Spune-mi ce vecin ai ca să îți spun cine ești.

Recent într-un drum cu mașina am jucat toți un joc pe bază de cartonașe cu întrebări. Foarte drăguț, timpul a trecut imediat, am mai aflat una alta despre noi, am și râs puțin. Doar că unul dintre cartonașe mi-a rămas undeva în minte și mă tot însoțește de atunci sub diverse forme. Adică acela în care am realizat că nu îmi cunosc vecinii.

Locuiesc în blocul acesta de zece ani și cei mai mulți dintre vecini sunt constanți. Cei de pe palier cel puțin sunt aceeași iar eu îi cunoc doar la nivel de bună ziua pentru că îi recunosc vizual. Nu am idee um îi cheamă pe oamenii aceștia. Pur și simplu nu am avut posibilitate de interacțiune. Cu unii din bloc am mai schimbat trei cuvinte la 3-4 ani, dar nu mai mult. Copilul le mai cântă uneori seara serenade de la geam pe principiul sunt talentat ia să mă audă tot cartierul. Acela este momentul în care întind gâtul peste geam să văd dacă se vede lumină din aparatamentul de desubt ca să știu să îmi cer scuze la prima interacțiune, dar mai mult de atât în zece ani nu. Și da, este adevărat că cea mai multă interacțiune o am cu vecinii de când sunt mamă, dar nu interacționez cu mamele din bloc.

Însă până să ajung în acest apartament am locuit 25 de ani la casă. O zonă mărginașă a Capitalei unde casele erau lipite unele de altele iar curtea era suficientă cât să nu respiri aer pe geam. Pe vremea aceea măcar puteai sta în curte fără să fii ciuruit de țânțari pe când acum dacă merg vara la ai mei este imposibil să nu plec cu 20 de umflături pe piele cu tot cu brățările mele anti- țânțari și cu tot cu spray-ul din dotare.

La casa asta de care zic eu strada era neasfaltată în vremea copilăriei mele, mașini puține spre deloc, noi stăteam mult pe stradă. Părinții ieșeau la poartă prin rotație să ne supravegheze, parcă aveau un cod al lor secret de ieșeau cumva pe rând. Nu stătea nimeni cu ochii pe noi blană, doar mai ieșea câte un părinte din când în când. Tot acel părinte dacă își hrănea un copil al lui pe stradă, păi îi hrănea pe toți. Toți mâncam gogoși sau floricele de porumb. Era un soi de comunitate care s-a stricat pe măsură ce copiii au crescut.

În această comunitate mamele își lăsau copiii singuri acasă și mergeau pe unde aveau treabă ba pe la vreo coadă ba pe la serviciu și mai lăsau câte un vecin din proximitate să supravegheze și curtea respectivă. În cazul nostru vecina de peste drum care dacă se străduia puțin vedea direct în curtea noastră era cea însărcinată de regulă să supravegheze casa și cam tot ce mișcă prin ea. Doar că vecina aceasta își luase cam tare rolul în serios. Venind puternic din spate după perioada comunistă unde statul pe la colțuri și turnatul la securitate intra în categoria sportului național, cam așa și vecina aceasta ne supraveghea îndeaproape și raporta securității adică autoritatea parentală tot ce nu ar fi trebuit să ajungă neapărat la urechile lor. Nu mai conta pentru vecina aceasta că ea avea o fiică de 16 ani gravidă sau că avea și nepoți a căror grijă ar trebui să le-o poarte, mai important era ce se petrecea peste drum. Și așa ajungeau la urechile alor mei când noi ieșeam pe stradă deși nu aveam voie, sau exploram casa pe acoperiș, ori chiar când testam cât de gustoase erau gutuile vecinilor care parcă ne strigau pe nume din vârf de pom. Fiecare pâră din aceasta ne-a costat scump, lucru ce nu ne-a împiedicat să nu reluam activitățile imediat ce rămâneam iar singuri.

Probabil din această cauză nu îmi place să socializez cu vecinii, pentru că undeva în subconștient am impresia că vecin egal ceva rău sau poate sunt prea selectivă și nu locuiesc nici într-un cartier exclusivist, într-o bulă unde oamenii sunt cât de cât egali. Cu toate că diversitatea cultural-socială are farmecul ei, tot nu știu cum se numesc oamenii care stau fix lângă ușa mea.

Voi ce relație aveți cu vecinii voștri?

men s blue top
Photo by Johannes Plenio on Pexels.com

Înroșitul ouălor – între trecut și prezent.

Acasă mama tot timpul înroșea ouăle joia. Poate le-o fi înroșit vreodată și vinerea sau sâmbăta, însă eu nu îmi amintesc. Eu doar de joi îmi amintesc. Era zi de ouă. Doar roșii. Niciodată, absolut niciodată mama nu a colorat ouăle în altă culoare decât roșu. Când eram noi acasă mai făceam împreună ouă cu model de frunză de leuștean ori de pătrunjel, dar de cele mai multe ori erau roșii și atât.

Avea mama o cratiță mare și intens folosită și o lingură din lemn colorată și ea în roșu la rândul ei. Pe acestea le folosea an de an la colorarea ouălor pentru că vopseaua păta și nu strica toate oalele. După ce se colorau noi le ștergeam cu ulei să aibă luciu și le așezam frumos într-un castron mare că erau multe tare și așa frumos colorate.

