Buhnici- un caz clasic de comunicare de criză.

Acum pentru că a trecut valul de hate legat de acest derapaj exprimat public și televizat, am zis să vin și eu cu o altă perspectivă, una profesională. Nu iau partea nimănui deși aș putea, nu achiesez la spusele domnului mai sus menționat, însă eu vreau să tratez subiectul din punct de vedere PR-istic. Aici cei neinteresați puteți închide paginile și să vă întoarceți la viețile voastre pentru că poate fi plictisitor.

Câteva date tehnice.

În timpul festivalului Neversea care s-a desfășurat între 7 și 10 iulie, George Buhnici considerat persoană publică, fost jurnalist, actualmente vlogger/blogger, a oferit un interviu pentru o emisiune tv de tip cancan în care a declarat că la mare îi place să vadă piele tonifiată fără vergeturi și fără celulită, continuând seria declarațiilor cu compararea corpului soției sale cu corpul unei minore.

Câteva zile mai târziu informația s-a rostogolit în media, a fost preluată în online de mai toți blogerii, de mai toate persoanele publice și site-urile de scandal, astfel că  subiectul fierbinte al momentului a apărut în Click, Cancan, mihaivasilescublog, prințesa urbană, vice etc.

Când lucrurile au luat amploare, Buhnici a publicat în data de 18 iulie pe blogul său o explicație care a reaprins subiectul în media.

La aproximativ două săptămâni de la interviul buclucaș, Buhnici a lansat un video pe canalul său de youtube în care și-a cerut scuze și s-a autocatalogat mârlan.

Cum e cu criza.

Cazul este unul de criză, asta este clar. Comunicare de criză. Buhnici este persoană publică, s-a retras din televiziune ca să se ocupe integral de partea de IT în mediul online. Prin urmare ar trebui să fie un exemplu pentru cei care îl urmăresc, pentru comunitatea pe care și-a construit-o. Activitatea sa i-a atras parteneri care i-au permis realizarea de podcasturi.

În primă fază Buhnici a păstrat liniștea, probabil sperând să se evapore interesul internauților, când a văzut că a devenit subiectul preferat al momentului, la aproximativ o săptămână după interviu a publicat pe blogul personal un text în care explică ce a vrut să zică de fapt cu acel interviu. Nu a considerat că este necesar să își ceară scuze, și-a asumat interviul și nu a dat înapoi de la crezul său. Lucru care l-a îngropat și mai tare crescând furia în online.

Partenerii de afaceri l-au somat să își ceară scuze pentru a continua colaborarea, însă solicitarea a rămas fără ecou și BCR s-a retras din a-l sponsoriza pe Buhnici.

Ceea ce părea a fi scandalul momentului a dus la crearea unor campanii publicitare cu trimitere la declarațiile lui Buhnici. Astfel a apărut reclama la Gillette Venus în care se promovează pielea cu vergeturi, dar și reclama de la Freshful by Emag cu celebra roșie cu vergeturi.

La aproximativ două săptămâni de la lansarea interviului, George Buhnici a publicat un video pe canalul său de youtube în care își cere scuze pentru momentul în care a declarat lucruri pe care nu ar fi trebuit să le facă publice.

Concluzia.

Dacă scuzele de final ar fi venit imediat ce video-ul a început să circule în online și ar fi spus că a greșit când a vorbit cum a vorbit, sunt convinsă că tot scandalul și indignarea publice ar fi fost mult diminuate. O comunicare eficientă face toată treaba. Credibilitatea îi este foarte zdruncinată, a pierdut colaboratori, potențiali clienți și mulți oameni din comunitatea sa. Scuzele venite mult prea târziu față de eveniment, mai ales după ce și-a asumat ceea ce a spus și a menționat că nu își cere scuze pentru că nu a greșit cu nimic, i-au pecetluit noua identitate publică.

Ce a fost rău, ce a fost bine.

Declarațiile în sine au făcut mult rău, mai ales că noi încă trăim într-o țară în care pedofilii sunt provocați de copilele minore, iar fetele violate poartă vina pentru viol, astfel de declarații rostogolite în spațiul public fac foarte mult rău.

A fost bine că oamenii au luat atitudine, chiar dacă mulți pe model de imbufnați, mulți au răspuns cu ură la acest derapaj care a fost taxat din foarte multe direcții.

Cumva ne îndreptăm spre o pistă bună, însă mai întâlnim mulți bolovani pe drum. M-am bucurat când am văzut câți oameni au luat poziție și nu au râs și au mers mai departe, însă m-am întristat când am văzut că mulți dintre cei care au reacționat au fost tot pe modelul Buhnici deși ei considerau că procedează corect.

Și totuși…

Eu îl văd un caz bun de tratat la facultățile de profil, de disecat în toate părțile pentru a scoate la iveală tot ce poate oferi o astfel de comunicare de criză.

