Pare o nebunie, însă izolările au fost cele mai faine perioade din viața mea recentă.

O să explic imediat, nu săriți cu roșii că nu ridic în slăvi îmbolnăvirea.

În ultima vreme mai mulți prieteni, cunoscuți și cunoștințe s-au luat la trântă fie cu boala, fie cu izolarea și unii s-au plictisit tare. De altfel toți pe cei pe care îi cunosc eu și care au trecut prin boală s-au luptat destul de mult și cu izolarea, cu statul în casă, cu plictiseala, cu pauza de la viața de zi cu zi.

În cazul meu nu iau în calcul acea izolare în masă de la începutul pandemiei pentru că deși atunci unii aproape că s-au săturat unii de alții, nu a fost cazul meu, soțul meu nu a lucrat remote niciodată, ba chiar atunci ne-am separat cumva și ne vedeam mai rar pentru că el interacționa cu mulți oameni. Asta era evident atunci când credeam că facem toți un efort pentru o lună și pe urmă gata, totul revine la normal. Doi ani mai târziu încă așteptăm să revenim la un normal pe care oricum nu îl mai cunoaștem. Însă, a avut grijă o infectare de acest aspect și ne-a izolat pe toți într-un apartament din vârfului unui bloc gri și urât și mai nou și tare necălduros. Dacă dau boala în plan secundar și nu iau în calcul acest aspect tare neplăcut și chinuitor, altfel izolarea la grămadă a fost tare bine. Ne-am tăvălit la propriu pe toate canapelele și pe toate paturile, nimeni nu a strâns nicio jucărie, copilul a fost în extaz că o vreme nimeni nu a avut pretenția să pună la loc ce împrăștie. Soțul a gătit mâncare bună pentru noi, ceea ce este un mare atuu când omul nu gătește mai mult de o omletă și un cartof prăjit. Ba am avut chiar și desert. N-am stat așa unii în alții niciodată și nu a fost ceva ce am regretat vreo secundă. Am regretat boala, dar nu despre ea vorbesc aici. Eu nu m-am urcat pe pereți, nu m-am simțit sufocată și nu m-am plictisit absolut deloc.

Ba chiar atât de tare mi-a plăcut că de bunăvoie și nesilită de nimeni câteva luni mai târziu m-am autocarantinat alături de același domn și soț care venise dintr-o țară aflată în zona semaforului ce necesita carantinare indiferent de rezultatul testării.

De fiecare dată în timpul izolării au fost rezolvate în casă acele lucruri care erau amânate de multă vreme pe motiv de grabă și timp. Acum nu mai era nimic ce necesita reparare și să fi rămas nereparat. Păi cum să nu vrei o izolare din asta? Aveam chiar geamuri șterse și oglinzi spălate fără ca eu să mișc vreun deget. Nu sună rău, așa-i?

Am primit în toată această perioadă îmbrățișări cât pentru multă vreme să-mi țină de cald. Păi ce să faci când dai peste omul acela în drumul tău spre o canapea? Exact, îi oferi o îmbrățișare. Contactul direct de câteva secunde constând în o îmbrățișare sau atingerea palmelor eliberează în organism hormonul fericirii. Vedeți, nici nu trebuie prea mult.

Pentru noi o pauză din aceasta de la alergătura vieții, de la trebuie, de la este nevoie, a fost o ca o gură de aer rece într-o zi de iarnă pe un vârf de munte. Atât de necesar că parcă te dor plămânii că nu știu ce le oferi.

Așa a fost la noi, nu-i musai să fie așa pentru toată lumea, am scris acest text pentru că mi-am amintit de perioadele noastre de carantinare.

Celor care acum sunt cu virusul în oase le spun să se recupereze repede și să fie bine, iar celor care sunt nevoiți să fie izolați și nu ar vrea, le spun să aibă răbdare că o pauză poate aduce un bine pe care să îl vedem doar dacă ne dăm voie.

CNSU: Perioada de carantină se reduce la 5 zile pentru vaccinați și 10  pentru nevaccinați. Stau în carantină și contacții vaccinați | Digi24

Chiar dacă nu știți, chiar dacă nu vreți să știți, vă spun eu: astăzi este ziua mea de nume.

Când eram copil eram tare amărâtă că ziua mea de naștere este vara și mie nu îmi spune nimeni la mulți ani când mai toți colegii mei de clasă se serbau  în timpul anului, aduceau bomboane, li se cânta la mulți ani. Când îmi aminteam și de zilele de nume mă lua amăreala și mai tare că nu știu cum s-a brodit că fix la mine s-au terminat numele de sfinți. Am un frate cu nume de sfânt și o soră cu nume de sfânt –  nu îi face neapărat sfinți –  ceea ce înseamnă că fiecare primea de câte două ori pe an un la mulți ani. Pe când eu unul și ăla leșinat de vară.

