Clătite fără dulceață din vișine – eșec total.

Astăzi tratăm un subiect de importanță națională. Este un subiect care știu sigur că în unele case aduce ceartă, oamenii nu își mai vorbesc, se supără. Până și la mine în familie au existat discuții, dar nu vă faceți griji, am supraviețuit toți.

De ce?

De la clătite evident.

Eu nu fac clătite, mă plictisește teribil acest proces, durează prea mult, întotdeauna trebuie făcute multe. Pune, întoarce, scoate, alta și tot așa. Este unul din puținele lucruri care mă plictisesc grozav în bucătărie. Următoarele pe lista plictiselii sunt sarmalele.

Dar pe cât de tare nu îmi place să fac clătite, îmi plac clătitele grozav. Îmi plac clătitele cu dulceață acrișoară și dulce din vișine zemoase și foarte bine coapte. Clătita aceea moale, pufoasă din care curge puțină zeamă lipicioasă de la dulceața de vișine. Vedeți, sunt expertă în clătite.

Până să plece fratele meu din țară îl invitam pe la noi pe acasă ori de câte ori aveam chef sau poftă de clătite. Eu pregăteam compoziția, iar el învârtea de zor la clătite cu orele. Dacă eram singură la părinți probabil că nu mai mâncam clătite în viața asta, așa a avut mama grijă să îmi facă un frate și apoi o soră ca eu să mă simt toată viața aia mică, chiar dacă aia mică are patruzeci de ani.

Apoi am descoperit că am și o cumnată. Nu, știam că am cumnată, dar nu știam că face clătite așa bune, prin urmare ori de câte ori o prindem, practic o obligăm să facă clătite. Vrea, nu vrea, are sau nu chef, contează mai puțin pentru că sunt prea multe guri hămesite după clătite.

Ba chiar am avem și o prietenă care mai avea puțin să nască, dar care învârtea la clătite în aceeași casă cu oameni leneși. De-aia sunt eu expertă în clătite. În a mânca clătite.

Acum lucrurile s-au schimbat, fratele este în altă țară, cumnata vine rar, prietena a născut de câțiva ani, iar noi cu clătitele suntem în aceeași situație: vrem, dar nu are cine. Așa că am procedat pe principiul aplicat cu fratele: eu fac compoziția, iar soțul le coace. Le coace bine, credeți-mă.

La umplutură vine dilema. Eu nu concep clătite fără dulceață de vișine. Clătitele fără această dulceață sunt triste și se simt neapreciate. Clătitele iubesc dulceața din vișine. Dulceața aceasta a fost concepută special pentru clătite.

Copil în schimb care atunci când a fost născut a fost scăpat pesemne într-o fântână cu ciocolată, nu acceptă alte clătite în afara celor cu ciocolată. Câtă pierdere!

Iar soțul, ei bineși lui îi plac clătitele.

Bineînțeles că folosim și noi diverse umpluturi și gemuri, de la gemul din prune, la cel din zmeură, ori piersici, însă ca dulceața cu vișine nu-i nicio umplutură care să aducă atâta cinste unor clătite.

Deci, cine faci azi clătite?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

A trecut toamna aceasta pe lângă mine și abia am văzut-o, mai mult pe geam.

Am simțit că nu prea m-am bucurat de această toamnă. Abia i-am observat paleta de culori și asta când pomii aproape au devenit golași. Când ies eu afară este deja întuneric și nu copacii îmi atrag atenția.

Nu mă plâng de întuneric, mie îmi place și această perioadă care nici nu durează mult. Îmi place că văd oamenii pe străzi înfofoliți bine de frig, grăbiți să ajungă mai repede unde au treabă sau nevoie. Îmi place că îmi dă senzația că sunt rebelă, ia uite sunt pe străzi în creierii nopții când colo e abia șase după amiaza. Ideea aceea de noapte albă. După ce devii părinte nu prea mai apreciezi să ai nopți nedormite, ai nevoie de multă energie, energia vine din odihnă, din somn. Chiar dacă mie nu îmi place ideea de somn, nu îmi place nici să fiu obosită, așa că dorm. Apreciez și mai tare când am nopți pe care le dorm fără întrerupere, însă încă nu pot să sper atât de des la ele.