Dacă eu aș fi fost PR-ul lui George Buhnici (bine că nu sunt și frigiderul meu se menține gol), ar fi oferit o declarație cu scuzele de rigoare și cu mea culpa imediat ce onlineul a preluat interviul. Mai mult și soția dumnealui care îi aprobă derapajele ar fi dat un comunicat în care și-ar fi susținut soțul, dar ar fi înfierat limbajul folosit. Cum experiența le-a lipsit cu desăvârșire și situația aceasta avenit ca un tăvălug peste ei, media sapă în continuare prin declarațiile lor și scoate la înaintare mizeriile pe care le tot elucubrează soții Buhnici de ani de zile.

Textul de astăzi este documentat, fiecare informație are trimitere in hyperlink către surse, le puteți accesa dacă nu le-ați văzut deja de zeci de ori.

Am ales să scriu la calm, după ce valul de isterie a trecut sau cel puțin s-a diminuat considerabil, după cum am spus și la începutul textului, nu am scris astăzi ca să pun la zid, ci doar să fac o analiză din punct de vedere al comunicării defectuase. Scuzele acelea pe care le aștepta toată lumea imediat după ce a declarat lucruri care nu aveau ce să caute în spațiul public, sunt ne-credibile, iar imaginea lui a rămas cea pe care a arătat-o în timpul festivalului Neversea.

Pentru mai multe păreri pr-istice, urmăriți-mă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Învățați-vă fetele de mici să pună limite sănătoase și să nu accepte abuzuri.

Savuram o înghețată, mă bucuram de gustul proaspăt și răcoros în timp ce mă gândeam că imediat după ies iar în caniculă, mă topesc sub soare și aproape că mă întind pe caldarâm ca să găsesc o urmă de răcoare, uitând cât de încins este. Griji de om cu alergie la soare, deh. În lentoarea mea priveam în jur, urmăream oamenii de fapt, am dezvoltat de ceva vreme această pasiune a privitului în public, a urmăritului de comportamente, a observării de obiceiuri.

Undeva mai departe un cuplu de adolescenți urmăreau ceva pe telefonul ei din câte mi-am dat eu seama. La un moment dat el i-a smuls ei telefonul din mână și a ținut-o la distanță ca să nu și-l poată recupera. Ea după ce s-a enervat, s-a ridicat, s-a așezat, și-a recuperat telefonul, l-a iertat și și-au continuat vizionarea.

Mai târziu în aceeași zi, la brutărie, doi bărbați purtau o conversație cu vânzătoarea. Se cunoșteau și posibil ca asta să le fi dat dreptul de a avea niște glume libidinoase. Ea râdea. Avea simțul umorului. Accepta glume nesărate de la doi bărbați care probabil că aveau și altă treabă mai bună de făcut. Sau cel puțin sper că aveau.

În ambele situații fetele acestea au ajuns în acel punct nu fără ajutor. Familia încalcă frecvent limitele personale, părinții abuzivi construiesc un comportament obedient, societatea încă învață băiatul că este în regulă să se comporte ca un apucat și să trateze fetele cu lipsă de respect.

Aș fi vrut să mă ridic și să merg să îi spun fetei să nu îl ierte. Comportamentul de genul acesta se schimbă doar atunci când este înțeles și integrat. Aș fi vrut să îi spun fetei că are dreptul la intimitate. Ce are ea în telefonul ei o privește pe ea. Este valabil și la geantă, portofel și buzunare. Când te apuci să cotrobăi prin lucrurile celuilalt ai o mare neîncredere de rezolvat și trăiești în suspiciune. Viața pare prea scurtă pentru a trăi astfel. I-aș fi spus fetei să își ia puterea înapoi, să decidă ce vrea să arate și cui și să fii ținut la distanță prin mișcări de eschivă este absolut nepoliticos. I-aș fi spus fetei că nu ar trebui să accepte astfel de lucruri pentru că ar trebui să se iubească mai mult și să își ofere mai mult. Mai mult respect, mai mult spațiu personal, mai multă încredere în sine. I-aș fi spus fetei exact ce aș fi vrut și eu să aud în trecutul meu atunci când am acceptat glume libidinoase sau atunci când limitele mi-au fost încălcate. Nu a avut cine să îmi ofere atunci astfel de informații. Eu m-am format, am crescut și am fost educată într-o familie și într-o societate profund obediente și profund patriarhale.

Dați-le fetelor putere!

Am continuat să stau pe scaunul meu, cu înghețata mea în față. Nu intervin în astfel de situații. Cu o floare chiar nu se face primăvară. Nu am niciun drept să intervin în relația cuiva doar pentru că am eu impresia că am dreptate. Am învățat demult că dreptatea aceasta este doar a mea, că dreptatea celuilalt se vede diferit. De aceea femeile bătute de soții lor le iau apărarea atunci când cineva din afară încearcă să le apere (bine acolo este și ceva sindrom, dar eu nu-s psiholog).