În ziua de Paște dimineața puneam într-o cană cu apă oul cel mai urât sau crăpat și o monedă și ne spălam pe față când ne trezeam. Altfel, toată ziua ai mei ne păzeau să nu mâncăm tot castronul cu ouă. Și aici încep diferențele între atunci și acum. Văd la copiii din familie că nu sunt fani ouă colorate. Să le spargă da, să le mănânce nu neapărat. Nu știu de ce noi am fi mâncat până leșinam de la atâtea ouă. Că doar ouă aveam tot timpul. Nu era moda oului la mic dejun, dar ouă în frigider aveam. Iar în ziua de Paște mâncam destul de multe pentru o singură zi, practic recuperam, dar ce nu știu.

O altă diferență este că eu fac ouă colorate. În toate culorile existente pe piață, îmi iau cumva revanșa pentru perioada în care toate casele aveau ouă multicolore și noi doar roșii și atât.

De când am copil colorez ouăle sâmbăta ca să fie proaspete a doua zi și nu fierte cu trei zile înainte. Simt cumva în ultimii ani nevoia de schimbare de tradiții cu care nu mă mai simt chiar în confort.

Acasă la mama la fiecare sărbătoare ne pregăteam ca pentru invazia rușilor. Șmotrul avea calitatea unui serviciu de cinci stele, iar gătitul se făcea în etape și pe zile. La final, în ziua sărbătorii eram toți leșinați de oboseală și irascibili cât pentru toată săptămâna muncită. De bucurat nu se mai bucura nimeni.

Eu gătesc puțin spre deloc și mai nimic. În general sunt în vizită pe la părinții care se ocupă cu gătitul. Anul trecut nu am vizitat pe nimeni și nu am avut pe nimeni în vizită fiind în stare de urgență și nici atunci nu am gătit cine știe ce. Anual colorez ouă cu copilul pentru că simt nevoia să avem și noi tradițiile noastre și uneori mai facem prăjituri, însă nu de fiecare dată.

Obsesia curățeniei încă o am deși mi se pare că mai mult tronează haosul decât așezarea în linie și ordine, însă ce farmec au lucrurile să stea aliniate toate ca soldățeii dacă nu sunt împrăștiate prin toată casa? Aia zic și eu că doar nu o să împrăștie copilul până pleacă la facultate, la un moment dat trebuie să se oprească. Sper.

Acestea fiind spuse, vă doresc sărbători fix așa cum vi le doriți, însă cu odihnă și deconectare de la tot ce se întâmplă acum lume. Merităm cu toții o pauză din când în când.

Început de primăvară friguroasă. Mărțișor din suflet.

Acum câțiva ani, pe vremea când umblam liberi și fără constrângeri, am mers la un concert la una dintre cele două săli ale Capitalei, nu știu care că mereu le încurc. Pentru mine sala Palatului și sala Polivalentă reprezintă un mare mister de care unde este. Trecem peste detalii, important este că am ajuns la timp, că la cât de bine stau eu la capitolul orientare în spațiu, uneori este o reală minune că ajung în anumite locuri sau locații.

După cum ziceam, am fost la un concert la care îmi doream tare mult să ajung, îmi place mie tare mult de artista care mi-a încântat auzul acolo în sală. A fost chiar pe data de 1 martie, soțul prompt a achiziționat două bilete ca să nu merg singură. Mi-am invitat una dintre prietene și am purces în ale concertului. Acolo pe scenă Caro Emerald, cântăreața pe vare voiam să o aud și să o văd live și pentru care aș plăti bilet și dacă ar face concert online, s-a chinuit ceva să animeze o sală mare, plină și nedistanțată. Ce nu știa ea este că alesese pentru deschidere o artistă destul de necunoscută la acea vreme, pe Irina Rimes care avea melodii extrem de triste și ritmuri ceva depresive și reușise ca în loc să anime oamenii să îi deprime. Lucru care a făcut munca lui Caro să fie infinit mai grea. Când să plece de pe scenă atunci s-a dezmorțit treaba.

Ca orice artist care vine în România vrea să ne arate că ne respectă țara, limba, obiceiurile și încearcă să învețe câteva cuvinte în limba noastră cu spirit latin și melodios. Așa că a fost informată că este o zi importantă pentru noi, că este mărțișorul, simbolul primăverii, începutul de soare și căldură, lucru care a dus la a ne ura din suflet un la mulți ani de morțișor! Tot e bine că nu a adăugat și mă-tii.

Am apreciat urarea, intenția și m-am bucurat de spectacol. Vă las mai jos cu una dintre melodiile mele preferate urându-vă și eu o primăvară senină cu ritmuri melodioase.

Sindromul copilului lovit iese la suprafață și încearcă să îmi acapareze copilul.

Pare că spun cuvinte pompoase, că am trecut la terminologii din cărți. Da, uneori este mai ușor așa, mai ales după multe cărți de specialitate citite. Iar alteori pur și simplu acești termeni înglobează tot ce aș putea spune eu în multe cuvinte. Dar, explic: sindromul copilului lovit se evidențiază atunci când vrei să mângăi un copil și el se ferește. Pentru că nu știe la ce să se aștepte, pentru că atunci când se ridică o mână deasupra lui mai des este lovit decât mngâiat și atunci a învățat să se ferească.

