Plouă așa frumos!

Aprind ecranul telefonului și mă înștiințează că plouă.

Deschid laptopul și în colțul din dreapta ecranului tronează un norișor din care pică stropi de ploaie și lângă scrie mare RAIN. Până și laptopul s-a prins că nu văd de mă înștiințează cu litere mari. Plouă peste tot, atât în ecrane cât și în viața reală. Am făcut această scurtă descriere pentru cei care au fost puțin plecați și nu au prins potopul în variantă modernă.

Eu murată în stația de autobuz, udă până dincolo de chiloți, cu picioarele bagate în râu cu umbrela de decor deasupra capului când aud în spatele meu o voce care spunea cuiva: Plouă frumos! Este cald, nu suflă vântul, e chiar de vară.

Asta era în ziua aia de vineri în care a plouat aproape fără întrerupere. Era atât de multă umiditate în aer că aveam părul ud deși aveam umbrelă. Ploua din toate direcțiile că umbrela nu mă ajuta prea mult. Aveam pantalonii uzi, curgea apă pe mâini, se scurgea apă de pe rucsac și aveam apă în adidași. A plouat atât de mult încât străzile și trotuarele au devenit râuri lungi pe care mai degrabă îmi venea să navighez decât să merg. Nu mai discutăm acum de gropi, denivelări și găuri care se umplu de apă la fiecare trei stropi, dar mai ales când plouă de nu se mai oprește, e clar, la următorul credit îmi iau barcă.

Așa că atunci când am auzit că plouă frumos când eu abia așteptam să ajung acasă și să redevin uscată și om, nu murătură cu pielea încrețită, am refuzat să mă întorc să văd ce față poartă cel care visează așa boem pe umiditate atât de crescută că pot găti direct afară și fără aragaz. Ar fi ieșit o ciorbă cu apă din abundență.

Nu mă înțelegeți greșit, eu ador ploaia. O iubesc, dar când ea este afară și eu în casă. Iubesc să aud picăturile pe acoperiș, îmi place zgomotul ploii, dar așa urăsc să mă plouă, să îmi fie frig și să am în păr mai multă apă decât dacă ies de sub duș.

Nu sunt fana căldurilor de 50 de grade când suflu foc atunci când expir, dar deja nu contează ce sunt eu fană sau nu că vine și canicula aia, este promisă de meteorologi. Ce poate fi mai bine decât să te sufoci după ce a plouat de suntem mai mult apă decât teren!?

Mă bucur că există oameni care se pot adapta cu ușurință la vreme capricioasă ori la fenomene meteo extreme. Ce drăguț că este ger, minunat că ninge de o săptămână, plouă de nu ne vedem om cu persoană, dar e așa frumos. Cât optimism, zău așa.

Acum aștept toamna blândă ca să închei într-un ton optimist.

woman with red umbrella standing at riverbank
Photo by Josh Hild on Pexels.com

Matematică, matematică, matematică

Cică cei care nu învață matematică nu se dezvoltă cognitiv și cerebral într-un mod adecvat, cei de la Oxford au făcut un studiu în acest sens, mai multe despre el aici.

Mie mi-a plăcut tare mult matematica până fix în clasa aia în care am învățat tabla înmulțirii. A 2-a, a 3-a cine să mai țină minte. Atunci nu știu din ce motive am rămas în urmă cu tabla înmulțirii. Eram la școală destul de pe repede înainte mi s-a părut mie sau ceva ce nu am înțeles și până să mă dezmeticesc eram deja la tabla înmulțirii cu 2 iar eu nu o învățasem nici pe cea cu 0. Se pare că tabla aceasta a înmulțirii este un punct de cotitură pentru mulți copii. Cum pe vremea aceea nu exista varianta de a nu învăța ceva și notă mică însemna orice notă sub 10 când și-a dat tata seama că sunt în urmă față de ce se preda la școală m-a ajutat să recuperez printr-o corecție strașnică.

Din acel punct s-a blocat capul meu și când este vorba de înmulțit și acum adult fiind mai întâi mă blochez, ceea ce înseamnă că al meu creier reptilian sau elefantul cum a devenit popular intră în stadiul de freeze.

