Până unde te identifici cu profesia?

Mi s-a întâmplat de multe ori să aud vârstnici care spun ca sunt medici, ingineri, avocați. Unii dintre ei par pensionari de cel puțin douăzeci de ani și la ani lumină distanță de actualitatea profesiei lor. Pentru că da, după ce își menționează fosta profesie, apoi adaugă și pensionar la final. Prin urmare ce este omul, pensionar sau medic?

Da, cel mai mult și mai des am observat acest aspect la vârstnici, însă nici adulții din câmpul muncii nu sunt prea departe. S-a întâmplat recent să primesc un ordin de plată de la soția clientului. Pe ordinul de plată scria numele celei care efectuase plata, cu un Doctor lângă nume. M-am speriat puțin, am crezut că vrea să mă facă pacienta sa, dar bine că m-au interesat doar banii.

Unde începe omul și unde se termină profesia?

Cred că cei care își identifică personalitatea cu job-ul lor sunt cei care au o validare în acel job. Mă rog, mai bine zis, o caută pe validare. Director Popescu Viorel…eee sună cumva diferit decât Popescu Viorel și atât. Cine îl validează pe Viorel omul? Ce îl aduce la statutul de director dacă nu însăși profesia sa?

Cam așa și cu doamna doctor. Era cineva, medic. Gândirea arhaică menținută și susținută și astăzi când medicul, preotul și învățătorul erau oameni importanți în sat. Erau cultivați, erudiți și superiori plebei. Erau oameni pentru care se deschideau uși, aveau acces la justiție și cuvântul lor era lege în sat. Un fel de domnitori, dar pe plan local. Mititei.

În zilele noastre cele moderne unde diplome fără fond se găsesc peste tot, sunt oameni care simt nevoia să se delimiteze considerând probabil că au o profesie net superioară față de majoritate. Doar un doctor, este totuși doctor. Nu poate face un actor ce face un doctor. Cu toate că este deja bine știut că arta, frumosul, râsul, plânsul prin artă sunt forme de eliberare emoțională, forme terapeutice ce ridică oamenii de pe scaunul doctorului. Care profesie este mai cu moț? Niciuna. Sunt doar profesii și oamenii nu ar trebui să se identifice prin ele.

La vârstnici lucrurile sunt…cum sunt. Sunt bătrâni și conștientizează acest aspect. Nu mai sunt utili societății și se agață de profesia avută. Eu am fost avocat, am avut 3000 de procese. Sigur, a fost, fapt incontestabil, însă dacă îl întrebi de ultimele legi promulgate, ori de cele mai recente ordonanțe de urgență emise de guvern pe speța lui profesională, s-ar putea să nu mai fie la curent, mai ales dacă este pensionar de mulți ani.

Există acest aspect la cei bătrâni de a nu ști să se facă utili societății din momentul pensionării, trăiesc acest soi de victimizare socială și de nebăgare în seamă. Tocmai pentru că în viața activă au impus acel respect profesional oferit de job și au uitat să fie oameni pe lângă halatul purtat, pe lângă roba pusă în sala de judecată.

Tu te identifici cu profesia ta? Simți nevoia să-ți pui funcția lângă nume atunci când te prezinți cuiva în afara serviciului?

Ba da, se potrivește imaginea cu textul :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Fanii adevărați se cunosc la oră târzie în noapte.

Cred că aseară a fost ceva meci de fotbal. De ce cred asta? Pentru că până acum doar la fotbal am văzut și auzit oamenii exorcizându-se ca și când însuși ultima lor suflare ar depinde de șutul dat în minge de cei care aleargă pe teren.

Să fi fost cam unsprezece și jumătate, ai mei adormiseră cu greu după ce încercăm să ne obișnuim cu ritmul verii în care în parcarea din fața blocului urlă copii și mame de-o-potrivă, vecinii se ceartă vocal cu geamurile deschise și adolescenții rămân singuri acasă când le pleacă părinții în concediu. Un ritm gălăgios.

Eu m-am retras pe canapea în încercarea de a aduce la zi o carte. Am zis că nu mai sacrific somnul pentru nimic, însă aseară am făcut o excepție. Azi de dimineață mă târam puțin în drum spre baie, dar ce nu face omul pentru o carte bună, mai ales când este și așa cald.

