Brioșe sărate sau cum să asiguri cu ușurință una dintre mesele zilei.

Mi-au venit în gând brioșele sărate și am zis că nu este bine să le irosesc acolo, să le și scot la suprafață, mai ales că nu am mai făcut de mult tare. Într-o vreme le făceam des, reprezentau oricare masă de peste zi, ba chiar și gustare dacă era necesar. Deși ele conțin ouă și primul gând este de mic dejun, vă spun eu că pot fi și prânz și merg și la cină cu o salată lângă sau cu un sos cremos, ori chiar cu tzatziki că tot mai are puțin și vine vara și să fim deja intrați în atmosferă.

De regulă eu fac brioșele acestea cu ce am prin frigider, nu au de fiecare dată aceeași compoziție, însă păstrez ouăle ca să fiu consecventă.

Aveam în frigider ouă care era musai să le consum înainte de termenul de expirare și ca să nu mă duc spre ceva dulce, mi-am îndreptat atenția spre ceva sărat. Am luat un bol mare să mă pot lăfăi în el, în care am spart 8 ouă pe care le-am amețit bine cu un praf de sare. În mod normal pun și un amoniu sau un praf de copt însă de data aceasta pur și simplu am uitat. Nu au crescut ca și celelalte și s-au și lăsat puțin când le-am scos din cuptor, însă tot bune și tot mâncabile.

Abia aici vine partea complexă a preparatului pentru că am curățat, spălat și tocat pe rând o legătură de ceapă verde, un ardei kapia și o legătură de mărar. Am mai dat pe răzătoare și o bucată de brânză de oaie, nu foarte mare, dar suficient să o simt în preparat. Am presărat cu delicatețe (musai) un praf de piper, un praf de paprika, un praf de oregano și alte câteva condimente pe care nu le pot spune, nu pentru că ar fi secret de stat, ci pentru că pe borcan scrie condimente pentru omletă. Pe toate le-am amestecat bine, le-am pus în formele pentru brioșe și le-am dat la cuptorul preîncălzit, la foc mititel să se gătească oul în tihnă și nederanjat.

Tai niște felii de roșii și de castravete verde și proaspăt pe o farfurie pe care pun și aceste brioșe și am finalizat mic dejun sățios.

Fac un sos cremos cu iaurt, muștar și maioneză și o salată cu crudități crocante sau câteva legume la abur și am asigurat prânzul sau cina dacă schimb sosul cu unul mai ușor.

Pot fi puse la pachet la școală sau la serviciu, sunt versatile, se pretează în orice pachet.

Îmi plac mâncărurile la care nu muncesc foarte mult, care sunt rapide ca timp de preparare și îmi place că am o familie absolut adaptabilă și că nu sunt deranjați nici dacă ar mânca omletă la cină în loc de mic dejun.

Să aveți poftă!

Ei doi și un aparat de aer condiționat.

Mă enervează teribil porumbeii. Mă enervează că sunt mulți și fac multă mizerie și se adună în stoluri de am impresia că vor să mă ia pe sus și să mă arunce din văzduh de unde mă lipesc de o bucată de asfalt, fără gropi, cu puțin noroc.

Mai tare decât porumbeii mă enervează pescărușii cu țipătul lor strident. Pe ei îi văd mai rar, însă îi aud continuu și îmi imaginez cum planează ei pe deasupra blocurilor înalte adaptați și ei la civilizația modernă.

Însă porumbeii sunt prezenți fizic. Îi văd, sunt peste tot ca o invazie de termite…doar că în cazul de față cu porumbei.

Într-o după amiază friguroasă în parcul Cișmigiu, pe vremea când încă arăta a parc, într-un loc de joacă unde erau și copaci înalți cu trunchiul gros, se roteau ceva porumbei. Nu vedeam exact câți pentru că se întunecase iar eu pe întuneric nu disting prea clar cu toți ochelarii din dotare. Dar îi auzeam cum se rotesc pe deasupra copacilor și cum își fâlfâie aripile în zbor. O clipă am fost chiar fascinată de moment până când un porumbel în zborul lui maestuos s-a scăpat nițel pe el. Însă totul s-a întâmplat cu o viteză care mi-a dat impresia că mă aflu în mijlocul unor trageri. Răhățelul de porumbel ( că este ceva frumi și porumbelul e delicățel) m-a izbit în rama ochelarilor, ochelari care plecaseră ușor de la locul lor mai într-o parte. Damn porumbeilor!

Mă mai enervează când se activează gospodina din mine, aia pe care mă străduiesc foarte tare să o țin ascunsă, o îndes bine în interiorul meu și nu îi dau voie să se manifeste pentru că vine după ea cu toată obsesia curățeniei și face ochii mari când vede aparatele de aer condiționat pline de rahat de porumbel. Da, da exact, alea care stau afară și sunt prinse pe suport de peretele exterior. Ce, ele nu trebuie să strălucească de curățenie? Doar se știe foarte clar că dacă nu cureți și aparatul de aer condiționat nu le ai cu curățenia. Așa că din când în când când îi văd că stau zgribuliți pe aerul condiționat le mai bat în geam. Eu vreau doar să îi salut, dar nu știu ei de ce se sperie și zboară. Ciudați și porumbeii ăștia.

