Ciorba cu sfeclă roșie – pentru când nu știi ce să mai gătești.

Când eram eu copil mâncarea pe care am urât-o cu toată ființa mea a fost ciorba. Și nici măcar nu uram mâncarea în sine pentru că multe ciorbe erau foarte gustoase, însă eu uram ideea de ciorbă. Nu înțelegeam de ce să mănânc ciorbă.

Eu am trăit ceva ani la și cu bunica. Bunică ce nu era fan ciorbă. Ciorba era o mâncare pe care o gătea rar și nici atunci nu îmi amintesc să fi fost neapărat nevoită să mănânc. Maximum vreo două ciorbe îmi amintesc să îmi fi pus bunica pe masă. Apoi m-au relocat cu părinții și regulile au fost diferite. Mâncarea aceea delicioasă pe care o mâncam până rămânea farfuria curată a dispărut și în loc a apărut acea regulă cu ciorba. Nicio zi fără ciorbă. Era mâncarea de bază pentru masa de prânz cel puțin.

Uneori mâncam în timp ce cantitatea de zeamă din farfurie creștea simțitor de la lacrimile care șiroiau pe fața mea. Alteori stăteam atât de mult la ciorba aia până plecau toți de la masă și o puneam înapoi în oală și terminam și eu cu mâncarea în sfârșit.

La un moment dat, după ani de război cu ciorba și cu părinții, într-o încercare de psihologie inversă ai mei au predat armele și au zis că pot mânca ce doresc fără a mai exista obligativitatea ciorbei. Le-a ieșit ce-i drept că de atunci nici că m-am mai apropiat de ciorbă și am decretat că în viața mea nu voi mai mânca așa ceva.

Ei nu s-a pus problema că nu am mai mâncat deloc, însă întâlnirea mea cu acest preparat culinar a fost mai rară decât întâlnirea ghețarilor cu soarele. La modul că mai mâncam, dar cam la o lună cel puțin.

Într-o zi pe când copilul crescuse suficient de mult și când diversificarea se finalizase am decis că pot găti pentru toată lumea același fel de mâncare. Atunci am constatat că cel mai des găteam ciorbă pentru că era copilul fan zeamă și fan legume iar eu am ajuns să mănânc ciorbă mai des decât se vede ursul la plimbare prin Brașov. Iar acum nu mă mai obliga nimeni. Nici nu îmi mai displăcea ideea de a mânca ciorbă. Ceea ce înseamnă că este adevărat când se spune că maternitatea scurtcircuitează încrengăturile cerebrale și te transformă din om în mamă…pesemne mamele mănâncă ciorbă.

Între timp ciorba pe masa mea a luat amploare. Au aterizat prin castroane și apoi prin burți ciorbe cu diverse cărnuri de la găină, la purcel și chiar vită, uneori curcan. Toate însoțite de câte o acreală cum își șade bine ciorbei. Alteori gusturile au fost mai rafinate și s-au delectat cu supe creme, ori cu supe cu găluște, ba cu supe cu tăiței. Să nu mai spun de supa de ceapă care încălzește toate simțurile amorțite în zile friguroase.

Și cum toamna ar fi în mod normal mai frig, dar nu prea mai știm exact dacă să ne îndreptăm spre plajă ori spre ski, măcar știm că încă este acest anotimp bogat în fructe și bogat în legume și bogat în culori.

Așa se face că recent am pus pe masă o ciorbă roșie cu sfeclă roșie și ea, acrită cu borș și domolită cu nițel pătrunjel. Este o ciorbă dulce – acrișoară, cu legume, cu gustul dulce al sfeclei care se echilibrează foarte bine cu borșul ca să nu iasă mâncarea apoi prea dulce. Și-au dat concursul în oală pe aragaz 2 cartofi, o ceapă și un morcov tocate mărunt, alături de o felie groasă și rotundă de țelină.

Nu, nu a fost batere pe oala cu bunătate, dar nici nu a fost de ignorat. Este un fel de mâncare consistent, sățios, cu legume, colorat și bun la gust. Pregătită o dată sau de două ori pe toamnă nu face pe nimeni să leșine. Desigur puteți pune deasupra o lingură de smântână sau un ardei pișcăcios alături. Preferințele nu se dezbat.

Așa că dacă nu aveți răspuns la ce să mai gătesc, puteți încerca o ciorbă cu legume de sezon.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Să-i spunem tocană de ardei sau să-i spunem piperchi, indiferent cum îi spunem, este absolut de lins pe degete.