Și revin la subiectul fierbinte care arde ca o plăcintă abia scoasă din cuptor, acel subiect pe care îl învârt pe aici de ceva vreme: educația. Educăm acum, avem în viitor. Evident că nu este cazul, eu transmit informații din vârf de tastatură, din canapeaua mea confortabilă, din buricul țării, pe când viața reală este acolo afară, în case, în familii defavorizate, în sate mult prea departe de modernitate. În locuri în care nu a ajuns nici Alfie Kohn, nici Gary Chapman, cu atât mai puțin Laura Markham, nici mulți, enorm de mulți autori care sunt citiți doar de cei care au conștientizat că fără informare nu poți face schimbare.

Nimic nu se schimbă de aici. Un alt of de-al meu doar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Dacă vi se pare că românii se poartă rău cu copiii lor, ei bine, nu sunt singurii – asta dacă încălzește pe cineva cu ceva.

Mereu am avut impresia că am rămas singura națiune de pe planeta asta care ne civilizăm extrem de greu spre deloc. Din multe puncte de vedere, dar azi mă rezum la aspectul copiilor.

Uitându-mă în jur, prin parcuri și prin alte locuri, modul agresiv cu care mulți părinți își întâmpină copiii mă pune serios pe gânduri și mă face să mă gândesc cam cât de traumatizantă a fost propria mea copilărie în comparație cu noile generații. Ei bine, foarte, dar nu despre mine este astăzi.

Având ocazia și șansa ca ani de zile să merg și să văd diverse țări am putut observa cam cum se poartă alții cu urmașii lor. Sunt mult mai atentă de când sunt mamă, nu ca să vânez greșeli, ci ca să preiau din experiența altor părinți. Au copilașii de diferite vârste acest dar de a te pune în situații dificile, uneori limită, de a-ți întinde nervii ca untul pe pâine și toate în locuri în care chiar nu ți-ai dori să fii în acele momente. Desigur că și mie îmi este teamă de manifestările din locurile publice, de oprobiul public (eu am crescut cu foarte mult ce crede lumea și ce zice lumea și mai ales să nu știe lumea), de neputința mea de a dezamorsa situația în timp util. Din fericire nu prea am fost în astfel de ipostaze, dar au fost câteva, eu m-am înverzit la față, am simțit toți ochii în ceafa mea, m-am rugat în gând la toți sfinții să se oprească copilul din orice nemulțumire are, am discutat în timp mult, foarte mult despre nemulțumiri, despre cum se simte, despre cum se manifestă oamenii, despre cum mă simt eu, despre cum pereții casei noastre îmi oferă siguranță pentru orice fel de manifestare. Evident că nu este un capăt de drum un copil în plin tantrum în mijlocul străzii, însă dacă poți evita, atunci este cu atât mai bine pentru toată lumea. Mie îmi este tare greu cu răbufniri în public, însă am înțeles că greul acesta este al meu și am mai înțeles că nu putem fi doi cu tantrum, iar al meu copil are nevoie de mine pentru a putea trece peste orice îl supără. Nu bruschez, nu lovesc, nu jignesc, nu am făcut-o niciodată, nici măcar în spațiul intim.

Așa am ajuns să urmăresc în jur de câte ori am ocazia cum sunt alte familii la plajă, în localuri, în locuri de joacă, în muzee.

Lipsa limitelor tronează în multe țări, de fapt eu cred că peste tot este cam la fel, posibil că în alte proporții decât la noi. Sunt părinți care au înțeles și fac eforturi să-și crească sănătos urmașii, sunt alții care sunt pe principiul libertate deplină, doar este copil, și mai sunt cei care îi bruschează. Proporțiile sunt discutabile, am zis.

Cumva italienii se aseamănă destul de mult cu noi (din țara aceasta am venit de curând, așa că de aici am informația proaspătă). Nu este o noutate, asta știe toată lumea, însă mă așteptam totuși să fie mai civilizați în raport cu proprii copii, nu chiar ca în cărțile Elenei Ferrante.

Pe plajă multe familii, mulți copilași mici de doar câțiva anișori, însă și mai mari care sunt deja semi-independenți. Ăștia micii sunt greu de mulțumit și mai greu de stăpânit. Vor ceva fix atunci, în acel moment, cu bătut din picior, cu pumnișorii strânși, cu încăpățânare în ochi. Sună cunoscut? Așa sunt cam toți copilașii după ce învață să meargă și să îl spună pe nu. Sunt într-un proces de învățare, nu spune nimeni că este ușor, însă e clar că orice părinte trebuie să fie conștient că nu prea există relaxare atunci când ești în concediu cu copilul mic.