În clasa a opta când mă pregăteam pentru primele examene din existența mea, am făcut meditații la română cu un profesor care a binevoit să mă accepte în pregătire după ce m-a testat temeinic și a văzut că nu-s așa praf la materia ce urma să fie la examen, ori că sunt tare praf și mai bine mă acceptă să mă învețe. Nu știu care a fost motivul exact pentru care am început pregătirea cu Dn. Manea, dar nici nu mai contează pentru că eu îi mulțumesc acestui om chiar și după atâția ani de când el a decis că nu-i mai ajunge lumea aceasta de aici.

În viața mea am întâlnit 3 oameni, toți bărbați, care mi-au schimbat existența în mod vizibil, pe unul dintre ei l-am și luat de soț că prea îmi dăduse lumea peste cap și nu doar o dată. Un altul dintre acești bărbați a fost acest profesor cu care eu am făcut meditații, pentru care nutream în secret afecțiune paternă, pentru care mă străduiam în fel și chip să vadă că știu, că învăț, că-s bună la materia aia. Omul acesta mi-a insuflat dragostea pentru a vorbi corect, de la el l-am învățat pe trebuie și tot de la el l-am învățat și pe voiam. Mi-au rămas în minte ca niște legi ce nu trebuie nicicând încălcate și am ținut de ele ca și când viața mea ar fi depins  de cuvintele rostite corect. Lui nu îi datorez doar ce m-a învățat la materia pe care a predat-o ani de zile în școli și mai târziu pe la militari și diplomați pe care îi pregătea, ci și-a dat silința să îmi ofere un crâmpei din experiența lui de viață, din a-mi da o șansă în lumea mare prin ceea ce dobândise el în urma anilor trăiți, în urma celor două facultăți absolvite, în urma anilor de profesorat și a celor în care fusese director de școală. Mi-a deschis ușa familiei sale și m-a acceptat împreuna cu soția sa ca pe un al treilea copil al lor.

Acolo, pe holul acela înalt, din casa naționalizată dintr-un cartier bucureștean am făcut cunoștință cu validarea, cu încurajarea, cu acceptarea. Mi-aș fi dorit să mai fie și astăzi în aceeași casă, să citească ce scriu eu, să îmi corecteze textele. Să merg cu copilul meu în vizită și să se joace cu el jocuri cu omonime și antonime așa cum se juca și cu proprii săi copii înainte ca aceștia să meargă la școală, așa cum și eu mă joc cu al meu copil după ce ani de zile am ținut vie această informație ca să o pot aplica la rândul meu. Aș fi vrut să mă vadă astăzi, să vadă că sunt bine, să știe că a avut dreptate, că și tocilarii au un drum în viață. Aș fi vrut să îmi mai sune telefonul și astăzi și să mă întrebe ce zi este fix azi și să îmi spună la mulți ani așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată de atunci și nici până atunci.

Dn. Manea a fost singurul om din existența mea pentru care am fost atât de importantă încât a răscolit calendarul până a găsit data potrivită cu ziua mea de nume. În fiecare an pe 21 decembrie mă suna să îmi spună la mulți ani. Până în ziua în care telefonul nu a mai sunat.

-Iulia tu ai calendar?

-Sigur că am, răspundeam eu hotărâtă așa cum numai el știuse să mă învețe să fiu.

-Atunci uită-te pe calendar. Ce dată este astăzi?

-Ăăă…21…decembrie…?

-Astăzi este ziua ta! La mulți ani!

-Da!? Este ziua mea? Nu îmi venea să cred că am și eu zi de nume.

-Auzi dragă că nu știa că azi este Sf. Iuliana, îi relata soției frânturi din discuția noastră.

De 20 de ani îmi spun la mulți ani pe 21 decembrie, nu este o zi importantă în calendar, nu este marcată în vreun fel, este o zi obișnuită de lucru. Nici pentru mine nu este importantă, am avut timp să cresc și între timp la mulți ani-ul nu mai ocupă vreun loc special nici vara, nici iarna, orgoliile copilăriei s-au dus și ele, însă de dragul lui și în memoria lui, îmi spun în fiecare an la mulți ani pentru că voit sau nu omul acesta m-a învățat încă de pe cnd aveam 14 ani un lucru pe care l-am înțeles târziu tare: eu pentru mine sunt importantă!

Vă urez să fiți importanți în viețile voastre indiferent de ce nume purtați.

De ce suflăm în lumânări la ziua de naștere | Divertisment, Inedit |  Unica.ro

Melancolie de toamnă.

Abia acum simt că este toamnă și că ne apropiem de iarnă.

Este vânt exact cât trebuie, este mohorât, se întunecă devreme, soare abia se zărește printre nori.

