Viteza cu care împachetez este direct proporțională cu lenea cu care despachetez bagajele.

Am mai zis eu că îmi încep concediul din momentul în care mă apuc să caut și să citesc ce să văd și ce să fac în locul pe care urmează să îl vizitez. Azi spun că senzația de vacanță continuă și persistă și în momentul în care mă apuc să împachetez și să pregătesc bagajul. Iubesc să fac bagaje. Ador să văd hainele așezate în valiză cum așteaptă ele să fie purtate și transportate peste mări și țări sau doar câteva orașe mai încolo.

Știu că sunt mulți care simt o presiune când se apucă de bagaje, să nu uite ceva, să nu rămână acasă fix acel pluș care menține liniștea în hotel. Eu nu am această presiune. Fac listă din timp cu ce știu că am nevoie să nu uit. Telefonul este sfânt în materie de liste, am acolo un progrămel în care îmi notez tot ce am nevoie să țin minte pe lumea asta. Inclusiv cărțile pe care vreau să mi le cumpăr în viitor trec mai întâi printr-o listă din telefon. Telefonul mă anunță și când am vreo programare pe undeva, este agenda mea, asistentul meu, calculatorul de buget și multe altele. Chiar dacă mai încerc eu prin unele zile să uit de el, adevărul este că nu mă pot lipsi prea mult de telefon.

Revenind la bagaj, nu doar că am o plăcere deosebită să fac bagaje, am chiar o bucurie reală, anticipez, știu că mă așteaptă o perioadă de câteva zile de deconectare totală, de conectare la un loc nou. Tot ce am nevoie strâng într-un bagaj cât mai funcțional.

Nu iau lucruri inutile, nu mă car cu un munte de haine, nu fac bagaje degeaba. Totul este util și folositor și cât mai mic. Îmi transfer în recipiente mai mici produsele de îngrijire. Sticlele pentru balsam de par și altele necesare îngrijirii vin în sticle destul de mari și nu am nevoie de tot conținutul pentru câteva zile, așa că ușurez bagajul transferând cât îmi trebuie în recipiente mai mici. Nu, nu merg la cumpărături special pentru aceste recipiente. Eu am păstrat câteva borcănele de la cremele pe care le-am consumat și le reutilizez pentru produsele de îngrijire după ce le-am spălat și curățat bine în prealabil.

La polul opus entuziasmului împachetării tronează despachetarea. La revenirea acasă trag de timp cât pot de mult până desfac bagajele și așez fiecare lucru la locul său. Chiar las pe holul casei trolerul câte 2-3 zile până să îl bag în seamă. E ca și cum aș ieși din starea de vacanță dacă despachetez. Realitatea pune stăpânire pe mine în momentul în care desfac fermoarul valizei. Atunci trebuie să și spăl hainele, eventual să și gătesc, să așez la locul lor tot ce am pus în bagaj. Vacanța pentru mine este o poveste și cine ar vrea să iasă din poveste, corect?

Am această capacitate de a mă dedubla atunci când plec de acasă, sunt practic alt om deși sunt tot eu, parcă nimic nu mă doboară. Da s-a întâmplat să mai primesc vești proaste prin vacanță, dar le-am primit detașat. Parcă oriunde în afară de București am impresia că stresul nu are cum să te omoare așa cum se poate întâmpla în acest oraș atât de sufocat și din ce în ce mai canicular.

Împachetări plăcute să aveți și să uitați acasă cât mai puține lucruri de care nici să nu aveți nevoie.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am continuat experimentul fără digitalizare. Este greu să ieși dintr-o dependență.

Noi toți suntem dependenți într-o măsură sau alta. Eu sunt dependentă de gadget-urile mele care sunt ca o prelungire a mea. Mă trezesc cu mâna spre buzunar spre telefon fără măcar să îmi dau seama, am gesturi pe care nu le conștientizez.

Acum ceva vreme am plecat de acasă o zi întreagă fără telefon, m-am surprins de câteva ori că aș fi avut ceva de căutat pe telefon. Am mai plecat de acasă și am lăsat telefonul prin casă însă pentru distanțe scurte, pentru 15-30 de minute, nu prea mult să nu mă uite telefonul. În ziua aceea ne-am separat pentru o zi întreagă și a fost tare greu.

După ce am citit Cum să ne creștem fetele am rămas cu ideea prezentată de autoare, aceea în care un weekend pe an pleca împreună cu familia undeva la munte. Își lăsau acasă telefoanele, tabletele, orice gadget și petreceau un weekend la o cabană, făceau drumeții și povesteau și jucau jocuri pentru a-și umple timpul. Nimeni nu se refugiau în niciun telefon pentru că nu aveau. M-am gândit mult la o asemenea experiență, m-am gândit cum se reconectau oamenii an de an, cum restabileau legăturile cu fiica lor, cum se rupeau de lume, cum nu ascultau știrile de seară. Erau doar ei în bula lor.