La un moment dat aud un răcnet din acela de film de groază. Sugrumat, tare și lung. Un sunet de am avut impresia că un vecin este alergat de un monstru cu trei capete și cu un topor în mână. În timp ce îl aleargă prin jurul mesei fără să-l prindă, ăsta urlă ca din gură de…monstru cu trei capete. Ceva înfiorător. M-am blocat, m-am oprit. Nu știam dacă e de sunat la poliție. Dacă e vreun copil în pericol sau vreo femeie atacată. M-am gândit la ceartă domestică, deși până acum în bloc nu am auzit cazuri atât de grave, doar ceva certuri și un ton ridicat, nimic mai mult.

Cum nimeni n-a mai urlat ca la sfârșitul lumii, n-am știut de unde să apuc informația în capul meu. După o pauză scurtă urletul s-a repetat, la fel de sfâșietor. Apoi după altă pauză a fost reluat. A mai scăpat și vreo trei cuvinte și m-am gândit că trebuie să se uite la vreun meci.

Or mai trăi oamenii pasiuni, s-or uita la volei, baschet, unii box. Alții merg la tenis, unii la handbal. Însă până la fotbal n-am văzut și n-am auzit pe nicăieri admiratori atât de vocali. Ce vocali, e posibil să fie chiar terapie la ce și cum scot din ei. Se pare că fotbalul nu poate fi jucat dacă susținătorii nu zbiară, dacă nu se agită, nu dau din mâini, nu sar de pe canapea. Dacă nu înjură faza ratată exact ca niște fini cunoscători ce sunt în datul cu piciorul în minge. Nimeni, nicăieri nu pare mai absorbit de vreun sport cum sunt suporterii de fotbal. De-a lungul timpului am avut ocazia să văd destule manifestări din acestea și să urmăresc oameni care efectiv se transpun pe teren și aleargă cot la cot cu jucătorul preferat. Am avut ocazia să văd și susținători de volei care erau calmi, nu mai spun de cei din tenis care comentau doct cu un pahar de vin rece în mână despre break-ul lui Nadal. Toți pe calm și liniște. Pe nicăieri balaur cu trei capete cu un topor în mână. Doar la fotbal.

Acum…încă mai sper să fi fost fotbal…

Un regal în plină noapte. Nici că îmi puteam dori ceva mai liniștit de atât.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În spatele lui Ai grijă se află frica.

Știu că am tot scris despre bunici și nu mereu de bine. Nu pentru că vreau să supăr pe cineva, nici că îmi revărs eu cine știe ce frustrări sau supărări, ci pentru că aceasta este realitatea pe care o văd eu în jurul meu zi de zi, de zi.

Astăzi tot despre bunici.

Eu nu am văzut până acum relație între bunici și familia tânără, cu părinți tineri și copil mic, de la bebeluș la ceva mai mare fără să fie proiectată această frică. Nu am văzut eu, nu spun că nu există. De excepții parcă m-am cam săturat, să văd și reguli ar fi minunat.

Când văd familii care au activități împreună în primă fază mă bucur. Ia uite, oamenii ăia își doresc să fie ei împreună de la nepoți până la bunici trecând prin părinți. Merg împreună la teatru, la spectacole aviatice, la concerte, la târguri în aer liber. O familie extinsă și aparent fericită. Până când o bunică, de regulă o bunică deschide gura și iese toxicitatea la suprafață. Pentru că așa au prins vremurile, așa au învățat, așa au trăit și este absolut normal să trăiască și acum în ignoranță și să nu facă nimic în sensul acesta.

Pentru că Doamne-ferește psiholog, Doamne-ferește dezvoltare personală, Doamne-ferește coach, Doamne-ferește să aplecăm urechea spre cei care vorbesc despre parenting-ul modern. Spre cei care știu despre ce vorbesc și nu spre cei care nu au înțeles cu ce se mănâncă supa asta numită parenting.

Și așa este, știu și eu și văd și eu că într-adevăr înaintașii noștri au prins alte vremuri, au trecut prin regimuri unde frica le-a fost inoculată în vene, unde ignoranța era artă. Le este greu să trăiască în modernism, iar unii nu s-au adaptat nici astăzi, nu degeaba încă auzim ce bine era pe vremea comunismului.