Frigul îmi intră până în oase. Mă îmbrac bine și ies afară să mă încălzesc. Am diverse motive să fac asta: merg să iau copilul de la grădiniță, merg în parc, merg să iau pâine. Când mă întorc în casă mi se pare chiar cald în primele zece minute. Mai fac un duș și deja am impresia că m-am întors la cele 25 de grade pe care le lăudam deunăzi.

Afară admir natura. Pomii sunt atât de goi pe cât erau oamenii astă vară pe plajă. Mi s-a făcut dor să îmi simt picioarele în nisip ud și cald. Cu toate că au trecut puțin peste două luni de când am simțit briza mării, dorul de apa vălătucită nu se stinge niciodată. Un crustaceu ca mine doar își ostoiește dorul o data pe an și asta atunci când se poate.

Fac eforturi să mă întorc în prezent, să fiu aici printre oameni triști. Masca pusă strâmb le schimonosește fața în grimase stupide. Ceilalți, care sunt în război cu masca sunt crispați în încercarea de a se convinge că ei nu vor fi prinși. Ne separăm în deștepți și proști ca întotdeauna.

Aleg să calc pe frunze, pe covor cât mai gros, le caut cu privirea înainte să le strivesc sub talpa încălțărilor. Sunt firave și se frâng rapid, unele sunt zburate de vânt și așezate pe alt caldarâm spart și găurit de diverse lucrări care au lăsat cicatrice ca rănile după război.

Zona aceasta este tristă, blocurile sunt atât de urâte, niște scheleți ai unei epoci trecute, dar ne-apuse. Prea puține au beneficiat de reabilitare termică, poate de aia nici termometrul nu mai sare de 21 de grade în zilele bune.

Mă întorc în casă, este bine, m-am încălzit de afară. Mă vâr totuși sub pătura pufoasă cu un ceai cald lângă mine ca să păstrez căldura corpului cât mai mult în stare intactă. Mă cufund în pozele de astă vară, retrăiesc drumul prin cariera de marmură, mă minunez de stâncile care ies din apă, admir spuma care se formează la suprafața apei când valurile se risipesc în mare.

Încă puțin și începe iarna.

Spune-mi ce vecin ai ca să îți spun cine ești.

Recent într-un drum cu mașina am jucat toți un joc pe bază de cartonașe cu întrebări. Foarte drăguț, timpul a trecut imediat, am mai aflat una alta despre noi, am și râs puțin. Doar că unul dintre cartonașe mi-a rămas undeva în minte și mă tot însoțește de atunci sub diverse forme. Adică acela în care am realizat că nu îmi cunosc vecinii.

Locuiesc în blocul acesta de zece ani și cei mai mulți dintre vecini sunt constanți. Cei de pe palier cel puțin sunt aceeași iar eu îi cunoc doar la nivel de bună ziua pentru că îi recunosc vizual. Nu am idee um îi cheamă pe oamenii aceștia. Pur și simplu nu am avut posibilitate de interacțiune. Cu unii din bloc am mai schimbat trei cuvinte la 3-4 ani, dar nu mai mult. Copilul le mai cântă uneori seara serenade de la geam pe principiul sunt talentat ia să mă audă tot cartierul. Acela este momentul în care întind gâtul peste geam să văd dacă se vede lumină din aparatamentul de desubt ca să știu să îmi cer scuze la prima interacțiune, dar mai mult de atât în zece ani nu. Și da, este adevărat că cea mai multă interacțiune o am cu vecinii de când sunt mamă, dar nu interacționez cu mamele din bloc.

Însă până să ajung în acest apartament am locuit 25 de ani la casă. O zonă mărginașă a Capitalei unde casele erau lipite unele de altele iar curtea era suficientă cât să nu respiri aer pe geam. Pe vremea aceea măcar puteai sta în curte fără să fii ciuruit de țânțari pe când acum dacă merg vara la ai mei este imposibil să nu plec cu 20 de umflături pe piele cu tot cu brățările mele anti- țânțari și cu tot cu spray-ul din dotare.

La casa asta de care zic eu strada era neasfaltată în vremea copilăriei mele, mașini puține spre deloc, noi stăteam mult pe stradă. Părinții ieșeau la poartă prin rotație să ne supravegheze, parcă aveau un cod al lor secret de ieșeau cumva pe rând. Nu stătea nimeni cu ochii pe noi blană, doar mai ieșea câte un părinte din când în când. Tot acel părinte dacă își hrănea un copil al lui pe stradă, păi îi hrănea pe toți. Toți mâncam gogoși sau floricele de porumb. Era un soi de comunitate care s-a stricat pe măsură ce copiii au crescut.