Eu am fost un astfel de copil care nu doar că mă feream, dar tresăream sau înghețam când mă simțeam în pericol. Astfel de comportament nu are al meu copil pentru că la noi nu există lovire sub nicio formă, iar mângâierea este mai ceva ca la maimuțe.

Am fost copil bătut acasă, asta este lesne de înțeles. Pentru cei din generația mea, excepții sunt cei care au fost crescuți cu respect. Pe vremea mea bătaia era o formă de educație acceptată. Și părinții mei au fost astfel crescuți, atât acasă, cât și la școală și era totul acceptat pentru că să nu mă faci de râs era mai puternic decât siguranța propriului copil. Acest aspect al vieții mele nu se răsfrânge asupra copilului meu. Eu știu că nu am să lovesc niciodată, pentru că știu cum este să te simți mic, umilit, plin de furie și neajutorat. Nu doresc astfel de sentimente pentru al meu copil, așa că acest aspect nu mă va acapara niciodată indiferent de cât de supărată m-aș simți în unele momente.

În schimb ce nu pot controla este sistemul educațional. Învățământul nostru cel de toate zilele. Și eu vorbesc asumat despre sistemul de stat, nu din colțul confortabil al minții mele știindu-mi copilul protejat la privat, ci din miezul acțiunii cu multe minusuri și prea rare plusuri ale sistemului de stat.

Ei bine, în primii doi ani de școală am avut o învățătoare tânără, drăguță, blândă, frumoasă pe care toți o iubeam. Din nu se știe ce motive după doi ani s-a mutat la altă școală. Chiar așa, fără să știm, fără explicații. Când după bine vine rău te întrebi ce ai greșit, exact ca acasă. În locul învățătoarei tinere a venit învățătoarea Bântea Maria, pensionară și rea care prinsese mai mulți ani la catedră în era comunistă decât în capitalismul glorios. Așa că această învățătoare venise la pachet cu multă strictețe, cu umilire și cu lovire. Nu știu câți dintre voi ați fost loviți la școală de învățători sau de profesori însă mie mi s-a întâmplat și te simți și mai neîndreptățiți decât atunci când ești lovit acasă. Pentru că acasă ți se inoculează cumva că cel care te-a făcut are drepturi depline asupra ta, pe când știi sigur că cel din afara casei nu are niciun drept asupra ta.

Învățătoarea Bântea ne ridica pe toți în picioare și ne punea să ținem palma întinsă pe durata întregului procedeu și trecea pe la fiecare să ne altoiască cu câte o muchie a propriei rigle. Nu îmi amintesc motivele supărării ei. Îmi amintesc groaza mea, răutatea de pe fața ei și palma mea care se înroșea și se umfla. Îmi mai amintesc furia, nedreptatea și plânsul. Aveam o riglă din lemn cu trei muchii pe care am ajuns să o urăsc și pe care cumva am făcut-o pierdută. Asta nu era un motiv de a scăpa de pedeapsă, nu te lovea cu rigla ta, te lovea cu a altuia. Învățătoarea s-a oprit din acestă practică atunci când mai mulți părinți, printre care și mama, s-au urnit spre școală și i-au cerut să se oprească. Mama a venit la școală, după ce evident a vorbit cu ceilalți părinți, doar nu te apuci să iei decizii din acestea majore de capul tău, dacă greșești, verifici mai întâi să vezi dacă și alții au ceva de spus și după ce a văzut că mâna mea nu se mai desumfla din cauza loviturilor aproape zilnice, s-a urnit. Niciun părinte nu a reacționat de la prima lovitură, probabil li se părea ceva normal pentru că așa decurseseră lucrurile și în școala lor.

Acesta este aspectul vieții mele care mă urmărește de dinainte de a merge al meu copil la grădiniță. Teama de a nu trece prin ce am trecut eu, teama de a ieși dintr-un mediu civilizat, cu respect și empatie și de a intra în unul cu toate cele de mai sus lipsă. Aceeași teamă care scoate ghearele în mine ocazional și mă face să mă cutremur. Lucrurile s-au schimbat mult, au evoluat, cadrele didactice s-au mai modernizat, însă aspecte de violență la școală sau în familie sau în locuri publice care mai apar în media nu mă ajută chiar deloc. Nu pot ignora media, știrile, informațiile din țară ori din lume pentru că aici trăiesc și eu, iar dacă ignor nu înseamnă că nu se întâmplă. Copilul meu nu a pățit nimic până acum și sunt convinsă că nu va păți nimic, mă informez foarte bine înainte de a lua o decizie. Însă, teama este acolo și din când în când mă vizitează făcându-mă să mă gândesc, dar dacă...

Alung repede din minte gândurile care mă vizitează și care nu au legătură cu copilul meu ci cu copilul eu, căci alte soluții momentan nu am.

grayscale photography of crying woman
Photo by Kat Jayne on Pexels.com

Curentul chiar există. Mit, adevăr, realitate sau nu, curentul este cu noi în gând zi de zi

În emisiunea La Măruță dr Mihail Pautov explică despre mitul curentului și dacă este de fapt un mit. M-a interesat, cum să nu mă intereseze că doar trăiesc în țara geamului (ne)deschis. Las video-ul la final, preluat de pe youtube, unde l-am și vizionat de altfel.