Am fost plecată trei zile de acasă fără laptop. Da, cu telefon. Deși pare o nimica toată, pentru mine nu este. Laptopul este o extensie a mea, este aliatul meu de bază pe lângă telefon. Așa cum îmi este greu fără telefon, îmi este foarte greu și fără laptop. În vacanțe iau laptopul cu mine, în weekenduri iau laptopul cu mine, în vacanța de iarnă iau laptopul cu mine, în țări străine iau laptopul cu mine, este portalul meu pentru orice activitate. Sigur că pot folosi telefonul pentru orice activitate pe care o întreprind pe laptop, însă este vorba de comoditate, confort, obișnuință, fixisme și toată gama.

Dar, weekendul acesta nu. Fără laptop. Nu am fost complet ruptă de lume, am avut telefon, televizor, laptopul soțului dacă voiam. Da, am avut momente de ahh ce aș fi verificat asta acum, sau aș fi putut completa dosarul ăla pe care îl voi finaliza sau da, acum era momentul să completez acel fișier. Nimic vital după cum puteți observa.

A fost un pariu al meu cu mine să văd cum rezist presiunii de a nu avea tehnologie la un deget distanță.

De ce am vrut să fac asta? Habar nu am. Nu este ca și cum viața s-ar mai întoarce la epoca de piatră și noi vom comunica suflând în cornul de libelulă prinsă-n pânză de păianjen. Am vrut doar să văd cât de greu este să ies dintr-o dependență. Nu este prima dependență la care renunț, dar trecând mulți ani de atunci, am cam uitat cât de greu și de chinuitor poate fi.

Plus că din când în când mă autotestez cu ceva ce dă un restart creierului. O zi fără telefon, un weekend fără laptop, o săptămână fără televizor, un drum pe altă rută. Toate au menirea să trezească creierul care adoră familiaritatea și detestă pasul în afara zonei de confort. Când merg pe altă stradă decât cea atât de obișnuită am senzația că am fost la maraton, atât sunt de obosită, atât de greu mi se pare drumul. Dacă merg pe acea stradă pentru prima oară, atunci maratonul este asigurat. Aproape că îmi aud creierul spunând, hei de ce ai făcut asta, vrei să ne omori? Da, atât de obtuz este creierul uman. Nu mă credeți, încercați și fiți atenți la ce simțiți.

Ieși din zona de confort 🙂 !

Smartphone-ul: un gadget inteligent, dar nociv

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Începe vacanța, încep concediile, începe goana după relaxare și după distracție.

După atâtea restricții, după teamă, după iminența unui război care încă se desfășoară la granița țării noastre, după incertitudine care încă există, după criza financiară care plutește în aer, dar o facem uitată măcar pe perioada verii, vine această perioadă de libertate de orice fel. Lăsăm acasă inhibiții, temeri, celulită, masca de protecție și plecăm în vacanță.

Vacanță pe care de altfel și eu o aștept an de an, însă până la vacanța mea mai durează. Eu am alergie la soare și nu mă expun prea mult în lunile cu soare intens. Vacanța mea ideală este în septembrie, însă dacă se mai modifică mult începutul de an școlar o să ajung să merg în vacanță în iulie, ceea ce chiar nu îmi doresc. Deja am scăzut cu o lună perioada în care plecam în concediul de vară.

Pe cât de tare îmi displace să caut cazare, pe atât de tare ador să răscolesc locația în care urmează să plec în concediu.

Nu îmi place să caut cazare. Mă plictisește să mă uit peste atât de multe poze, locații, care să fie cea care întrunește cât mai mult din dorințele fiecăruia. Da, știu că ar fi mai simplu printr-o agenție de turism, dar noi suntem buni organizatori și ne alegem singuri tot ce ține de o vacanță. Mai ales că bucuria mea supremă este să răscolesc zona turistică.

Citeam pe internet acum ceva zile un comentariu în care cineva spunea că preferă să meargă la sigur decât să citească zeci de articole și de păreri ale oamenilor care au fost în locul respectiv. Eu sunt exact genul acela care citește cele zeci de păreri ale oamenilor. Pentru că fiecare a fost impresionat de altceva. Fiecăruia i-a plăcut ceva diferit. Pentru că îmi place să văd locurile prin descrierile oamenilor. Așa se face că am deja o listă întocmită cu o lună înainte de plecare, dacă nu chiar două. Nu este o listă fixă și exactă. Este o listă cu posibilități. Aș putea să văd asta sau ar fi interesant să mergem în anume loc. Bineînțeles că tot timpul ținem cont de copil. Unele lucruri nu îi plac sau altele nu sunt potrivite pentru vârsta pe care o are. Este o listă deschisă tuturor posibilităților. Iar daca acolo în zona pe care am ales-o de vacanță descoperim altceva interesant, lăsăm lista pe alta dată.

Vacanța mea începe din momentul în care tastez pe agenția universală google cuvintele: obiective în…. . Ador această etapă, mă umple de bucurie și de anticipare. Și asta nu pentru că îmi creez așteptări și îmi doresc să se întâmple lucrurile întocmai, ci pentru că pur și simplu îmi place această etapă, această căutare frenetică și sete de informație. Să știu, să aflu, să văd, să cunosc, să simt.