În această comunitate mamele își lăsau copiii singuri acasă și mergeau pe unde aveau treabă ba pe la vreo coadă ba pe la serviciu și mai lăsau câte un vecin din proximitate să supravegheze și curtea respectivă. În cazul nostru vecina de peste drum care dacă se străduia puțin vedea direct în curtea noastră era cea însărcinată de regulă să supravegheze casa și cam tot ce mișcă prin ea. Doar că vecina aceasta își luase cam tare rolul în serios. Venind puternic din spate după perioada comunistă unde statul pe la colțuri și turnatul la securitate intra în categoria sportului național, cam așa și vecina aceasta ne supraveghea îndeaproape și raporta securității adică autoritatea parentală tot ce nu ar fi trebuit să ajungă neapărat la urechile lor. Nu mai conta pentru vecina aceasta că ea avea o fiică de 16 ani gravidă sau că avea și nepoți a căror grijă ar trebui să le-o poarte, mai important era ce se petrecea peste drum. Și așa ajungeau la urechile alor mei când noi ieșeam pe stradă deși nu aveam voie, sau exploram casa pe acoperiș, ori chiar când testam cât de gustoase erau gutuile vecinilor care parcă ne strigau pe nume din vârf de pom. Fiecare pâră din aceasta ne-a costat scump, lucru ce nu ne-a împiedicat să nu reluam activitățile imediat ce rămâneam iar singuri.

Probabil din această cauză nu îmi place să socializez cu vecinii, pentru că undeva în subconștient am impresia că vecin egal ceva rău sau poate sunt prea selectivă și nu locuiesc nici într-un cartier exclusivist, într-o bulă unde oamenii sunt cât de cât egali. Cu toate că diversitatea cultural-socială are farmecul ei, tot nu știu cum se numesc oamenii care stau fix lângă ușa mea.

Voi ce relație aveți cu vecinii voștri?

men s blue top
Photo by Johannes Plenio on Pexels.com

Înroșitul ouălor – între trecut și prezent.

Acasă mama tot timpul înroșea ouăle joia. Poate le-o fi înroșit vreodată și vinerea sau sâmbăta, însă eu nu îmi amintesc. Eu doar de joi îmi amintesc. Era zi de ouă. Doar roșii. Niciodată, absolut niciodată mama nu a colorat ouăle în altă culoare decât roșu. Când eram noi acasă mai făceam împreună ouă cu model de frunză de leuștean ori de pătrunjel, dar de cele mai multe ori erau roșii și atât.

Avea mama o cratiță mare și intens folosită și o lingură din lemn colorată și ea în roșu la rândul ei. Pe acestea le folosea an de an la colorarea ouălor pentru că vopseaua păta și nu strica toate oalele. După ce se colorau noi le ștergeam cu ulei să aibă luciu și le așezam frumos într-un castron mare că erau multe tare și așa frumos colorate.

În ziua de Paște dimineața puneam într-o cană cu apă oul cel mai urât sau crăpat și o monedă și ne spălam pe față când ne trezeam. Altfel, toată ziua ai mei ne păzeau să nu mâncăm tot castronul cu ouă. Și aici încep diferențele între atunci și acum. Văd la copiii din familie că nu sunt fani ouă colorate. Să le spargă da, să le mănânce nu neapărat. Nu știu de ce noi am fi mâncat până leșinam de la atâtea ouă. Că doar ouă aveam tot timpul. Nu era moda oului la mic dejun, dar ouă în frigider aveam. Iar în ziua de Paște mâncam destul de multe pentru o singură zi, practic recuperam, dar ce nu știu.

O altă diferență este că eu fac ouă colorate. În toate culorile existente pe piață, îmi iau cumva revanșa pentru perioada în care toate casele aveau ouă multicolore și noi doar roșii și atât.

De când am copil colorez ouăle sâmbăta ca să fie proaspete a doua zi și nu fierte cu trei zile înainte. Simt cumva în ultimii ani nevoia de schimbare de tradiții cu care nu mă mai simt chiar în confort.

Acasă la mama la fiecare sărbătoare ne pregăteam ca pentru invazia rușilor. Șmotrul avea calitatea unui serviciu de cinci stele, iar gătitul se făcea în etape și pe zile. La final, în ziua sărbătorii eram toți leșinați de oboseală și irascibili cât pentru toată săptămâna muncită. De bucurat nu se mai bucura nimeni.

Eu gătesc puțin spre deloc și mai nimic. În general sunt în vizită pe la părinții care se ocupă cu gătitul. Anul trecut nu am vizitat pe nimeni și nu am avut pe nimeni în vizită fiind în stare de urgență și nici atunci nu am gătit cine știe ce. Anual colorez ouă cu copilul pentru că simt nevoia să avem și noi tradițiile noastre și uneori mai facem prăjituri, însă nu de fiecare dată.