Însă mi-am schimbat într-un fel părerea despre ei (în alt fel încă nu) în momentul în care i-au răhățit aparatul de aer condiționat și geamul de la balcon vecinului de la etajul 8, iar asta se întâmpla fix de pe aparatul meu de aer condiționat. Ei atunci recunosc că și-au dat mâna răutatea cu satisfacția și până și gospodina din mine s-a hăhăit zgomotos. Vecinul de la 8 este vecinul deranjat de absolut tot ce mișcă, suferă tare cu nervii, întreaga familie de fapt, sunt captivi în blocul acesta în care oamenii nu înțeleg sensibilitatea lor la zgomot și viață și bat la toate ușile unde se simt îndreptățiți să o facă. În mai multe zile caniculare de vară când aveam aerul condiționat pornit s-a postat în ușa mea câte un membru din apartamentul acesta al etajului 8, indiferent de oră, nu conta că era 11 noaptea și eu am copil mic care la ora aceea doarme și ei își uită degetul pe sonerie de parcă ar suna la room service, sau mai discret bat în ușă delicat, doar că de pe interior se aud bubuituri puternice. Nu ne încurcăm acum în detalii. Oamenii aceștia îmi cereau de fiecare dată pe bună dreptate să rezolv cu aerul meu condiționat care picură pe tabla lor montată de ei deasupra geamului bucătăriei sau pe aerul lor condiționat care le stropește geamul de la balcon și este tare neplăcut. Este ca picătura chinezească, așa mi-au spus și m-au convins de fiecare dată. Ceea ce ei nu au mai vrut să înțeleagă era că ce noi reparam, porumbeii stricau pentru că se băgau fix acolo pe țeava aceea și rupeau orice însemna protecție. Așa că după multe astfel de discuții, explicații, sugerându-mi să închid aerul condiționat când fierbeam la propriu în casă, m-am bucurat tare când am văzut cât de răhățit poate să fie geamul lor, exact acela care era sensibil la apa de la aer condiționat. Aștept și momentul în care să îmi spună să mut aparatul de aer condiționat pentru că li se murdărește geamul de la balcon și atunci am confirmarea că sunt pe alte meleaguri ei. Da, porumbeii mă răzbunaseră.

Însă am decis să empatizez cu ei definitiv când mai zilele trecute doi porumbei se drăgăleau pe aerul meu condiționat, fix în fața geamului meu. Era frig tare afară și erau zgribuliți ghemotociți unul în altul iar unul îl ciugulea pe celălalt pe cap în timp ce moțăia ușor. Ei abia atunci au devenit frumi și drăgu și lasă-i să se răhățească că e și ei păsări. Dacă înainte făceam eforturi să se sperie ca să plece de pe aparat și mă ignorau cu desăvârșire, acum încerc să nu îi deranjez și culmea că mă văd prin geam de la distanță destul de mare și zboară. Cine știe, s-or fi schimbat generațiile și ăștia noii nu știu mersul lucrurilor.

Un weekend ne-răhățit de porumbei vă doresc să aveți.

Porumbei | Enciclopedie Animale

S-a scumpit parcarea – un vuiet care va deveni normal imediat ce va trece.

Când o să vadă cât s-a făcut parcarea o să ii cadă fața. Așa spunea vecinul de sub apartamentul meu aseară. Nu mă mai îngrijorez de mult că din apartamentul meu aud toate discuțiile celor din apartamentul care locuiesc cu un etaj mai jos. Nici că atunci când este liniște aud chiar de la 2 etaje mai jos și nu doar de la cei care sunt pe aceeași verticală cu mine. Nici că în toiul nopții aud din dormitorul care este lipit de baie pe cei care fac pipi. Apa trasă la baie este deja muzică pentru urechi. Așa sunt apartamentele acestea în blocuri construite pe vremea împușcatului când nu era împușcat. Pereți subțiri, plafon și mai subțire. Ne-am obișnuit, ne-am adaptat, am acceptat, am luat lucrurile ca atare.

Adevărul este că eu nu știu cum stă treaba într-un apartament nou și modern pentru că nu am fost într-unul niciodată și nu am nici prieteni care să adere deja la acest statut de bloc nou construit. Poate că și acolo se aud vecinii de dedesubt, cine știe.

În tot cazul, m-am obișnuit.

M-a îngrijorat în schimb că cineva avea să sufere. Cuiva îi cădea fața când afla cum stă treaba cu parcarea. M-am tot gândit ce va face omul fără față. Eei sigur și-o adună de pe jos, și-o mototolește bine ca pe o hârtie nefolositoare și merge așa cu ea să se așeze la coadă la ghișeu să plătească parcarea pentru că nu îl interesează on-line-ul.

S-a scumpit parcarea este tot ce se aude în ultima vreme. S-a scumpit parcarea bate chiar si omicronul.

Dacă înainte pentru o parcare care costa pe an sub 100 lei aproape că erai linșat când parcai pe un loc de parcare gol, acum pentru 500 lei în cel mai bun caz cheamă poliția. Aici se va da adevărata luptă, în parcare, nu la banii scoși din buzunar. Pentru că da, s-a scumpit parcarea, dar nu vor renunța oamenii grămadă la locurile de parcare. Nu va renunța nimeni. Nici sub formă de protest, nici sub formă de nemulțumire, nici sub formă dar lasă că le arăt eu lor, îmi fac eu parcarea mea. Oamenii au nevoie de acele locuri de parcare. Este mult mai liniștitor să îți știi mașina pe un loc de parcare amenajat decât pe marginea bordurii. Și atunci de ce atâta plângere?