Eu nu am rude și nici prieteni și nici tangențe de vreun fel cu aromânii. Nici nu le știu obiceiurile, nici felurile de mâncare, însă presupun că au mâncăruri bune că sigur nu are cum să fie altfel.

Acum mulți ani am văzut într-un video prezentată mâncarea aceasta numită piperchi (mai are o continuare însă nu știu exact unde vin diacriticele și prefer să nu o folosesc). Mi s-a părut simplu de făcut, ingrediente puține, aspectuoasă și părea delicioasă.

Ceea ce m-a făcut să trec la acțiune și să reproduc și eu acest fel de mâncare. Ne-a plăcut foarte mult, este într-adevăr gustos și sățios, însă nu știu din ce motive nu a intrat în rutina preparatelor pe care le tot repet.

Internetul abundă în rețete cu acest preparat. Unii folosesc ardei kapia, alții gogoșarii pentru că sunt mai dulci. Unii pun ou și amestecă să iasă un preparat cremos, alții lasă oul întreg fără să amestece, iar alții nu pun ou deloc.

Deși este o rețetă care se pretează mai mult vara pentru că sunt legume proaspete, de grădină, iar dulceața lor este diferită de cele în conservă, este un preparat care merge și toamna atâta timp cât mai găsim ardei pe piață.

Nu aveam în plan să fac piperchi, însă cum la mine în casă au aterizat (din neant) niște ardei kapia frumoși și colorați mi s-a aprins beculețul pentru acest preparat. Bine, ardeii ăștia trebuie să ajungă la soră-mea, dar promit că măcar cutia și tot primește și ea ceva :).

Bun, revenind la preparatul de astăzi, am curățat și spălat cam zece ardei frumoși. I-am tăiat fâșiuțe și i-am pus în ulei alături de doi căței de usturoi. Am amestecat până s-au înmuiat ardeii, până s-a dus apa din ei și au începu să se călească. Apoi am adăugat o cutie cu roșii cuburi (roșiile de acum de pe piață nu sunt cu nimic mai gustoase) și am lăsat să scadă zeama și să se călească bine legumele. La final am adăugat o bucată de brânză de oaie pe care am sfărâmat-o ca să rămână și niște bucăți pe care să le simt în farfurie. Eu am mai avut rămasă o bucată foarte mică de brânză de burduf pe care am adăugat-o lângă cea de oaie. Am amestecat bine, să se omogenizeze, apoi am pus ouăle și le-am lăsat să se gătească tihnit.

La final am presărat puțin pătrunjel proaspăt. Nu am folosit sare pentru că are brânza destulă. Nu am folosit niciun fel de condiment deși nu îmi stă în fire, mie îmi plac condimentele.

A ieșit un preparat dulceag de la ardei, nu se simte aciditatea roșiilor, au fost bine gătite, este sățios și delicios.

Nu am avut răbdare să mai așez în farfurie, să pun frumos, să întind fața de masă, las mai jos două poze direct din oală.

Să vă fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Pusei murături. Eu cu mânuțele aistea două și cu două ale copilului care mai mult m-a lăsat baltă.

În ritmul ăsta dacă ajung să fac și sarmale, e clar că m-am stricat.

Eu nu fac sarmale.

Nu fac mucenici deși am făcut.

Nu fac preparate din astea de sărbători specifice paștelui sau iarna de crăciun.

Și nu pun murături.

De ce? Pentru că pe toate le-am făcut acasă la ai mei, mai mult obligat și forțat decât din plăcere. Pentru că îmi apasă niște butoane care mă fac să mă simt inconfortabil. Pentru că prea multă muncă și nu am văzut satisfacția și nici bucuria în acele munci.

Și pentru că presiunea era prea mare de parcă ne pregăteam de maraton și nu de sărbători.

Așa că am zis că nu fac, nu pun, nu vreau să mai trăiesc disconfort. Pentru că disconfortul nu aducea și bucurie, rămâneau doar stresul, epuizarea, enervarea și toate celelalte care nu îmi plăceau.

Doar că…

 Mai tratez ceva colo, mai vindec ceva dincolo, mai schimb o paradigmă, mai văd lucrurile în altă lumină. Așa se face că a venit copilul cu un borcan cu castraveți de la grădiniță. Că au lucrat acolo în acest fel care m-a bucurat și în euforia mea m-am auzit spunând: hai, vrei să punem și noi murături în weekend?