Am intrat deja în starea de vacanță, acea relaxare pe care știe să o ofere călătoria. Acea dorință de a înmagazina cât mai multe amintiri, de a nu uita.

Ceea ce vă doresc și vouă indiferent pe unde călătoriți: să nu uitați!

Summer Time In Beach Sea Shore With Realistic Objects. Vector Illustration  Royalty Free SVG, Cliparts, Vectors, And Stock Illustration. Image 37730947.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Dormitul pe burtă – cea mai incomodă poziție experimentată de mine.

De vreo săptămână am fost nevoită să stau mai mult pe burtă. Poziția mea favorită de dormit este pe o parte cu fața spre exteriorul patului. Pot să dorm și pe stânga și pe dreapta fără probleme atâta timp cât sunt cu fața spre exterior. Când eram însărcinată mă păzeam să dorm pe partea stângă însă spre interiorul patului și nu reușeam să mă odihnesc, dar dacă sunt cu fața în afară pot dormi pe orice parte. Nu am dormit niciodată pe burtă, nici măcar în copilărie, am rămas fidelă poziției pe o parte. Vorbim de somn, da, rămâneți în film cu mine.

Ei bine, pentru că pielea mea a intrat în contact cu ceva substanță chimică și s-a ars și m-a chinuit tare, măcar pentru pansat și tratament am aterizat pe burtă. Din momentul în care m-am întins pe pat m-au luat o durere cruntă de cap, o stare de greață și o amețeală de îmi venea să mă ridic instant. Dar nu puteam. Am găsit o soluție de am rulat perna sub bărbie astfel încât capul să fie ridicat. Am considerat că este soluția care va reduce senzațiile neplăcute. În câteva zile s-au diminuat într-adevăr, dar disconfortul nu a dispărut. Mă gândesc că până la urmă ține de obișnuință.

Am zis că dacă tot stau așa pe burtă până își fac efectul toate prafurile pe piele, să încerc să și adorm în aceeași poziție. Nu, n-a fost chip. Aveam impresia că mi se încolăcesc toate vasele sanguine. Mă dureau articulațiile deși nu făceam nimic altceva decât să stau. Cea mai incomodă poziție de dormit pentru mine. Oare am mai zis asta?

Stând așa întinsă și fără acces la nimic cu care să îmi umplu timpul, au început să se rotească rotițele din cap. Ce ți-e și cu obișnuința asta! Asta înseamnă de fapt ieșirea din starea de confort. Să faci lucrurile în modul în care îți aduc disconfort. Când schimb un traseu obișnuit și devenit rutină, mă simt epuizată și foarte obosită fizic. Cu toate că nu merg mai mult pe jos, ci doar pe o altă stradă. Creierul meu este în stare de leșin. Cam așa este și cu dormitul unde relația de atașament față de poziția de somn are un grad mult ridicat față de un traseu din punctul A în punctul B. La somn este o adevărată bătălie să vrei să schimbi conștient poziția.

Dacă reușesc să câștig în ciuda epuizării atunci când aleg rute diferite de cele obișnuite, la somn până acum nu am câștigat niciodată această luptă. Am cedat mai devreme sau mai târziu, mai repede sau chiar foarte repede de multe ori.

Frustrare mai mare ca atunci când încerci să ieși din zona de confort e greu de crezut că există. Treaba asta întinde nervii și tensionează mușchii. Epuizează și stresează.

Pentru a ieși din zona de confort nu este nevoie chiar să îți donezi toată averea și să începi să trăiești la limita subzistenței doar pentru a testa un principiu. Bine, poți face și asta, însă este suficient și să schimbi ruta pe care te întorci acasă. Ori să schimbi un obicei împământenit în subconștientul tău. Este atât de simplu. Și totuși aproape imposibil de realizat.

Habits | Past and Present | English Blog | Rose of York Language School

Text scris de Iulia Dumitrescu.

De 1 iunie mă resetez ca să îmi amintesc cum era atunci când nu aveam.

Pentru că se pare că am uitat să mă joc cu lego și nu mai știu a face nici măcar prăjituri, ce să mai spun de amenajarea unei ferme, ori a unui cabinet medical pentru animale. Vă spun, sunt total depășită de situație deși cu unele lego mă tot joc de 3-4 ani. Dar na, așa-i când îmbătrânești mai uiți că-i blasfemie să unești animalele de la fermă cu animalele de la clinica medicală. Dacă se contaminează, are și copilul dreptate.

Așa că am profitat de pauza aceasta scurtă în care am fost expediată pe motiv de neîndemânare și las și eu mai jos ce vreau să zic pentru astăzi. Scurt ca să ajungă timpul pentru toată lumea.