Pe parcursul școlii relația mea cu matematica s-a deteriorat treptat, ajungând și în punctul în care am urât-o. Este foarte adevărat că nici profesorii nu m-au ajutat să îmi schimb percepția. Ba chiar până la finalul clasei a 8-a i-aș fi dat foc cu plăcere matematicii. Posibil și profesorului pentru că mă pusese de câteva ori în situația de nedreptate. Nedreptate cu care mărșăluiesc zi de zi prin viață.

Studiul de la Oxford a fost efectuat pe elevi cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Unii studiau matematica, alții nu. Este în regulă, eu am făcut matematică până am terminat liceul, pe urmă am avut o perioadă în care refuzam să calculez cu mintea și cât fac 1+1. La orice calculam pe calculator. Poate și pentru că descoperisem ce îmi fusese interzis, acum aveam la liber.

Și studiul ăsta spune că cei care nu au mai studiat matematica în adolescență aveau o cantitate mai mică a unui aminoacid dintr-o zonă în care intervin multe funcții cognitive importante cum ar fi raționamentul, rezolvarea problemelor, memorarea și învățarea. Cum de altfel abilitățile matematice sunt asociate unor avantaje legate de obținerea unui loc de muncă, statut socio-economic sau sănătatea mintală și fizică.

Eu în toată școala nu am găsit nimic distractiv în matematică. Aștept să reiau matematica cu al meu copil poate îmi schimb percepția despre ea, însă până atunci nu. Nu mi se pare absolut inutilă. Și nu mă refer aici la număratul banilor că este extrem de cunoscut că și cei care nu au trecut prin școală au reușit să învețe să numere banii. Cred că matematica ajută la dezvoltarea părții care se ocupă cu logica, cu raționamentul, aplicabile în viața de zi cu zi. Însă nici până în ziua de azi nu am reușit să văd care este beneficiul rezolvării problemelor extrem de complicate cu multe funcții și prea multe operații matematice. Poate și astea ajută tot la rezolvarea de necunoscute în viața zilnică.

Deși eu mă consider o persoană mai mult creativă și mai puțin analitică, mai mult umanistă și mai puțin realistă, niște teste pe care le-am făcut la un moment dat și pe a căror proveniență nu mi-o mai amintesc spun cum că de fapt aș fi mai analitică decât îmi place mie să cred sau să accept, ceea ce nu mi-a picat bine la ficat așa că mă mai tratez cu un Aperol să reglez balanța.

În cocnluzie, dacă ați abandonat matematica înainte de adolescență, acum este prea târziu să mai recuperați ceva.

Cu micii la război

S-a tot zis în anul acesta pandemic, care se face acuș din unul doi, că suntem în plin război. Nu unul cu pac pac cum mai fac încă rușii cu ucrainenii, ci unul care umple spitalele cu bolnavi. Cu numărul deceselor pe care l-am aflat zi de zi de la buletinele de știri cam așa cum aflu eu că s-au terminat măslinele din frigider când le confundăm cu bomboane, adică cu lejeritate și fără empatie ori umanitate, comparația a fost clară cu perioada unui război.

Ce trăim acum în schimb îmi lasă impresia că pandemia s-a dus pe pustii și noi doar ne mai jucăm de-a masca pe ici pe colo câțiva amețiți care țin sus stindardul corectitudinii.

Cum la noi în țară se investește în educație puțin spre deloc, ne minunăm acum că sunt momiți oamenii să se vaccineze cu câte un mic cu muștar. Și Diverta a dat câte o carte vaccinaților, dar nu a împărțit internetul în două și nici nu cred că a fost așa coadă ca la mici. Pentru că desigur cărțile câh, pe când micii cel mult îți aduc un pârț.

Deși pare greu de crezut nu suntem noi măslina din martini, muștarul de pe mic, bomboana de pe…hai că v-ați prins voi. Adicătelea și alții de pe la case mai mari tot cu mita încearcă să convingă poporul să se înțepe cu o variantă de vaccin. Dar alții dau câte un cui, o zi liberă, noi un mic sau trei sau câți or fi fost.

Nu vreau să dezbat aici de cât este de corect sau nu să mituim oamenii pentru a se vaccina în ideea că noi știm mai bine ce este bine pentru ei. Și nici măcar nu vreau să invoc binele colectiv.