Nu mama, mie mi-a ajuns, mi-a fost suficient la grădiniță, o activitate total anostă și nu îmi mai trebuie, pot să trăiesc și fără murături. Așa m-am bucurat. Dar doar în capul meu că nici copilul nu-i Enstein, nici Kant, e copil normal care la auzul acelei întrebări a zis Daaaaaaaaaa. Cu mult aplomb și și mai mult entuziasm.

Așa se face că a doua zi, am luat copilul de o mână, plasa în altă mână, am mers în piață, am ales împreună legumele, am plătit, ne-am întors acasă și ne-am pus pe treabă.

Jonglam de ceva vreme cu ideea murăturilor, mai ales că îmi era poftă de pepenaș murat. Acum ceva vreme un supermarket a avut la vânzare pepene murat la borcan care m-a ademenit până l-am luat în brațe și am plecat cu el spre casă. Doar că acest pepene a ajuns foarte repede la gunoi din păcate. Era ceva oribil de nemâncat. De atunci m-am tot gândit să fac eu murăturile mele care să îmi placă, doar că lenea a câștigat de fiecare dată. Până în momentul în care am zis hai că pot.

Și am putut!

Mai mult eu că al meu copil după ce a curățat un morcov și-a amintit de o jucărie pe care nu a mai băgat-o în seamă de secole. După ce a curățat ceva usturoi s-a plictisit. După ce a pus 2 gogonele în borcan a strigat vecina. Și așa am rămas eu să mă lupt cu borcanele și cu disconfortul. Stai, care disconfort? Nu am avut niciun disconfort. Mi-a plăcut să pun în borcane exact ce legume am vrut eu și cum am vrut eu. Mi-a plăcut că m-am oprit exact atunci când m-am plictisit și am obosit. Că nu a fost un maraton al murăturilor, ci o activitate normală de făcut cu copilul care a stat exact atât cât a avut chef. Da, mi-a plăcut să pun murături, mi-a plăcut să aleg legumele. Și mi-a plăcut să mă gândesc la momentul în care voi desface un borcan cu legume murate, sărate și crocante și le voi pune pe masă pentru ai mei, dragi mie.

Nu vă imaginați că am pus butoaie cu murături, nu este cazul, doar am jonglat cu câteva borcane între 800 gr si 2 kg și pe care abia aștept să le degust.

Nu știu dacă anul viitor mă va găsi în același stadiu cu borcane întinse pe masă, dar știu că orice este posibil, iar eu rămân deschisă să primesc informațiile care ajung la mine. La sarmale nu mă bag. Încă!

Acum, dacă or să și iasă murăturile mele sau nu sau dacă vor fi pe placul meu, este discutabil, eu de fapt mă bazez pe murăturile pe care le pune soră-mea, dar sstt să nu mai spuneți nimănui :).

Sursa: Pinterest

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Minestrone în stomac. Să fie ăsta dor de Italia?

Adevărul este că îmi este dor de o plecare, de o hoinăreală pe undeva. De frumos. De alt aer. Nu este posibil momentan, deși vorba aia, o vacanță este oricând binevenită.

Când am fost în vară în Italia am avut ocazia să mănânc această supă groasă și dulce care abundă de legume, numită minestrone. Este prima dată când o mănânc la ei și este și prima dată când încerc eu să o gătesc.

Supa lor mi-a plăcut tare mult. Era densă, cu o zeamă cremoasă, multe legume și cu ceva parmezan deasupra. Doar se știe, mâncarea fără parmezan nu are viață :).

Cum Rimini este foarte aproape de San Marino, deși viața mea s-a desfășurat mai mult în Rimini, mie de San Marino îmi este mai dor. Să merg pe străduțele acelea înguste și pietruite, să urc pe lângă magazine micuțe, să cobor pe lângă restaurante cochete cu fețe de masă curate. De cetatea aceea care are atâta piatră cât să îmi ajungă aerul rece până în măduva din oase.

Da, supa am mâncat-o în Rimini, dar acum nu mai poate omul să viseze și la țara vecină? O supă or avea și-n San Marino, zic, deși n-am căutat eu acolo supa.

Așa se face că atunci când am intrat la Lidl și am văzut legume pentru minestrone mi s-a aprins beculețul, nările mi s-au umplut de mireasma caldă și dulceagă a supei iar simțurile mele s-au acutizat mai ceva ca urechea unei vulpi în așteptare de atac. Am căutat repede și un parmezan și dusă am fost.

