Noodles ca la mine

Am făcut cunoștință cu mâncarea aceasta pe vremea când încă locuiam la ai mei acasă. În casa de lângă a alor mei mai poposea din când în când o filipineză. Era pe vremea când forța de muncă filipineză nu era atât de răspândită ca în vremurile actuale, însă devenea promițătoare.

Doamna aceasta care vorbea stâlcit de tot româna, însă vorbea foarte bine engleză gătea mâncăruri din țara ei cu ingrediente cât mai apropiate de ale ei de acasă căci pe vremea aceea nu erau pe toate drumurile paste de orez și alte minunății culinare. De fapt eu atunci am aflat că pe lume mai sunt paste și din altceva decât din grâu. Noi am trăit într-o ignoranță crasă generații întregi, eu în special.

Iubesc urechile de lemn

Așa am făcut eu cunoștință cu noodles și am încercat să reproduc cât mai aproape de ceea ce am mâncat la doamna respectivă. Ea punea și pui în preparatul ei, eu am scos puiul pentru că îl pregăteam separat în stil chinezo-român, dar asta altă dată.

De ieri mi se învârte preparatul acesta în minte și după ce am procurat toate ingredientele am purces întru procesare.

Rețeta mea sună cam așa: o legătură ceapă verde, o legătură usturoi verde tăiate pe oblic mai mult mare decât mic, o jumătate de varză de dimensiuni mici, un ardei gras nu prea mare și o pungă generoasă de urechi de lemn rehidratate. Toate se călesc la foc iute, se asezonează cu sos soya, piper și nu prea picant pentru că mănâncă și copilul și nu apreciază. La final se pune pastele hidratate și se stinge focul. De li cios.

Legume împrietenite la foc iute

Rețeta în timp a suferit ceva modificări. Doamna respectivă nu folosea urechi de lemn dar folosea câteva champignon. Acum se găsesc în supermarketuri destul de multe ingrediente utile în a găti preparate internaționale. Tura aceasta nu am găsit usturoi verde, însă am compensat cu trei căței de usturoi uscat și am simțit un hint italienesc că am împrietenit cu toate aceste ingrediente si jumătate de zucchini (chiar dacă este răspândit în Indii și Mexic, dar Italia l-a făcut celebru în Europa).

Iar finalul…

Ostropel la 30 de ani

Eu provin. Nu, nu am început bine. Eu sunt bucureșteancă, nu provin de nicăieri. Dar cum nu m-am materializat singură în această lume am ales din nu știu ce motive o familie modestă dintr-o zonă geografică numită generic Moldova. Acum ca să ne dăm politically corecți, zona bate în Muntenia, este dincoace de Milcov și este bine știut doar că Moldova începe doar de la Milcov, posibil chiar de pe celălalt mal al Milcovului, nu de pe ăst mal. Cum ar zice jumătate din olteni, moldoveni și un sfert din ardeleni: din Muntenia!

Acum că am lămurit acest aspect și nu am lăsat loc interpretărilor o să vă spun despre un fel de mâncare moștenit de acolo de dincoace de Milcov și adus la București. Nu a beneficiat de bucureștenizare că din ce știu eu nu a depășit granițele bucătăriei noastre de acasă pentru că nimeni nu l-a preluat. O să vedeți că nu ai cum să apreciezi pancreatită în stare pură. Mai întâi o să vă fac greață apoi o să vă fac bine… sau poftă…

Ostropelul de atunci versus ostropelul modern.

Nu este modern niciun ostropel, însă în bucătăria mea și în papilele mele gustative a intrat după vârsta de 30 de ani că atunci mi s-au dilatat puțin neuronii ăia responsabili de curiozitate, cunoaștere, acceptare și aparent divinizare a unui fel de mâncare.

Cele două ostropele au în comun două aspecte, doi cu doi, hai că este simplu: carnea și usturoiul.