Da, știu, cunosc mecanismul din spate. Prețurile se tot aliniază la standarde europene, occidentale, internaționale, extraterestre, însă nu și veniturile. Și cu toate acestea, toți cei care au loc de parcare scot din buzunar 500 lei pe an, chiar 1000 dacă este cazul pentru a-și păstra locul de parcare. Aici este și o nuanță de teritoriu. Ești proprietar cum ar veni pe un petic de teren și normal că nu renunți la el așa ușor. Lasă să fie că cine știe.

De la înălțimea geamului meu văd parcarea destinată scării în care locuiesc și eu. Nu am văzut permutări de mașini, eliberări de locuri, zarvă sau vânzoleală în parcare. Fiecare mașină pare la locul ei. Ceea ce înseamnă că toată lumea este de acord cu decizia.

O să spun ce văd eu că aduce bun această majorare: delimitarea locurilor de parcare mai des de o dată la câțiva ani pentru că benzile acelea se șterg foarte repede, asfaltarea locurilor de parcare pentru că unele arată ca și când ar fi căzut pe ele niște bombe mai mici, întreținerea corespunzătoare a locurilor de parcare. În zona noastră străzile și locurile de parcare sunt măturate frecvent, dar tot sunt pline de gunoaie, iar acum vreo doi ani am beneficiat chiar de o spălare cu spume și clăbuci a locului de parcare. Sunt convinsă că toate acestea vor deveni o rutină la un moment dat.

Altfel, cu scumpirea locului de parcare este ca și cu apartamentul într-un bloc vechi: te obișnuiești până la urmă, la început este mai greu.

Parcare profi #9 - Cum parchezi într-o parcare goală? - Mortu`s Blog

S-a încheiat unul dintre cei mai buni ani din existența mea. A început cel mai bun an al meu.

Acum un an pe vremea aceasta aveam o amețeală în cap care mă făcea să mă țin cu mâna de perete ca să nu mă prăvălesc pe parchet. Aveam o tuse care mă ținea activă trei-patru ore în fiecare dimineață de pe la ora patru. Tușeam și tușeam și tușeam până adormeam epuizată de un efort și așa prea mare. Luasem virusul de care mă temusem cel mai tare, cel pe care îl alimentasem cu frică, venise să îmi întărească credința că de ce îmi este frică nu scap deși nu pot ieși din frică și știu că nu o scap, dar îmi doream să fi scăpat.

Apoi un an întreg am tușit constant. Scurt și sec și uneori mai rar, alteori mai des. Am dus cu mine un an întreg niște bronhii încărcate ce în final mi-au dat pace.

Un an întreg am obosit doar făcând câțiva pași. Ceea ce îmi era comun și normal îmi devenise imposibil. Un urcat de câteva trepte se transformase în maraton. Un mers de 5 minute mă făcea să îmi doresc să mă întind rășchirată pe trotuar și să îmi las oasele să se relaxeze. Mă simțeam jugul care atârnă greu pe pământul reavăn.

Și cu toate acestea a fost un an bun. Cel mai bun an pe care îl percep ca fiind bun din ultimii ani. Unicul an perceput ca bun a mai fost anul în care mi-am ținut în brațe copilul, dar nu suficient de bun pentru că mi-am petrecut trecerea dintre ani în spital.

Desigur că și anul în care m-am căsătorit a fost unul minunat, mai ales că luasem și casă la înălțimea etajului zece, dar mă îndatorasem la bancă pentru o viață de om.

Bineînțeles că ani buni au fost și cei în care mi-am luat examenele, sau diplomele, ori cele în care am reușit să îmi văd în concerte aproape toate trupele preferate, ori anul în care am făcut un semi tur de europă. Toți acei ani au fost buni, dar nu suficienți. Tot timpul a fost cu da, dar. Dar a fost greu, dar a fost rău, dar s-a întâmplat aia și ailaltă.  Dar…

Niciodată suficient. Niciodată mulțumită.

Anul acesta a fost un an bun, chiar foarte bun. Evident că sunt lipsuri și dorințe neacoperite și tot timpul vreau mai mult. Dar a fost un an atât de bun, după atât de mulți ani în care nu a fost suficient.

Sfârșitul de 2021 mi-a adus prima oară în viață lipsa mantrei pe care o aveam la absolut fiecare sfârșit de an: sper ca anul viitor să fie mai bine! Ce mă bucur că se încheie un an absolut oribil. Să vină unul mai bun. Și cum nu știu, dar se făcea că la final de an aveam un bilanț tot oribil, tot îngrozitor, tot cu speranța că următorul îmi va aduce ceva ce nici eu nu știam ce să îmi aducă. Dar, bun să fie.

Da, m-am îmbolnăvit anul trecut, da, mi-a fost greu, da, am tras după mine o epuizare greu de pus în cuvinte, dar am depășit o frică cu care m-am luptat din greu. Am trecut peste o etapă. Mi-am demonstrat mie că pot. Că negrul altora nu este negru pentru toată lumea. Că nuanțele sunt atât de diferite.

Anul trecut am râs mai mult, am zâmbit mai des, am socializat mai bine, am călătorit mai mult, am cunoscut oameni noi care au adus plus valoare, au venit în viața mea schimbări atât de intense încât am fost de nenumărate ori uimită. Cum se poate să se poată!? Exact ca în Cum a furat Grinch Crăciunul mă mai întreb și eu câteodată.

În viață este atât de greu, încât uitasem să văd și cât este de ușor, ori de frumos, ori de confortabil. Ori de normal. Că în viață este normal să fie și greu.

Anul 2021 nu a fost anul meu perfect, dar a fost anul meu foarte bun, iar pentru 2022 nu îmi doresc un an perfect, îmi doresc anul meu foarte bun.