După cum ziceam, toamna mai mult pe geam. Pentru mine este bine și așa, am mai zis că eu dacă aș fi animal, clar pisică, să stau toată ziua tolănită pe o sursă de căldură. Bine, acum și dacă aș avea pisică ar fi foarte tristă că sursă de căldură la noi nu există. S-ar așeza pisica pe calorifer doar să îl încălzească ea pe el, altfel nu primește nimic de la metalul rece și greu, dar mai ales rece.

Mi-a fost dor toamna aceasta să merg în natură să mă bucur de spectacolul culorilor, nu am apucat și nu mi-am dat seama când a avansat anotimpul deși mă bucuram când călcam prin mormane de frunze pe drum. Măcar pe acestea le-am observat.

Acum este o vreme mohorâtă de stat la adăpost, deși mai bine zis ar fi o vreme de mers pe jos afară pentru că așa vine senzația de cald. Statul pe loc în frig aduce senzație de frig și mai mare în organism. Sezonul ceaiului fierbinte.

De acum aștept să ningă, iarna fără zăpadă oferă o imagine tristă. Pomii sunt golași cu crengi lungi și par fără rost, iarba este uscată, noroiul este peste tot și bălțile pline cu apă după ploi, clădirile sunt gri și cu tencuiala căzută. Albul zăpezii aduce un contrast în toată această negură urbană. Nu vorbesc aici de cartierul în care locuiesc eu, acesta își schimbă fața zi de zi, dar mai mult la bulevard. Probabil și în planurile secundare se vor schimba lucrurile în timp. Însă la modul general orașul acesta este destul de trist și ca aspect și ca oameni. Om fi noi o țară tristă, dar oameni mai triști ca în București nu știu dacă mai sunt și prin alte părți.

Doar cugetări azi, nimic esențial. Totuși acum în ultimele zile din toamnă, trec zilnic prin parc să văd spectacolul pregătirii târgului de Crăciun. Zilnic se modifică ceva, zilnic se mai montează ceva, zilnic aspectul lacului se schimbă. Este un spectacol interesant de transformare. Iar în parc iarba este în verde chiar dacă pomii sunt aproape complet golași.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De ce citesc continuu și constant cărți cu conținut psihologic și cărți care mă ajută să mă dezvolt?

Dacă spun că până în prezent am citit cam cât o bibliotecă mai micuță cărți de diverse tipuri de psihologie, neuroștiință, psihologia copilului, spiritualitate (da și aceasta este o formă de dezvoltare), până chiar și ezoterism (curiozitate), ați spune probabil că exagerez.

Ori poate nu ați spune.

Este adevărat că citesc divers și diversificat, citesc concomitent mai multe cărți, însă nu mai mult de patru, fiecare pe câte un segment și pe domenii diferite, așa reușesc să nu le încurc.  Pe unele reușesc să le citesc mai repede, pe altele greu, în luni de zile, uneori trag mult de câte o carte, alteori timpul îmi oferă din plin această plăcere de a sta cu ochii în pagini scrise.

Însă indiferent ce și cât aș citi și din orice domeniu, mă întorc la psihologie. Nu pentru a afla lucruri noi. Am primit foarte multă informație din aceste cărți. Pe unele le-am citit cu pixul pe hârtie, pe altele doar le-am citit ca pe o lectură, fiecare a lăsat o amprentă în mine. De la fiecare am învățat câte ceva și de la fiecare am aplicat destule pentru ca viața mea de astăzi să fie diferită în bine față de cea de acum mulți ani.

Mă întorc la aceste lecturi pentru că deși de multe ori știu informația, am primit-o, o am, totuși nu o integrez. Nu face click și nici aha în capul meu. Până in momentul potrivit în care cartea potrivită aduce aha-ul atotcuprinzător și face ca acea informație pe care o primisem deja din alte probabil cinci cărți, abia acum să fie revelatoare. Nu fiecare carte așază informația din prima. Uneori abia a treia sau a cincea carte face lucrul acesta. Poate o fi de la exprimare. Poate cărțile prea tehnice sau prea științifice se prind mai greu și atunci este nevoie de acea carte scrisă simplu fără pretenții academice, cu dorința de a fi comercială și care să pună informați acolo unde este locul liber.

Presupun că aceasta ar fi explicația în cazul meu. Pentru că mi s-a întâmplat să mă întreb de ce tot mai citesc astfel de cărți când teoretic am cam tot ce am nevoie pentru a funcționa decent. Nu sunt nici eliberată de toate fricile și traumele trecute prin viața mea, însă toată situația este mult îmbunătățită, iar mie îmi este infinit mai bine.