Așa este, am cam sărit peste etape și am folosit legume congelate. Nu sunt împotriva lor, însă nici nu am un obicei din a le folosi, adică se întâmplă mai rar, dar se întâmplă.

Supa aceasta este diferită de la farfurie la farfurie în Italia. În principiu se gătește cu ce are omul prin casă. Este o supă groasă cu legume de sezon, din orice sezon. De aceea și variază. Toamna poate avea dovleac în componența ei, iar vara aproape orice se poate găsi într-o grădină. Are atât de multe legume că ar ieși două mâncăruri din ele.

Supa mea are în componență nu mai puțin de 14 legume: dovelecel, morocov, fasole boabe, fasole păstăi, mazăre, ardei gras, broccoli, spanac, țelină, varză, praz, roșii, cartofi, usturoi.

Eu am călit legumele acestea în puțin unt, apoi am pus 2 litri de apă la 1 kg de legume și am lăsat să fiarbă aproximativ  40 de minute. La final am asezonat cu sare, un praf de piper, un vârf de oregano și un strop de paprika. Probabil că rețeta de bază nu avea astfel de condimente, însă eu așa am simțit să pun în oală și am pus. La final în bol a aterizat și niște parmezan răzuit și a ieșit o supă densă și tare aromată, caldă și bună pentru zile cu frig și soare din ce în ce mai puțin.

La gust seamănă cu ce am mâncat în Italia, nu este exact la fel, dar este mulțumitor. Promit că am să fac și cu legume proaspete când am să fiu pe tihnă pentru că voi repeta preparatul acesta cu siguranță.

Luați cu lingura că tot e prânz.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Poftă bună!

Vara aceasta am lăsat-o mai moale cu gătitul. M-a izbit o mare lene de bucătăreală, bine, căldura care a stors vlaga din mine a adus o mare lene în general. Însă clar în bucutărie a lovit cel mai tare.

Nu, nu am trecut mai mult pe mâncare comandată sau cine în oraș. Pe acestea le păstrăm pentru pofte mai mult și uneori când chiar nu avem cum să punem o mâncare pe masă, altfel eu sunt adepta mâncatului acasă cu mâncare preparată în bucătăria mea. Chiar dacă nu am mai pus aragazul la treabă, de o salată tot am avut energie. Sau mâncăruri rapide și ușoare care nu necesită prea multă preparare termică.

În weekend m-am răsfățat cu mâncare bună gătită de alți oameni. Că na, așa-i când nu ești la tine acasă, te bucuri de munca altuia. Astăzi însă nu se mai putea, țipa frigiderul de gol ce era.

Aveam în dulap de ceva vreme acest orez negru pe lângă care mă tot învârteam pentru că nu știam ce să îi fac, nu am mai gătit până acum orez sălbatic, nici nu am mai mâncat, dar astăzi i-am dat o șansă.

Am umplut o oală cu apă, nu am măsurat nimic, pe pungă scria să pun apa de șase ori cantității de orez. Eu doar am pus apă cât am considerat că ar fi suficient. Am spălat bine acest orez, apoi l-am pus în apa ce dădea în clocot și în care pusesem înainte o linguriță de sare. L-am lăsat să fiarbă cam 40 de minute și l-am amestecat din când în când, la final l-am scurs în strecurătoare.

Am pus la rumenit două bucățele de unt, peste care am turnat câte o cutie de porumb și una de mazăre, n-aș putea să spun exact de ce, așa am considerat eu că ar trebui să se potrivească, însă sunt convinsă că orice legumă poate însoți acest orez de la dovlecel, la ciuperci, chiar morcov.. La final am pus orezul și am mai amestecat cât să se întâlnească toate aromele. Nu am asezonat cu nimic, cu toate că eu sunt mare fană anumite condimente în bucate. Nici cu sare nu am mai completat. Orezul acesta are el o aromă a lui pe care am simțit nevoia să o simt, să nu o acopăr cu condimente. Este foarte sățios și foarte bun la gust. Ca textură aș spune că este ușor, dar foarte ușor gumat.

A plăcut și familiei, copilul a fost reticent la început, evident pentru că așa sunt ăștia micii programați, să respingă mâncăruri care nu le sunt familiare. Am împărțit farfuria, a acceptat să guste, pentru că aici se dă cea mai mare bătălie: la gustat. A primit notă de trecere din fericire.