Varianta pe rit vechi: se ia una bucată înaripată de țară și se pune toată la fiert, de preferat fără pene și deja decedată. Când a fiert carnea, se scoate din oală ce bucată dorește fiecare să mănânce, că e pulpă, piept, aripi, se colectează cu lingura de deasupra grăsimea care se ridică la suprafață când fierbe pasărea și se pisează deasupra mult usturoi, se presară sare, piper și se trântește la propriu lângă tot acest ansamblu o mămăligă vârtoasă. Asta este tot. În traducere: carne fiartă cu grăsime, usturoi și mămăligă. De aceea se numește mâncare din trecut și a rămas în trecut.

Cu această imagine în minte când îmi auzeam prietenele cât de des găteau și mâncau ostropel strâmbam din nas instantaneu. Ele probabil nu înțelegeau de ce iar eu nu pricepeam ce naiba să îți placă să mănânci grăsime cu mămăligă?

Toate până în ziua în care am primit un semn și am aprofundat situația că prea era ostropel în sus și ostropel în jos (de fapt se răhățise un porumbel din zbor de mi-a zburat ochelarii de pe nas, dar jur că în capul meu a apărut: fato apucă-te de ostropel. O fi de la asocierea cu pasărea, cine știe).

Am plecat de la rețeta Elenei care conține și cartof și am rămas în final la varianta cea mai simplificată: roșii călite în puțin ulei, carnea pusă (eu folosesc carne fiartă înainte pentru că este ori găină de țară ori de vită și necesită fierbere), sare, piper și o căpătână mare de usturoi pisat. Atât. Uneori mai pun mărar ca să obțin alt gust. Ostropelul cu vită este demențial. Așa se face că de doar câțiva ani este și la mine ostropel în sus, ostropel în jos.

Vă rog, femeile care vă știți însărcinate, dacă ați ajuns până aici, mai bine nu citiți.

Aripioare lipicioase, pișcăcioase, delicioase

Mă gândesc de ceva vreme la aripioarele acestea. Nu le-am mai gătit de câțiva ani și nu știu să spun de ce. Azi le-a venit rândul. Încă sunt indecisă ce garnitură să le fac, parcă aș merge pe un orez.

Așa că dacă nu știți ce să mai gătiți, băgați niște aripioare la cuptor. În mare parte se fac singure la foc mititel, dându-le timp și ies de te lingi pe degete. Bine, este inevitabil să nu te lingi pe degete că sunt lipicioase. Miam miam.

Să purcedem zic. Am luat una bucată caserolă aripioare, le-am spălat, șters și le-am împins delicat într-un castron mai mare. Acolo în castron le-am adus vecini de socializare: un praf de sare, unul de piper, paprika, puțin chilli, curry și puțin oregano. Toate mai mult sau mai puțin după gustul fiecăruia. Am mai pus o lingură de ulei, o ceașcă bere (nu vă impacientați, la mine copilul nu servește, dar vă puteți lipsi de bere). Eu am mai adăugat un sos dulce acrișor și unul asiatic, așa cam cât m-a lăsat mâna, undeva cam la patru linguri, dar să știți că eu am turnat cu sticla. Se găsesc sosurile acestea peste tot, pe la toate supermarket-urile. Am masat bine, bine aripioarele, pe toate părțile, le-am invitat în vas iena, le-am acoperit să le fie cald și le-am dat la cuptor la foc mic cam 60 de minute. Când s-a împlinit timpul le-am luat capacul să se rumenească puțin, însă nu înainte de a le întoarce ca sa se lipișocească pe toate părțile.

Ce a ieșit…mmm…greu de descris în cuvinte. Aripioare rumenite, lipicioase, dulcege, picante, dar nu mult și foarte gustoase. Iar sosulețul care a ramas puțin pe fundul vasului este de lins de acolo, totul se consumă.

Dacă nu vă place mâncarea picantă, puteți pune miere în loc de sosuri dulci-picante-acrișoare și ies și mai lipicioase. Eu am încercat și varianta cu miere, însă pentru gustul meu prefer mai mult picant și mai puțin dulce.

Să aveți poftă!

Să fie quesadilla! Și quesadilla se făcu.