Și de câte ori nu am zis că mai citesc și cartea aceasta și gata. Gata, nu mai cumpăr astfel de cărți, nu mai citesc, îmi ajunge câtă informație am primit. În fond nu intenționez să devin terapeut. Dar de fiecare dată a mai apărut o carte care era musai să fie citită. Încă puțin despre dezvoltarea copilului, apoi despre copilul interior, câteva cărți ca să înțeleg ce s-a ales de al meu copil interior, apoi uite că terapeuții au scris și despre educație sexuală, să știu și eu ce să îi spun copilului. Nu, ce să îi spun știu, iar eu nici nu sufăr de pudoare exagerată, mai ales cât să spun că mi-e să nu dau prea multă informație, așa că mai bine să fiu pregătită. Apoi au venit cărțile cu și despre dezvoltare personală. Am mai citit și din Yalom cât s-a putut, am citit din ce a scris Gabor Mate că tot este foarte popular în aceste vremuri și mai suntem și contemporani. A mai venit și terapia comportamentală, terapia constelațiilor familiale, terapia de cuplu, terapia mamă-copil, acum urmează cele destinate înțelegerii adolescenților și tot așa, lista pare că nu se mai termină.

Însă un lucru este clar, din când în când am nevoie să mi se reamintească. Să nu uit că pot fi un om bun sau mai bun, o versiune mai bună a mea deși uneori am impresia că mă dedublez că este un alt eu acolo care poate face lucrurile mai bine în timp ce ăstălalt eu stă ascuns în umbră și abia așteaptă să răbufnească, să scoată colții și să muște adânc așa cum a mai făcut-o și în trecut.

Mai citiți-mă pentru sfaturi prețioase de prin cărți, pare că vor mai fi.

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când te obișnuiești fără covoare sub picioare

De când s-a făcut mai rece ( în casă că afară a părut până de curând încă destul de cald), am mai pus o haină pe mine, un ciorap flaușat, ba uneori un halat gros de baie sau o pătură bine înfășurată pe lângă șale. Frigul mă enervează! Bine, pe mine mă enervează și căldura aia de cincizeci de grade. Temperatura optimă pentru mine este temperatura în care stau în tricou fără să scot limba precum câinii ăia care se târăsc și ei vara pe sub copaci la umbră.

Da, știu, sunt tare dificilă și nimic nu pare că îmi convine. Este ok, pot trăi cu această privire mustrătoare în ceafă. Ba mai mult sunt convinsă că nu sunt eu singura de pe lumea aceasta care își dorește o temperatura optimă și constantă pe termen nelimitat.

Să revenim zic. Acum e cam friguț prin casă și prin calorifere. La etajul meu superior cu greu ajung gradele alea care și așa nu-s prea multe în conducte, ciorapii au devenit nelipsiți de acum și până hăt târziu când se încălzesc și pereții casei și mai ales podelele.

Pentru că de ceva ani am scos orice urmă de covor din casă. Când am văzut cât de ușor se curăță o podea goală neblocată de nicio țesătură nu m-am mai îndurat să blochez drumul în ale curățeniei.

Uneori îmi este dor să simt sub tălpi covor moale și pufos. Ba recent am tot ajuns prin magazinele acelea mari cu materiale de construcții (și nu doar atât) și mi-am tot afundat mâna prin țesături moi și colorate. Da, m-aș întinde pe un așa covor, aș sta pe el și m-aș juca cu copilul fără să caut să nu mă așez direct pe parchetul rece și gol, însă când îmi amintesc că unele covoare se curăță tare greu și necesită multă muncă, îmi trece gândul ăsta repede.

Dar acum când se face rece, când parchetul este rece, când nu îmi place să cobor din pat și să simt sub tălpi ghețarul de la pol, mi se face dor de câte un covor.

Nu, nici măcar nu trebuie să merg să cumpăr covoare, le am pe toate împachetate și stivuite prin dulapuri, doar că momentan nici măcar frigul nu mă poate convinge să le întind și să mă bucur de căldura lor. Cine știe, poate cândva în viitor când și copilul va fi mare și nu va mai împrăștia cu viteza gândului, poate atunci și nici atunci nu sunt așa convinsă că voi mai avea covoare prin casă.

Voi, cu parchetul gol sau acoperit de covoare?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am aterizat fix în mijlocul unei discuții interesante. A citi sau a nu citi basme se întrebau două adolescente.