Eu azi închid laptop, nu deschid deloc tv, iar pentru câteva ore o să îmi las telefonul acasă. De ce? Pentru că vreau să văd dacă leșin azi de câte zeci de ori voi băga mâna în buzunar și voi constanta că este gol. S-a lipit telefonul acesta de mine ca o a doua piele a mea și m-am surprins în diverse momente în care mă apucă fibrilațiile că nu am telefon. Azi îmi dau reset.

Apoi vreau să fiu ochi și urechi la copil, este ceva ce făceam foarte des înainte, când vârsta era mai mică și ceva ce fac mai rar astăzi când am mai multe pretenții de copil mare. Vreau să aud, să simt, să nu pierd nimic, că-i doar o zi și merită atâta timp al meu care nu este oricum în rest. Astăzi compensez toate celelalte zile în care ignor, sunt în altă parte cu gândul sau spun îhî doar ca să scap și să trecem la altceva mai interesant.

Copilăria este minunată, însă este și greu acolo în toate aceste schimbări. Pe cât de greu i-o fi copilului să facă față tuturor modificărilor care apar, pe atât îmi este și mie de greu să mă adaptez mai repede sau mai lent tuturor acestor lucruri. Copilăria copilului meu este și pentru mine o readaptare, o retrăire, o vindecare a propriului copil care sălășluiește undeva în mine.

Astăzi încerc să mă joc cât de mult mi se permite pentru că știu că nu mă mai pot juca așa cum o făceam ani în urmă și mă plictisesc mult mai repede de cerințe și dorințe pe ton impetuos și poruncitor.

Astăzi este despre mari și despre mici, despre a repara câte ceva chiar dacă pare că se strică, despre a auzi și a vedea tot ce poate un copil să ofere. Vă doresc răbdare, râs și voie bună dacă se poate.

1 Iunie- Ziua Internațională a Copilului istoric și tradiții

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Tonul negativ care se propagă asupra șoferilor care refuză să-și lase mașina în parcare. Chiar e atât de bine cu mijloacele de transport în comun?

În ultima perioadă am tot observat un țâțâit din buze când ne referim la transportul în comun versus mașina personală. Dar mai lăsați domnule mașina aia în parcare și luați autobuzul, faceți și economie și protejați și mediul de poluare.

Dar, oare chiar așa stau lucrurile?

Pai să vedem cum se prezintă mijloace de transport în comun acum că a venit căldura și te topești la umbră mai rapid ca gheața într-un pahar cu Aperol. Sunt câteva autobuze care au aer condiționat. Eu aici în zona la mine știu un singur autobuz cu climă. Bine, nu unul ca vehicul în sine, ci unul ca număr al lui, ca traseu. Unul din zece. Ăsta unul e și curat, scaune tapițate, ușor mai spațios, geamuri fumurii sau cu folie ca să nu te orbească soarele. Ce să mai zic, condiții de lux deja. Pentru autobuzul ăla chiar nu îmi pare rău de cei 80 lei pe care îi dau pe abonament ca să mă plimb doar cu 41.

Altfel, tramvaiele (exceptând un tramvai nou pe linia 41 cu care nu am avut onoarea să mă plimb, l-am văzut doar în mișcare, dovadă că sunt atât de dese că eu nu ajung să urc într-unul nou și modern), troleele, autobuzele sunt slinoase. Evit să mă exprim aici că sunt infecte că nu știu sigur dacă pot lua vreo infecție de la bara aia de care mă lipesc mai ceva ca de superglue.

Să trecem la căldură. Căldura din mijloacele de transport este sufocantă. Dacă nu adie un vânt, geamurile deschise nu fac față, normal. Asta dacă ai noroc să nu dai peste oameni care au traume legate de curent și să nu închidă toate geamurile din troleu sugerându-ți deloc prietenos să o iei la pas dacă nu-ți convin condițiile.

Altfel spus, în mașină ai aerul condiționat setat cum vrei tu să fie, de iglu sau de plajă, nu te lipești de niciun jeg (sper cel puțin), iar scaunul este confortabil.

Stai în trafic? Stai, dar stai în confort. Atâta timp cât nu mergi cu un tramvai pe a căror linii să nu poată intra mașinile, stai în trafic cu indiferent ce mijloc de deplasare alegi. La bicicletă stai mai puțin, este adevărat.

Să mergem la costuri. Dacă te deplasezi pe distanțe lungi și schimbi mai multe mijloace de transport în comun, din punct de vedere al costului deplasarea cu mijloace STB este economă. Altfel, nu.  Eu mi-am luat într-un weekend familia și am dus-o-n plimbare prin parcul Herăstrău, moment în care am decis că suntem buni cetățeni, prieteni cu mediul și mergem cu STB. Drumul dus întors ne-a costat 12 lei de familie, ne-a fost foarte cald, a fost aglomerat în tramvai, iar drumul a durat aproximativ 45 de minute într-o zi destul de lejeră din punct de vedere al traficului. Dacă alegeam să mergem cu mașina același drum îl parcurgeam cam cu 15 minute mai repede (era liber, credeți-mă) și ne-ar fi costat aproximativ 1 litru de combustibil, undeva pe la 8 lei. Ei da, comparația este ca să îmi las eu aici off-ul, pentru că un calcul amănunțit și total spune că un abonament lunar la STB este mai ieftin decât un plin de benzină.