Obsesia curățeniei încă o am deși mi se pare că mai mult tronează haosul decât așezarea în linie și ordine, însă ce farmec au lucrurile să stea aliniate toate ca soldățeii dacă nu sunt împrăștiate prin toată casa? Aia zic și eu că doar nu o să împrăștie copilul până pleacă la facultate, la un moment dat trebuie să se oprească. Sper.

Acestea fiind spuse, vă doresc sărbători fix așa cum vi le doriți, însă cu odihnă și deconectare de la tot ce se întâmplă acum lume. Merităm cu toții o pauză din când în când.

Început de primăvară friguroasă. Mărțișor din suflet.

Acum câțiva ani, pe vremea când umblam liberi și fără constrângeri, am mers la un concert la una dintre cele două săli ale Capitalei, nu știu care că mereu le încurc. Pentru mine sala Palatului și sala Polivalentă reprezintă un mare mister de care unde este. Trecem peste detalii, important este că am ajuns la timp, că la cât de bine stau eu la capitolul orientare în spațiu, uneori este o reală minune că ajung în anumite locuri sau locații.

După cum ziceam, am fost la un concert la care îmi doream tare mult să ajung, îmi place mie tare mult de artista care mi-a încântat auzul acolo în sală. A fost chiar pe data de 1 martie, soțul prompt a achiziționat două bilete ca să nu merg singură. Mi-am invitat una dintre prietene și am purces în ale concertului. Acolo pe scenă Caro Emerald, cântăreața pe vare voiam să o aud și să o văd live și pentru care aș plăti bilet și dacă ar face concert online, s-a chinuit ceva să animeze o sală mare, plină și nedistanțată. Ce nu știa ea este că alesese pentru deschidere o artistă destul de necunoscută la acea vreme, pe Irina Rimes care avea melodii extrem de triste și ritmuri ceva depresive și reușise ca în loc să anime oamenii să îi deprime. Lucru care a făcut munca lui Caro să fie infinit mai grea. Când să plece de pe scenă atunci s-a dezmorțit treaba.

Ca orice artist care vine în România vrea să ne arate că ne respectă țara, limba, obiceiurile și încearcă să învețe câteva cuvinte în limba noastră cu spirit latin și melodios. Așa că a fost informată că este o zi importantă pentru noi, că este mărțișorul, simbolul primăverii, începutul de soare și căldură, lucru care a dus la a ne ura din suflet un la mulți ani de morțișor! Tot e bine că nu a adăugat și mă-tii.

Am apreciat urarea, intenția și m-am bucurat de spectacol. Vă las mai jos cu una dintre melodiile mele preferate urându-vă și eu o primăvară senină cu ritmuri melodioase.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Sindromul copilului lovit iese la suprafață și încearcă să îmi acapareze copilul.

Pare că spun cuvinte pompoase, că am trecut la terminologii din cărți. Da, uneori este mai ușor așa, mai ales după multe cărți de specialitate citite. Iar alteori pur și simplu acești termeni înglobează tot ce aș putea spune eu în multe cuvinte. Dar, explic: sindromul copilului lovit se evidențiază atunci când vrei să mângăi un copil și el se ferește. Pentru că nu știe la ce să se aștepte, pentru că atunci când se ridică o mână deasupra lui mai des este lovit decât mngâiat și atunci a învățat să se ferească.

Eu am fost un astfel de copil care nu doar că mă feream, dar tresăream sau înghețam când mă simțeam în pericol. Astfel de comportament nu are al meu copil pentru că la noi nu există lovire sub nicio formă, iar mângâierea este mai ceva ca la maimuțe.

Am fost copil bătut acasă, asta este lesne de înțeles. Pentru cei din generația mea, excepții sunt cei care au fost crescuți cu respect. Pe vremea mea bătaia era o formă de educație acceptată. Și părinții mei au fost astfel crescuți, atât acasă, cât și la școală și era totul acceptat pentru că să nu mă faci de râs era mai puternic decât siguranța propriului copil. Acest aspect al vieții mele nu se răsfrânge asupra copilului meu. Eu știu că nu am să lovesc niciodată, pentru că știu cum este să te simți mic, umilit, plin de furie și neajutorat. Nu doresc astfel de sentimente pentru al meu copil, așa că acest aspect nu mă va acapara niciodată indiferent de cât de supărată m-aș simți în unele momente.

În schimb ce nu pot controla este sistemul educațional. Învățământul nostru cel de toate zilele. Și eu vorbesc asumat despre sistemul de stat, nu din colțul confortabil al minții mele știindu-mi copilul protejat la privat, ci din miezul acțiunii cu multe minusuri și prea rare plusuri ale sistemului de stat.