Două adolescente în tramvai disecau basmele:

-Tu îți dai seama că astea sunt povești pentru copiii mici? zice prima.

-Da și sunt oribile. Și Mica Sirenă moare în ocean…completează a doua.

– Toate poveștile astea cu Frumoasa adormită, Scufița roșie și care mai sunt… horror…

Cum au ajuns să vorbească adolescentele chiar despre basme nu știu pentru că eu am aterizat fix în mijlocul discuției și am ciulit bine urechile până au schimbat-o pe mâncare fast food.

Într-adevăr unele basme par de-a dreptul fioroase, faptul că Disney le-a scindat și le-a schimbat cursul nu înseamnă că ele au altă conotație, le-a făcut disponibile de la vârste foarte mici, însă fără a avea și ceva de învățat la finalul poveștii.

Basmul poate fi citit copiilor cam de la vârsta de cinci ani în sus și tot de la aceeași vârstă au capacitatea de a înțelege ce transmit basmele.

Am tot scris despre psihanaliza basmelor scrisă de Bruno Bettelheim, o carte care m-a ajutat pe mine să văd basmele într-o altă lumina, una mai puțin sângeroasă decât este prezentată de autori.

Mi-a spus o prietenă că am această părere nefastă despre basme pentru că nu mi-au fost citite în copilărie și analizându-le cu mintea de adult le-am perceput dăunătoare și nu benefice. Posibil, nu zic nu. Eu am întâlnit basmele când am învățat să citesc și mă plictiseau teribil, iar mai târziu le-am studiat la școală.

Pe de altă parte nu știu unde se întâmplă această schimbare legată de basme. Când nu le mai vede mintea de copil și începe să le analizeze mintea de adult. Nu știu nici dacă este posibil doar celor care nu au beneficiat de basme în copilărie. Nu știu nici dacă fetele respective auziseră poveștile acestea înainte de a merge la școală, dacă cineva le citise și lor seara povești nemuritoare.

Da, într-adevăr Mica Sirenă se risipește în spuma mării și da, Hansel și Gretel sunt abandonați de părinți în pădure, însă conform psihanalizei toate acestea sunt încercări pe care copilul le percepe ca atare și care ajută în procesul de creștere și de maturizare.

Așa o fi, nu zic nu ca să nu sar peste anumite povești pe care le-aș face uitate altfel.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ciorba cu sfeclă roșie – pentru când nu știi ce să mai gătești.

Când eram eu copil mâncarea pe care am urât-o cu toată ființa mea a fost ciorba. Și nici măcar nu uram mâncarea în sine pentru că multe ciorbe erau foarte gustoase, însă eu uram ideea de ciorbă. Nu înțelegeam de ce să mănânc ciorbă.

Eu am trăit ceva ani la și cu bunica. Bunică ce nu era fan ciorbă. Ciorba era o mâncare pe care o gătea rar și nici atunci nu îmi amintesc să fi fost neapărat nevoită să mănânc. Maximum vreo două ciorbe îmi amintesc să îmi fi pus bunica pe masă. Apoi m-au relocat cu părinții și regulile au fost diferite. Mâncarea aceea delicioasă pe care o mâncam până rămânea farfuria curată a dispărut și în loc a apărut acea regulă cu ciorba. Nicio zi fără ciorbă. Era mâncarea de bază pentru masa de prânz cel puțin.

Uneori mâncam în timp ce cantitatea de zeamă din farfurie creștea simțitor de la lacrimile care șiroiau pe fața mea. Alteori stăteam atât de mult la ciorba aia până plecau toți de la masă și o puneam înapoi în oală și terminam și eu cu mâncarea în sfârșit.

La un moment dat, după ani de război cu ciorba și cu părinții, într-o încercare de psihologie inversă ai mei au predat armele și au zis că pot mânca ce doresc fără a mai exista obligativitatea ciorbei. Le-a ieșit ce-i drept că de atunci nici că m-am mai apropiat de ciorbă și am decretat că în viața mea nu voi mai mânca așa ceva.

Ei nu s-a pus problema că nu am mai mâncat deloc, însă întâlnirea mea cu acest preparat culinar a fost mai rară decât întâlnirea ghețarilor cu soarele. La modul că mai mâncam, dar cam la o lună cel puțin.