Și văd, văd când stau pe-o margine și mă uit la oameni. Văd mame tinere care se enervează și se răstesc la bunică. Văd bunicile cum strâng mărunt din buze și se supără. Văd tați letargici care mai aruncă un lasă-ne domnule că știm noi mai bine. Imediat vine și replica: Te-am crescut pe tine și n-ai pățit nimic, ia uite ce bine ai ajuns. Toate se desfășoară în spațiul public în intimitatea a trei generații diferite. Noi în cultura noastră nu știm să facem un pas în spate, să nu fie treaba noastră, să nu ne băgăm. Am speranțe în proaspetele generații de bunice, însă uitându-mă la actualele generații de părinți de copii de grădiniță sau de școală primară, mă îndoiesc să fie mai bine.

Suntem un popor bolnav unde terapia ar trebuie să aibă loc colectiv. Obligatoriu, prin constituție. Dată lege spre binele poporului. Dar, cum? Cum să obligi pe cineva să se vindece când el nici nu știe că este bolnav? Cum să obligi pe cineva să își trateze răni care nu se văd când el are liber arbitru?

Soluția?

Trăim în continuare în ignoranță. Transmitem mai departe generațiilor proaspete fricile noastre. Deschidem gura și scoatem elucubrații. Menținem mediul toxic. Și pe toate le numim iubire. Intențiile sunt bune, restul este toxicitate.

Sfaturi? Nu, nu dau sfaturi. Nici nu vă spun să faceți ca mine, să aduceți interacțiunile la stadiul de banalități ocazionale. Știu că sunt mulți, foarte mulți care se bazează pe acest ajutor venit din partea bunicilor, însă dacă tot le cereți ajutorul, poate le și oferiți ajutorul în a-și mai rezolva din șinele pe care le duc cu ei de-o viață. Poate, cine știe, este o ușă deschisă spre un viitor mai puțin toxic.

Zic și eu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Când traversezi pe trecerea de pieton ești nebun. Bunicii au nevoie de îngrijire întocmai ca un bebeluș neajutorat. Toate în aceeași țară care mă trece de la agonie la extaz în doar câteva minute.

Sunt zile când mă uit atent în jur și am impresia că există speranță. Că putem fi educați, civilizați, empatici. Că nu ne mai purtăm cu urmașii noștri ca și când ar fi defecți și trebuie să îi reparăm. În unele zile.

În alte zile îmi este silă să mă uit pe trotuar când merg pe stradă, să fac slalom printre flegme verzulii și lipicioase și rahați, mulți rahați.

Sunt zile și zile, prea puține cele senine în acest oraș sufocat de de atât de mulți oameni.

Astăzi pe trecerea de pieton un șofer mai bătrânel cu doamna (a sa presupun) în dreapta a ținut să lase geamul jos și să îmi spună că sunt nebună pentru că am îndrăznit să traversez pe trecerea pentru pietoni și nu i-am acordat lui șoferul cu drepturi depline prioritate. Să sper oare că a fost o scăpare și că doar eu am fost nebună, dar că în rest el este un domn civilizat și nu are un astfel de limbaj cu femeile din viața-i proprie? Nu prea sper, dar să facem un exercițiu de imaginație de dragul artei.

Când plecam de la grădiniță după ce am lăsat copilul, o bunică și nepoata în urma mea vorbeau. Nepoata a făcut ceva ce a impresionat-o foarte tare pe bunică încât a simțit nevoia să deschidă gura și să exemplifice : Vai câtă grijă ai tu de mine! Nici măcar mama ta nu are atâta grijă de mine pe câtă ai tu. Am citat din memorie, însă sunt convinsă că memoria-mi funcționează și nu îmi scindează amintirile chiar cum are ea chef.

Acum nu știu dacă era o lovitură sub centură pentru mama-fiica ei sau pentru mama-nora ei, cert este că avea acolo o nemulțumire. Și așa au bunicii aceștia darul de a le transmite nepoților sub diverse forme nemulțumirile lor în legătură cu cei pe care i-au crescut și nu îi cocoloșesc pe câtă nevoie de atenție au.