Un an foarte bun să aveți fiecare dintre voi.

Rex Johnson Quotes | QuoteHD

De mână cu Timiduța

Când a auzit vocea stridentă care încerca să îi smulgă un salut, micuța Carolina s-a ascuns repede printre picioarele mamei. Acolo se simțea în siguranță. Îi plăcea că mama nu o forța niciodată să iasă, să dea piept cu oamenii pe care nu îi înțelegea. Mama o lăsa să stea strâns lipită de piciorul ei și o mângâia liniștitor pe păr și pe spate. Când Carolina era pregătită ieșea din ascunzătoarea în care se simțea în siguranță și socializa. Era chiar plăcut să socializeze și ei îi plăcea mult să vorbească, dar din nu știa care motive, uneori sau mai bine zis frecvent, Timiduța o ținea de mână.

Timiduța era personificarea pe care o dăduse unei emoții care o făcea adesea pe Carolina să pară neprietenoasă. Împreună cu mama a reușit să identifice ce o neliniștea, au concluzionat că este timiditatea și Carolina care are mulți prieteni imaginari, unii chiar permanenți, s-a gândit că i-ar fi mai ușor să se împrietenească cu timiditatea. De aceea Timiduța are un nume și o prezență constantă în viața Carolinei.

Într-o zi în parc când alerga de colo-colo sub atenția mamei, o fetiță prietenoasă și simpatică a întrebat-o pe Carolina dacă vrea să se joace împreună. Deși își dorea foarte tare să aibă partener de joacă și tot dădea târcoale copiilor în speranța că va fi băgată în seamă, când a auzit întrebarea fetiței, Carolina a pus bărbia în piept și ochii în pământ și dusă a fost după picioarele mamei.Ce s-a întâmplat rândunela mea? Întreabă mama. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea?  Continuă ea cu vocea-i caldă care o caracterizează.

– Mnu, soptește Carolina .

-Cum? Mai tare, o încurajează mama care de la înălțimea ei nu auzise ce spusese fetița.

-Nu, nu vreau, întărește micuța.

-Atunci ce s-a întâmplat? Insistă mama.

Carolina se fâstâcește puțin și răspunde pe un ton șoptit cu ochii în pământ:

-O fetiță m-a întrebat dacă vreau să mă joc.

-Îmhî, întărește mama dându-i de înțeles că poate să continue.

-Și eu am fugit. De ce am fugit mami? Că eu chiar voiam să mă joc, spune Carolina începând să suspine.

-O! Înțeleg. Dacă voiai să te joci, cred că ai putea să mergi să te joci, încearcă mama să o încurajeze.

-Nu mai vreau! Decretează Carolina. Vreau să mergem acasă.

-Oo ești sigură? Abia am ajuns în parc.

Carolina nu mai spune nimic în timp ce o trage pe mama de mână încercând să o urnească din loc.

-Iubita mea, uite leagănul păianjen este liber, cel în care îți place ție atât de mult să te dai, mai face mama o încercare în timp ce se lasă trasă de fetiță spre ieșirea din parc.

Însă pare că nici nu aude, Carolina fiind hotărâtă să plece. Se îndreaptă în liniște spre casă însă mama vede că micuța este îmbufnată. Și nici liniștea nu este ceva obișnuit.

Seara la culcare mama și copila stăteau întinse pe pat cap lângă cap și umăr lângă umăr, era momentul lor în care reglau tensiuni de peste zi, își aminteau să fie recunoscătoare pentru bucuriile care le făceau viața mai plăcută sau chiar discutau serios aspecte care le preocupau. Tot timpul ora de culcare trebuia să înceapă foarte devreme pentru a avea timp să treacă împreună prin suita de emoții. Era momentul din zi în care până și Timiduța mergea să se odihnească lăsând o imagine mai clară în căpșorul micuței.

Mama vrând să revină asupra momentului din parc, căută o modalitate de abordare. Mai încercase în timpul zilei după ce ajunseseră acasă să abordeze subiectul, însă Carolina îl blocase de fiecare dată, așa că dădu răgaz subiectului până la momentul lor special de seară.

Așa că după ce fiecare și-a exprimat recunoștința zilei ce tocmai avea să se încheie și după ce dezbătuseră toate subiectele de interes pentru Carolina, mama mută subiectul spre momentul din parc.

-Iubita mea îți amintești astăzi în parc? Deja simte rezistența fetiței ei dragi și înțelege cât de greu îi este. Spune-mi draga mea, ce te-a făcut să pleci din parc atât de repede? Ție îți place în parc și de fiecare dată abia reușim să plecăm, iar acum cred că nici cinci minute nu am stat.

-M-am rușinat de fetița aceea spune Carolina jucându-se cu marginea păturii care îi ținea de cald noaptea.

-Am văzut asta, însă până acum nu s-a întâmplat să vrei să pleci din acel loc, spune mama îngândurată.

-Da, așa este, dar nu mai puteam rămâne, așa am simțit.

-Ce crezi că ai putea să faci data viitoare ca să îți fie mai ușor când întâlnești o situație asemănătoare?

Carolina se gândește, se frământă, însă nu găsește o soluție.

-Un somn bun poate te va ajuta să vezi lucrurile într-o altă lumină, spuse mama în timp ce o sărută pe frunte și o învelește până sub bărbie.

A doua zi de dimineață Carolina se trezește odihnită și pare că a uitat de situația din parc sau de discuția din seara trecută. Mama o urmărește discret însă nu insistă. Așteaptă să vadă cum vor decurge lucrurile la următoarele interacțiuni ale fetei cu oamenii necunoscuți.