Într-o zi pe când copilul crescuse suficient de mult și când diversificarea se finalizase am decis că pot găti pentru toată lumea același fel de mâncare. Atunci am constatat că cel mai des găteam ciorbă pentru că era copilul fan zeamă și fan legume iar eu am ajuns să mănânc ciorbă mai des decât se vede ursul la plimbare prin Brașov. Iar acum nu mă mai obliga nimeni. Nici nu îmi mai displăcea ideea de a mânca ciorbă. Ceea ce înseamnă că este adevărat când se spune că maternitatea scurtcircuitează încrengăturile cerebrale și te transformă din om în mamă…pesemne mamele mănâncă ciorbă.

Între timp ciorba pe masa mea a luat amploare. Au aterizat prin castroane și apoi prin burți ciorbe cu diverse cărnuri de la găină, la purcel și chiar vită, uneori curcan. Toate însoțite de câte o acreală cum își șade bine ciorbei. Alteori gusturile au fost mai rafinate și s-au delectat cu supe creme, ori cu supe cu găluște, ba cu supe cu tăiței. Să nu mai spun de supa de ceapă care încălzește toate simțurile amorțite în zile friguroase.

Și cum toamna ar fi în mod normal mai frig, dar nu prea mai știm exact dacă să ne îndreptăm spre plajă ori spre ski, măcar știm că încă este acest anotimp bogat în fructe și bogat în legume și bogat în culori.

Așa se face că recent am pus pe masă o ciorbă roșie cu sfeclă roșie și ea, acrită cu borș și domolită cu nițel pătrunjel. Este o ciorbă dulce – acrișoară, cu legume, cu gustul dulce al sfeclei care se echilibrează foarte bine cu borșul ca să nu iasă mâncarea apoi prea dulce. Și-au dat concursul în oală pe aragaz 2 cartofi, o ceapă și un morcov tocate mărunt, alături de o felie groasă și rotundă de țelină.

Nu, nu a fost batere pe oala cu bunătate, dar nici nu a fost de ignorat. Este un fel de mâncare consistent, sățios, cu legume, colorat și bun la gust. Pregătită o dată sau de două ori pe toamnă nu face pe nimeni să leșine. Desigur puteți pune deasupra o lingură de smântână sau un ardei pișcăcios alături. Preferințele nu se dezbat.

Așa că dacă nu aveți răspuns la ce să mai gătesc, puteți încerca o ciorbă cu legume de sezon.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Să-i spunem tocană de ardei sau să-i spunem piperchi, indiferent cum îi spunem, este absolut de lins pe degete.

Eu nu am rude și nici prieteni și nici tangențe de vreun fel cu aromânii. Nici nu le știu obiceiurile, nici felurile de mâncare, însă presupun că au mâncăruri bune că sigur nu are cum să fie altfel.

Acum mulți ani am văzut într-un video prezentată mâncarea aceasta numită piperchi (mai are o continuare însă nu știu exact unde vin diacriticele și prefer să nu o folosesc). Mi s-a părut simplu de făcut, ingrediente puține, aspectuoasă și părea delicioasă.

Ceea ce m-a făcut să trec la acțiune și să reproduc și eu acest fel de mâncare. Ne-a plăcut foarte mult, este într-adevăr gustos și sățios, însă nu știu din ce motive nu a intrat în rutina preparatelor pe care le tot repet.

Internetul abundă în rețete cu acest preparat. Unii folosesc ardei kapia, alții gogoșarii pentru că sunt mai dulci. Unii pun ou și amestecă să iasă un preparat cremos, alții lasă oul întreg fără să amestece, iar alții nu pun ou deloc.

Deși este o rețetă care se pretează mai mult vara pentru că sunt legume proaspete, de grădină, iar dulceața lor este diferită de cele în conservă, este un preparat care merge și toamna atâta timp cât mai găsim ardei pe piață.

Nu aveam în plan să fac piperchi, însă cum la mine în casă au aterizat (din neant) niște ardei kapia frumoși și colorați mi s-a aprins beculețul pentru acest preparat. Bine, ardeii ăștia trebuie să ajungă la soră-mea, dar promit că măcar cutia și tot primește și ea ceva :).