Nu ridic în slăvi deplasarea cu mașina, într-adevăr orașul acesta care nu a fost construit pentru atât de multe mașini este sufocat de noxe și de betoane. Însă nu văd a bună nici ridicatul în slăvi a unui sistem de deplasare în comun care nu oferă mare lucru.

Nici nu îmi caut scuze pentru a mă face plimbător cu mașină pentru că eu chiar utilizez zi de zi STB-ul și culmea absolut legal, îmi plătesc toate biletele deși de multe ori consider că nu merită atâta efort.

Deci, buni cetățeni au ba?

De ce sunt atat de murdare autobuzele din Bucuresti? Iata modul incredibil  in care se face curatenie. Bataie de joc fata de calatori si angajati  (Galerie foto)

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu mai vrea nimeni să se distreze. Toată lumea vrea doar să muncească.

Merg de ceva vreme cu copilul la o sală cu activități sportive/fizice, mișcare în tot cazul. Am mers mai cu pauze, mai cu întreruperi, dar am tot mers. Pentru varietate și diversitate copilul a trecut prin câteva clase diferite pentru a putea vedea și simți care activitate i se potrivește mai bine. Sau care îi place mai tare. Sau care instructor îi topește inima. Pentru că ce-i drept mai ales la vârste mici, însă sunt convinsă că și mai târziu, cel care te ghidează este cel care reprezintă peste jumătate din activitatea respectivă. Un instructor pe care îl divinizezi este cel care te aduce la oră zi de zi.

M-a surprins să văd cât de mult se caută performanța. Din momentul în care s-a închis ușa s-a dat drumul la rigiditate, la tonul ridicat și la amenințări. Oare nu se poate performanță sportivă fără aceste elemente? Oare viitorii sportivi nu pot fi motivați nicicum altfel? Urlatul și amenințările or fi singura cale?

Habar nu am.

În capul meu pentru al meu copil îmi imaginam un loc relaxat și relaxant cu posibilitate de socializare iar beneficiul mișcării să vină la pachet cu distracție. Să meargă de drag la sală, să abia aștepte ziua de antrenamente, să știe că acolo vine și X sau Y cu care îi place să interacționeze. Iar antrenorul, ei bine antrenorul să fie acel antrenor care merge cu toată clasa ciorchine pe picioarele sale.

Eu știu că mintea mea fabrică multe povești, dar oare chiar să fie atât de nenatural ce sper eu aici? Ori poate am eu ca de multe ori așteptări nerealiste?

Partea mai interesantă din acest proces al drumului spre succesul sportiv este când părintele își amenință copilul cu antrenorul. Aaaa ți-e somn, lasă că te trezește acum doamna M și îți trece și de somn și de toate. Și se aude, se aud pe hol strigătele și zbierăturile din săli. Se aud și amenințările și toți părinții par a fi ok.

Nu vă imaginați acum că în spatele ușilor închise este măcel. Nu este. Doar că tonalitatea ridicată și cuvintele apăsate nu fac parte din modul meu de funcționare.

Specialiștii spun că țipatul la un copil îi modifică în organism structura chimică. Adică organismul eliberează hormonul stresului sau adrenalină pentru a pompa mai mult sânge și pentru a face față pericolului iminent. Pentru că al său creier mic și încă în dezvoltare percepe un pericol. Tot acel creier intră în modulul de avarie, unul dintre cele trei îngheț, fugă sau luptă. Pentru o scurtă perioadă este un blocaj total al funcțiilor cognitive. Și totuși, toate acestea le acceptăm pentru că? Pentru că performanță? Pentru că mișcare? Pentru că în rândul lumii?

Am văzut și am interacționat în ultimii ani cu ceva copii care nu prea aveau opțiunea de a renunța la sportul pe care îl practicau de ceva ani. Nu mai voiau, se plictisiseră, nu mai puteau, aveau alte preocupări. Dar, nu le permiteau părinții să renunțe. Acum, ce-i drept acolo pe la vârsta adolescenței nici mie nu îmi vine să renunț la un sport al copilului. Trebuie să și elibereze ce acumulează și prefer prin sport decât să zbiere la mine. Însă pentru mine nu contează ce activitate face, ci să facă o activitate. Poate că și acei tineri de care menționez eu aici ar fi făcut ceva dacă ar fi avut o alternativă.

Până ajung eu la adolescența copilului, mai caut săli, altfel de săli.

Incurajati-va copiii sa faca sport ! » Kickboxing - K1- Urban Warrior Gym  Braila

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Admir aceste femei pentru că sunt frumoase și naturale și își acceptă vârsta. Frumusețea cu orice chip este benefică sau nocivă?