Ocazia nu a întârziat să apară când mama și Carolina au mers în vizită la o prietenă a mamei care locuia într-o casă drăguță cu pereții turcoaz și care avea doi copii ceva mai mari decât ea, însă nu cu mult. Copii interacționau, se jucau împreună, ba se mai și supărau iar relația lor o intimida pe Carolina care nu voia să se mai desprindă de mâna mamei. Stătea ușor pitită după fusta înfoiată a mamei și privea cum cei doi copii se jucau reușind să o ignore ca și când nici nu ar fi fost acolo.  Atunci mamei i-a venit o idee. S-a aplecat la nivelul Carolinei, i-a luat ambele mâini mici în mâinile ei mari, a privit-o în ochi și i-a spus ceea ce avea să îi schimbe fetei modul de interacțiune cu oameni mari sau mici, străini sau cunoscuți.

-Iubita mea, ce ar fi să o iei pe Timiduța de mână și să mergi cu ea la Alexandru si Andreea și să le faci cunoștință și lor cu prietena ta?

Carolinei I s-a luminat fața, i s-a părut că a găsit răspunsul la frământările ei și a ieșit de după fusta înfoiată a mamei. S-a îndreptat spre cei doi copii ținându-și o mână ușor depărtată de corp ca și când ar fi strâns tare de mână pe cineva.

-Bună! Eu sunt Carolina, iar ea este prietena mea Timiduța. Vreți să vă jucați și cu ea? A auzit mama în timp ce stătea cu inima mică cât o ghindă gata să îi iasă din corp.

Copii au fost încântați de prietena imaginară a Carolinei, ba chiar Andreea s-a așezat lângă Carolina și a luat-o pe Timiduța de mâna rămasă liberă. Au pus-o să sară coarda, să stea de pază în jocurile lor, au alergat-o și prins-o pe rând până când Timiduța a oboist și a luat o pauză lungă pentru odihnă.

De atunci Carolina a fost vizitată din ce în ce mai rar de Timiduța. Acceptarea celor doi copii au ajutat-o să își depășească temerile.

Frig, întuneric, lună plină, miros de lemn ars.

Îmi place ca atunci când ajung printr-un sat să mă plimb pe ulițele lui. Să admir casele, să văd tradiția, să mă uit la garduri, să privesc copacii, să mă bucur de priveliște. Cel mai mult îmi place să fac aceste plimbări primăvara când sunt grădinile pline cu flori colorate care fac concurență în ale miresmelor și iarna când casele sunt pline de luminițe și podoabe de sărbătoare.

Am ieșit serile trecute pe afară într-o plimbare în aerul rece, am mers încet pe lângă garduri și am privit cu nesaț în intimitatea oamenilor. Frigul are un mod al lui de a crea intimitate. Oamenii singuri și bătrâni stau cu televizorul deschis și par mai puțin în singurătate. Familiile numeroase stau în aceeși cameră pe lângă o sursă de căldură, la povești, la amintiri din vacanțe, la experiențe trăite, cel puțin în capul meu așa ar fi o seară într-o familie numeroasă.

Nu am nicio jenă că mă uit în casele oamenilor, acolo unde draperiile nu sunt trase peste geamuri. Mă uit să văd ce au pe pereți, cât de intime par camerele, cum strălucesc globurile care atârnă din lustră. Merg mai departe și îmi strecor mâna mică în mâna călduroasă care mă primește și mă acceptă de fiecare dată, îmi încălzește degetele înghețate. Mă uit la brazii care care își coboară crengile grele peste gardul înalt, cum stau maestuoși și drepți privind spre Univers și veghind lumea de la înălțimea lor.

Miroase a lemn ars în aer, fumul gros de pe coșuri se împrăștie în aerul rece, casele sunt învăluite ca de ceață de fumul zburătăcit de vântul aspru care îmi face ochii să lăcrimeze. Deschid fermoarul hainei călduroase să intre fumul ăsta în mine, în haine să îl miros și mai târziu, să îl simt la încheietura mâinii ca pe un parfum scump ce îmi trezește simțurile și mă întoarce de fiecare dată la simplu, la natură, la viața fără griji. În depărtare un câine latră simțindu-mi prezența, ațâță și alți câini din sat lansându-se un concert din lătraturi pe diferite voci. Mă opresc o vreme să se obișnuiască cu prezența mea și să nu tulbure liniștea pe care o așteptam atât de mult.

Mai târziu, intrată în casă, îmi trag și eu o blană de oaie pe care mă așez în fața căldurii. Mă uit la flăcările care se unduiesc în sus pe pereți în timp ce aruncă un vălătuc de fum pe gura deschisă a șemineului. În lume sunt lucruri grele, copii desculți, oameni care se culcă flămânzi, pierderi de suflete dragi, însă azi nu sunt cu gândul la ele. Astăzi n-am melancolie, nici supărări, astăzi m-am înfundat în bula mea îndestulătoare. Am căldură în șemineu, o blană îmi ține de cald pe podeaua tare. Un îngeraș luminează pe perete, o lumânare arde pe-aproape făcând o umbră înaltă pe peretele alb. Astăzi sunt în liniște și în momentul acesta care este doar acum. Doar acum focul vălătucește așa și nicicând la fel.

Am descoperit avantajul de a nu avea căldură.

Nu o să vă vină să credeți, dar chiar există și avantaje în faptul că ne lipsește căldura din calorifere. Nu mă credeți!? Stați că vă zic acum.