Bun, revenind la preparatul de astăzi, am curățat și spălat cam zece ardei frumoși. I-am tăiat fâșiuțe și i-am pus în ulei alături de doi căței de usturoi. Am amestecat până s-au înmuiat ardeii, până s-a dus apa din ei și au începu să se călească. Apoi am adăugat o cutie cu roșii cuburi (roșiile de acum de pe piață nu sunt cu nimic mai gustoase) și am lăsat să scadă zeama și să se călească bine legumele. La final am adăugat o bucată de brânză de oaie pe care am sfărâmat-o ca să rămână și niște bucăți pe care să le simt în farfurie. Eu am mai avut rămasă o bucată foarte mică de brânză de burduf pe care am adăugat-o lângă cea de oaie. Am amestecat bine, să se omogenizeze, apoi am pus ouăle și le-am lăsat să se gătească tihnit.

La final am presărat puțin pătrunjel proaspăt. Nu am folosit sare pentru că are brânza destulă. Nu am folosit niciun fel de condiment deși nu îmi stă în fire, mie îmi plac condimentele.

A ieșit un preparat dulceag de la ardei, nu se simte aciditatea roșiilor, au fost bine gătite, este sățios și delicios.

Nu am avut răbdare să mai așez în farfurie, să pun frumos, să întind fața de masă, las mai jos două poze direct din oală.

Să vă fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Bateria pentru baie se montează doar la chiuveta din baie, iar bateria pentru bucătărie se montează doar la chiuveta din bucătărie. Asta așa ca să știți ce și cum să cumpărați. Sau poate sunteți ca mine și nu vă pasă.

Am mers în weekend să achiziționăm o baterie pentru o chiuvetă pe care urma să o montăm în baie. Am zis am mers, adică am mers noi toți din familie, să nu care cumva să vă imaginați că eu am vreun talent tehnic în a alege baterii, dar la simțul estetic ne dăm toți cu părerea.

Așa se facem că ne-am postat în fața peretelui unde erau expuse zeci de baterii. Care mai mari, mai mici, mai rotunde, mai înalte, mai robuste. De toate pentru toate gusturile.

Știam că ne trebuie o baterie înaltă, din aceea care se montează direct pe blatul măștii de chiuvetă. Și cam asta este tot ce știam. Așa că fiecare s-a dus pe unde i-a făcut cu ochiul acea baterie mai arătoasă. Copilul a vrut una flexibilă cu care să se joace când are chef. Îmi și imaginam cum zbura jetul de apă prin baie în timp ce îmi arăta cum modelează un șarpe. Brrr m-am scuturat de această imagine și am decretat fără baterie modelabilă, evident spre dezamăgirea kinderului care insista să o cumpărăm și când puneam piciorul afară din magazin. E bine să știi ce îți dorești.

Mie îmi picaseră cu tronc două baterii, diferite ca material, nuanțe și formă. Una era mai rotunjită, bej cu picățele și dintr-un fel de plastic foarte tare. Cealaltă era argintiu mat, mai pătrățoasă, iar ca material, ei bine nu știu din ce sunt făcute bateriile. Iar soțul alesese… de fapt nu alesese nimic, avea alte preocupări.

Cât ne uitam noi pe acolo și ne dădeam cu părerea a venit și un consultant să ne ajute. Îi arăt ce mi-ar plăcea mie, moment în care mă întreabă senin dar cumva cu o certitudine dacă pentru bucătărie îmi trebuie. Nu, pentru baie, am răspuns eu la fel de senină în timp ce eram cu ochii la panou.

Aaa dar aceasta la care vă uitați este pentru bucătărie, pentru baie am doar două.

Două? Două ce? Două baterii? Pai cum două că sunt aici zeci.

Da, dar acestea sunt pentru bucătărie, pentru baie doar două.

Ceva în capul meu nu se leagă. Cum adică baterie pentru bucătărie și baterie pentru baie? Sunt diferite? Au ceva diferit unele de altele? Cea pentru baie nu se poate monta la bucătărie și invers?

Consultantul era foarte debusolat, el nu părea să înțeleagă cum să vrei să faci așa ceva, să alegi o baterie pentru bucătărie pe care să o montezi la baie, cu toate că se lămurise și pe el, dar și pe noi că nu au nimic diferit și le poți monta pe oricare dintre ele și pe casă dacă vrei.

În final am ales-o pe cea argintiu mătuit, că se potrivea cu dușul, clar era o chiuvetă pentru bucătărie, cred, habar nu am, am luat ce mi-a plăcut, însă treaba asta mi-a amintit de următoarea întâmplare, mai jos redată.