Dar ce vreau de fapt?

Să fim educați, să putem gândi, să știm a lua decizii responsabili. Să fie trataă educația ca pe ceva esențial. Educație nu înseamnă doar 2+2, educație înseamnă și cea sexuală, cea financiară, cea emoțională. Atâty de multe lucruri avem de recuperat încât îmi este teamă că dacă nu începem ieri, nici măcar nepoții noștri nu vor fi cu mult mai bine.

Revenind la vaccinare, micii au mers atât de bine încât se închid centre de vaccinare și se refuză doze pentru că ce este pe stoc stă să expire.

În altă ordine de idei eu tot aștept să văd care sunt măsurile de relaxare pentru vaccinați că pentru nevaccinați văd.

unrecognizable person with fried chicken in fingers
Photo by Alena Shekhovtcova on Pexels.com

Noodles ca la mine

Am făcut cunoștință cu mâncarea aceasta pe vremea când încă locuiam la ai mei acasă. În casa de lângă a alor mei mai poposea din când în când o filipineză. Era pe vremea când forța de muncă filipineză nu era atât de răspândită ca în vremurile actuale, însă devenea promițătoare.

Doamna aceasta care vorbea stâlcit de tot româna, însă vorbea foarte bine engleză gătea mâncăruri din țara ei cu ingrediente cât mai apropiate de ale ei de acasă căci pe vremea aceea nu erau pe toate drumurile paste de orez și alte minunății culinare. De fapt eu atunci am aflat că pe lume mai sunt paste și din altceva decât din grâu. Noi am trăit într-o ignoranță crasă generații întregi, eu în special.

Iubesc urechile de lemn

Așa am făcut eu cunoștință cu noodles și am încercat să reproduc cât mai aproape de ceea ce am mâncat la doamna respectivă. Ea punea și pui în preparatul ei, eu am scos puiul pentru că îl pregăteam separat în stil chinezo-român, dar asta altă dată.

De ieri mi se învârte preparatul acesta în minte și după ce am procurat toate ingredientele am purces întru procesare.

Rețeta mea sună cam așa: o legătură ceapă verde, o legătură usturoi verde tăiate pe oblic mai mult mare decât mic, o jumătate de varză de dimensiuni mici, un ardei gras nu prea mare și o pungă generoasă de urechi de lemn rehidratate. Toate se călesc la foc iute, se asezonează cu sos soya, piper și nu prea picant pentru că mănâncă și copilul și nu apreciază. La final se pune pastele hidratate și se stinge focul. De li cios.

Legume împrietenite la foc iute

Rețeta în timp a suferit ceva modificări. Doamna respectivă nu folosea urechi de lemn dar folosea câteva champignon. Acum se găsesc în supermarketuri destul de multe ingrediente utile în a găti preparate internaționale. Tura aceasta nu am găsit usturoi verde, însă am compensat cu trei căței de usturoi uscat și am simțit un hint italienesc că am împrietenit cu toate aceste ingrediente si jumătate de zucchini (chiar dacă este răspândit în Indii și Mexic, dar Italia l-a făcut celebru în Europa).

Iar finalul…

Cine folosește roșia pe post de fruct și nu de legumă? Și încă una cu mașini.

Chiar am curiozitatea aceasta: câți dintre voi care spun mamă ce aș mânca un fruct se gândesc la roșie? Eu una nu. De altfel eu nici măcar nu pot mânca roșia fără sare și nu o pun niciodată în coșul cu fructe, o așez mereu lângă castravete, ardei gras sau ceapă verde, asezonate cu puțină brânză.

Roșia este o plantă din familia solanaceae apropiată de tutun, ardei, cartof, vânătă. Acum, ce anume din toate cele enumerate sunt fructe de roșia a tras lozul acesta necâștigător?

Conform Wikipedia roșia este din punct de vedere botanic un fruct și cu această informație reținută dar ignorată Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis în anul 1893 să o treacă la legume pentru colecta taxelor vamale. În anul 2001 Uniunea Europeană (zău ce de treabă au și oamenii ăștia) au decis oficial că roșia este fruct și nu legumă. Na, ce mai poți zice!