O dată pe an ies cu câteva fete să ne distrăm. Ne întâlnim în jurul datei de 8 martie, niciodată pe 1, nici pe 8 pentru că nu ne place aglomerația. Distracția noastră este liniștită, mai de mămăi, nu ne dăm cu fundul de pământ, nici nu sărim cu parașuta. Nu că nu am vrea, dar nu ne permite timpul. Noi ne vedem doar câteva ore dintr-o zi de weekend când tații copiilor noștri devin părinți full time. Mergem mâncăm ceva, apoi ne delectăm cu un program artistic, ori pe acolo. Anul acesta când am mers la un restaurant încă se purta mască, dar în localul ăsta nu purta toată lumea. Tipa care ne servea pe noi la masă își ținea mai mult masca sub bărbie, astfel își etala în toată splendoarea o pereche de buze prelucrate. Mari. Foarte mari. Se vedeau rău. Foarte rău.

Când am fost în Herăstrău am trecut pe lângă un grup de fete toate botoxate. Și asta nu ar fi fost nicio problemă dacă nu s-ar fi văzut atât de rău. Mi-au rămas în minte fetele astea atât de tinere și atât de nenaturale, de deformate de imensitatea buzelor lor.

Rău se pare că este cuvântul de ordine.

Când eram eu copil în școală, erau la modă buzele subțiri. Buzele cărnoase îl mutau pe posesorul lor automat în categoria buzaților sau a buzatelor. Eu am făcut parte din această categorie pentru că mereu am avut buze pline cum sunt la modă acum și cum își doresc atât de multe fete. Adevărul este că la ce încredere în mine aveam pe vremea aceea și cum mă raportam la societate mai ceva ca la Univers, dacă mi s-ar fi oferit ocazia să îmi modific chirurgical buzele aș fi făcut-o fără să clipesc. Consecințe? Ce consecințe? Nu aveam timp să mă gândesc la așa ceva, voiam doar să fiu percepută ca normală și acceptată ca atare. Doar că eu eram încă un copil, chiar unul de școală generală. Mintea mea necoaptă putea țese multe scenarii și nu toate în avantajul meu. Ce văd eu astăzi în jur sunt femei departe tare de copilărie, însă îmi permit să am o certitudine că încrederea lor în sine este și ea la fel de departe ca și copilăria.

Problema este că în ultima vreme media, televizorul, reclamele ne arată o realitate distorsionată. Doar fetele excesiv de prelucrate sunt frumoase. Nu se mai acceptă, nu se mai promovează, nu se mai poartă frumusețea naturală. Nu ești modificată, nu ești frumoasă. Iar din acest aspect am observat o singură televiziune în Romania care acceptă diversitatea – Antena1. Nu, nu o ridic în slăvi, nici nu îi pun programele pe piedestal, eu mă refer aici strict la diversitatea oamenilor care se perindă prin această televiziune.

Să nu aveți impresia că declar aici vreun război chirurgiei estetice. În niciun caz. Declar război exceselor și lipsei de măsură.

Că pe mine nu mă deranjează nicicum că toate fetele acestea pe lângă care trec își injectează ce vor ele și pe unde vor ele, ideal ar fi să nu își distrugă fața în încercarea de a arăta mai bine. Buzele exagerate și nenaturale nu arată nicicum bine.

Avem nevoie de repere sănătoase, de femei care să își accepte ridurile. Și formele. Și buzele subțiri. Și șoldurile late.

Eu am nevoie ca al meu copil să nu vadă în jurul său ca fiind normal doar buzele care ating nasul și doar silueta sculptată din bisturiu. Că unele femei fac vergeturi pe burtă și pe șolduri în timpul sarcinii și este absolut normal. Că este mai importantă viața pe care o creezi decât liniile de pe burtă. Că este bine să fim diferiți pentru că exact așa ne-am născut toți: diferiți.

Las mai jos câteva poze cu femei remarcabile care și-au păstrat aspectul natural. Care nu par să-și fi injectat ceva pe undeva. Și dacă au făcut-o felicitări lor că au ales totuși să nu exagereze și își asumă ceea ce sunt în fiecare moment al existenței lor.  

Meryl Streep - Wikipedia

Meryl Streep are 72 de ani, este de departe actrița mea preferată din toate timpurile. Am văzut-o recent în The Post – un film din 2017 – și savurez fiecare film al său. Interpretarea ei mi se pare monumentală și nu știu în câți alți ani se va mai naște o Meryl Streep.

Emma Thompson Wore Sneakers to Her Damehood Ceremony | Vanity Fair

Emma Thompson are 61 de ani și am văzut-o recent în The Late Night. Îmi place fața ei zâmbitoare și îmi plac foarte mult mimica și expresivitatea pe care le redă în personajele pe care le interpretează.

Helen Mirren - Wikipedia

Helen Mirren are 76 de ani și indiferent ce rol joacă are o eleganță aristocratică, probabil nu degeaba i s-a potrivit atât de bine rolul reginei Angliei.

Fiica Maiei Morgenstern, o frumusețe rară! Cum arată fata la 19 ani

Maia Morgenstern are 60 de ani, am văzut recent un fragment dintr-un interviu și mă uitam fascinată cât de frumoasă și de elegantă este. Are un rafinament pe care mereu l-am admirat.