Am trăit toată copilăria mea în mituri puternic înrădăcinate în cultura familie mele. Una dintre bunici a avut o mare influență în creșterea și chiar educarea noastră. Asta și educația precară și plină de mituri cu care ai mei părinți au plecat la drum, au făcut din familia noastră una tragi-comică. Miturile există și astăzi in aceeași familie, chiar dacă bunica mea nu mai este de mult, dar părinții mei sunt acum bunici și încearcă să transfere aceste mituri și asupra copilului meu. Fără succes, nu vă faceți griji.

Nu sunt împotriva leacurilor fie ele băbești sau nu, cum nu sunt nici împotriva medicinei, chiar dacă mai dă rateuri. Nu mă deranjează cu nimic să aplic pe ten felii de castravete atâta timp cât nu îmi fac rău, dacă nu reușesc să îmi facă nici bine. Cum nu mă deranjează ca într-o viroză să consum mult ceai cu lămâie, pe lângă tratamentul prescris de medic, chiar dacă nu mă vindecă, măcar mă hidratează.

Am fost un copil nu știu dacă sensibil sau bolnăvicios, cert este că aveam multe viroze pe an, atât la schimbare de anotimp, cât și în plină vară sau când oamenii deja nu mai aveau niciun muc în mod normal. Și deși nu am fost copil de apartament, ci copil crescut în curte, cu mult stat afară, mama mă îmbrăca cel puțin ca pentru Siberia. Nu aveam voie să dau căciula jos de pe cap până în iunie și atunci cu greu. Iar ilicul, mvai ilicul acela tricotat era nelipsit și vara dacă era musai și neapărat nevoie. Că doar este lucru știut că dacă răcești vara trebuie să fii foarte bine îmbrăcat la patruzeci de grade. La noi cumva tot timpul o viroză a fost asociată frigului. Mama avea un radar pentru căciulă. Știa ea foarte clar și sigur că daca am muci asta este clar pentru că am dat căciula jos. Ceea ce și era adevărat. Partea cu căciula cel puțin. Cum treceam de colțul străzii dădeam căciula jos de pe cap și când mă întorceam acasă o puneam înainte să intru pe stradă. De ilic acasă nu puteam scăpa că acolo radarul era pe infraroșu.

De când am copil și mergem în vizită la bunici, oricare dintre ei, se închid toate ușile de peste tot, toate geamurile, să nu intre pic de aer dintre două geamuri deschise că este curent și este inadmisibil să răcească mititelul copil. Nu interesează pe nimeni că noi vara ținem deschise cinci geamuri consecutiv și toate ușile deschise. Al meu copil nu a făcut un muc cât nu a intrat în contact cu nimeni. Iar pandemia asta a demonstrat-o cel mai bine. Cât nu a fost în colectivitate nu a avut nicio boală. Și a mers fără căciulă și în toate lunile de iarnă. Ținem cont de iarna care a fost în mare parte primăvară.

Dr Pautov spune de fapt că mitul curentului nu este chiar mit și că are ceva adevăr pe acolo. Bine ar fi ca toți doctorii să facă aceeași școală, să dețină aceleași informații și să ofere aceleași informații. Pentru că doctorul din emisiune spune despre niște studii și cercetări în condițiile în care eu personal am intrat în contact cu suficient de mulți doctori care mi-au spus că mitul curentului este doar un mit și că nu ne afectează cu nimic niciun curent. Nu știu pe cine să mai cred.

Se pare că temperatura scăzută în organism sub anumite grade afectează zona aceea răcită. De aceea unele persoane se resimt când le suflă aerul condiționat direct în ceafă. Vedeți detalii în video.

Însă cică nu este un motiv suficient de puternic pentru a nu aerisi casa. Deschideți geamuri și uși, lăsați aerul acesta curat pe care îl respirăm noi aici pe Pământ, dar fugiți din calea curentului.

Zăpada atunci și acum.

Am ieșit ieri cu copilul la fleșcăială zăpadă și ne-am bulgărit cu o zăpadă semi înghețată, semi fleșcăită. Ba chiar a ieșit și un înger în mai multă apă și mai puțină zăpadă. Noroc cu hainele astea impermeabile că poate și copilul să se bucure de zăpadă. În fiecare iarnă zăpada este din ce în ce mai puțină și mai scumpă la vedere de mă tot gândesc dacă  peste ani cei din generațiile viitoare vor merge în alte țări ca să vadă și ei zăpadă în viața lor. Asta sperând că va mai fi pe undeva. Dacă nu, Antarctica în expediție.

Când i-am schimbat mănușile copilului că se udaseră – mănușile  nu copilul – m-am transportat instant în copilăria mea. De altfel mă întorc frecvent în copilăria mea prin prisma copilăriei copilului meu.