Când o să mă fac mare și am să am bani am să fac o școală pentru bunici. Așa cum nici părintele nu devine înțelept și învățat din momentul în care devine părinte dacă nu a primit instrumentele necesare la rândul lor, cam așa este și cu bunicii: nu te învață nimeni să fii bunic. Ar fi o idee bună de carte pentru cei din domeniu: parenting pentru bunici. De ce nu? Aspirăm la părintele ideal (care în realitate este extrem de departe de vreun ideal) așa putem aspira și la bunicul ideal, cel care nu mai manipulează nepoții în relația cu părinții acestuia. Bunicul care nu mai consideră că a devenit expert după ce a crescut un copil cu 30-40 de ani în urmă. Bunicul care se respectă pe el și timpul lui câștigat cu ani din viață și nu dă ochii peste cap în ideea că poate ceilalți se prind.

Numai zic și eu aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am învățat să renunț la lucruri fără să mai pun presiune pe mine. Sau cel puțin așa cred.

Traversez o perioadă aglomerată. Plină. Alergată.

Nu scriu ca să mă plâng, mai ales că nu am mai scris nimic de atâta timp. Scriu ca să îmi dau mie spațiu să integrez și să înțeleg mai bine cum să funcționez în pace cu mine. Pentru că am această istorie de a intra în conflict în primul rând cu mine și în al doilea rând cu cei din jur – atunci când îmi este greu.

Așa că da, îmi este greu prin prisma timpului. Și atunci am ales. Am ales ce să fac și ce să nu fac doar ca să nu folosesc sintagma pe care o detest și pe care o ocolesc cu desăvârșire: nu am timp.

Nu am timp mi se pare că m-aș minți pe mine. Nu am timp mi se pare că m-aș ascunde ca să nu fiu sinceră. Nu am timp este o scuză.

Am timp! Am timp să aleg la ce să renunț fără să mai pun altă presiune pe mine.

Am timp să aleg ce să fac fără să am regrete.

Cum de ceva vreme m-am tot împrietenit cu somnul, am ales să dorm. Da, în continuare nu îi înțeleg rostul, însă am ales să funcționez și eu ca un om normal și să dorm. Nu de alta, doar că de la o vreme am început să simt și oboseala în urma ne-somnului. Aspect nou pentru mine deoarece sunt ne-prietenă cu somnul de atât de mulți ani încât nu credeam posibil să ne mai împrietenim vreodată. Reeducarea este dificilă și un proces care în cazul meu a durat ceva ani. Dar acum dorm. Nu mai sacrific somul pentru nimic. Nu mai merg la culcare la 1-2 spre dimineață. La 9-10 seara deja sunt în pat, dacă nu și deja adormită de cele mai multe ori. Bine, îmi ia mai mult să conving copilul să se oprească din vorbit decât îmi ia să adorm, dar dorm.

Și ca să dorm am renunțat la scris. Fără regrete. Nu mai scriu. Scriu în capul meu zeci de texte, minimum unul pe zi, nu ajung să le și pun pe pagină, rămân acolo în cap și se șterg. Am uitat tot ce aș fi vrut să rețin. Poate nu era așa important, dacă am uitat.

Citesc, dar mai greu. Pentru că citesc mai multe cărți în paralel a început să îmi fie greu să le finalizez. De unele trag de multă vreme, altele merg mai repede. Însă este necesar să îmi regândesc această strategie și să nu mai încep mai mult de două cărți concomitent. Două par fezabile, nu patru ca acum.

Renunț de tot la scris? Îmi tot vuiește de mult întrebarea aceasta în minte. Anul acesta am amânat până la limita anulării plata domeniului, apoi au intervenit fel de fel de situații care m-au determinat să amân scrisul. A devenit mai puțin important în acest moment al vieții mele. Parcă nu aș renunța, mi-a adus mai mult bine și mai multă terapie decât alte forme terapeutice, însă nu mai pare nici indispensabil ca acum ceva vreme în urmă.

În concluzie, nu că nu am timp, am timp, dar am ales pentru ce să am timp.

Și nu uitați să dormiți :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ziua în care am învățat noi expresii.

Nu, n-am învățat cuvinte elitiste, nici măcar elevate, totuși nu locuiesc pe lângă Universitate ca să am parte de vocabular academic. Na, acum presupun și eu că pe acolo așa se vorbește, nu ca pe vremea mea măiculiță când eram eu la facultate.

Astăzi vremea și-a făcut de cap cu noi. A dansat ca nebuna pe nervii unora. Am uitat că vremea este vreme, nici bună, nici rea, ci vreme. Poate să fie caldă sau din contră aprigă și șfichiuitoare, ori toridă, umedă, în multe feluri doar de ea știute și de noi simțite. De vreme ne plângem des, mult și frecvent și culmea tocmai pe vreme nu o putem schimba, nici îndupleca.