Urmăream familia aceasta de italieni, mama era foarte frumoasă, aveau un copilaș de nici doi ani, era tare micuț.  Și tot voia copilașul ăsta în apă, în mare, atunci și fix în acel moment, avea o hotărâre în modul în care tot încerca să plece, mama tot încerca să îl țină pe loc la șezlong, în piscina de lângă ei. Copilul avea o misiune și când un copil mic are o misiune, viața întreagă devine motorul acelui lucru. Până în punctul în care mama a pus mâna pe el, i-a lipăit o palmă la fund și l-a pus pe șezlong de unde a înțeles că nu este rost de plecare.

Nu a fost o situație singulară, am văzut mai mulți copii în bruscați, nu neapărat fizic, aceasta mi-a rămas mai mult întipărită în minte poate prin prisma copilului foarte mic care nici măcar nu înțelege de ce doare, înțelege doar că un anume comportament produce durere, o asociere dureroasă de la o vârstă mică.

La un moment dat lumea va fi un loc sigur pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, până atunci fiecare luptăm pe frontul personal și cu limitările celor din jur.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cineva s-a gândit să compare festivitățile de premiere din școala autohtonă cu podiumurile sportive.

Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.

Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.

Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.

Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.

Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.

Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.

Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.

Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.

Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.

Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.

Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.

Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.

Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.

Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.

Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.

Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?

Illustration of a podium and the gold Cup 2399729 Vector Art at Vecteezy

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Statul este pus pe îmbogățeală. Vrea să strângă banii de la toți răuplatnicii țării, toți infractorii ăia care au datorii de 20 de lei. Halal căpătuială.

Cred că statu-i hotărât să aducă la buget toate restanțele, penalizările și greșelile date uitării de ani de zile. Că așa a purces în a recupera acești bani oricum. Ba înștiințare, mai mult nu, ba direct poprire fără să știi de ce.

Dar, totuși, ce s-a întâmplat cu înștiințările? Se pierd pe drum sau nu se mai emit?

Se pare că se pierd undeva în negura vremii. Adevărul este că eu am primit acum câteva luni înștiințare de la stat pentru ceva ce sistemul a greșit și eu am plătit. Mi s-a pus în vedere că ori plătesc ori îmi pun poprire. Am plătit normal, sunt un cetățean bun platnic. Că eu plătesc și când greșesc, dar mai ales când nu greșesc.

Dar să revenim la prezent. Am tot citit pe interneți comentarii și articole ale oamenilor care spun că s-au trezit cu poprire fără nicio înștiințare. Cum domnule?

Pai știți ce se întâmplă cu o bancă dacă pune poprire fără să anunțe în prealabil? Exact: amendă. Este un drept al clientului băncii să știe ce i se întâmplă și ce pățește. Păi cetățeanul nu este el un client al statului? Chiar unul foarte bun de plată în tot ce i se năzare statului. Și atunci nu are el dreptul la înștiințare?

Dar stați că umilința nu se oprește aici. Că doar ce lăudam recent că ne mai modernizăm și noi și mai scoatem dosarul cu șină din mentalitate, vine una rece care îmi arată că încă suntem în neolitic. Sunt încă multe ghișee unde te duci să fii umilit. Pentru că se poate, pentru că funcționarul este obișnuit să trateze omul de rând cu superioritate, pentru că are impresia că dacă datorează ceva statului, îi datorează și lui personal ceva. Mai nou este politically correct să avem înțelegere și empatie pentru orice funcționar și să ne punem în papucii lui ca să știm cum am reacționa noi în situația respectivă. Poate i-o fi și lui greu, unii oameni chiar înțeleg greu tare. Ei bine, ca să ajungi să empatizezi cu cineva care te tratează cu sictir, ar trebui să fii într-un nivel avansat de zen. Nu prea e cazul prin părțile astea de lume că oricât antrenament ai avea, există ceva care îți ridică nivelul tensiunii.

Tata este pensionar de 33 de ani. Nu că și-ar fi dorit, ci pentru că fizic nu a mai avut cum să muncească. Între timp s-a pensionat și definitiv că omul mai și îmbătrânește. La un moment dat a primit banii cu lipsă, nu o sumă mare, dar lipsă în tot cazul. Evident că nimeni nu știa nimic. Acum nu știu dacă ar fi primit el mai multe informații dacă mergea personal să se lămurească, însă cum nu poate merge prea mult și nici nu poate umbla prin caniculă, a mers mama în locul său. De la casa de pensii nu a aflat nicio informație, așa că următorul pas a fost drumul către un avocat. În urma unei solicitării a avocatului pe care a depus-o la casa de pensii a aflat că are poprire pentru o sumă de bani pe care a primit-o în urmă cu ceva ani greșit.

Da și ar fi fost totul în regulă până la urmă dacă ar fi alta treaba aceasta de la casa de pensii de la prima vizită și nu de la a cincea. Pentru că nimeni acolo nu a putut să îi ofere niciun fel de informație, pe motiv că nu se poate. Dar nici nimeni nu i-a spus că dacă ar avea procură sau dacă ar fi reprezentată legal de un avocat atunci ar putea să primească informațiile. Pentru că nu este treaba funcționarului să lămurească cetățeanul, treaba lui este doar să spună nu se poate și să îți arunce o privire plină de sictir din care să înțelegi că l-ai deranjat suficient.