Eu pun roșia în ciorbă, în paste, în salată nu mai zic. Pe platou cu slană și ceapă verde se simte chiar răsfățată. La piață este lângă legume, la supermarket este la raionul cu legume. Pe niciunde nu este la fructe și se pare că nu vrea nimeni să o integreze într-o salată cu fructe. Dar, nu este politically correct să îi tot spunem legumă, legumă când ea urlă din toate semințele alea necoapte și verzi cum apare pe tarabe că este fruct.

Era să uit ce bine merge fructul ăsta necopt la murături. Niciun alt fruct nu este așa gustos murat cum este roșia necoaptă. Care culmea că își schimbă și numele din roșie în gogonea, ceea ce clar este altceva.

Tot din categoria când n-am treabă să îmi fac OMS s-a gândit să propună ca în orașele aglomerate mașinile să ruleze cu legendara viteză de 30 km/h pentru că astfel nu mai mor tinerii și copiii (de adulți și vârstnici nu a zis nimic, pesemne adulții singurii care mai și contribuie cu forță fizică și intelectuală sunt dispensabili) și la această viteză se salvează toate viețile care altfel ar trece în neființă din neglijență.

Ăștia de la OMS ar trebui să cunoască Bucureștiul. După ce stai mai bine de o oră în coloană oriunde ai merge în acest oraș și nu te miști cu mai mult de 5 km/h atunci propunerea lor li s-ar părea hilară. Da, viteza trebuie reglementată, însă nu la nivel de mers pe jos. Și nu, nu viteza este principalul factor în cazul accidentelor, ci lipsa reacțiilor, lispa educației rutiere, lipsa bunului simț. Hai că știm cu toți, doar în România toate acestea dau pe dinafară.

Și nu uitați, roșia merge de minune tăiată cubulețe mai mari, asezonată cu sare și piper, stropită cu ceva ulei măslinos și întins în zeama aia cu un colțuc de pâine proaspătă. Dacă ăia de la OMS ar cunoaște asemenea taine, nici aberații n-ar mai gândi și ar propune roșia să fie legumă că-i o chestiune serioasă pentru care necesită să plătim niște oameni care să decidă ce și cum.

photo of person holding cherry tomato
Photo by Dương Nhân on Pexels.com

Ostropel la 30 de ani

Eu provin. Nu, nu am început bine. Eu sunt bucureșteancă, nu provin de nicăieri. Dar cum nu m-am materializat singură în această lume am ales din nu știu ce motive o familie modestă dintr-o zonă geografică numită generic Moldova. Acum ca să ne dăm politically corecți, zona bate în Muntenia, este dincoace de Milcov și este bine știut doar că Moldova începe doar de la Milcov, posibil chiar de pe celălalt mal al Milcovului, nu de pe ăst mal. Cum ar zice jumătate din olteni, moldoveni și un sfert din ardeleni: din Muntenia!

Acum că am lămurit acest aspect și nu am lăsat loc interpretărilor o să vă spun despre un fel de mâncare moștenit de acolo de dincoace de Milcov și adus la București. Nu a beneficiat de bucureștenizare că din ce știu eu nu a depășit granițele bucătăriei noastre de acasă pentru că nimeni nu l-a preluat. O să vedeți că nu ai cum să apreciezi pancreatită în stare pură. Mai întâi o să vă fac greață apoi o să vă fac bine… sau poftă…

Ostropelul de atunci versus ostropelul modern.

Nu este modern niciun ostropel, însă în bucătăria mea și în papilele mele gustative a intrat după vârsta de 30 de ani că atunci mi s-au dilatat puțin neuronii ăia responsabili de curiozitate, cunoaștere, acceptare și aparent divinizare a unui fel de mâncare.

Cele două ostropele au în comun două aspecte, doi cu doi, hai că este simplu: carnea și usturoiul.

Varianta pe rit vechi: se ia una bucată înaripată de țară și se pune toată la fiert, de preferat fără pene și deja decedată. Când a fiert carnea, se scoate din oală ce bucată dorește fiecare să mănânce, că e pulpă, piept, aripi, se colectează cu lingura de deasupra grăsimea care se ridică la suprafață când fierbe pasărea și se pisează deasupra mult usturoi, se presară sare, piper și se trântește la propriu lângă tot acest ansamblu o mămăligă vârtoasă. Asta este tot. În traducere: carne fiartă cu grăsime, usturoi și mămăligă. De aceea se numește mâncare din trecut și a rămas în trecut.