Așa am pocnit eu din degete când în minte mi-a apărut o quesadilla aburindă și în farfurie s-a transpus gândul meu. Exact așa s-a întâmplat, dar după ce am pocnit mai mult din degete și într-adevăr în farfurie a apărut mâncarea caldă, însă numai și numai după ce am gătit-o. Eu.

Prepar rețeta aceasta de ceva vreme, nimic complicat, nici rețeta nu este aceeași de fiecare dată, însă sunt câteva ingrediente pe care le păstrez la fiecare preparare. Dacă aș da deoparte parmezanul, ar fi o mâncare de post sau vegetariană, cum vreți. Am încercat și cu carne, însă mai mult îmi place fără carne.

Așa că în timp ce îmi pun într-un pahar un vin alb sec, îl dau deoparte când văd că ceasul îmi spune că este încă dimineață. Mai bine muzică. Nu prea tare că mă dor urechile. Tura asta quesadilla mea va avea și ciuperci. Am câteva ciuperci rămase de la pizza și le călesc primele în tigaie. Peste ele pun boabele de porumb și de fasole cu bob roșu, din conservă, bine scurse. Când s-au armonizat suficient invit și fâșiile de zuchini și la final un avocado mare, copt și pisat. Înainte de a închide focul pun și o mână zdravănă de parmezan, puțină sare, paprika, oregano, piper negru și ce condimente își mai dorește fiecare.

Când pun compoziția în lipie mai presar și niște parmezan, mai ajută lipia să se lipească pe margini în tigaia încinsă. Iau o gură de vin, parcă a trecut de douăsprezece și întorc lipia în tigaie să se rumenească și pe partea cealaltă.

De fiecare dată când gătesc acest fel de mâncare păstrez porumbul și fasolea din conservă, zuchini, avocado și parmezanul. Altfel ingrediente mai adaug sau scot în funcție de ce mai am prin frigider. Mai călesc câte o ceapă sau ceapă verde, ardei gras, 2 căței de usturoi, uneori roșii sau chiar roșii deshidratate și ce legume mă mai inspiră când și când. Sigur este o oră potrivită pentru vin. Și pentru quesadilla.

Pocnesc din degete pentru ultima oară și în față am o quesadilla aburindă și proaspătă care miroase ademenitor.

Să aveți poftă!

Aș putea să spun mic dejun din amintiri, însă poate fi și prânz și cină. Amintiri la stomăcel.

Omleta copilăriei mele este diferită de ce mănânc astăzi, însă nu foarte, păstrez elementele pe care le găsesc prin piață acum, iar atunci le găseam prin grădină de primăvara până toamna.

La țară omleta nu era neapărat un mic dejun, ci putea deservi ca prânz sau chiar cină. Era consistentă, calorică și extrem de gustoasă. Scotea bunica de la garniță și tăvălea într-o tigăiță o bucățică suculentă de carne bine făcută. Așa doar cât să se încingă puțin și să se topească untura de pe carne. După care punea pe rând câteva fire de ceapă verde, proaspete și fragede tocate nici prea mărunt, dar nici mare, o mână de leuștean tocat sau mărar după cum și ce dădea grădina și ouăle la final. Toate amestecate cu grijă. Când era gata omleta aceasta o răsturna pe o farfurie și cu o salată de lăptuci lângă. Delicios. Mâncam afară la aer sub o boltă din viță de vie.

Acum carne la garniță eu nu am, iar dacă aș avea nu aș mânca constant această omletă. Este gustoasă, dar și foarte calorică. De regulă eu păstrez proporția verdețurilor din omletă. O legătură de ceapă verde și una de leuștean sunt suficiente pentru a-mi satisface papilele gustative. Nu vă feriți de leușteanul în omletă, gustul este deosebit de bun.