Ploaia aceasta rece și multă îmi produce și mie disconfort când sunt afara. O iubesc din casă privind-o pe geam cu o cană fierbinte în mâini. Sigur mi-aș muta biroul din canapea lângă un geam dacă aș avea un fotoliu înalt care să mă ajute să văd pe geam. Ei, dar afară, e afară. E ud și frig și vânt. Este plin de bălți și apă care zboară în toate direcțiile. În acest context mi-am îmbogățit eu vocabularul. Am auzit toată gama diversă, variată și diversificată din partea oamenilor care așteptau pe la semafoare și treceri de pieton în timp ce erau stropiți și fleșcăiți de șoferi să le spunem grăbiți. Să nu le spunem lipsiți de bun simț, nici needucați, ferească de nepăsători, în niciun caz imbecili.

Este adevărat că și pietonii greșesc că prea stau așa în buza trotuarului în graba lor de a traversa. Nu este vina șoferilor că străzile sunt mai mult bălți sau un mare lac de acumulare. Oricât se asfaltează, se îndreaptă, se modifică, la orice ploaie tot sunt lacuri de acumulare.

Da, cred că vremea a surescitat lumea. Ori poate că lumea este prea tristă, nervoasă și fără răbdare. Mereu ne grăbim undeva, nimic nu mai este pe tihnă. Astăzi pot scrie o întreagă carte, bine, hai fie, o broșură mai mare cu toate expresiile auzite pe-afară. Dacă doriți lecții, ofer în privat. Nu vă faceți griji, nu mă repet timp de patru ore :).

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Deși ne vrem educați și ne învârtim în cercuri înalte, tot ca la nuntă ne comportăm: bem și mâncăm de toți banii.

Cred că așa suntem noi românii de ne place înghesuiala, ne plac cozile, ne place să stăm grămadă unii peste alții, este în ADN-ul nostru de români pentru că altfel nu găsesc o explicație pentru unele comportamente, iar creierul meu are nevoie să își explice lucruri.

Ziceam că în weekendul care a trecut am participat la o conferință pe tema educației, corelată cu o lansare de carte, promovare de servicii, ceva complet, să fie pentru toată lumea. Dintre toate mi-am sustras informația care mi-a fost mie necesară, lăsând restul deoparte.

Totuși, cum eu sunt un Grinch social, sunt și o foarte bună observatoare. De orice. De comportamente, de amenajare, de oameni, mai ales de oameni.

Evenimentul acesta a avut loc în București într-un hotel prin centru, o sală de conferințe destul de mare, s-au înghesuit acolo umăr lângă umăr cam 500 de suflete. Un record post pandemic de insuflat aer colectiv. Cum se face pe la astfel de evenimente se mai oferă și un ceai, o cafea, o apă, o brioșă, o măslină, să se simtă omul bine de toți banii. Acum nu înțeleg dacă îmbulzeala și atacul frontal asupra farfuriilor cu brioșe era din cauză că totul se desfășura pe un hol foarte strâmt, lucru ce l-a făcut neîncăpător la atât de mulți oameni sau pentru că obiceiul nostru de a sări pe orice vedem cu potențial alimentar duce la un ciorchine de oameni pe o farfurie cu mâncare. Nu îmi este clar. Clar îmi este că vedeam oameni, doamne cochete, frumos îmbrăcate, aranjate, buclele la locul lor, rochiile călcate, cu farfuriile pline de gustărele. Probabil senzația de masă în oraș o fi făcut diferența.

V-am zis că sunt un Grinch social.

Urăsc aglomerația. Nu am să stau niciodată grămadă lângă alți oameni doar ca să iau ceva de mâncare. Poate, poate pentru o sticlă cu apă, dacă este setea foarte mare. Nici la coadă la mâncare nu mă așez. Refuz să o fac. Prefer să consider că de banii ăia am primit informații și nu mâncare. Că atunci când am rezervat locul la eveniment habar nu aveam că va fi cu bufet. Bine, eu nici nu-s ieșită în lume pe la evenimente din astea, dar mă așteptam ca în orice moment o tăntiță din asta bine aranjată să scoată punguța din poșetă și să își îndese acolo niște mâncare pentru mai târziu că nu se știe când o mai apucă foamea. Cam cum făceau mamaiele noastre la țară pe la nunți că doar dacă ieși în pagubă și dai bani, măcar să faci risipă de toți banii ăia și chiar extra dacă se poate.