Cu această imagine în minte când îmi auzeam prietenele cât de des găteau și mâncau ostropel strâmbam din nas instantaneu. Ele probabil nu înțelegeau de ce iar eu nu pricepeam ce naiba să îți placă să mănânci grăsime cu mămăligă?

Toate până în ziua în care am primit un semn și am aprofundat situația că prea era ostropel în sus și ostropel în jos (de fapt se răhățise un porumbel din zbor de mi-a zburat ochelarii de pe nas, dar jur că în capul meu a apărut: fato apucă-te de ostropel. O fi de la asocierea cu pasărea, cine știe).

Am plecat de la rețeta Elenei care conține și cartof și am rămas în final la varianta cea mai simplificată: roșii călite în puțin ulei, carnea pusă (eu folosesc carne fiartă înainte pentru că este ori găină de țară ori de vită și necesită fierbere), sare, piper și o căpătână mare de usturoi pisat. Atât. Uneori mai pun mărar ca să obțin alt gust. Ostropelul cu vită este demențial. Așa se face că de doar câțiva ani este și la mine ostropel în sus, ostropel în jos.

Vă rog, femeile care vă știți însărcinate, dacă ați ajuns până aici, mai bine nu citiți.

Mă irită…cu blândețe.

Nu doar că mă irită, chiar mă enervează această expresie. Orice cu blândețe. Asta pentru că în capul meu este confuzie: ce e aia blândețe?

Nu zbier, nu țip, nu urlu, nu te scuip, nu te bat, nu te înjur, cam așa? Asta e blândețea? Și este suficient? Și care este omul de pe acest pământ care în relație cu ceilalți, nu mai spun în relația cu copilul propriu, care nu a ridicat niciodată tonul? Care nu s-a enervat si nu a răbufnit? Nu există! Nu cunosc toți oamenii de pe planeta asta, nici din țară, nici din cartierul meu și istoria jocurilor de familie spune că nici măcar pe vecini nu îi cunosc, dar sunt sigură, absolut sigură că nu există om care să nu își fi ieșit din papucii proprii măcar o dată.

Și atunci de ce se marșează atât de mult pe „cu blândețe”?

În tot mediul în care se propulsează informații cu și despre părinți și copii se agață de acastă expresie și o preiau și predau cu vieteza luminii astrale.

Și nu înțeleg asta cu blând dar ferm, blând dar pe poziție, blând dar nu știu cum. În capul meu nu se leagă asocierile astea.

Eu dacă aș fi în sfera asta aș miza mai mult pe respect și civilizație. Să ai respect față de copil, să fii civilizat față de el și față de cei din jur. Că sincer eu care sunt afară și în parcuri zi de zi astea văd că lipsesc: respect și civilizație. Mai lipsește căldura, mai lipsește și iubirea necondiționată, dar astea deja sunt detalii și pe urmă mă apuc să explic și ce este condiționarea și ce nu.

Poate fi blând pe cât de blând o putea părintele acela să fie, însă în momentul în care suflă fumul de țigară în fața copilului și apoi aruncă chiștocul pe jos nu este acolo respect față de copil, față de oamenii din jur, față de planetă și nici civilizație în gest. Valabil pentru multe alte gesturi din acestea care se văd cu ochiul liber pe stradă de la șervețele aruncate pe jos, ambalaje de orice și până la scuturat de copii ca să înțeleagă. Respect și civilizație, că altfel oamenii ăștia or fi blândețea personificată. Asta în cazul în care se pupă blândețea cu irascibilitatea.

Noi nu știm să fim calzi, calmi și iubitori și ne trezim deodată să fim blânzi. Dacă și știm este perfect, dar nu cei mai mulți nu excelăm.

Mie mi se pare că este cu unele cuvinte care prind aplomb ca la alimentele minune care beneficiază de marketing si sunt minune pe rând. Azi este goji, anul viitor avocado, o vreme afinele și tot așa. Azi este cu blândețe, peste o vreme irefutabil (ah, de fapt ăsta este preferatul meu), lui misogin i-a trecut popularitatea și sunt convinsă că într-o zi va fi și misandrie în topuri.