De data aceasta mi-am amintit cum era când ieșeam noi afară acum douăzeci și mai bine de ani. Stăteam mult afară, cu orele și nu aveam haine impermeabile. Zăpada era zăpadă. Dacă ne puneam mușchii la treabă făceam de un mini munte pe post de derdeluș. Să nu mai spun că puteam construi cazemate fără problemă că aveam din ce.

Am auzit la un moment dat acum câțiva ani o doamnă doctor pediatru care era foarte supărată că acum 15-20 de ani stăteau cei mici afară câte 3-5-7 ore fără întrerupere inclusiv iarna când era frig, pe când acum stau afară cel mult o oră dacă o stau și pe aia. Da, însă când eram eu copil eram pe stradă mulți copii și mai mari și mai mici, fără trafic auto și fără părinți. Nu stătea nimeni cu noi pe stradă 5 ore. Pe când acum nu mă țin balamalele pe mine să stau cu copilul afară 5 ore. Chiar nu pot.

Revenind la zăpada noastră, îmi amintesc cum nimeni nu intra în casă până nu era chemat/strigat. Să intri în casă fără să fii chemat era o greșeală capitală. Că nu știu cum se făcea că dacă stăteam atâtea ore afară în zăpadă nu își punea niciun părinte întrebarea că am fi uzi, înfrigurați, infometați, deshidratați, însă în momentul în care ne vedeau în casă și ne luau hainele la control nici că mai ieșeam. Nu am înțeles niciodată de ce nu ne lăsau să ne schimbăm, nu ne hrăneau, adăpau și ne deschideau ușa. Te prindeau în casă, vedeau că ai mănușile o combinație de gheață cu zăpadă întărită și te sechestrau la căldură. Așa că de sete lingeam zăpadă, iar de foame tot zăpadă și jumătate de zi stăteam doar afară. Și pe bună dreptate, ce să fi făcut în casă? Jucării nu prea aveam, jocuri nu prea știam și cam tot ce nu avea legătură cu școala trebuia tratat cu delicatețe ca să nu supărăm. Dacă ne plictiseam și ne apucam să jucăm cărți, mai bine ne apucam de niște exerciții la matematică dacă jocul dura mai mult decât se derula în mintea unuia dintre părinții autoritari. Pe când acum lucrurile sunt diferite, copiii au foarte multe activități în casă. Unii chiar preferă să stea mai mult în casă decât afară unde este frig.

Deci, azi o mai fi ceva zăpadă afară? Măcar pentru o oră că sanie și așa avem ca să infrumusețeze balconul.

cold snow wood man
Photo by Yan on Pexels.com

Boala aceasta mi-a permis să zac așa cum nu am mai zăcut de multă vreme

Când eram acasă orice viroză era tratată pentru început cu o zi de zăcut. Stăteam o zi în pat înfofolită până în dinți cu o pătură ori pilotă. Stăteam acolo în suc propriu și mă muram, transpiram, primeam ceai la pat și un ou fiert moale. Asta era mâncarea pe toată ziua. Nu puteam mânca și nu eram obligată, dar un ou fiert moale era musai și multe, multe căni cu ceai cu lămâie. Plus tratamentul adecvat bineînțeles. După ziua aceasta de zăcut dispăreau jumătate din simptome, pofta de mâncare revenea, puteam înghiți, mai tratam ce rămânea, dar nu mai zăceam. Nu îmi plăcea când eram bolnavă, mai ales că mă îmbolnăveam des, foarte des, dar îmi plăcea ziua aceasta de zăcut. Primeam de la mama atenție într-o zi cât pentru un an, mai scăpam și de îndatoriri casnice. Cum să nu îmi placă!

Când m-am căsătorit zăcutul nu a venit cu mine. M-am căsătorit cu însuși Ahile în ale bolilor, adică doar un călcâi și acela rezistent avea o sensibilitate, altfel omul nu cred că auzise de viroze sezoniere până la mine. Nu-i nimic, l-am ajutat eu să le și cunoască. Doar nu poți trece prin viață chiar așa să nu știi ce e aia o răceală amărâtă în care simți că e sfârșitul. În tot cazul, cum nu știa ce e aia a fi bolnav, nu știa nici de zăcut, nici de ceai cald, nici de ou fiert moale. De niciun ritual din acesta preistoric nu știa Ahile. Așa că nu am mai zăcut că doar nu m-am căsătorit cu mama și nu avea cum să nimerească ceaiul exact ca ea, iar de ou moale ce să mai zic, nu mai zic că nu putea fi vorba.

Cum anul acesta a venit infectarea pe capul meu și nu s-a dat dusă până nu m-a răsucit pe toate părțile am avut ceva zile de zăcut fără să vreau. Nu am primit ou moale că nu a fost nevoie, dacă aș fi cerut cu siguranță aș fi primit un ou (nu garantez pentru moale, dar pentru ou da), în schimb am primit atenție mai mult decât ar fi fost necesar ținând cont de boala care ne era musafir în casă.

Între timp au trecut aproape zece ani de când m-am mutat de la mama de acasă și maturizarea mea a constat și în a nu mai simți nevoia de a primi atenție prin boală. Cu toate că zăcutul acesta de acum mi-a permis să mă deconectez și să mă odihnesc, nu mi-a plăcut. E ciudat să spun după atâta timp și după relația specială pe care am avut-o cu zăcutul că acum chiar nu mi-a plăcut și că mi-am dorit să mă ridic, să fiu activă, să nu zac. Gata cu zăcutul. Mai ales acum când a venit iarna, este zăpadă afară, avem de ridicat un om de zăpadă.