A fost un experiment social interesant. Am observat oamenii ce se vor cu pretenții, cu educație, doar veniseră acolo ca să fie la curent cu noile tendințe de modelare ale viitorilor adulți. Am văzut comportamente, epatare corelate cu foamea din ADN. A fost interesant, ar fi mers de un experiment, dar eu nu îs sociolog.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu doar că salut proiectul de lege al francezilor, ba chiar mă bucură și îmi dă speranță.

Nu copiilor pe internet.

Acum liber la supărări.

Franța a decis prin lege să nu mai apară minorii în poze pe internet.

Ura! Ura! Ura!

Am mai zis, mai zic, știu că nu mi-a cerut nimeni părerea, este în regulă, pot supraviețui, nu aprob și nu sunt de acord cu pozele celor mici postate pe Facebook, Instagram, Paragram, Mamagram și ce or mai fi.

În mediu privat distribui și eu poze, câteva, dar trimit – nu sunt ipocrită – într-adevăr trăim în această eră a rapidității, însă niciodată, absolut niciodată nu îmi expun copilul pe rețele de socializare, mai ales unde au acces oameni de fel și fel, pe unii nici nu îi cunosc. Nici cu pozele cu mine nu excelez, cu familia toată nici atât. Noi nu suntem fani expunere, ne place intimitatea noastră. Ce facem și pe unde mergem de cele mai multe ori ținem pentru noi sau împărtășim în mediu foarte restrâns. Știu, ciudați.

În tot cazul noi suntem adulți și putem decide pentru noi și pentru intimitatea noastră. Dar pentru cei mici, pentru minori cine decide? Păi tot noi. Din prea mult drag de puiul mic, din dragoste, din familiaritate expunem tot ce ne este mai drag. Să vadă toată lumea ce iubim noi. Să arătăm drăgălășenia, inocența, iubirea din ochii puiului mic. Doar că nu este corect.

Nu este corect să le permitem dubioșilor din online să facă ce vor ei cu pozele noastre. Nu este corect pentru viitorul adult posibil serios, la costum, eventual într-o funcție cu pretenții, cu oameni în subordine să facă valuri prin companie cu poze de când era mititel și era în chiloței. Sau pe wc. Sau nud la plajă. Asta este o alegere. Vreau să fiu văzut? Cum vreau să mă arăt lumii? Ce vreau să vadă ceilalți? Copilăria mea este intimă sau publică?

Da, mi-aș dori o astfel de lege în țara noastră. Îmi doresc să văd influencerii/bloggerii/vedetele/oamenii cum se descurcă în reclame fără să își implice și odorii. Se poate, dar na, este mult mai simplu să apară și fața de copil când se face reclamă la haine, încălțări, aparat dentar și eu știu ce mai promovează ăia micii.

Să nu credeți că mie nu îmi place să văd poze cu cei mici. Nicidecum. Îmi plac pozele cu bebeluși adorabili, cu fălcuțe pupabile, îmi plac pozele cu kinderi în diverse ipostaze. Îmi place și mie să mă uit uneori în viețile altor oameni. Însă în egală măsură știu că nu este corect față de ei. Dar este foarte adevărat că este și o particularitate a mea, aceea de nu mă expune prea mult vizual. O fac destul în scris în tot cazul.

Sunt absolut conștientă că oamenii percep ca fiind normală această expunere online și că mai degrabă anormal este ce scriu eu aici, dar înainte de a da cu roșii (roșii moi sper și nu bolovani), gândiți-vă dacă din papucii de adult a-ți vrea ca lumea, mapamondul, existența toată să vă vadă absolut toate pozele din copilărie? Și da, în copilăria noastră nu se făceau așa poze la secundă și sunt convinsă că nu le aveți chiar pe cele mai stânjenitoare în portofoliu. Dar, chiar și așa, ați vrea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Am fost la o conferință pe tema educației. Am învățat, m-am și enervat, am integrat.