În concluzie dragilor și dragelor haideți să fim respectuoși, civilizați, atenți, sinceri, iubitori și cred că toate însumează blândețea. Spor să vă și iasă.

calm mother gently hugging little son
Photo by Keira Burton on Pexels.com

Mica mare relaxare

Este foarte ciudat cum înainte de relaxare vedeam mai mulți oameni fără mască, iar după relaxare văd mai mult oamenii cu mască.

Nu îmi dau seama dacă eram axată pe ce să văd și ce să taxez în mentalul meu, însă chiar mă gândeam în ultima vreme cât mai durează până dăm masca jos pe stradă că prea erau așa mulți fără mască. Aici în zona mea erau mulți tare, inclusiv prin mijloacele de transport în comun.

 Acum după relaxare când putem merge pe stradă fără mască dacă nu este aglomerat îi văd mult pe cei care poartă mască. Unii sunt tineri, alții bătrâni, însă sunt mulți cei care și-au păstrat masca.

Evident că cei care nu purtau masca înainte acum forțează lucrurile și prin spațiile închise cum ar fi magazine sau mijloace de transport în comun. De fapt cei care nu poartă mască în magazine sunt mai puțin decât ceui din STB. Cred că următoarea regulă la interior care va pica va fi aceasta a transportului public.

Nu știu dacă va trece sau nu pandemia aceasta în anul în care ne aflăm sau dacă mai vine vreun val, vreo altă tulpină modificată, însă devenise aberant să se mențină o regulă care oricum era prea puțin respectată.

Eu am purtat mască afară înainte să intre regula în vigoare. Am făcut-o pentru că așa am simțit. Vara trecută în cartierul în care eu locuiesc oamenii stăteau ca boabele de strugure grămadă pe ciorchine, era și foarte aglomerat și se mai număra și un număr mare de bolnavi de Covid. Când am luat decizia de a purta masca și în exterior nu mă gândisem nicicum că o să ne întindem atât de mult cu boala aceasta și că tot ce sperasem că se va termina de la lună la lună va depăși anul. Este cumva ciudat să merg pe stradă pe lângă alți oameni și să văd fețe și de la ochi în jos. Vedeam și înainte după cum am scris mai sus, însă acum nu mai sunt răzleți sau răzvrătiți, aș putea spune că sunt normali. Că la normalitate tot visăm, cu toate că normalitatea este diferită pentru fiecare.

Asta cu masca a trecut, acum vrem mai mult, normal. Ce mai urmează?

person on a bridge near a lake
Photo by S Migaj on Pexels.com

Cât este de greșit să transmitem doar partea bună a vieții?

Am citit mult în ultimii ani. Și când spun mult exclud cărțile. Am citit mult on-line, pe bloguri, articole de presă, site-uri specializate pe diverse tipologii. Nu am instagram, abia am facebook și nu mă uit pe paginile altor oameni. Foarte rar accesez maximum 10 pagini ale prietenilor și 3 pagini ale unor oameni care mă interesează ce scriu. Nu mă uit la poze, nu urmăresc viața oamenilor. Pur și simplu nu mă interesează. Când o prietenă sau o cunoștință îmi arată mie, îmi trimite mie o poză din vacanță sau din orice altă activitate altfel zburdă endorfinele prin organismul meu. Este o altfel de comunicare, mai personală.

Cum anul acesta au explodat podcast-urile m-am aliniat și eu trendului și bine am făcut că am aflat lucruri tare faine. Nu mă știam pasionată de neuroștiință, însă acum știu sigur îmi place și mă ajută cum nici nu îmi închipuiam.

Pentru prima dată după zece ani de când mi-am schimbat furnizorul de telefonie mobilă m-am întrebat dacă totuși îmi ajunge internetul pentru că am ajuns să ascult emisiuni întregi pe stradă, în afara zonei wifi.