Acum ceva ani căutam o perdea pentru un dormitor. Aveam în minte ceva vesel, cu fluturași, dar nu încărcată, mai degrabă diafană. Când în sfârșit am găsit ceva ce se apropia de ce voiam eu și mă pregăteam să spun care este dimensiunea pe care o doresc, vânzătoare mă complimentează pentru alegere spunându-mi că este o perdea foarte frumoasă de bucătărie. Și… nu merge la dormitor? întreb eu naiv. Doamna care vindea perdeaua era la fel de șocată ca și domnul  care vindea baterii pentru chiuvete. Cum să amesteci lucrurile? Până la urmă vânzătoarea a spus că merge și în dormitor de ce să nu meargă, mai ales când s-a văzut în situația de a nu mai face vânzare. Adevărul este că eu o cumpăram indiferente de părerea dumneaei.

Nu știu când s-a creat acest statement al lucrurilor blocate într-un anume spațiu. Perdea doar pentru bucătărie, baterie doar pentru baie, covor doar pentru hol, nici cine dictează acest trend, dar știu sigur că în propria casă poți așeza lucrurile exact cum vrei și cum îți face plăcere că doar în casa ta trebuie să te simți tu bine. Nu vine nici instalatorul, nici vânzătoarea, nici nimeni să își dea cu părerea. Sper!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Pusei murături. Eu cu mânuțele aistea două și cu două ale copilului care mai mult m-a lăsat baltă.

În ritmul ăsta dacă ajung să fac și sarmale, e clar că m-am stricat.

Eu nu fac sarmale.

Nu fac mucenici deși am făcut.

Nu fac preparate din astea de sărbători specifice paștelui sau iarna de crăciun.

Și nu pun murături.

De ce? Pentru că pe toate le-am făcut acasă la ai mei, mai mult obligat și forțat decât din plăcere. Pentru că îmi apasă niște butoane care mă fac să mă simt inconfortabil. Pentru că prea multă muncă și nu am văzut satisfacția și nici bucuria în acele munci.

Și pentru că presiunea era prea mare de parcă ne pregăteam de maraton și nu de sărbători.

Așa că am zis că nu fac, nu pun, nu vreau să mai trăiesc disconfort. Pentru că disconfortul nu aducea și bucurie, rămâneau doar stresul, epuizarea, enervarea și toate celelalte care nu îmi plăceau.

Doar că…

 Mai tratez ceva colo, mai vindec ceva dincolo, mai schimb o paradigmă, mai văd lucrurile în altă lumină. Așa se face că a venit copilul cu un borcan cu castraveți de la grădiniță. Că au lucrat acolo în acest fel care m-a bucurat și în euforia mea m-am auzit spunând: hai, vrei să punem și noi murături în weekend?

Nu mama, mie mi-a ajuns, mi-a fost suficient la grădiniță, o activitate total anostă și nu îmi mai trebuie, pot să trăiesc și fără murături. Așa m-am bucurat. Dar doar în capul meu că nici copilul nu-i Enstein, nici Kant, e copil normal care la auzul acelei întrebări a zis Daaaaaaaaaa. Cu mult aplomb și și mai mult entuziasm.

Așa se face că a doua zi, am luat copilul de o mână, plasa în altă mână, am mers în piață, am ales împreună legumele, am plătit, ne-am întors acasă și ne-am pus pe treabă.

Jonglam de ceva vreme cu ideea murăturilor, mai ales că îmi era poftă de pepenaș murat. Acum ceva vreme un supermarket a avut la vânzare pepene murat la borcan care m-a ademenit până l-am luat în brațe și am plecat cu el spre casă. Doar că acest pepene a ajuns foarte repede la gunoi din păcate. Era ceva oribil de nemâncat. De atunci m-am tot gândit să fac eu murăturile mele care să îmi placă, doar că lenea a câștigat de fiecare dată. Până în momentul în care am zis hai că pot.

Și am putut!

Mai mult eu că al meu copil după ce a curățat un morcov și-a amintit de o jucărie pe care nu a mai băgat-o în seamă de secole. După ce a curățat ceva usturoi s-a plictisit. După ce a pus 2 gogonele în borcan a strigat vecina. Și așa am rămas eu să mă lupt cu borcanele și cu disconfortul. Stai, care disconfort? Nu am avut niciun disconfort. Mi-a plăcut să pun în borcane exact ce legume am vrut eu și cum am vrut eu. Mi-a plăcut că m-am oprit exact atunci când m-am plictisit și am obosit. Că nu a fost un maraton al murăturilor, ci o activitate normală de făcut cu copilul care a stat exact atât cât a avut chef. Da, mi-a plăcut să pun murături, mi-a plăcut să aleg legumele. Și mi-a plăcut să mă gândesc la momentul în care voi desface un borcan cu legume murate, sărate și crocante și le voi pune pe masă pentru ai mei, dragi mie.