Astăzi am simțit nevoia de o mâncare mai complexă, s-a nimerit că îmi servește și pe post de mic dejun și pe post de prânz. Leuștean în piață nu am găsit, nici mărar, era prea devreme când am vizitat eu piața. Așa că m-am mulțumit doar cu ceapa verde, cu câteva felii de bacon pentru crocânțeală, iar după ce s-au gătit și ouăle am presărat câteva fâșii de brânză cheddar. Salata este asortată gata ambalată de data aceasta, cea verde mă așteaptă liniștită în frigider. La final am asezonat totul cu o chiflă de la brutărie, se numește japoneză specială. Este moale. pufoasă și proaspătă.

Să vă fie de bine!

Un tort fără coacere. Diplomat

Îmi doresc de multă vreme să fac un tort diplomat, dar nu am avut curaj. Mi se părea complicat din ce vedeam în vitrinele cofetăriilor. Ce bine că putem improviza! Așa a ieșit tortul diplomat pe care mi-l doream în casă.

Eu sunt mai mult pe prăjituri deschise la culoare, nu sunt neapărat o împătimită a ciocolatei, însă am în jurul meu destui ciocolătăresi de gustul cărora țin cont, însă de data asta nu va leșina nimeni de pe urma unui tort fără pic de ciocolată.

Pe post de blat am folosit pișcoturi înmuiate în zeama de la ananas și la final am mai completat cu ceva compot că se terminase zeama și rămâneau pișcoturile neînmuiate. Mie mi-a ajuns un pachet de pișcoturi din care a mai mâncat și pișcotul umblător ca titirezul când e vorba de ceva dulce.

Am pus pe aragaz jumătate de litru de lapte în care am adăugat treptat o compoziție formată din 5 gălbenușuri, 40 gr făină și 100 gr zahăr. Am mai pus un pliculeț de zahăr vanilinat și puțină esență de vanilie. Am amestecat totul până s-a omogenizat și s-a îngroșat, iar la final am pus pliculețul de gelatină pregătită ca pe pachet. Am dat la rece, timp în care am tăiat cubulețe 2 kiwi, 1 kaki, 3 mandarine și aproape o cutie de ananas (am mai păstrat și pentru decor). Am bătut 500 ml frișcă pe care am adăugat-o la crema de dinainte și am amestecat până la omogenizare. Când totul a fost gata am pus în forma de tort peste pișcoturi un strat de cremă, apoi un strat de fructe, apoi un strat de cremă, încă un strat de fructe și tot așa până am finalizat cu un strat de cremă. Forma mea de tort a fost cam mare, mi-ar mai fi trebuit încă un strat din fiecare ca să nu rămână spațiu liber de pișcoturi, n-am mai avut, am încercat să salvez din decor. Este în regulă, nu îmi fac griji că nu se mănâncă pentru că au rămas ceva pișcoturi descoperite.

Când crema s-a întărit suficient cât să îmi permită decorarea, mi-am făcut de cap cu niște fructe.

Și iată ce a ieșit!

Turtă dulce. Răbdare. Entuziasm. Foarte mult entuziasm.

Mă presează copilul de multă vreme să facem turtă dulce. Mai ales că anul acesta avem și forme noi pentru decupat. Mai ales că anul acesta am făcut o excepție și am luat creioane pentru decorat. Ce să mai, entuziasmul era la cote ridicate.

Turta dulce nu a fost doar un moment în care facem ceva dulce de mâncare și gata. Vine la pachet cu o lecție de răbdare și pentru copil și pentru mine. Cu lecția toleranței la frustrare și pentru copil și pentru mine. Încercați să vedeți cum gestionați un entuziasm care clocotește ca oala sub presiune și care necesită direcționare ca să nu sară ca supapa oalei. Dar, totuși aici este frumusețea, faci ceva util care se vede și ceva util care se va vedea în timp. După cum ziceam, răbdare și pentru mine.

Nici nu spun care sunt decorate de copil și care sunt decorate de mine, las suspansul să plutească în aer 🙂

Rețeta o am de la Alina că am eu așa o reticență față de cocă, așa că dacă face altcineva și pare ușor, atunci mă bag și eu.