Am intrat aseară într-o casă unde am simțit că mă ia cu leșin de la căldura de acolo. Eram gros îmbrăcată fiind pregătită pentru stat afară ceva vreme. Așa că gros îmbrăcată cum eram, n-am avut ce să dau jos de pe mine când m-am văzut la căldură.

Casă serioasă care nu are nicio treabă cu căldura din Capitală. Și nici eu nu mai am nicio treabă cu căldura.

Mie de vreo 2 zile nu îmi mai urcă termometrul de la 19 grade. Și asta în cea mai animată cameră a apartamentului, adică sufrageria care nu are niciun perete exterior, unde este televizorul pornit, calculatorul, căldura noastră sufletească (da, da, avem și din aceasta) mai urcă măcar cu 1 grad mercurul în termometru. Pesemne că la capitolul suflețel scârțâim, că altfel televizorul își face bine treaba.

Ieri am folosit cuptorul jumătate de zi și n-a ajuns pic de căldură în sufrageria care este lipită de bucătărie pentru că termometrul ăla se încăpățânează să rămână la 19 grade. O fi cedat și el psihic de la atâta disconfort. Refuz să am termometru în celelalte camere care au pereți exteriori și unde se simte mult mai rece decât în sufragerie ca să nu mă apuce nervii ăi mari. Așa mai bine să nu știu. Seara când merg în dormitor mă așez pe un pat rece pe care trebuie mai întâi să îl încălzesc pentru a mă putea relaxa, iar fața și nasul îmi îngheață instant.

Dar, gata cu văicăreala. Bate Crăciunul la ușă și eu tot o țin pe-a mea cu caloriferul în brațe.

Să vedeți avantajele că ziceam de ele.

Pai mai am puțin și fac luna de când am brad în casă. Este verde, frumos, se pare că face față cu bine condițiilor meteo din Drumul Taberei. Nici nu se scutură, mai cad câteva ace când îl redecorează copilul zilnic. Avantaj? Avantaj, zic.

Dorm lipită de soț mai ceva ca timbrul de scrisoare. Înainte când mă lăfăiam în căldură mă dădeam pe marginea patului ca să am spațiu și să nu simt salteaua mișcată. Acum de când e ger în casă, nu mai simt nimic decât căldura celuilalt trup. Nu vă gândiți la alte cele că la cât e de frig, nimic nu zboară de pe mine, poate doar să mai pun niște șosete flaușate în picioare, am auzit că sunt bune la circulație. Avantaj? Eu zic că-i avantaj.

Fac mai multă mișcare. Pentru că este tot timpul frig ca să mă încălzesc mă mișc mai mult prin casă sau ies afară să mă încălzesc. Dacă merg suficient de mult sau repede, când intru în casă mi se pare chiar cald. Cel puțin 10 minute. Păi dacă nici ăsta nu e avantaj, care să mai fie?

Când încă mai aveam termometrul la 20 de grade, mi se părea foarte cald după un duș fierbinte, însă acum la 19, după un duș mi se pare și mai frig. 1 grad face diferența. Avantaj? Categoric! Mă mai spăl când o să mă întorc la 20 de grade. Economie și la apă.

Se pare că nu mai pot sta în căldură prea mare, mi-a demonstrat-o interacțiunea de aseară cu o casă călduroasă, așa că mă înscriu perfect în propunerea lui Nicușor când a zis că în alte țări oamenii stau iarna pe la 20-21 de grade. Eu probabil mă pretez mai mult pe Laponia, posibil ca ăia să mai aibă 19 grade în casă la sfârșitul lui decembrie. Cică 22-23 de grade cum ne lăfăim de regulă noi românii, ar fi cam mult. Așa la 19 nici nu ne mai supărăm, ce rost să mai aibă?

Îmi mențin pielea proaspătă. La 80 de ani o să arăt de 35, cu pielea fină și întinsă. Păi ce riduri să fac la frigul ăsta? Avantaj clar. Condiția fiind să nu îngheț de tot.

Acestea fiind spuse, eu merg să mai pun de un ceai, să scot mănușile din dulap și să îmi pun fularul în jurul gâtului. Vă las cu ale voastre de sărbători și considerați că v-am urat aici de toate cele mai bune și mai frumoase lucruri să vi se întâmple. Iar dacă sub brad nu mai aveți loc de cadouri, măcar să vă bucurați de zâmbetele celor dragi vouă. Eu trimit un gând cu zâmbet și celor care sunt singuri din diverse motive.

În speranța că textul meu de astăzi v-a distrat măcar puțin, mă-înclin deși nu mă vedeți și vă mulțumesc vouă tuturor celor care treceți cu un ochi pe aici.

Cum afecteaza frigul sanatatea | Reginamaria.ro

Nu accesați fișiere necunoscute, nu dați click, verificați chiar dacă primiți e-mail-uri de la bancă.

Acum ceva vreme am primit un e-mail de informare de la bancă în care era menționat că instituția aceasta care are grijă de banii mei nu trimite și nu solicită prin sms sau e-mail informații confidențiale. Știam lucrul acesta, oricum multe nu sunt străine de mine, am muncit ceva ani prin bănci și instituții financiare, știu cum funcționează lucrurile, chiar dacă unele se schimbă sau pe altele le-am uitat. În tot cazul, am reținut informația, am tot împărțit-o prin jurul meu celor care nu au acces la astfel de informații, vârstnicii mi se par cei mai vulnerabili.