Ei bine, în primii doi ani de școală am avut o învățătoare tânără, drăguță, blândă, frumoasă pe care toți o iubeam. Din nu se știe ce motive după doi ani s-a mutat la altă școală. Chiar așa, fără să știm, fără explicații. Când după bine vine rău te întrebi ce ai greșit, exact ca acasă. În locul învățătoarei tinere a venit învățătoarea Bântea Maria, pensionară și rea care prinsese mai mulți ani la catedră în era comunistă decât în capitalismul glorios. Așa că această învățătoare venise la pachet cu multă strictețe, cu umilire și cu lovire. Nu știu câți dintre voi ați fost loviți la școală de învățători sau de profesori însă mie mi s-a întâmplat și te simți și mai neîndreptățiți decât atunci când ești lovit acasă. Pentru că acasă ți se inoculează cumva că cel care te-a făcut are drepturi depline asupra ta, pe când știi sigur că cel din afara casei nu are niciun drept asupra ta.

Învățătoarea Bântea ne ridica pe toți în picioare și ne punea să ținem palma întinsă pe durata întregului procedeu și trecea pe la fiecare să ne altoiască cu câte o muchie a propriei rigle. Nu îmi amintesc motivele supărării ei. Îmi amintesc groaza mea, răutatea de pe fața ei și palma mea care se înroșea și se umfla. Îmi mai amintesc furia, nedreptatea și plânsul. Aveam o riglă din lemn cu trei muchii pe care am ajuns să o urăsc și pe care cumva am făcut-o pierdută. Asta nu era un motiv de a scăpa de pedeapsă, nu te lovea cu rigla ta, te lovea cu a altuia. Învățătoarea s-a oprit din acestă practică atunci când mai mulți părinți, printre care și mama, s-au urnit spre școală și i-au cerut să se oprească. Mama a venit la școală, după ce evident a vorbit cu ceilalți părinți, doar nu te apuci să iei decizii din acestea majore de capul tău, dacă greșești, verifici mai întâi să vezi dacă și alții au ceva de spus și după ce a văzut că mâna mea nu se mai desumfla din cauza loviturilor aproape zilnice, s-a urnit. Niciun părinte nu a reacționat de la prima lovitură, probabil li se părea ceva normal pentru că așa decurseseră lucrurile și în școala lor.

Acesta este aspectul vieții mele care mă urmărește de dinainte de a merge al meu copil la grădiniță. Teama de a nu trece prin ce am trecut eu, teama de a ieși dintr-un mediu civilizat, cu respect și empatie și de a intra în unul cu toate cele de mai sus lipsă. Aceeași teamă care scoate ghearele în mine ocazional și mă face să mă cutremur. Lucrurile s-au schimbat mult, au evoluat, cadrele didactice s-au mai modernizat, însă aspecte de violență la școală sau în familie sau în locuri publice care mai apar în media nu mă ajută chiar deloc. Nu pot ignora media, știrile, informațiile din țară ori din lume pentru că aici trăiesc și eu, iar dacă ignor nu înseamnă că nu se întâmplă. Copilul meu nu a pățit nimic până acum și sunt convinsă că nu va păți nimic, mă informez foarte bine înainte de a lua o decizie. Însă, teama este acolo și din când în când mă vizitează făcându-mă să mă gândesc, dar dacă...

Alung repede din minte gândurile care mă vizitează și care nu au legătură cu copilul meu ci cu copilul eu, căci alte soluții momentan nu am.

grayscale photography of crying woman
Photo by Kat Jayne on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Curentul chiar există. Mit, adevăr, realitate sau nu, curentul este cu noi în gând zi de zi

În emisiunea La Măruță dr Mihail Pautov explică despre mitul curentului și dacă este de fapt un mit. M-a interesat, cum să nu mă intereseze că doar trăiesc în țara geamului (ne)deschis. Las video-ul la final, preluat de pe youtube, unde l-am și vizionat de altfel.

Am trăit toată copilăria mea în mituri puternic înrădăcinate în cultura familie mele. Una dintre bunici a avut o mare influență în creșterea și chiar educarea noastră. Asta și educația precară și plină de mituri cu care ai mei părinți au plecat la drum, au făcut din familia noastră una tragi-comică. Miturile există și astăzi in aceeași familie, chiar dacă bunica mea nu mai este de mult, dar părinții mei sunt acum bunici și încearcă să transfere aceste mituri și asupra copilului meu. Fără succes, nu vă faceți griji.

Nu sunt împotriva leacurilor fie ele băbești sau nu, cum nu sunt nici împotriva medicinei, chiar dacă mai dă rateuri. Nu mă deranjează cu nimic să aplic pe ten felii de castravete atâta timp cât nu îmi fac rău, dacă nu reușesc să îmi facă nici bine. Cum nu mă deranjează ca într-o viroză să consum mult ceai cu lămâie, pe lângă tratamentul prescris de medic, chiar dacă nu mă vindecă, măcar mă hidratează.