Am pus într-un bol 100 gr de unt topit, 200 gr miere peste care pun 1 ou, o linguriță de bicarbonat de sodiu și cate o linguriță de condimente: scorțișoară, ghimbir, nucșoară, cuișoare. Peste toate pun in ploaie aproximativ 320 gr făină. Făina o las la final pentru că eu pun făină în funcție de cum simt la mână coca. Dacă iese prea tare se sfarămă, dar dacă este mai moale se încheagă la frigider unde stă peste noapte in folie alimentară.

Eu am scos coca de dimineață și am lăsat-o să se încălzească pentru a putea fi modelată și am întins foaie și pentru mine și pentru copil după ce a realizat că e mai ușor să primească foaia gata întinsă. Avem forme de diverse mărimi și diverse modele și doar presăm, tăiem, punem în tavă și dăm la cuptor unde stau foarte puțin undeva la 8-10 minute. Apoi de la capăt.

Spor la copt.

Aproape că mă dădeau perele afară din casă așa că am pus de o plăcintă.

Nu știu ce s-a întâmplat și cum de nu mi-am dat seama, dar mai aveau perele puțin și mă scoteau din casă. atât de multe erau. De mâncat nu se mâncau și nici nu prea știam ce să fac cu ele exact pentru că eu nu am gătit niciodată cu pere.

Așa că m-am gândit să le tratez ca pe mere și în loc de plăcintă cu mere am făcut o plăcintă cu pere.

Le-am curățat de coajă și le-am scos semințele. Am tapetat o tavă cu puțin zahăr brun peste care am tăiat felii subțiri de unt. Am așezat perele și le-am dat la cuptorul încins să se aburească bine. Am mai multe tipuri de compoziție cu care jonglez, de data aceasta am adaptat o rețetă de brioșe. Asta și pentru că eram nehotărâtă dacă să fac brioșe sau plăcintă.

Așa că am pus pe rând în bol și am mixat în ordinea strigată 3 ouă, un praf de sare, un zahăr vanilat, un praf de copt, 150 ml ulei, 150 ml lapte și 335 gr făină. Am pus totul peste pere și am dat la cuptor până s-a rumenit.

Perele au ieșit foarte bine gătite, fragede și dulci. Peste această plăcinto-pandișpano-brioșă simt nevoia să presar ceva scorțișoară sau o porție generoasă de înghețată. Momentan nu am niciuna din cele două, dar refac stocuri cât de curând.

Ceva dulce într-o zi mohorâtă.

A venit și conopida

Aveam alt text pregătit pentru astăzi, dar din cauza (da,da cauza) extazierii din ziua precedentă legat de prea multe informații gastronomice și incomplete, am venit și cu completarea.

Căprițele degrabă păscătoare își pot sufleca mânecile și pot purcede în pași de țopăială către gustul delicios al conopidei. Până acum trei săptămâni nu aș fi crezut că eu voi spune despre o conopidă că este delicioasă. Am mai încercat să mă împrietenesc cu ea și altfel decât murată, dar nu a mers. Chimia dintre noi nu a funcționat niciodată. Până când s-a gândit cumnata mea și nu știu cum a putut să fie atât de nepăsătoare încât să pună pe masă multe buchețele gătite, aburinde. Bleah, nu! Nu putem mânca și noi ceva normal la masă ziceam eu în capul meu. Am mâncat atât de sceptică și de convinsă că este ceva rău și că nu poate fi ceva comestibil din conopidă încât mi-au explodat puțin urechile de la combinația de gust. Atât de bun, încât a pus de două ori pe masă sos de usturoi. Este posibil să nu fie ceva nemaipomenit, însă pentru mine care am încercat ultima oară să mă împrietenesc cu conopida gătită acum cinsprezece ani și am rămas în scandal de atunci, a fost ceva extraordinar. Papilele mele gustative au aplaudat cu patru mâini. Patru mâini că eu am papile mai speciale.