Aseară când scrolam prin e-mailuri în încercare de a curăța inbox-ul de atâtea gunoaie virtuale mi-a atras atenția un e-mail de la bancă pentru că suna diferit de obișnuitele reclame și informări. Din titlu se vedea că voi avea contul închis. Accesasem mai devreme aplicația on-line a băncii, funcționa, nu avea cum să fie credibil acel mail. În primele secunde creierul s-a blocat și inima a început să tropăie puțin doar de la cuvintele ‘cont blocat’. Apoi am citit și restul mesajului ca să mă asigur că nu are nicio treabă cu banca și că dacă accesez ce îmi cer ei cu siguranță îmi golesc contul.

Instituțiile care lucrează cu un flux mare de clienți, cum sunt băncile, au mesaje predefinite, corecte gramatical și cu semnele de punctuație la locul lor. Este primul semnal de alarmă când citesc ceva ce nu sună bine.

Mesajul primit de mine avea în structura lui greșeli de formulare și de vocabular, cacofonie, schimbarea de la singular la plural și o repetiție care nu își avea rostul.

Apoi nicio bancă nu te anunță prin e-mail că nu ai trecut de verificări și că îți vor închide contul dacă nu apeși pe un buton. Eventual te cheamă în sucursală să te identifice, te sună să îți comunice diverse și cer mai multe date de autentificare. Asta e ca mesajul care circula acum ceva vreme că te vor exclude din whatsapp dacă nu redistribui mesajul la 10 persoane din listă. Cam așa și cu mesajul meu de la bancă.

Nu vă lăsați duși de val, deschideți ochii când citiți, mai bine sunați la bancă și verificați decât să apăsați pe cine știe ce și să vedeți în cont 0 lei. Informați-vă vârstnicii din familie și persoanele vulnerabile care nu au avut acces la infomații sau la educare financiară, bancară, nu sunt puși în temă cu escrocherii care sunt din ce în ce mai creative.

Altfel mail-ul avea logo-ul băncii și cam atât. Infomațiile din semnătură lipseau cu desăvârșire. Toate instituțiile care se respectă trimit mail-uri oficiale cu semnătură presetată. Am șters mail-ul respectiv să nu care cumva să îl accesez din neatenție, contul meu este bine și sănătos, chiar astăzi de dimineață am efectuat o tranzacție și sunt convinsă că va mai fi încă multă vreme de acum încolo. Las mai jos o poză făcută în grabă de pe ecranul laptop-ului, îmi cer scuze, nu este foarte clară, nu intenționam să scriu un text pe acest subiect.

Dacă aș fi un cetățean model aș merge cu mail-ul la poliție, dar pe asta se bazează și cei care se ocupă cu astfel de fraude că oamenii nu iau în serios și nu merg la poliție până nu sunt păgubiți. Din păcate lucrurile de genul acesta se tărăgănează mult iar eu capăt mult timp pierdut pe la secția de poliție și cu declarații și explicații date. Asta în timp ce ei vor căuta acul în carul cu fân, fără prea multe șanse de izbândă.

Însă printr-o simplă căutare pe google afli cum se poate raporta un e-mail de tip phishing astfel încât să fie analizat de google. Și mutarea lui în Spam duce la o analiză din partea google.

  1. Pe computer, deschide Gmail
  2. Deschide mesajul.
  3. Lângă opțiunea Răspunde Răspunde, dă clic pe Mai multe Mai multe.
  4. Dă clic pe Raportează tentativă de phishing.

În cazul băncii unde mi-am plasat eu avuția, au chiar o pagină dedicată phishing-ului cu toate informațiile necesare și ce să nu faci în cazul în care primești un astfel de e-mail sau poate chiar sms pentru că banca nu solicită niciodată informații confidențiale în modul acesta. Mai multe găsiți aici https://www.bancatransilvania.ro/securitatea-informatiilor/despre-phishing, dar sunt convinsă că toate băncile au astfel de informații și sunt convinsă că toate băncile procedează la fel. Prin urmare nu contează unde v-ați pus zestrea, important este să nu dați crezare unor astfel de mesaje.

O masă plină cu de toate și mulți copii în jurul ei – cum să nu îți dorești așa ceva?

Cum arată o masă în care sunt mai mulți copii de diferite vârste, fiecare cu nevoia lui, cu dorința lui, cu preluarea de comportament? Da, exact așa arată. Nu v-ați lămurit? Nu-i bai, aveți un întreg text ca să vă faceți o idee.

Să luăm un scenariu probabil, unul în care inserăm un grup de copilași drăgălași cu vârste care pornesc de la aproape 5 ani și care merg până la puțin peste 13 ani. În mod normal, pentru că am capul îmbuibat cu filme idilice aș fi tentată să spun că este casa plină de râsete cristaline și veselia se zbenguie la fiecare colț. În realitate acolo unde sunt copii, mai sunt și mulți și de vârste diferite intră în scenă competiția, reglarea emoțională, frustrarea, oboseala și entuziasmul peste limite suportabile.

Acum pentru că am lămurit toate aceste aspecte să vedem un scenariu de masă de prânz. Puneți-vă centura și nu beți nimic ca să nu vă iasă pe nas.

Așez masa frumos, mâncare pentru toate gusturile, diversă pentru toată lumea, suficientă să ajungă. Chem copii la masă, își alege fiecare locul, cine unde vrea să șadă, cine lângă cine vrea să fie lipit. Organizarea merge șnur, nicio ripostă și nicio mârâială, încep ușor să mă felicit în gând și dau să mă așez și eu pe scaun când aud prima solicitare dintr-un șir lung și nesfârșit de alte solicitări:

Maaami eu vreau linguriță, nu lingură mare.