Am fost un copil nu știu dacă sensibil sau bolnăvicios, cert este că aveam multe viroze pe an, atât la schimbare de anotimp, cât și în plină vară sau când oamenii deja nu mai aveau niciun muc în mod normal. Și deși nu am fost copil de apartament, ci copil crescut în curte, cu mult stat afară, mama mă îmbrăca cel puțin ca pentru Siberia. Nu aveam voie să dau căciula jos de pe cap până în iunie și atunci cu greu. Iar ilicul, mvai ilicul acela tricotat era nelipsit și vara dacă era musai și neapărat nevoie. Că doar este lucru știut că dacă răcești vara trebuie să fii foarte bine îmbrăcat la patruzeci de grade. La noi cumva tot timpul o viroză a fost asociată frigului. Mama avea un radar pentru căciulă. Știa ea foarte clar și sigur că daca am muci asta este clar pentru că am dat căciula jos. Ceea ce și era adevărat. Partea cu căciula cel puțin. Cum treceam de colțul străzii dădeam căciula jos de pe cap și când mă întorceam acasă o puneam înainte să intru pe stradă. De ilic acasă nu puteam scăpa că acolo radarul era pe infraroșu.

De când am copil și mergem în vizită la bunici, oricare dintre ei, se închid toate ușile de peste tot, toate geamurile, să nu intre pic de aer dintre două geamuri deschise că este curent și este inadmisibil să răcească mititelul copil. Nu interesează pe nimeni că noi vara ținem deschise cinci geamuri consecutiv și toate ușile deschise. Al meu copil nu a făcut un muc cât nu a intrat în contact cu nimeni. Iar pandemia asta a demonstrat-o cel mai bine. Cât nu a fost în colectivitate nu a avut nicio boală. Și a mers fără căciulă și în toate lunile de iarnă. Ținem cont de iarna care a fost în mare parte primăvară.

Dr Pautov spune de fapt că mitul curentului nu este chiar mit și că are ceva adevăr pe acolo. Bine ar fi ca toți doctorii să facă aceeași școală, să dețină aceleași informații și să ofere aceleași informații. Pentru că doctorul din emisiune spune despre niște studii și cercetări în condițiile în care eu personal am intrat în contact cu suficient de mulți doctori care mi-au spus că mitul curentului este doar un mit și că nu ne afectează cu nimic niciun curent. Nu știu pe cine să mai cred.

Se pare că temperatura scăzută în organism sub anumite grade afectează zona aceea răcită. De aceea unele persoane se resimt când le suflă aerul condiționat direct în ceafă. Vedeți detalii în video.

Însă cică nu este un motiv suficient de puternic pentru a nu aerisi casa. Deschideți geamuri și uși, lăsați aerul acesta curat pe care îl respirăm noi aici pe Pământ, dar fugiți din calea curentului.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Zăpada atunci și acum.

Am ieșit ieri cu copilul la fleșcăială zăpadă și ne-am bulgărit cu o zăpadă semi înghețată, semi fleșcăită. Ba chiar a ieșit și un înger în mai multă apă și mai puțină zăpadă. Noroc cu hainele astea impermeabile că poate și copilul să se bucure de zăpadă. În fiecare iarnă zăpada este din ce în ce mai puțină și mai scumpă la vedere de mă tot gândesc dacă  peste ani cei din generațiile viitoare vor merge în alte țări ca să vadă și ei zăpadă în viața lor. Asta sperând că va mai fi pe undeva. Dacă nu, Antarctica în expediție.

Când i-am schimbat mănușile copilului că se udaseră – mănușile  nu copilul – m-am transportat instant în copilăria mea. De altfel mă întorc frecvent în copilăria mea prin prisma copilăriei copilului meu.

De data aceasta mi-am amintit cum era când ieșeam noi afară acum douăzeci și mai bine de ani. Stăteam mult afară, cu orele și nu aveam haine impermeabile. Zăpada era zăpadă. Dacă ne puneam mușchii la treabă făceam de un mini munte pe post de derdeluș. Să nu mai spun că puteam construi cazemate fără problemă că aveam din ce.

Am auzit la un moment dat acum câțiva ani o doamnă doctor pediatru care era foarte supărată că acum 15-20 de ani stăteau cei mici afară câte 3-5-7 ore fără întrerupere inclusiv iarna când era frig, pe când acum stau afară cel mult o oră dacă o stau și pe aia. Da, însă când eram eu copil eram pe stradă mulți copii și mai mari și mai mici, fără trafic auto și fără părinți. Nu stătea nimeni cu noi pe stradă 5 ore. Pe când acum nu mă țin balamalele pe mine să stau cu copilul afară 5 ore. Chiar nu pot.