Cum află statul de aceste greșeli din urmă cu 3-4-5 ani, îmi este greu să înțeleg. Cum de își consideră statul cetățenii ca fiind infractori și îi tratează ca atare scuipându-le în cafea și punându-i pe drumuri și considerând că nu merită nici măcar o înștiințare, la fel mă nedumerește total.

Partea tristă este că în afară de a mă plânge aici, nu am nicio soluție pentru faptul că traiul în țara aceasta a devenit sufocant. Nu am nicio soluție că plătim pentru greșeli pe care nu le-am făcut la fel cum plătim și pentru cele pe care le-am comis. Plătim pentru orice am făcut și pentru orice nu am făcut. Iar verificarea și aflarea adevărului este un proces anevoios pe care probabil că se bazează și statul ca să fie sigur că stai liniștit în banca ta și îi lași și pe ei să doarmă fără griji.

Fara ghisee! | Fata din vis

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În ritmul în care evoluează lucrurile o să ajungem să nu mai avem intimitate.

Tot aud și văd în ultima vreme oameni care vorbesc la telefon pe video call fără căști. Este totul public și minunat. Mai ales prin STB. Nu e ca și cum aș avea de ales și am și această opțiune de a mă duce puțin mai departe. Pur și simplu se aude în tot troleul. Oamenii își expun intimitățile public.

Tot în categoria aceasta intră cei care urmăresc filmulețe pe youtube fără căști. Sau mă rog, presupun că pe youtube. Ascultă cu sonor ceva ce nu interesează pe toată lumea.

Eram într-o zi la un cabinet stomatologic, așteptam detartrajul periodic. Și așteptam. Nu reușește medicul să fie în target pe cât sunt eu de punctuală. După o vreme intră în cabinet programarea de după mine. O doamnă foarte drăguță. O apreciam în liniște. Părea trecută de primă tinerețe, dar arăta foarte proaspătă, cu o tunsoare modernă, îmbrăcată tineresc. În ultima vreme caut să admir persoane cât mai învârstă și cât mai moderne, încerc să le iau drept reper. Și cum o contemplam eu așa pe această doamnă, colegă de așteptare în cabinet stomatologic, aud niște muzică ce m-a luat total prin surprindere. Nu mă așteptam ca și într-un cabinet să fie cineva care ascultă videoclipuri, filmulețe și ce mai asculta acolo fără căști. E cert că a redus rapid volumul sonorizării, probabil fața mea căzută era vizibilă, însă era acolo, îl auzeam chiar și încet.

Este interesant cum nu mai putem sta în liniște. Nu putem aștepta. În orice secundă de așteptare scoatem telefonul din buzunar. Aproape niciodată o carte. (La sala de activități sportive la care merg cu copilul, o singură dată am văzut un părinte cu o carte pe genunchi, altfel eu eram singura ciudată). Era o vreme când mi se părea că prea se exagerează când tot spuneau toți că nu se mai citește, eu vedeam oameni care citesc și încă foarte des, dar de când cu pandemia, numărul lor s-a redus drastic. Sau se ascund, că eu nu îi mai văd. Aproape nimeni nu se mai uită pe geam. Ori în jur. Trecem în grabă pe lângă natură, pe lângă schimbări, nu le mai vedem pentru că nu mai ridicăm ochii din telefon. Este atât de mare zgomot în București că pe timpul zilei nu se aude absolut nici o pasăre. Și știu sigur că avem și altfel de păsări în afară de porumbei căcăcioși și pescăruși țipători. Avem păsări care fac spectacol pe la ora 5 dimineața, se aud triluri că este ceva mai liniște.

Revenind la liniște, este clar că ușor-ușor va dispărea cu totul. Vom trăi în vuiete de conversații telefonice și videoclipuri accesibile cu ajutorul net-ului. Vom ajunge să răspundem la întrebările celorlalți pentru că așa este când vorbești la telefon pe speaker în grup, nu știi cine a întrebat și nici pe cine. O mare familie vorbitoare.

Simt că nu mă hazardez să prezic viitorul de peste 50 de ani în materie de socializare: oamenii se vor întâlni pe la terase ca să vorbească prin mesaje. De fapt peste 50 de ani vor comunica virtual într-o lume virtuală la o terasă virtuală, iar gustul berii va fi și el tot virtual. Cel puțin sper că va fi pe bază de căști.

Imagine gratuită a doi oameni care vorbesc, descărcare de imagini gratuite,  imagini gratuite - Alte

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Transelectrica își iubește clienții atât de tare încât a durat un an de zile să încheiem colaborarea.

Când s-a trecut la piața concurențială în energia electrică, soțul meu a studiat piața și a luat cea mai bună decizie pentru noi. Am schimbat atunci furnizorii de energie electrică pentru trei locații, dintre care două în București. Am spus la revedere Enel cu care colaboraserăm zeci de ani de zile și la revedere Transelectrica cu care colaborasem mai puțini ani.

