Am primit o recomandare muzicală (mulțumesc Geo!), v-o las la finalul articolului. Am zis ă nu o țin doar pentru mine, doar pentru noi, am distribuit-o într-un grup restrâns, însă m-am gândit că merită să stric weekend-ul tuturor. Sau poate nu.
Am plâns astăzi. Nu mult, suficient cât să eliberez niște emoții. Și este atât de greu să recunoști public ceva atât de intim. Dar, merită, este un fel de terapie.
Sau ca să mai glumesc puțin, zilele acestea am fost intens pe șmotruit casa și s-a ridicat praful de pe parchet, praf care mi-a intrat în ochi și mi-a iritat ochii cam toată ziua. Tare poluant mai este orașul ăsta, se pare.
Un mix de emoții am trăit prin prisma acestei melodii, nu doar din amintire sau din dorul de cineva care nu mai este, ci și un mix de emoție pentru ceva ce ar fi fost frumos să fie. Să fie altfel, să fie diferit, să fie magic și nu doar real. Doar că povestea de viață a fiecăruia este atât de diferită, este unică și această poveste construiește realitatea fiecăruia. Chiar dacă unii greșesc și nu știu cum să facă altfel, o fac tot din poziția de bine și din iubire.
Parcă spunea cineva că iubirea mai și doare. Nu ar trebui să fie așa, iubirea nu doare, doar că uneori nu știe să fie altfel.
Un alt mix de emoții a mai venit și prin prisma unicii mele vulnerabilități: a copilului meu. Mintea mea de adult își dorește lucruri altfel, diferite, bune, unice, magice pentru puiul pe care l-a creat, însă este foarte posibil ca multe experiențe prin care trec micuții noștri să fie absolut în regulă pentru ei. Pentru noi sunt diferite pentru că le raportăm la bagajul nostru de trăiri până în acel moment. Și oricât de mult aș vrea eu să nu sufere și asta pentru că eu nu îmi doresc să sufăr, adevărul este că omul poate crește doar din suferință. Teoria sună boem, realitatea sperie.
Astăzi am ales să îmi amintesc frumosul. Mi-am amintit de sania din lemn cu care ne dădeam iarna pe ulița satului. Mi-am amintit de mirosul turtelor coapte pe plita sobei. Mi-am amintit de șorțul bunicii în buzunarul căruia ținea o bomboană mentolată. Mi-am amintit de râsul de copil când bunicul povestea într-o perspectivă amuzantă de ororile din lagăr din al doilea război mondial, probabil terapia lui. Mi-am amintit de spatele ușor aplecat al bunicului când cosea fânul. Mi-am amintit de rădăștile pe care le alergam vara prin curte ca să le prindem. Mi-am amintit de porumbul fiert cu zahăr pe care îl mâncam iarna în bucătărie. Mi-am amintit de partea frumoasă a copilăriei. Și mi-am amintit că îmi doresc să fiu o bunică de care nepoții mei să își amintească cu mare drag.
Atât pentru astăzi, nu mai divaghez, luați de ascultați, la mine este în loop.
Text scris de Iulia Dumitrescu.