Spor la săniuș.

apartment bed carpet chair
Photo by Pixabay on Pexels.com

Eu și 1989

Știu că este o perioadă în care mai toată lumea scrie câte ceva despre decembrie ’89 și este bine că se întâmplă așa(măcar mai schimbăm foaia cu coronavirusul). A fost o perioadă extrem de importantă în istoria țării noastre și în viețile noastre. Nu avem voie să uităm. Trebuie să ajutăm tinerii și noile generații să înțeleagă însemnătatea Revoluției.

Familia mea a avut mult de suferit și după decembrie. Știu, veți spune că toate familiile au avut de suferit și sunt convinsă că așa a fost, însă cred că cei care și-au plâns rănile sau au plâns trupurile celor dragi lipsite de viață, cumva au suferit altfel.

La revoluție aveam 3 ani. 3 ani și 5 luni mai exact. Nu îmi amintesc multe lucruri și nu îmi dau seama cât din amintiri sunt ale mele și cât sunt create în urma poveștilor auzite pe repeate în jurul meu. Evident nu am povești cu stat la cozi și lipsuri și rații și porții mici și nu despre perioada comunistă vreau să povestesc aici, ci strict despre decembrie ’89 și despre ce a însemnat pentru mine și pentru familia mea acele evenimente atunci și în perioada de după.

 Tata a fost împușcat pe 24 decembrie.

 Știu  că în zilele noastre oamenii în ajun de crăciun încă mai caută cadouri sau împodobesc bradul sau stau liniștiți cu familiile acasă, însă atunci oamenii în ajun de Crăciun sau chiar în ziua de Crăciun se căutau pe la morgă și pe la spitale. Era așa un talmeș balmeș că nu se știa nimic de nimeni. Odată ce aflai că cel pe care îl căutai a fost luat cu salvarea, te puneai pe căutat că mai multe nu aflai. Mamei i s-a spus că tata a fost doar puțin zgâriat și dus la spital pentru bandajare însă ea știa foarte clar că pentru o zgârietură te bandajau pe loc, nu te ducea nimeni niciunde. Așa că l-au căutat întâi și întâi la morgă, de acolo se începea căutarea. Intrai și te uitai la toate cadavrele să vezi care e al tău. Dacă nu era niciunul răsuflai ușurat, dar cu părere de rău pentru ceilalți. Informațiile erau extrem de bulversante. Unii îți spuneau că a murit, alții că este la x spital sau la y spital. Pe tata l-au găsit la spitalul Grivița pe vremea aceea, actualmente Sf Maria din sect 1. El a trăit și a supraviețuit cu extrem de multe zile de spitalizare și extrem de multe operații suportate.

Nu știu cum mi s-a oferit informația că tata a fost împușcat, ori că este în spital. Nu îmi amintesc nimic. Îmi amintesc că în acele zile, în jurul evenimentelor, eram în curte cu frații mei și copiii nașilor noștri și găseam cartușe în mormanul de nisip pe care îl aveam în curte și în jurul căruia ne jucam. Apoi îmi amintesc multiplele vizite la spital. Mama ne lua pe rând să mergem cu ea la tata. Nu îmi amintesc suferință și nici deznădejde, îmi amintesc că oamenii voiau să fie veseli ca să uite prin ce trecuseră, ca să aibă putere să se vindece și curaj ca să aibă la ce să se întoarcă în lume. Îmi amintesc cum mama ne încuia în casă când mergea doar ea la tata la spital pentru că eram 3 și eram mici și se temea să nu pățim ceva pe afară așa că ne încuia în casă cu cheia. Pe vremurile acelea, părinții erau obișnuiți să iși lase copiii singuri în casă încă de la câteva săptămâni. Fie aveau treburi pe afară, fie aveau de stat la cozi. Cei mai mulți nu primeau atenția și grija pe care o primesc cei mici în zilele noastre.

Îmi amintesc o copilărie în mare parte pe holuri de spital, însă atunci nu o percepeam ca fiind ceva tragic ori dramatic, era ceva obișnuit. Îmi amintesc că atunci când era acasă, tata era în mare parte în casă, nu ieșea, era mereu proaspăt operat în primii ani de dupa ’89. Îmi amintesc cum mama era obosită și sătulă de treburi casnice.

 Nu am crescut cu cheia de gât pentru că nu a fost nevoie, noi nici măcar nu aveam cheie la poartă, la noi era cineva în permanență acasă. Tata nu a mai muncit o zi pe urmă, a finalizat drumul lung al spitalizarilor cu un handicap, un șchiopătat în urma plăgii din picior cauzată de una dintre împușcături, o plagă deschisă în burtă care a colectat și puroiat peste 10 ani, tot în urma împușcării. Nu putea nici atunci și este valabil și azi când a dobândit și alte boli, să stea prea mult în picioare, ori să meargă prea mult, ori să stea prea mult într-o anume poziție. A muncit doar 13 ani și cariera lui (care în timp oricum se încheia, pentru că România nu a mai avut nevoie de meseriași) s-a încheiat brusc într-un moment de maximum randament. Un om activ și sociabil a devenit un prizonier al propriei case. Ieșea rar și puțin și tot timpul cu un strat substanțial de pansament la burtă ca să nu își murdărească hainele și tot timpul cu un brâu care să îi țină burta strânsă pentru că de atunci intestinele s-au proptit în piele după ce organismul a respins în mod repetat plasa care trebuia să fie înlocuitor de prapur. Nu a mers niciodată cu noi în parc, nu s-a așezat niciodată pe covor ca să se joace, iar răbdarea i s-a șubrezit din ce în ce mai mult în timp.