Schimbarea de la Enel a mers fără probleme, au renunțat ușor, nu au încercat să ne rețină. În schimb la Transelectrica a durat aproape un an întreg ca să reglăm lucrurile.

Prin iunie anul trecut am făcut cererea de deconectare și mutare către Nova și în mai anul acesta Transelectrica a închis colaborarea după zeci de facturi emise și anulate, după multiple sesizări, reclamații și discuții în call center.

Transelectrica are o infrastructură neprietenoasă cu consumatorul casnic. Compania nu răspunde la sesizări și durează enorm de mult până se rezolvă ceva. Știți acele 30 de zile în care au obligația să răspundă? Uitați de ele, nu este cazul când discutăm de Transelectrica.

Schimbarea furnizorului nu a fost primul contact direct cu această firmă, ne-am mai intersectat și cu alte necesități care au fost rezolvate în decurs de 1 an sau 2 cu multe telefoane și sesizări.

Amuzant mi s-a părut în schimb când au început să bată pe la ușile apartamentelor reprezentanți ai transelectricăi ce încercau să convingă oamenii să se mute la ei. Mai că îmi venea să râd că eu încercam să scap ce această companie și ea se ținea de mine ca scaiul pe haine.

Cumva ciudat a fost că deși existau în sistemul lor sesizări și reclamații, orice discuție cu call centerul era o noutate. Oamenii de acolo nu știau despre ce este vorba, ce măsuri se iau, de ce se emit încă facturi, ce împiedică soluționarea situației. Să mai și întrebăm când avea să fie o soluționare mi s-a părut prea mult pentru ei. În tot cazul nu am primit răspuns la nicio întrebare.

Ceea ce părea a fi simplu în primă fază, chiar eram uimiți că fusese singura companie care trimisese un mesaj de la revedere și ne mulțumea pentru colaborare, s-a dovedit a fi o capcană. După mesaj s-a emis factura, după emiterea facturii s-a cerut plata acesteia, apoi s-a trecut la amenințări de deconectare. Toate în timp ce noi deja plăteam factura către Nova. La început debusolare totală, nu știam unde să plătim, niciuna dintre companii de altfel nu știa ce să ne spună clar și sigur. În final am ales să plătim doar către Nova și să așteptăm să se soluționeze. Noi înștiințasem ambele companii de situație. Nu a fost ușor să vedem cum zburdă sumele la Transelectrica mai ceva ca iepurii prin câmpii. Când facturile au sărit de 800 lei și chiar de 1000 lei mă luase ușor cu panică. Speram totuși ca la final să nu fim nevoiți să facem vreun credit ca să putem plăti facturile la curent.

Iată că un an mai târziu lucrurile s-au rezolvat, misterul a fost elucidat, toate s-au așezat și avem de recuperat 200 lei. S-au mișcat repede, nimic de zis.

Știu că tot textul suna a reclamă negativă, însă nu este. Este un text de informare, nici măcar nu este musai să fie așa peste tot, însă în cazul nostru a reprezentat compania cu care am lucrat cel mai anevoios.

La revedere! - Rezolvarea dificultăților de comunicare | Jurnal Spiritual

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cum ajungem să facem diferențe între copiii noștri? Încă un text despre nimic.

Învârteam în tigaie o quesadilla când aud pe fundal, de la sursa de zgomot pe care o aveam pornită, o doamnă care făcea paradă cu copiii săi: fata este aici, iar băiatul este în țara X, lucrează la o asociație de prevenție a bolilor. A spus cu mare mândrie ce face băiatul, unde este, cu ce ocupă, o mare realizare a vieții ei acest băiat și pe bună dreptate. În ochii săi de mamă avea un copil realizat care lucra într-un domeniu important într-o țară străină, civilizată, probabil avea și un salariu pe placul său. Însă fata? Cu ea ce s-a întâmplat? Ea a este doar “aici”.

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud acest scenariu în care părinții menționează numărul de copii, însă îl etalează doar pe cel mai reușit din perspectiva lor. Cel care lucrează la bancă este cel lăudat, nu cel care pune faianță pe pereți. Fără să ia în calcul faptul că lucrători la bancă și buni sunt mulți și vor fi mereu, însă profesioniști care să monteze corect și bine o faianță, din ce în ce mai puțini, pe cale de dispariție.

De unde vine această diferențiere? Cum decide un părinte care este mai bun? Care a reușit în viață? Pe ce criteriu se bazează această diferențiere?

Fiecare om este unic și diferit de ceilalți. Fiecare om are propriul traseu în viață. Nu putem fi toți lucrători la bancă, așa cum nu putem fi toți muncitori în domenii în care se prestează munca fizică.