Spuneam ieri că atunci când mă năpădește frica mă apuc de căutat, ce citit și cercetat. Să aflu cât mai multe, să fiu cât mai informată, să nu am goluri care să mă destabilizeze. Așa am procedat când am născut și m-am trezit în brațe cu un pui de om căruia îmi doream enorm să nu îi fac rău. Așa am procedat când copilul a mers la grădiniță, acum va merge la școală, între timp mă pregătesc și pentru adolescență. Sunt etape pe care nu le stăpânesc foarte bine, nu îmi este clar. Nu s-a procedat corect în viața mea și îmi doresc să nu trăiască și propriul meu copil neplăcerile care m-au vizitat pe mine.

Pe de altă parte ar fi de-a dreptul de neconceput ca și al meu copil să aibă în experiența școlii ce am trăit eu. Nu se mai tolerează astăzi bătaia, nici jignirile ca atunci când eram eu în școală. Însă la fel de bine știu că unele sunt la nivel de teorie.

Am avut ocazia ca în weekendul care s-a încheiat să particip la o conferință pe tema educației în școala primară organizată de Oana Moraru. Am văzut mai multe tipologii de învățătoare, am observat atitudinea unei directoare de școală. Am văzut și ce se întâmplă în grădinițele și în școlile de stat și cât de obtuzi sunt mulți dintre cei din instituțiile școlare de stat.

M-a întristat tare discrepanța aceasta dintre școlile private și cele de stat. Cum sunt profesori sau învățători care ies din școală și rămân la același nivel toată cariera lor. Cum nu caută să se perfecționeze, nu fac cursuri extra, nu ies din șabloanele obișnuite. Și nu vorbesc aici de titularizările pe care și le dau la catedră. Eu vorbesc de cursuri extra pe care să le facă pentru a ști cum să comunice cu generațiile actuale, cum să aibă performanță la clasă fără să fie urâți de elevi. În orice domeniu ai nevoie de cursuri și de perfecționări pe toată durata vieții profesionale. Nu mai spun că pentru o bună sănătate a creierului ai nevoie ca toată viața să înveți constant câte ceva nou.

Oamenii aceștia de la conferință spun că noi părinții putem face diferența de acasă dacă ne informăm și căutăm. Să nu ne mai ascundem în spatele lui nu am timp și să acționăm și în cele cinci minute cât durează să ducem copilul la școală sau când mergem împreună la magazin, chiar când gătim să oferim copilului alternativă sănătoasă de dezvoltare a emisferelor cerebrale.

Matematica, metodele alternative de calcul matematic, cum ar fi metoda Soroban activează emisfera stângă a creierului, jocurile cu cuvinte, teatrul de improvizație, activează emisfera dreaptă a creierului și mai sunt și metode de liniștire sau de aliniere a ambelor emisfere.

Se găsesc multe astfel de cursuri, sunt specialiști care ne pot învăța copilul diverse metode de calcul sau jocuri ce au menirea în a-i ajuta să evolueze și să beneficieze de maximum potențial al creierului. Când nu sunt bani pentru atâtea cursuri, pentru că înțeleg foarte bine că oricâtă voință ar fi, uneori nu sunt mijloace materiale, pe internet se găsesc zeci de informații și tutoriale cu jocuri și diverse metode de lucru. Librăriile abundă în jocuri ce pot fi jucate în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte și care la fel dezvoltă emisferele creierului.

Avem metode, bunăvoință să avem să ne putem ajuta copilul atunci când școala pare că nu este ce visăm noi să fie.

Dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea emoțională, modul în care copilul reușește să se raporteze la sine și la lume, modul în care reușește să treacă peste probleme care îi apar în viață, cum nu se ascunde sub prima pernă ieșită în cale atunci când întâmpină primul refuz, sunt mult, mult mai importante decât faptul că citește perfect de la 5 ani sau socotește impecabil la 6 ani. Părinții încă nu reușesc să înțeleagă că nu presiunea pusă pe copil la vârste foarte mici sunt cheia succesului în viață. Oamenii performanți nu sunt olimpicii și cei de 10 pe linie și nu mă refer aici la genii care sunt într-un procent foarte mic. Geniile forțate să fie așa și în linie pe toate planurile sunt viitori adulți care acumulează multe frustrări, traume, lipsuri emoționale, lacune și câte și mai câte. Este ok, acum nu vorbesc din cărți, este suficient să mă uit în oglindă. Și sunt ferm convinsă că nu doar la mine acasă a contat să fiu premiantă, să iau numai 10 ca garant al deșteptăciunii. Sunt la fel de convinsă că nu doar eu am dezvoltat diverse anxietăți.