Pe 24 decembrie acum puțin peste 30 de ani tata a murit puțin. A fost în comă. Și-a revenit. Nepoata lui l-a căutat la morgă. Mama a fost anunțată gradual durata de viață a lui tata, după ce inițial nu i se dăduse nicio șansă de supraviețuire. A trecut până acum toate pragurile menționate de medici, iar medicii s-au oprit la un moment dat în a mai pune pronosticuri.

Pentru mine revoluția – lupta pentru supraviețuire – a început pe 24 decembrie și nu s-a mai încheiat niciodată.

ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com

Sunt aproape ca acum mai bine de zece ani.

Nu, nu am întinerit peste noapte. Nici nu am descoperit leacul pentru lipsa stimei de sine. Sunt aproape ca acum peste zece ani când eram studentă și mă interesa tot ce mișca în spațiul media de la politică la monden. Urmăream toate știrile, citeam zilnic 3-4 ziare tipărite, citeam on-line, urmăream știrile posturilor comerciale și stirile posturilor tv de profil. Ascultam radio. Mă simțeam foarte informată. Și chiar eram. În timp mi-am pierdut interesul pentru a mai fi atât de informată, presa și-a schimbat cursul, ziarul tipărit nu mai este la modă.

Acum sunt undeva aproape de acel punct. Urmăresc mai multe canale de știri. Nu, nu mă informez doar referitor la pandemie. Sunt în punctul acela în care știu iar ce se întâmplă pe scena politică, ce transferuri se fac în fotbal. Cu toate că îmi este ciudă că sport la noi înseamnă doar fotbal și ceva tenis. Handbal, baschet rar. Nimic despre polo, rugby, patinaj și altele. Poate pentru acestea sunt televiziunile sportive, că cele comerciale la rubrica sportivă au mai mult bârfe și mai puțin sport.

M-am întors în punctul acela în care mă informez. Este adevărat că mai mult on-line și mai puțin din radio și tv și deloc din presa scrisă. Și mai este adevărat și că nu dispun de același timp ca atunci. Acum este mai mult furat, mai mult noaptea, mai mult pe fugă, mai mult pe diagonală, dar este bine și așa. Îmi dă o stare de bine, un sentiment de a fi informată și la curent cu ce se întâmplă în lume. Și cu ce se întâmplă în jurul meu.

Inițial am scris în titlu că sunt ca acum douăzeci de ani. Și eram și convinsă de lucrul acesta. Apoi mi-am dat seama chiar înainte să public textul că nu am patruzeci și de ani. Încă. Că am puțin peste 10 ani de când am terminat facultatea. Douăzeci de când am terminat școala generală, dar nu facultatea. Wow așa bătrână mă văd? Hmm…

Știu că textul de astăzi nu interesează pe nimeni și că oamenii nu sunt pasionați să afle cât de informată mă simt sau mă consider eu, dar dacă ați aterizat pe aici, asta este, mai suportați și texte de autoridicare în slăvi. Nu știu despre fiecare, dar eu am nevoie. Măcar din când în când.

Altfel spus, față de acum zece ani am mai multe fire de păr albe, mai multe riduri, pielea mai sensibilă și părul mai creț. Nu, glumesc. Părul nu este mai creț.

Nu îmi este dor de anii studenției, dar îmi este uneori dor de vârsta de atunci, nu mă împac foarte bine cu această trecere a timpului, cu toate că timpul trecut mi-a adus mai mult bine și mai mult frumos decât dacă ar fi rămas pe loc. Pentru că pe măsură ce vârsta a evoluat, am evoluat și eu. Dar cumva acum parcă încep să fiu iar stăpână pe viața mea, pe timpul meu și să mai scot capul din haosul în care mi s-a părut că am plonjat de câțiva ani. Voi vedea. Mai aștept să treacă niște timp :).

photo of woman sitting while reading a magazine
Photo by RF._.studio on Pexels.com

După doisprezece ani de școală nu am învățat să citesc o hartă

Se tot vorbește de ceva vreme despre eficiența școlii on-line sau off-line, ca de fapt să ajungem la esența problemei: este sau nu este școala eficientă?

Probabil depinde pe cine întrebi. Că sunt unii care au mers nu neapărat în școli de top, dar în școli cu profesori implicați. Unii care au văzut laboratoare și pe dinăuntru, nu doar pe afară. Care nu au fost nevoiți să tocească la comentarii și li s-a ascultat părerea proprie. Sau au fost încurajați să vină cu propriile argumente. Iar fizica nu a fost doar abstractă, a fost și aplicată. Și mă opresc doar la materiile considerate importante.