Eu spun că aceste diferențieri vin de la așteptări. Își pun speranțe, așteaptă ca cei în care investesc bani și timp să urce culmile succesului așa cum își imaginează ei în calitate de părinți, iar când nu se întâmplă treaba asta apare dezamăgirea. Ba uneori și învinovățirea copilului. N-ai fost în stare să fii avocat, uite câți bani am băgat în pregătirea ta.

Când nu își compară proprii copii, îi compară cu alți copii. În copilăria mea era o practică extrem de obișnuită. Pe lângă faptul că noi în casă eram trei frați și eram veșnic comparați unul cu altul, mai eram comparați și cu exteriorul, cu colegii de școală care luau note mai bune, cu vecinii care erau lăudați de părinții lor. De ce unul face și ceilalți nu, de ce unul poate și ceilalți nu. Nu se lua pe vremea aceea, în clasa muncitoare și needucată, în considerare aspectul talentului, ori a intereselor diferite. Nota era notă și tot ce conta.

Aș putea spune că am pretenții de la tinerele generații de părinți să schimbe aceste metehne, să își aprecieze copii așa cum sunt ei și pentru ce sunt ei și nu prin comparație între ei, însă asta ar însemna ca și eu să creez așteptări și să mă supăr când ele nu sunt realizate.

Poate ar ajuta în acest proces implicarea cadrelor didactice, care să le spună părinților cum au copii unici, deosebiți între ei și automat diferiți. Că nu au interese comune și nici abilități comune. Însă nici aici nu sunt șanse prea mari când aceleași cadre didactice împart copiii în buni și răi, cuminți și obraznici. Etichete.

Când o să aud părintele care spune cu mândrie că Ionel este avocat și ce problemă le-a rezolvat lor, dar Gigel este zidar și ce grătar frumos le-a construit, vă anunț și pe voi.

Parintii au un copil favorit, orice ar spune, iar acest lucru este normal |  Copilul.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ura aruncată în mesaje. Unde învață oamenii să se exprime?

Știu că am mai scris despre acest subiect, însă îl tot constat și nu mă pot abține să nu îl mai dezbat puțin. Îl mai desfac în fire subțiri că poate-poate se lasă dus și în locul aruncatului cu piatra vin mesajele acelea care știu să pună civilizatul în cuvinte.

Urmăresc de ceva vreme constant paginile de FB al primăriei de sector și al primarului în funcție, am mai zis asta de nenumărate dăți, nu mai este un secret.

Uneori când am timp și mai ales chef mai arunc câte un ochi prin comentarii. Să văd cum reacționează lumea la informările publicate (fac asta și pe alte siteuri sau bloguri, însă rămân în spațiul oficial astăzi).

Primăria comunică zilnic unde lucrează echipele ADP, ce lucrări se întreprind și mai ales în ce stadiu se află lucrările mai ample. Nu există informare care să nu primească laude și aprecieri și așa da-uri, așa cum nu există postare care să nu primească ură și tragere de urechi.

Să luăm ca exemplu o asfaltare de stradă. Primăria publică informarea că strada X a fost cerută de la Primăria Capitalei, a fost asfaltată pe banii bugetului local, că acum arată într-un fel când înainte nu arăta a stradă. Cei mulțumiți spun bravo, felicitări, să faceți cât mai multe, încurajări cum ar veni. Apoi vin mesajele, multe la număr care încep cu Dar strada Y când aveți de gând să o faceți? Dar pe Z de ce nu faceți nimic? Bine că ați făcut pe X când J arată jalnic, acolo de ce nu cereți de la Primăria Capitalei?

Unde se învață trasul acesta de urechi? Unde nu se învață o comunicare eficientă, argumentată și cu bun simț, dar mai ales cu respect?

Cred că ne rezumăm la acasă și la școală. Cele două vechi metehne. Dar aici de ce ai greșit Gigele? Pare cunoscut? Cam pare. Dar cum Costică a luat 10 și tu doar 9? Ăla de ce a putut și tu nu ai fost în stare? Același model de comunicare? Mie așa îmi pare.

Așa ajungem în stadiul în care avem impresia că unii oameni ne sunt nouă personal datori cu ceva anume, că sunt sclavii noștri și trăiesc exclusiv pentru a ne servi pe noi. Ideea este că atunci când un edil, funcționar, președinte și orice altă persoană care face parte din aceste categorii enumerate, adică un om cu funcție publică, are în gestiune un sector (să rămânem în parametrii obișnuiți), el lucrează în folosul comunității, pentru binele public și în favoarea cetățeanului, dar niciodată nu este sclavul omului de rând. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile că ar trebui să se întâmple civilizat.