Mai jos este poza cu o farfurie completă. Pulpele de pui nu sunt prăjite, sunt gătite într-o tigaie dry cooker fără ulei, însă din grăsimea lor se formează această crustă la final când se elimină apa.

Dacă nici ăsta nu este mâncat sănătos, data viitoare pun poză cu ciorba de burtă pe care am mâncat-o-n weekend ca să scandalizez internetul :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Mucenicii: o poftă cu amintire.

Toate rețetele pe care le păstrez de ani de zile sunt legate de amintiri. Toate au emoții în spate. Toate trezesc în mine diverse sentimente și toate bune și frumoase, de aceea le și păstrez. Că doar nu aș vrea să mănânc sarmale cu cortizol, mănânc sarmale cu zâmbet. Zâmbesc eu, sarmalele sunt ocupate să fie înfășurate și înghesuite unele în altele.

Toate rețetele de care îmi aduc aminte au o istorie în spate. Pe unele le făcea bunica și s-au pierdut în timp când ea nu a mai fost, pe altele le făcea mama într-un fel anume când eram eu copil. Toate sunt emoții în stare pură.

Cu toate acestea nu am păstrat și nici preluat tot ce mă face fericită în materie de rețete culinare. Nu știu exact de ce refuz să le prepar, fie din lene că-mi par complicate, fie din dorința de a fi diferită și de a rupe lanțul familiar. Însă când am ocazia să le consum în familie, nu spun nu, nu doresc chiar atât de tare să rup acest lanț, cel puțin nu definitiv.

Nu îmi amintesc când a pornit tradiția aceasta a mucenicilor moldovenești, nu mai știu dacă îi prepara bunica sau nu, dar clar îi făcea mama, dar nu chiar an de an. Noi eram mai atașați de aceștia decât de cei cu zeamă. Astăzi nu refuz pe nici unii dintre ei, însă doar pe cei cu zeamă îi prepar și eu de vreo doi ani de zile. Opturi mari, rumene și unse bine cu miere nu fac, nu am făcut niciodată și nici nu am să fac vreodată.

Din fericire eu am ceva ce mulți nu au sau nu își permit: eu am bucătar personal. Eu și marile vedete ale lumii ne permitem bucătar personal, diferența este că eu pe al meu nu îl plătesc. Gătește din plăcere. Sau pentru că nu știe să spună nu iar eu profit. Discutabilă treabă, zic să nu aprofundăm.

Astăzi mucenici moldovenești a la soră-mea, că de aceea am eu bucătar personal care nu spune nu.

Să avem poftă!

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Mi-am pus copilăria în farfurie.

Mi-a arătat soră-mea la un moment dat că a făcut chiftele din cartofi și m-am transpus automat în copilărie. Chiftelele în casa noastră nu erau ceva comun, mai degrabă o raritate, însă când erau se terminau instantaneu. Deh, guri multe, compoziție puțină.

La un moment dat au intrat pe ușa bucătăriei aceste chiftele făcute integral din cartofi și doar cu câteva ingrediente pe lângă și de atunci n-au mai plecat, cu toate că le făceam tare rar. De când am plecat de acasă nici nu le-am mai gătit, dar nici nu le-am mai mâncat și mi se făcuse dor sau poftă de ele. Bine, nu mi se făcea nimic dacă nu îmi arăta soră-mea, că eu trăiam bine mersi în uitarea mea. Așa a trebuit să mă pun la treabă, să murdăresc vase și pe mine, să spăl vase, să stau lângă aragaz de m-am plictisit. Ceva groaznic, vă spun.

De fapt, nu este groaznic, chiftelele acestea se fac foarte ușor și dacă chiar voiam să scap repede le puneam în tavă la cuptor ca pe cele din dovlecel, însă eu m-am încăpățânat să le fac în tigaie.

Am fiert cartofii și i-am zdrobit ca la piure, dar nu chiar fin, am pus sare, piper, 2 ouă, 2 fire de ceapă verde, usturoi din belșug și o legătura anemică de pătrunjel. Le-am amestecat pe toate și m-am apucat să le formez ca pe chiftelele clasice când mai mari, când mai mici, când mai plate, când mai bombate, așa cum le stă bine unor chiftele dolofane. Și le-am încercat în toate variantele să văd care îmi plac mai mult, le-am pus în tigaia încinsă însă neunsă cu nimic, le-am tăvălit prin pesmet, am uns tigaia cu ulei, în toate variantele au ieșit bune tare.