Ca de fiecare dată ține de școală, de profesori, de elevi, de părinți, de condiții meteo și lista rămâne deschisă.

Dar cel mai mult cred că depinde de profesor. Acel om care are chef, intuiție și curaj să facă tot ce îi stă în putere ca să se asigure că elevii pe care îi are în față chiar rămân cu ceva esențial. Și da, au curajul să recunoască o programă de toată jena și au chef să scoată capul dintr-un manual depășit.

Așa că de la începutul și până la sfârșitul școlii eu nu am intrat niciodată într-un laborator de chimie. Nici într-unul de fizică. Nu am făcut niciodată în viața mea vreun experiment. De niciun fel. În școala generală într-o sală de clasă erau într-o vitrină expuse obiecte pentru experimente chimice. Nu aveam voie să le atingem să nu cumva să le spargem. Ele aveau ca destinație probabil expoziția nefiind importantă educația. La liceu profesoara de fizică ne povestea la nu mai știu ce lecție cum și-a făcut ea acasă nu știu ce ca să înțeleagă mai bine habar n-am ce experiment care nu îi intra în cap. Însă niciodată nu a venit să spună ia haideți măi să facem cel mai simplu experiment posbil ca să vedeți cum (se scufundă un corp într-un lichid sa zicem). La matematică niciun profesor nu a zis măcar o dată mâine veniți cu foaie, foarfecă și lipici facem un cub, pătrat, dreptunghi, ceva. Măcar așa de amorul artei că greu n-ar fi fost și cred că elevii ar fi fost mai interesați de matematică în felul acesta.

Nu am ieșit din școală mai rău decât am intrat, nu aș putea să spun lucrul acesta. Am învățat să citesc, să socotesc, ceva pe la istorie, ceva despre soluri, climă, populație pe la geografie și alte lucruri nu prea îmi mai amintesc din școală.

În școală nu am învățat să învăț. Am fost tocilară, nu am știut să învăț altfel. Școala nu m-a ajutat să învăț altfel. Ba chiar m-a apreciat și m-a încurajat, chiar dacă ani mai târziu eu nu îmi amintesc mare lucru. Pe moment a fost bine, ei mulțumiți – notă mare, eu mulțumită de notă și doar de notă, ai mei mulțumiți că iată ce fată silitoare au.

Așa se face că după douăsprezece clase eu nu știam să citesc harta României. Ce să vorbim de întreg globul pământesc. Nu aș fi știut nici măcar să aproximez cu harta în față pe unde ar fi Suceava, ori Galați. Buzău nici atât deși îl știam fizic atât de bine. Pe toate acestea le-am învățat când am început să călătoresc. Era greu cu gps pe vremea aceea și harta era la loc de cinste și în țară și în afara ei. Acum nu mă mai sperie harta și pot aproxima nu doar zonele țării noastre, dar și continente deși nu am fost pe toate.

Mai multă istorie am învățat din ce am citit eu singură și din documentare televizate. Sau cel puțin istoria care mă interesa pe mine și ne neapărat ani de domnie. Or fi și ăia buni la ceva, dar nici acum nu știu între ce ani a domnit Ștefan cel Mare.

Experimente chimice am început să fac acum cu copilul ca să ne minunăm împreună. Noutate este și pentru copil și pentru mine. Am dubii că peste câțiva ani când va merge la școală chiar va intra într-un laborator de chimie. Până atunci facem acasă nisip, zăpadă, facem baloanele să se umfle singure. Experimentăm soluții pentru baloanele de săpun. Am făcut în ultimul an și jumătate mai multă chimie decât în toată existența mea de până acum.

Sunt de părere că nu avem educație financiară, nu știm să folosim carduri de credit, nu înțelegem dobânda de referință, nu avem minime cunoștințe bancare sau economice. Nici eu nu aș fi știut dacă nu aș fi lucrat în 2 bănci. Nu aș fi știut ce să fac cu un card de credit dacă nu eram nevoită să învăț produsele băncii. În facultate am avut un semestru de economie și din micro și macro economie nu îmi amintesc o boabă și nici acum nu știu care a fost scopul acelui curs.

Nu am învățat în școală despre respect, responsabilitate, implicare, reciclare. Nu am avut niciodată proiecte de grup. Am observat dinamica unei echipe când am făcut parte dintr-una la olimpiadă la facultate. Altfel, mie îmi place să lucrez individual.

Nu mi se pare neapărat că școala merge într-o direcție proastă pentru că eu nu am prins-o într-o direcție bună. Nu era mai bine, mai frumos, mai altfel pe vremea mea în școală ca acum să fie mai rău și iată ne prostesc copiii care altfel ar fi fost olimpici.

Am învățat în urma școlii că trebuie să fii autodidact. Că trebuie să îți pese de tine suficient încât să investești resure în educația ta. Să profiți la maximum de timpul de care dispui pentru a te educa. Doar în școală nu îți poți pune bazele.

Voi reveni și cu un text în care voi povesti cum era partea de socializare și cum era interacțiunea între colegi acum aproape douăzeci de ani. Lucrurile nu sunt foarte diferite de ce se întâmplă astăzi.

adult blur books close up
Photo by Pixabay on Pexels.com