Așadar, las și eu aici așa cum am primit instrucțiuni și cum am pus în aplicare, cu mențiunea că meritul nu îmi aparține. Eu nu am aparat de gătit la abur, de altfel am foarte puține gadgeturi în bucătărie, dar asta este altă discuție, însă dacă aveți, puneți legumele la abur că scăpați de o bătaie de cap. Eu le-am opărit tradițional. Am gătit așa și conopidă și broccoli, de vis ambele variante. Apă pusă la clocotit cu sare așa cam cât pui la paste în mod normal și legumele tăiate buchețele când apa dă în clocot. Eu le testez cu furculița să fie făcute, adică nici fleașcă, nici tari și le scot să se scurgă. Pun în tigaie unt și o țâră de ulei de măsline ca să nu ard untul și pun legumele acestea gata opărite. Când pe-o parte, când pe alta le sucesc și răsucesc să se rumenească puțin cât să prindă ceva culoare. Între timp curăț cam o căpățână de usturoi, o pisez într-un castron mic și o iau la sentiment cu o furculiță, un praf de sare și puțin ulei suficient cât să capete o cremozitate ca la final să vin cu un iaurt de baut astfel încât să nu fie un sos gros, ci unul mai mult fluid. Eu mai pun și condimente care se ptretează cu brânza, însă iese foarte bine și fără. De aici fiecare mănâncă așa cum se pricepe. Eu iau una bucată buchețel și înmoi în sos, apoi îi fac pe plac stomacului nerăbdător.

Eu nu sunt bucătar, nu gătesc de stele înstelate, nu gătesc cu cantități, nici gramaje, nefiind profesionistă gătesc cum se zice la ochi. Măcar compensez la poveste :).

Dar, nu puteam să las floricele acestea așa singure și neconsolate, așa că am pus lângă o garnitură din coaste bine rumenite în cuptor – o altă plăcere în bucătărie.

Poftă mare la bucate.

Rețeta mea de pateu din ficat

Nu este rețeta mea de fapt, este cumva mai mult varianta mea. Am început să fac pateu după ce au făcut mai întâi alte prietene și m-au îmbiat cu imaginile și cu jurămintele ferme cum că este cel puțin divin acest pateu făcut în casă. Am crezut, ce era să fac, doar nu contestam o imagine care arăta bine. La alții arată mai bine decât arată la mine, deh încă nu dau prea multă atenție talentelor de decorare farfurii.

Așa că m-am pus pe treabă până m-am lenevit și n-am mai făcut pateu de multă, multă vreme, până astăzi când m-a lovit iar dorul și pofta. Așa că am pus la foc 4 ficăței medii de cocoș de curte cu 7 boabe de piper negru, o ceapă și 2 foi de dafin. Alături ca să nu se supere am pus la bolborosit un ou din care am extras doar gălbenușul la final. Când toate celelalte au fiert le-am poftit în choper, nu înainte de a invita foile de dafin în coșul de gunoi, iar restul mixat la turație maximă imediat după ce am aruncat de la distanță ceva sare. Opresc procedeul doar pentru câteva secunde ca să pun o idee de lapte, un cub de unt și un praf de nucșoară.

Și asta este tot. Așez într-un bol, întind frumos și dau formă ca apoi să dau și față. Pun deasupra un strat subțire și uniform de unt topit pentru a nu oxida pateul. Întins pe pâine cu o felie de roșie deasupra sau de castravete sau chiar o felie subțire de brânză veche de oaie sau alături de conopidă trasă la tigaie alături de un sos de usturoi, reprezintă o cină delicioasă. Nu strâmbați din nas, că parcă și văd din spatele tastaturii o grimasă când auziți de conopidă. Nici eu nu agream această plantă gătită până mi-a fost prezentată în această variantă, cu sos de usturoi și am crezut că am descoperit o nouă definiție a raiului pe cerul gurii. Evident, niciun fel de conopidă nu o detronează pe cea murată, însă conopida la tigaie în unt a devenit una dintre bunele mele prietene gustative.

Poftă bună, zic. Hai că v-am salvat pentru azi sau maine de o idee de găteală :).

nu este aspectuos ca la magazin, dar este foarte gustos