Pe lângă înregistrările științifice și culturale ascult și podcasturi care mă fac să râd sau cele în care sunt invitate persoane publice din industria muzicală dacă mă acaparează de la început. Așa am început să aud răspândită printre persoanele acestea publice cum că oamenilor, publicului larg, fanilor, adepților și indiferent ce mai au ei pe post de urmăritori și consumatori pentru ce livrează că este bine chiar cu titlul de trebuie să le arate doar ce este bine, pozitiv, frumos, fața mereu machiată, părul mereu aranjat, familia mereu fericită, mama mereu zen și totul mereu pe plus. Cam aceeași direcție care a făcut oamenii să comenteze cum că nu este în regulă să ai pe rețelele de socializare o altă viață paralelă și implicit diferită de cea reală.

Nu rețelele de socializare au construit falsitatea, ele doar au oferit locul de desfășurare. Oamenii, societatea au pus bazele falsității, a ascunsului sub preș, a nu ști nimeni ce-i în casa ta. Numai eu știu de câte ori am auzit în copilăria mea că atunci când ai o problemă acasă, indiferent de problemă, însă trimiterea era clară spre cea de cuplu, îți ștergi lacrimile, arborezi zâmbetul și ieși pe ușă pentru că nimeni nu trebuie să știe ce se întâmplă la tine în casă. Și ani de zile am crezut că așa trebuie să fie, că este în regulă să fie așa, că nu vorbim, că ne este rușine. Că divorțul este un eșec și căsătoria este până la moarte, chiar dacă moartea aceea a fost cauzată, voită și nu naturală.

Din păcate cei care activează în spațiul public, poate nu toți că nu îi cunosc și nu este în regulă să generalizez, însă cei pe care i-am auzit sunt oameni care cred cu tărie asta. Sunt persoane publice care sunt părinți și li se întâmplă ca nouă tuturor să își piardă răbdarea, să ridice tonul, să greșească, însă merg pe principiul că este rușinos să arăți asta pentru că lumea te judecă. Lumea te judecă oricum pentru că asta știe societatea noastră să facă pentru că toți suntem oameni răniți și mulți dintre noi nici nu știm lucrul acesta. Însă este de datoria morală a fiecăruia să aducă ceva bun și util în societatea pe care o împărțim toți. Nu este totul roz la tine ( ar fi dubios să fie așa) nu scrie despre asta, nu vorbi. Arată ce vrei tu să arăți, dar să fie real.

Și nu este real să mergi să iei pâine cu machiaj de gala premiilor Oscar și cu coafură demnă de Globul de Aur doar pentru că te știe lumea și lumea nu trebuie să vadă că de fapt ai cearcăne de la nopțile nedormite și riduri fine în jurul ochilor pentru că 20 de ani aveai în urmă cu 20 de ani. Cum nu este normal să arăți în industria aceasta a parenting-ului doar ce ai realizat tu bine, frumos, deosebit sau ai făcut și ți-a ieșit și atunci vii cu titluri bombastice de genul soluția, rețeta, medota infailibilă. Da, sunt, chiar așa sunt, dar omiți că sunt pentru tine și că din lucrul cu copiii personali nu poate ieși o schemă general valabilă.

Viața nu este roz, viața roz este obositoare. Oamenii sunt oameni. Diferiți, unici însă toți ne dorim să fim acceptați, asta este clar că de aici pleacă și percepția aceasta cum că este ok să arăți ce nu ești tu. Și ca să răspund la întrebarea din titlu, da este foarte greșit să transmiți doar ce este frumos în viața ta, chiar dacă ție îți apasă niște butoane de pozitivitate și se eliberează niște endorfine în organism, sigur și ceva dopamină dacă primești like-uri și mai ai și ceva comentarii apreciative, însă la nivel de comunitate consider că este un act egoist și pe termen lung nu îl ajută nici pe cel în cauză, declanșatorul de pozitivism aparent.

Vă doresc să aveți parte de socializări reale.

trendy ethnic woman applying lip balm in front of mirror
Photo by RF._.studio on Pexels.com

Moda copiilor pe afară: îmbrăcat bine din cap până-n picioare la douăzeci de grade cu plus

Mă tot învârt în jurul acestui subiect de multă vreme. Am zis hai să nu mai judec, să nu mai critic că și așa nu ajută pe nimeni. Că îmi ajunge mie de câte ocheade înfrunt când ies cu copilul pe afară și nu este îmbrăcat conform standardelor celor care ne ies în cale. Că oamenii nu înțeleg de ce să aibă cizme de ploaie la patruzeci de grade sau combinații ciudate de materiale și culori. Tocmai de aceea că în accepțiunea unui copil nu este ciudat, încă nu are aceste filtre. Dar nu-i nimic că îl aduce grădinița, școala, societatea la linia care trebuie, aia unanim acceptată.