Așa este, greșeala mea, cum de am uitat, bine că nu am reușit să mă așez așa că am sprintat până la linguriță. Calmez sufletul doritor de linguriță, zâmbesc că m-am mișcat repede și mă îndrept spre locul meu unde mă așteaptă un bol aburind. Un sfert de bucă șterge scaunul în treacăt când aud din dreapta:

Eu am nevoie de furculiță, nu îmi trebuie lingură.

Bine că nu m-a lăsat să mă așez, să mă bucur că în sfârșit stau și eu pe un scaun, să bag lingura în castron și să rămân cu ea în aer când să aud solicitarea. Măcar așa am sărit imediat, m-am executat. Am adus mai multe furculițe, am mai adus câteva lingurițe că cine știe, am adus și extra linguri să fie. Aș fi adus și un polonic, trei castroane și o oală mare ca să acopăr întreaga gamă. Când sunt copii mulți la masă nu știi niciodată ce se poate cere și cine ce nevoie mai are.

Toată lumea mulțumită. În sfârșit!

Mă uit cu jind la mâncarea mea să nu se fi răcit. Ăștia micii basculează de zor, hămesiți mai ceva ca după o zi de foamete. Îmi propun în gând să mă așez și să nu mai vrea nimeni nimic așa că mă mișc repede să nu mai vină vreo idee vreunuia. Să mă vadă cu lingura în aer ca să știe că gata, acum mâncăm.

Mami vreau apă.

Și eu vreau apă.

Și mie îmi este sete.

Cum s-au aliniat așa planetele astăzi de m-au prins cu garda jos? La următoarea masă trebuie să mă organizez mai bine, să pun pe masă toate scenariile posibile și să îi văd atunci ce mai cer. Soarele nu pot pune pe masă, dar cine știe ce iese dacă mă forțez puțin.

Merg iau apă, distribui pahare, torn, unii beau bine, alții doar își udă puțin buzele, alții renunță după o guriță mică.

Mă așez și eu în sfârșit pe tot scaunul, iau lingura, bag în blid, abur nu mai iese, gust, este rece.

Eu nu mai pot să mănânc.

Eu am terminat.

Și eu am terminat.

Se ridică toți de la masă ca soldățeii încolonați și o zbughesc la joacă. Eu beau un pahar cu apă că nu sunt hotărâtă dacă să mai mănânc sau nu, când unul dintre soldați își face drum până la mine ca să îmi comunice că dorește desert. Eu nici ciorbă nu am mâncat. Și mai am și o întreagă masă de strâns. Așa că până mă lămuresc, desert nu există că doar ce s-au ridicat de la masă și se presupune că sunt sătui și cu burțile pline.

Aceasta este o poveste și trebuie tratată ca atare. În realitate, copii nu au atât de multe solicitări, iar eu nu-s mamă eroină, ci doar mama unui singur copil.

Nu vă faceți griji, vin imediat sărbătorile, o altă ocazie numai bună să fie masa plină cu copii. Poate de data aceasta îi și gustăm :).

Successful housewife. multitasking woman. perfect wife. young mother.  vector illustration. | CanStock

Fasolea cu ciolan este delicioasă la masă cu prietenii.

Este bună perioada aceasta a zilelor libere, nu pentru a consemna la istorie și lucruri întâmplate, ci pentru a fi cu oameni care mă fac să mă simt bine.

De 1 decembrie sunt o snoabă. Nu mă gândesc la istorie, mă gândesc că am reușit să strâng în jurul mesei o mână de oameni, că ne hrănim cu mâncare bună. Ei, dar ce spun eu bună, de-a dreptul delicioasă și nu o spun eu, ci o spun blidele goale.

Mi-am dorit această tradiție și o țin și singură dacă este nevoie, ceea ce s-a și întâmplat anul trecut când am gătit doar pentru mine și ai mei și am mâncat doar eu și ai mei și am râs mai fără tragere de inimă doar eu și cu ai mei. Scârba asta de pandemie m-a ținut și anul acesta pe loc, însă am reușit să strâng o mână de oameni în jurul mesei. Scăpăm de pandemie și fac 1 decembrie în iulie și întind farfuriile pe trei mese. Așa să fie!

Nu ne-am urnit noi chiar de la prima oră că de la o vârstă motoarele se turează mai greu, însă și când am pornit focul, nimic nu ne-a mai stat în cale.

Nu ne-a mai stat în cale nici platoul câmpenesc ce ne-a ținut de foame până a fost fasolea gata, spre amiază. Nu ne-a stat în cale nici țuica fiartă ce ne-a încălzit oasele zguduite de frig. Nu ne-a stat în cale nici pâinea aceea pufoasă, cu coaja crocantă și gust sățios.

Nu, nu am uitat de fasole. După ce am schimbat apă, am spălat, repus la foc, am invitat legumele să se lăfăie împreună cu suratele lor, boabele de fasole. Pe măsură ce se cunoșteau mai bine, am adus în horă și niște roșii mărunțite care au îmbujorat tot preparatul. La final am îmbăiat bine bucăți generoase de ciolan fiert înainte și separat și am încheiat întreg procesul cu o mână zdravănă de pătrunjel proaspăt.

Ajutoarele mele de nădejde au gustat și degustat, au amestecat, suflat, inspirat și înfăptuit ce se vede și în poze mai jos.

Să vă fie cu poftă de mâncare și chef de viață bună să aveți.