Sunt doar câteva femei celebre și cunoscute în lumea largă, ele sunt mult mai multe, evident, însă avem nevoie să le arătăm, să le scoatem în față, să le dăm și să le luăm drept exemplu pentru noi și pentru generațiile pe care vrem să le ajutăm să se accepte și să se iubească așa cum noi nu am știut să o facem.

Cum obții un look natural fără exagerări sau supradimensionări atunci când  apelezi la botox sau acid

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Casa mea după ce am ordonat-o după metoda konmari.

Acum ceva vreme scriam că am început marea ordonare a casei după ce am citit cartea lui Marie Kondo. După ce am văzut și documentarul m-a convins că arată foarte bine și că merită să investesc timp și muncă în ceva care îmi aduce o casă la dungă.

Ei bine, dacă nu aveți timp, nu vă apucați. Sau încercați să vă faceți timp ca să vă bucurați de o casă țiplă pe termen lung. Și pentru că am epuizat epitetele, este cazul să detaliez.

Dacă aș fi gândit acum mobila din casă, aș fi făcut-o în jurul acestei metode și categoric aș avea altfel de mobilă. Am simțit acum nevoia de sertare pe care nu le am și de mai puține rafturi. Însă cum nu aveam de gând să investesc în mobilă, am investit în două etajere și în destul de multe cutii.

Am început exact așa cum descrie și autoarea, cu teancul de haine. Le-am scos pe toate și le-am pus pe pat, am făcut un morman. Trăiam cu impresia că am foarte puține haine, realitatea era că aveam foarte puține haine pe care le purtam, însă destul de multe haine care ocupau spațiu degeaba. Aveam haine care nu mai erau în stare bună, dar care stăteau acolo în dulap. Aveam haine pe care nu le purtam pentru că nu îmi plăceau și aveam haine care nu îmi mai veneau. Am sortat totul și apoi am așezat totul. Am rezistat cu greu impulsului de a face același lucru cu hainele copilului și ale soțului. Îmi venea să sortez eu pentru ei, dar am avut răbdare cu greu și i-am lăsat să își aleagă singuri ce îi bucură și ce nu. Așa cum am sortat hainele am trecut prin toate categoriile din casă și am sortat tot. Doar bucătăria a scăpat mai nearanjată pentru că acolo simțisem nevoia să fac o schimbare înainte să știu că vreau această schimbare peste tot.

A trecut mai bine de o lună de când am pus totul la punct și casa se menține așa cum am așezat-o. Copilului îi este mai ușor să își pună jocurile și jucăriile la loc pentru că le-am adus pe toate la nivelul său. Cărțile nu mai sunt împrăștiate pe un raft întreg pentru că sunt așezat pe un raft întreg. Hainele sunt împăturite și așezate în cutii.

Se mai face dezordine?

Da, se mai face. Însă ocazional, iar ordinea este mult mai ușor de readus. Chiar dacă mai sunt lucruri împrăștiate prin sufragerie mai ales și prin camera copilului în mod frecvent, ele sunt ușor de pus la locul lor pentru că totul este acum mai clar și mai vizibil.

Așezarea în cutii oferă o aerisire a dulapurilor. Îmi este mult mai ușor acum să aleg ce tricou vreau pentru că doar trag puțin de cutie să o aduc la lumină și văd așezate precum soldățeii toate tricourile pe care le folosesc acum. Și asta este valabil pentru toate categoriile de haine.

Copilul s-a obișnuit repede cu acest stil de ordonare. Știe unde îi sunt toate lucrurile. Pe unele le-am așezat împreună, hainele le-am împachetat împreună. Pe altele le-am așezat doar eu și i-am arătat unde le găsește. Deși metoda de împachetare konmarie este mai amplă sau mai complicată (cel puțin la început până se formează deprinderea), nu este ceva ce un copil nu ar putea să facă. Din fericire cei mici învață foarte repede și se și adaptează foarte repede.

Ce probleme am întâmpinat cât am ordonat:

Principala problemă de care m-am lovit a fost mobila. Când am realizat că trebuie să mă adaptez la ceea ce am, a durat o perioadă până am ajuns să cumpărăm cutiile. Am depozitat lucrurile deja împachetate pe unde am putut ca să mai fac ceva loc. Apoi s-a făcut dezordine mai mare decât era înainte de ordonare. Aveam pe hol atât de multe lucruri depozitate că abia mai aveam pe unde să călcăm. Am donat toate hainele care erau în stare foarte bună și am reciclat tot ce nu mai putea fi purtabil. În zonă am un centru de reciclare, însă orice magazin H&M are în interior un container de reciclare haine uzate.