Am făcut un sos tzatziki că nu mi-a venit să le las așa singure și golașe, iar combinația s-a dovedit a fi una de mare succes.

În momentul în care am mâncat am închis ochii și am deschis ușa bucătăriei de acasă. Eram acolo lângă dulapul pe care țineam bolul în care amestecam cartofii sfărâmați. Am privit faianța albastră de pe perete și am simțit liniștea unui cămin.

Acasă la ai mei era multă zarvă de obicei. Eram multe personalități diferite și neînțelese, însă uneori, rar, mai era și liniște. Ori armonie. Ori bună dispoziție. E drept că momentele acestea durau puțin, însă cu siguranță ele au existat.

Am închis ușa casei cu un zâmbet, am lăsat faianța în urmă, am plecat de lângă dulapul care mi se părea înalt, dar care acum mi-a rămas mic și m-am întors la sosul meu grecesc în casa mea, cu ai mei în jurul mesei unde personalitatea fiecăruia este acceptată.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Brioșe sărate sau cum să asiguri cu ușurință una dintre mesele zilei.

Mi-au venit în gând brioșele sărate și am zis că nu este bine să le irosesc acolo, să le și scot la suprafață, mai ales că nu am mai făcut de mult tare. Într-o vreme le făceam des, reprezentau oricare masă de peste zi, ba chiar și gustare dacă era necesar. Deși ele conțin ouă și primul gând este de mic dejun, vă spun eu că pot fi și prânz și merg și la cină cu o salată lângă sau cu un sos cremos, ori chiar cu tzatziki că tot mai are puțin și vine vara și să fim deja intrați în atmosferă.

De regulă eu fac brioșele acestea cu ce am prin frigider, nu au de fiecare dată aceeași compoziție, însă păstrez ouăle ca să fiu consecventă.

Aveam în frigider ouă care era musai să le consum înainte de termenul de expirare și ca să nu mă duc spre ceva dulce, mi-am îndreptat atenția spre ceva sărat. Am luat un bol mare să mă pot lăfăi în el, în care am spart 8 ouă pe care le-am amețit bine cu un praf de sare. În mod normal pun și un amoniu sau un praf de copt însă de data aceasta pur și simplu am uitat. Nu au crescut ca și celelalte și s-au și lăsat puțin când le-am scos din cuptor, însă tot bune și tot mâncabile.

Abia aici vine partea complexă a preparatului pentru că am curățat, spălat și tocat pe rând o legătură de ceapă verde, un ardei kapia și o legătură de mărar. Am mai dat pe răzătoare și o bucată de brânză de oaie, nu foarte mare, dar suficient să o simt în preparat. Am presărat cu delicatețe (musai) un praf de piper, un praf de paprika, un praf de oregano și alte câteva condimente pe care nu le pot spune, nu pentru că ar fi secret de stat, ci pentru că pe borcan scrie condimente pentru omletă. Pe toate le-am amestecat bine, le-am pus în formele pentru brioșe și le-am dat la cuptorul preîncălzit, la foc mititel să se gătească oul în tihnă și nederanjat.

Tai niște felii de roșii și de castravete verde și proaspăt pe o farfurie pe care pun și aceste brioșe și am finalizat mic dejun sățios.

Fac un sos cremos cu iaurt, muștar și maioneză și o salată cu crudități crocante sau câteva legume la abur și am asigurat prânzul sau cina dacă schimb sosul cu unul mai ușor.

Pot fi puse la pachet la școală sau la serviciu, sunt versatile, se pretează în orice pachet.

Îmi plac mâncărurile la care nu muncesc foarte mult, care sunt rapide ca timp de preparare și îmi place că am o familie absolut adaptabilă și că nu sunt deranjați nici dacă ar mânca omletă la cină în loc de mic dejun.

Să aveți poftă!

Fasolea cu ciolan este delicioasă la masă cu prietenii.

Este bună perioada aceasta a zilelor libere, nu pentru a consemna la istorie și lucruri întâmplate, ci pentru a fi cu oameni care mă fac să mă simt bine.

De 1 decembrie sunt o snoabă. Nu mă gândesc la istorie, mă gândesc că am reușit să strâng în jurul mesei o mână de oameni, că ne hrănim cu mâncare bună. Ei, dar ce spun eu bună, de-a dreptul delicioasă și nu o spun eu, ci o spun blidele goale.