Nu vă imaginați că am pus butoaie cu murături, nu este cazul, doar am jonglat cu câteva borcane între 800 gr si 2 kg și pe care abia aștept să le degust.

Nu știu dacă anul viitor mă va găsi în același stadiu cu borcane întinse pe masă, dar știu că orice este posibil, iar eu rămân deschisă să primesc informațiile care ajung la mine. La sarmale nu mă bag. Încă!

Acum, dacă or să și iasă murăturile mele sau nu sau dacă vor fi pe placul meu, este discutabil, eu de fapt mă bazez pe murăturile pe care le pune soră-mea, dar sstt să nu mai spuneți nimănui :).

Sursa: Pinterest

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Minestrone în stomac. Să fie ăsta dor de Italia?

Adevărul este că îmi este dor de o plecare, de o hoinăreală pe undeva. De frumos. De alt aer. Nu este posibil momentan, deși vorba aia, o vacanță este oricând binevenită.

Când am fost în vară în Italia am avut ocazia să mănânc această supă groasă și dulce care abundă de legume, numită minestrone. Este prima dată când o mănânc la ei și este și prima dată când încerc eu să o gătesc.

Supa lor mi-a plăcut tare mult. Era densă, cu o zeamă cremoasă, multe legume și cu ceva parmezan deasupra. Doar se știe, mâncarea fără parmezan nu are viață :).

Cum Rimini este foarte aproape de San Marino, deși viața mea s-a desfășurat mai mult în Rimini, mie de San Marino îmi este mai dor. Să merg pe străduțele acelea înguste și pietruite, să urc pe lângă magazine micuțe, să cobor pe lângă restaurante cochete cu fețe de masă curate. De cetatea aceea care are atâta piatră cât să îmi ajungă aerul rece până în măduva din oase.

Da, supa am mâncat-o în Rimini, dar acum nu mai poate omul să viseze și la țara vecină? O supă or avea și-n San Marino, zic, deși n-am căutat eu acolo supa.

Așa se face că atunci când am intrat la Lidl și am văzut legume pentru minestrone mi s-a aprins beculețul, nările mi s-au umplut de mireasma caldă și dulceagă a supei iar simțurile mele s-au acutizat mai ceva ca urechea unei vulpi în așteptare de atac. Am căutat repede și un parmezan și dusă am fost.

Așa este, am cam sărit peste etape și am folosit legume congelate. Nu sunt împotriva lor, însă nici nu am un obicei din a le folosi, adică se întâmplă mai rar, dar se întâmplă.

Supa aceasta este diferită de la farfurie la farfurie în Italia. În principiu se gătește cu ce are omul prin casă. Este o supă groasă cu legume de sezon, din orice sezon. De aceea și variază. Toamna poate avea dovleac în componența ei, iar vara aproape orice se poate găsi într-o grădină. Are atât de multe legume că ar ieși două mâncăruri din ele.

Supa mea are în componență nu mai puțin de 14 legume: dovelecel, morocov, fasole boabe, fasole păstăi, mazăre, ardei gras, broccoli, spanac, țelină, varză, praz, roșii, cartofi, usturoi.

Eu am călit legumele acestea în puțin unt, apoi am pus 2 litri de apă la 1 kg de legume și am lăsat să fiarbă aproximativ  40 de minute. La final am asezonat cu sare, un praf de piper, un vârf de oregano și un strop de paprika. Probabil că rețeta de bază nu avea astfel de condimente, însă eu așa am simțit să pun în oală și am pus. La final în bol a aterizat și niște parmezan răzuit și a ieșit o supă densă și tare aromată, caldă și bună pentru zile cu frig și soare din ce în ce mai puțin.

La gust seamănă cu ce am mâncat în Italia, nu este exact la fel, dar este mulțumitor. Promit că am să fac și cu legume proaspete când am să fiu pe tihnă pentru că voi repeta preparatul acesta cu siguranță.

Luați cu lingura că tot e prânz.

Text scris de Iulia Dumitrescu.