Aproape o lună am stat cu plasa cu cărți pe holul de la intrare. Deși aici ar fi trebuit să meargă ușor pentru că acum vin și acasă cei care cumpără cărți, în realitate eu doream să scap și de toate cărțile care nu mai erau în stare bună și pe care nu le-ar fi acceptat așa ușor nimeni. Până la urmă am vorbit cu anticariat din zonă, i-am spus ce am, i-am spus că nu vreau bani pe ele, vreau doar să le dau pe toate. Oricât aș înțelege sau accepta utilitatea sau non-utilitatea unei cărți, pur și simplu nu mă lăsa inima să bag pe foc cărți care arătau rău de la atâta folosire. Le-am dus la anticariat pe toate.

Ordinea a ajuns și la raftul cu medicamente. De când avem copil mic în casă ne-au invadat pastilele și siropurile. De-a lungul timpului a avut fel de fel de afecțiuni, unele mai dese decât aș fi putut eu duce, prin urmare de fiecare dată aveam altă rețetă de la medic, astfel au ajuns multe medicamente golite pe jumătate sau poate chiar mai puțin de atât să zacă în dulap. Se pare că fiecare răceală vine cu propriul său sirop. Am strâns o plasă mare de medicamente expirate pe care și acum le am în casă, chiar aproape de ușa de la intrare, gata pregătite să părăsească zona atunci când descopăr și care farmacie este dispusă să îmi accepte mie plasa de pastile. Până acum am găsit doar varianta în care eu fac treaba farmaciei și atunci ei le acceptă. Mai caut, poate am noroc și scap și de ele.

Da, scăpatul de lucruri și obiecte a fost partea cea mai dificilă din întregul proces de ordonare.

Cu toate acestea tot vă încurajez să renunțați la lucrurile care zac de multă vreme pe rafturi. Ordinea din dulapuri se simte în toată casa, parcă atmosfera este mai ușurată.

Spor la ordonare!

O parte din hainele pe care le folosesc cel mai des ordonate în cutie.
Raftul cu cărți din camera copilului.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am început vara fără niciun avertisment. Și cum parcul din copilăria mea este o ruină.

Mai acum ceva vreme era frig, chiar frig bine. Două zile de căldură au dat un imbold primăriei/elcenului/radetului/termoficării/uneia dintre multele companii care se ocupă de încălzirea în locuințe, și au tăiat căldura de tot. Că și așa era puțină și ineficientă. Apoi a venit iar frigul, iar a scăzut termometrul din casă la 18 grade, iar am tremurat. O viroză de iarnă-primăvară m-a ținut în casă multă vreme. Când am închis ușa apartamentului erau pomii înmuguriți. Când am ieșit din casă erau și frunzele deja crescute.

Cumva am impresia că tranzitul aceasta de la iarnă la primăvară apoi la vară s-a întâmplat într-o lună. Ori a fost în iarnă o primăvară mai friguroasă, ori am sărit un anotimp.

Adevărul este că la ce căldură a fost zilele acestea, a început să mi se facă frică de iulie.

Am 27-28 de grade în casă și suntem abia în luna mai. Aerul este greu respirabil, refugiile stațiilor de STB nu au pic de umbră. Măcar de aveam și dune de nisip să știm o treabă că de apă parcă mai facem rost.

Să fie oare încălzire globală ori un oraș sufocat de betoane? Prea aglomerat. Prea poluat. Prea plin. Prea cald.

Am ratat primăvara și așa îmi plăcea tranzitul acela de la geacă, la cardigan, din ce în ce mai subțire, apoi la tricou, cu dimineți răcoroase și prânzuri scăldate în raze de soare. Scăldate am zis, nu arse.

În parcuri la umbră în schimb este respirabil. În parcul Drumul Taberei (Moghioroș) este iarba tăiată, parcul verde și îngrijit, umbra oferă confort termic de nu-ți vine să pleci. Nu degeaba oamenii ies cu hamace, cu pături și stau în parc ore multe.

În weekend am vrut să împrietenesc copilul cu parcul Herăstrău. Având alte opțiuni, am sărit acest parc până acum. De altfel până astă iarnă când am trecut eu cu o prietenă într-o plimbare, nu mai intrasem în Herăstrău de ani de zile. În copilăria mea era considerat un parc etalon al sectorului. Era mereu plin de copii și de oameni în plimbare. În lipsă de alte opțiuni, Herăstrăul era la un moment dat parcul preferat. De-a lungul timpului a mai beneficiat de unele schimbări, îmbunătățiri, însă acum pare cumva în cea mai grea formă a sa. Foarte multe bănci rupte, tufișuri neîngrijite, iarbă netunsă, gropi, garduri care se desprind, bordura de pe lângă lac ce stă să se scufunde. Și cu toate acestea, încă plin. Fiind un parc mare este ideal pentru plimbare. Sper să se îndrepte situația, să se revigoreze parcurile pentru că în orașul acesta mare și sufocat și sufocant este nevoie de spații verzi mai mult ca în copilăria mea.

Merg să mă îmbălsămez în protecție solară și să ies în arșița de mai. De aici și vorba: cuptor de mai. Hai ochelaristo că iar ai luat-o pe câmpii.

Meteorologii Spun Că Se Schimbă Anotimpurile. Care Este Motivul | Libertatea

Articol scris de Iulia Dumitrescu.