Mi-am dorit această tradiție și o țin și singură dacă este nevoie, ceea ce s-a și întâmplat anul trecut când am gătit doar pentru mine și ai mei și am mâncat doar eu și ai mei și am râs mai fără tragere de inimă doar eu și cu ai mei. Scârba asta de pandemie m-a ținut și anul acesta pe loc, însă am reușit să strâng o mână de oameni în jurul mesei. Scăpăm de pandemie și fac 1 decembrie în iulie și întind farfuriile pe trei mese. Așa să fie!

Nu ne-am urnit noi chiar de la prima oră că de la o vârstă motoarele se turează mai greu, însă și când am pornit focul, nimic nu ne-a mai stat în cale.

Nu ne-a mai stat în cale nici platoul câmpenesc ce ne-a ținut de foame până a fost fasolea gata, spre amiază. Nu ne-a stat în cale nici țuica fiartă ce ne-a încălzit oasele zguduite de frig. Nu ne-a stat în cale nici pâinea aceea pufoasă, cu coaja crocantă și gust sățios.

Nu, nu am uitat de fasole. După ce am schimbat apă, am spălat, repus la foc, am invitat legumele să se lăfăie împreună cu suratele lor, boabele de fasole. Pe măsură ce se cunoșteau mai bine, am adus în horă și niște roșii mărunțite care au îmbujorat tot preparatul. La final am îmbăiat bine bucăți generoase de ciolan fiert înainte și separat și am încheiat întreg procesul cu o mână zdravănă de pătrunjel proaspăt.

Ajutoarele mele de nădejde au gustat și degustat, au amestecat, suflat, inspirat și înfăptuit ce se vede și în poze mai jos.

Să vă fie cu poftă de mâncare și chef de viață bună să aveți.

Mi-am făcut abonament la feta prăjită

Cunosc de mulți an mâncarea grecească. Unele preparate îmi plac, unele nu. Mă dau mai mult în vânt după unele aperitive care îmi lasă gura apă doar când mă gândesc.

De când m-am întors din Grecia am preparat deja de două ori tzatziki. Am avut grijă să mă întorc și cu niște pita din aceea bună de la ei ca să mă asigur că am cu ce să îmi răsfăț papilele gustative.

Tura aceasta de vacanță însă am încercat un preparat pe care ei îl servesc ca aperitiv și pe care l-am tot ocolit în alte dăți: feta cu miere și susan. Sunt deschisă la gusturi noi, dar parcă nu chiar la toate și de aceea am simțit nevoia să ocolesc acest preparat mai mulți ani. Doar că anul acesta am zis hai să vedem cum este. Și atât am văzut încât l-am comandat în fiecare zi. Și atât de tare ne-a plăcut încât aseară am luat foi de plăcintă să reproduc preparatul.

Însă până să gătesc eu acasă la mine, am fost la soră-mea care ar sta doar în bucătărie dacă ar putea și am reprodus o masă cu câteva aperitive grecești, dar care nu ne sunt străine nici nouă – despre toate în altă postare.

Cele mai multe emoții le-am avut cu această brânză. Ea sărată, mierea dulce, susanul este susan. Nu știam dacă vor aprecia și kinderii din familie și dacă va fi pe placul lor. Emoțiile mele au fost nefondate că a cam fost bătaie pe ea, până și cârcotașii care erau stupefiați de combinația dulce-sărat au uitat să se mai oprească.

Eu o știu prăjită, aș scoate prăjeala din combinație dacă aș ști că iese și preparată altfel. Bucata de brânză am îmbrăcat-o în foaie de plăcintă și soră-mea a prăjit-o în baie de ulei până s-a rumenit pe deasupra. Am scos-o pe șervețel și am tamponat-o pentru a înlătura execusl de ulei și am tăvălit-o prin miere iar deasupra am presărat susan. Brânza rămâne intactă, nu se topește, nu se scurge, iar combinația este delicioasă.

Aici ne apucasem deja de treabă

Din păcate tura aceasta nu am fost inspirată să fac poze înainte, așa că preparatele apar deja înfulecate și ne-editate în niciun fel, este un fel de realitate din teren ca să mă exprim profesional. 🙂

În ordinea numerelor de pe tricou: tzatziki, ardei umpluți cu cremă de brânză, măsline kalamata, murături asortate în stil grecesc, sărmăluțe cu orez grecești