Revenind la zăpada noastră, îmi amintesc cum nimeni nu intra în casă până nu era chemat/strigat. Să intri în casă fără să fii chemat era o greșeală capitală. Că nu știu cum se făcea că dacă stăteam atâtea ore afară în zăpadă nu își punea niciun părinte întrebarea că am fi uzi, înfrigurați, infometați, deshidratați, însă în momentul în care ne vedeau în casă și ne luau hainele la control nici că mai ieșeam. Nu am înțeles niciodată de ce nu ne lăsau să ne schimbăm, nu ne hrăneau, adăpau și ne deschideau ușa. Te prindeau în casă, vedeau că ai mănușile o combinație de gheață cu zăpadă întărită și te sechestrau la căldură. Așa că de sete lingeam zăpadă, iar de foame tot zăpadă și jumătate de zi stăteam doar afară. Și pe bună dreptate, ce să fi făcut în casă? Jucării nu prea aveam, jocuri nu prea știam și cam tot ce nu avea legătură cu școala trebuia tratat cu delicatețe ca să nu supărăm. Dacă ne plictiseam și ne apucam să jucăm cărți, mai bine ne apucam de niște exerciții la matematică dacă jocul dura mai mult decât se derula în mintea unuia dintre părinții autoritari. Pe când acum lucrurile sunt diferite, copiii au foarte multe activități în casă. Unii chiar preferă să stea mai mult în casă decât afară unde este frig.

Deci, azi o mai fi ceva zăpadă afară? Măcar pentru o oră că sanie și așa avem ca să infrumusețeze balconul.

cold snow wood man
Photo by Yan on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Boala aceasta mi-a permis să zac așa cum nu am mai zăcut de multă vreme

Când eram acasă orice viroză era tratată pentru început cu o zi de zăcut. Stăteam o zi în pat înfofolită până în dinți cu o pătură ori pilotă. Stăteam acolo în suc propriu și mă muram, transpiram, primeam ceai la pat și un ou fiert moale. Asta era mâncarea pe toată ziua. Nu puteam mânca și nu eram obligată, dar un ou fiert moale era musai și multe, multe căni cu ceai cu lămâie. Plus tratamentul adecvat bineînțeles. După ziua aceasta de zăcut dispăreau jumătate din simptome, pofta de mâncare revenea, puteam înghiți, mai tratam ce rămânea, dar nu mai zăceam. Nu îmi plăcea când eram bolnavă, mai ales că mă îmbolnăveam des, foarte des, dar îmi plăcea ziua aceasta de zăcut. Primeam de la mama atenție într-o zi cât pentru un an, mai scăpam și de îndatoriri casnice. Cum să nu îmi placă!

Când m-am căsătorit zăcutul nu a venit cu mine. M-am căsătorit cu însuși Ahile în ale bolilor, adică doar un călcâi și acela rezistent avea o sensibilitate, altfel omul nu cred că auzise de viroze sezoniere până la mine. Nu-i nimic, l-am ajutat eu să le și cunoască. Doar nu poți trece prin viață chiar așa să nu știi ce e aia o răceală amărâtă în care simți că e sfârșitul. În tot cazul, cum nu știa ce e aia a fi bolnav, nu știa nici de zăcut, nici de ceai cald, nici de ou fiert moale. De niciun ritual din acesta preistoric nu știa Ahile. Așa că nu am mai zăcut că doar nu m-am căsătorit cu mama și nu avea cum să nimerească ceaiul exact ca ea, iar de ou moale ce să mai zic, nu mai zic că nu putea fi vorba.

Cum anul acesta a venit infectarea pe capul meu și nu s-a dat dusă până nu m-a răsucit pe toate părțile am avut ceva zile de zăcut fără să vreau. Nu am primit ou moale că nu a fost nevoie, dacă aș fi cerut cu siguranță aș fi primit un ou (nu garantez pentru moale, dar pentru ou da), în schimb am primit atenție mai mult decât ar fi fost necesar ținând cont de boala care ne era musafir în casă.

Între timp au trecut aproape zece ani de când m-am mutat de la mama de acasă și maturizarea mea a constat și în a nu mai simți nevoia de a primi atenție prin boală. Cu toate că zăcutul acesta de acum mi-a permis să mă deconectez și să mă odihnesc, nu mi-a plăcut. E ciudat să spun după atâta timp și după relația specială pe care am avut-o cu zăcutul că acum chiar nu mi-a plăcut și că mi-am dorit să mă ridic, să fiu activă, să nu zac. Gata cu zăcutul. Mai ales acum când a venit iarna, este zăpadă afară, avem de ridicat un om de zăpadă.

Spor la săniuș.

apartment bed carpet chair
Photo by Pixabay on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]