în media nu mă ajută chiar deloc. Nu pot ignora media, știrile, informațiile din țară ori din lume pentru că aici trăiesc și eu, iar dacă ignor nu înseamnă că nu se întâmplă. Copilul meu nu a pățit nimic până acum și sunt convinsă că nu va păți nimic, mă informez foarte bine înainte de a lua o decizie. Însă, teama este acolo și din când în când mă vizitează făcându-mă să mă gândesc, dar dacă...

Alung repede din minte gândurile care mă vizitează și care nu au legătură cu copilul meu ci cu copilul eu, căci alte soluții momentan nu am.

În emisiunea La Măruță dr Mihail Pautov explică despre mitul curentului și dacă este de fapt un mit. M-a interesat, cum să nu mă intereseze că doar trăiesc în țara geamului (ne)deschis. Las video-ul la final, preluat de pe youtube, unde l-am și vizionat de altfel.

Am trăit toată copilăria mea în mituri puternic înrădăcinate în cultura familie mele. Una dintre bunici a avut o mare influență în creșterea și chiar educarea noastră. Asta și educația precară și plină de mituri cu care ai mei părinți au plecat la drum, au făcut din familia noastră una tragi-comică. Miturile există și astăzi in aceeași familie, chiar dacă bunica mea nu mai este de mult, dar părinții mei sunt acum bunici și încearcă să transfere aceste mituri și asupra copilului meu. Fără succes, nu vă faceți griji.

Nu sunt împotriva leacurilor fie ele băbești sau nu, cum nu sunt nici împotriva medicinei, chiar dacă mai dă rateuri. Nu mă deranjează cu nimic să aplic pe ten felii de castravete atâta timp cât nu îmi fac rău, dacă nu reușesc să îmi facă nici bine. Cum nu mă deranjează ca într-o viroză să consum mult ceai cu lămâie, pe lângă tratamentul prescris de medic, chiar dacă nu mă vindecă, măcar mă hidratează.

Am fost un copil nu știu dacă sensibil sau bolnăvicios, cert este că aveam multe viroze pe an, atât la schimbare de anotimp, cât și în plină vară sau când oamenii deja nu mai aveau niciun muc în mod normal. Și deși nu am fost copil de apartament, ci copil crescut în curte, cu mult stat afară, mama mă îmbrăca cel puțin ca pentru Siberia. Nu aveam voie să dau căciula jos de pe cap până în iunie și atunci cu greu. Iar ilicul, mvai ilicul acela tricotat era nelipsit și vara dacă era musai și neapărat nevoie. Că doar este lucru știut că dacă răcești vara trebuie să fii foarte bine îmbrăcat la patruzeci de grade. La noi cumva tot timpul o viroză a fost asociată frigului. Mama avea un radar pentru căciulă. Știa ea foarte clar și sigur că daca am muci asta este clar pentru că am dat căciula jos. Ceea ce și era adevărat. Partea cu căciula cel puțin. Cum treceam de colțul străzii dădeam căciula jos de pe cap și când mă întorceam acasă o puneam înainte să intru pe stradă. De ilic acasă nu puteam scăpa că acolo radarul era pe infraroșu.

De când am copil și mergem în vizită la bunici, oricare dintre ei, se închid toate ușile de peste tot, toate geamurile, să nu intre pic de aer dintre două geamuri deschise că este curent și este inadmisibil să răcească mititelul copil. Nu interesează pe nimeni că noi vara ținem deschise cinci geamuri consecutiv și toate ușile deschise. Al meu copil nu a făcut un muc cât nu a intrat în contact cu nimeni. Iar pandemia asta a demonstrat-o cel mai bine. Cât nu a fost în colectivitate nu a avut nicio boală. Și a mers fără căciulă și în toate lunile de iarnă. Ținem cont de iarna care a fost în mare parte primăvară.

Dr Pautov spune de fapt că mitul curentului nu este chiar mit și că are ceva adevăr pe acolo. Bine ar fi ca toți doctorii să facă aceeași școală, să dețină aceleași informații și să ofere aceleași informații. Pentru că doctorul din emisiune spune despre niște studii și cercetări în condițiile în care eu personal am intrat în contact cu suficient de mulți doctori care mi-au spus că mitul curentului este doar un mit și că nu ne afectează cu nimic niciun curent. Nu știu pe cine să mai cred.

Se pare că temperatura scăzută în organism sub anumite grade afectează zona aceea răcită. De aceea unele persoane se resimt când le suflă aerul condiționat direct în ceafă. Vedeți detalii în video.

Însă cică nu este un motiv suficient de puternic pentru a nu aerisi casa. Deschideți geamuri și uși, lăsați aerul acesta curat pe care îl respirăm noi aici pe Pământ, dar fugiți din calea curentului.