Eu înțeleg că sunt copii cu personalitate sau cu creativitate puternică și unii vor geacă cu glugă în luna iulie. Știu că doar am trecut și eu prin asta până în momentul în care au dispărut gecile și nu au mai fost vizibile, n-au mai prezentat nici interes. Însă de aici și până la a vedea nu unul, nu doi, ci zeci de copilași blindați până în diți când afară sunt douăzeci și mai bine de grade, mi-e greu să cred că toți au personalitate puternică. Mai ales atunci când pun mâna pe căciulă și o trag de pe cap și imediat se aude: Băh, pune căciula la loc. Acum!

Așa cum cei de pe stradă și din parcuri se minunează că al meu copil de multe ori este cel mai dezbrăcat de acolo și eu mă minunez cum mai toți copiii sunt exagerat de îmbrăcați. La cea mai mică adiere de vânt hop căciula. Mă distrează enorm părinții care sunt îmbrăcați aproape de plajă, dar copilul are hanorac, vestă și căciulă.

M-am bucurat când am văzut în fața grădiniței o mamă care dădea jos straturile de haine de pe al său copil că era întradevăr foarte cald. În momentul în care îl ajuta să dezbrace o bluză cu mânecă lungă si să rămână în tricou mă gândeam cum o fi stat copilul acela la grădiniță atât de îmbrăcat toată ziua. Uimirea a venit abia după ce a dat jos bluza cu mânecă lungă atunci când am observat că avea și maiou pe sub tricou. Scpăse de un strat, dar a rămas cu alte două.

Știu că sunt copii care sunt mai friguroși. Am și eu un exemplu în familie de un copil care mă uimește de cum poate resimți frigul deși nu s-a chinuit nimeni să îi pună straturi de haine, ci din contră. Dar nu a mers. Frigul este frig. Însă mă îndoiesc puternic că toți cei pe care îi văd eu prin parcuri și pe stradă, acei copii care aleargă de curg apele pe ei sunt toți, dar absolut toți din categoria friguroșilor.

Eu am fost copilul care purta căciulă până în iunie. Căciulă și vestă tricotată de bunica. Muream de cald, leșinam pe sub hainele călduroase, eram roșie la față, dar nu aveam voie să dau căciula jos de pe cap și nici vesta de pe umeri. De ce? Pentru că răceam des, foarte des, eram miss viroză în absolut fiecare anotimp și mama considera că mă ferește de răceală dacă sunt bine îmbrăcată chiar și atunci când afară erau temperaturi ridicate. Abia când am început să dau jos straturile de haine, să las corpul să îi mai fie și frig și nu doar exagerat de cald, abia din punctul acela au început și virozele să îmi mai dea pace. Asta și o multitudine de alte conștientizări. Doar mai binele este răul binelui cum bine am simțit și eu pe pielea mea.

Nu ajută să îmbraci un copil ca pentru Siberia, să îl duci în parc și acolo să te superi pe el că aleargă și pe urmă transpiră. Deși pare greu de crezut copilul chiar are capacitatea de a se îmbrăca suficient de gros sau de subțire pe cât îi este și nevoia, am citit treaba asta într-una din multitudinea de cărți pentru parenting pe care le-am citit și deși mi-a fost greu să cred, am ales să testez. În cazul nostru s-a adeverit. Asta când fashion-ul nu bate vremea și consideri că e mai cool să fii îmbrăcat sumar la minus douăzeci de grade atâta timp cât arată bine, frigul devine o opțiune, căci da mai pățăsc și din astea.

În concluzie, a venit vara, dacă nu calendaristic, măcar în termometre, chiar este cazul să băgăm căciulile în dulapuri. Zic și eu…

playful girl in mask running along lawn
Photo by Helena Lopes on Pexels.com