Iar pentru toate acestea îmi doresc să fac lucrurile diferit. Să nu mă intereseze nota, să mă intereseze copilul întreg așa cum este el.

Sursa foto Fb Oana Moraru

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu sunt mamă prin prisma copilului meu și copilului meu îi datorez faptul că îi sunt mamă. Dar, femeie sunt dintotdeauna.

De ziua ta mămico

În dar îți ofer inima…

Îmi răsună cântecul acesta în minte de când eram copil, îl cântam pentru mama an de an, acum mi-l cântă al meu copil pe repeat din martie și până hăt în decembrie și nu mă satur de el deși l-am auzit deja de milioane de ori.

Nu am cum să mă satur sau să mă plictisesc, doar mi-am dorit cu fiecare por al meu să fiu, să simt și să trăiesc acest sentiment al maternității.

Maternitatea mi-a adus extraordinar de multă împlinire. A adus și greu și luptă cu mine, depresie, oboseală, cearcăne, fire albe de păr, riduri, întrebări, încrâncenare. Dar, pe toate le aveam sau le făceam oricum la un moment dat, unele doar au venit mai repede.

Să fiu mama copilului meu mi-a adus redescoperire.  A mea cu mine.

Am redescoperit feminitatea.

Am învățat să tac.

Am învățat să îmi mușc buza de jos și să îmi înghit cuvintele. Mai mult decât să tac.

Am aflat cum poate să îmi fiarbă creierul de nervi.

Am învățat să mă uit în ochii celuilalt.

Am învățat să dau jos din straturile de eu și să mă arăt vulnerabilă.

Am învățat să îmi recunosc greșelile și să îmi cer iertare.

Am învățat să iubesc și atunci când mă supăr.

Am învățat să iert. Să mă iert.

Am învățat să îmi accept părți din trecut.

Am învățat să plâng.

Am învățat să spun că îmi este greu.

Am învățat să cer.

Râd mai mult.

Dorm mai bine. Și mai întrerupt.

Mă bucur mai intens.

Mă emoționez mai ușor.

Pe toate le-am descoperit, redescoperit și învățat de când sunt mamă pentru că maternitatea m-a forțat să mă cunosc, să mă descopăr, să mă accept, să mă iubesc. Da, încă am de lucru și probabil voi avea încă o viață de acum înainte, însă categoric acum îmi este mai bine decât mi-a fost vreodată. Am învățat să mă plac.

Am trăit și înainte să am copil, am călătorit mult, am văzut lumea, am construit alături de omul pe care am ales să îl iubesc. Am crescut. Și tare multe am învățat și atunci. Însă maternitatea m-a ajutat să mă văd pe mine într-o altă lumină și să accept ceea ce nu pot schimba. Nu pot schimba trecutul. Nu pot schimba viața, dar mă pot adapta și pot accepta ceea ce primesc.

Nu știu dacă ajungeam sau cât de repede ajungeam în punctul și în nevoia de mă descoperi dacă nu eram mamă. Acesta este aspectul pe care i-l datorez copilului. Din dorința de a face bine, am început să fac bine cu mine și pentru mine.

Pentru că a fi mamă mi-a dat sensul de a fi eu, de a fi femeie. Și încă învăț să fiu femeie. Chiar dacă m-am născut cu uter și ovare, am învățat devreme să fiu bărbată și nu am știut să fiu femeie. Acum învăț. Și este un dar de preț pentru mine de care încerc să am grijă.

Astăzi femeilor care sunt mame le doresc să poarte iubire fără margini pentru cei pe care îi au alături.

Astăzi femeilor care sunt fiice le doresc să aibă iubire fără margini pentru trecutul lor.

Astăzi femeilor care sunt surori le doresc să simtă iubire pentru că nu sunt singure pe Pământ.

Astăzi femeilor care sunt soții le doresc să redescopere fluturii iubirii de început.

Astăzi femeilor de doresc să fie femei, să se simtă femei, să respire a femei și să se bucure că sunt femei.

Dragi surori în ale vieții să vă simțiți iubite exact așa cum meritați de altfel să fiți și să nu uitați că sunteți nucleul vieții.

Text scris de Iulia Dumitrescu.