Cum să facem să îl scoatem pe acest dar când aveți de gând să? În primul rând să închidem televizorul. Dacă nu putem sări peste programe și emisiuni alarmiste, cu instigare la ură și agresivitate, dacă nu putem să facem selecție în ce ne oferă media, atunci mai bine închis. Să deschidem cărțile. Cititul dezvoltă limbajul și vocabularul. Scoatem ghetoul și introducem cultura. Să stăm de vorbă cu alți oameni care nu sunt din aceeași tagmă cu noi. Oameni care ne pot ajuta prin propria lor conduită, cu un altfel de comportament și limbaj, oameni pe care să îi putem lua drept exemplu.

Se poate? Mmmnu cred. Eu nu am reușit să conving niște oameni extrem de apropiați să nu se mai uite la antena3, să renunțe la agresivitate. Am reușit să le schimb foarte puțin comportamentul prin faptul că nu am mai alimentat convingerile lor, nici nu i-am mai bătut la cap cu explicații, doar i-am lăsat în ale lor.

Păi și atunci de ce un text inutil și aberant pentru ceva ce nu poate fi schimbat oricum? Pentru că sunt o idealistă, naivă dacă vreți și încă mai cred că ne putem civiliza.

Hai că se poate.

Stand up against hate crime - Made by TfL

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În societatea modernă focusul este pe nevoile adultului chiar și când în discuție este copilul.

Mi-a spus recent un cadru didactic de la o formă de învățământ pre-școlar că nu au cum să nu primească copiii bolnavi pentru că nu au părinții ce să facă cu ei acasă. Bine, să îi trateze și să îi aline ar fi o variantă, dar na, sunt mai mult un impediment.

Textul de astăzi este un of al meu în jurul căruia tot roiesc de ceva vreme, voi generaliza cu toate că nu toți oamenii sunt așa cum zic eu, voi arăta cu degetul cu toate că fiecare are motivele sale întemeiate. Te rog nu citi dacă te simți lezat și înțelege că astăzi este despre mine și nevoia mea de refulare.

Cum este un copil mic bolnav? Necooperant. Pe lângă alte stări și trăiri pe care le are, însă în tot cazul la debutul unei boli nu este cea mai bună versiune a sa, așa cum de altfel nici eu adultul nu sunt atunci când nu mă simt bine. De ce îți dorești la clasă un copil cu care nu poți lucra, îmi este greu să înțeleg.

Apoi ce părinți nu își pot îngriji propriul copil bolnav? Aici sunt mai multe categorii. Sunt cei care pur și simplu nu au chef de miorlăieli și lamentări și preferă doar varianta roz, frumi și drăgu al propriei oglinzi pentru că greul este greu de dus. Însă sunt și părinții care sunt condiționați de job.

Deși concediul medical pentru îngrijirea minorului este legal și acceptabil până la vârsta de 7 ani, pe urmă minorul este capabil, abil și apt să se autoîngrijească, foarte mulți părinți evită acest concediu. Mai târziu plâng după el, când nu își mai pot lua, dar când îl au îl evită. Companiile, multinaționalele, cele organizatoare de team-building-uri, preocupate de ehilibrul între viața privată și viața profesională, toate având menirea de a crește randamentul angajatului în serviciul prestator, le ia cu leșin de îndată ce le anunți că se lasă cu un medical. Colegii te urăsc și îți doresc să mori pentru că i-ai încărcat pe ei cu task-urile tale, compania consideră că un angajat nu este multitasking, iar dacă este, este pe trend.

Prestam la una dintre aceste companii degrabă leșinătoare când una dintre colege întoarsă din concediu de maternitate își lua pe rând medical pentru cei doi copii ai săi și era mai mult pe acasă decât pe la birou. Short long story: a plecat foarte repede, nu înainte de a petrece mult timp prin ședințe cu șefi mai mici și mai mari care încercau să o facă să plece pentru că îi încurca.

Este un cerc vicios, au companiile explicații clare pentru care nu apreciază medicalurile, altele pe lângă lipsa empatiei. Nu vrea nimeni să te plătească pentru a-ți permite luxul de a fi bolnav, toți vor să-ți dai viața pentru banii pe care îi primești, dar acolo în câmpul muncii. Bine, să nu-ți dai viața chiar de tot pentru că ar fi nasol pentru ei pe urmă. Aici intervin taxele plătibile către stat, imposibilitatea financiară de a avea mai mulți angajați pentru mai multe cerințe, dorința de profitabilitate oricum, oricât. Un cerc vicios, cum ziceam.

Pe lângă toate acestea sunt angajații care nu au curaj să își susțină punctul de vedere. Nu vor să fie luați la ochi, nu vor să se pună rău cu șeful, am văzut ce înseamnă să te frece cineva când vrea, să pună presiune pe tine când tu nu știi ce să faci cu ea. Câți oameni au curajul să spună că este dreptul lor legal să aibă concediu medical pentru îngrijirea copilului lunar sau săptămânal, dacă este nevoie și dacă zilele care sunt limitate sunt încă acolo? Nu mulți. Acum ceva ani eu nu aș fi avut acest curaj. Pur și simplu îmi era teamă să confrunt oameni, voiam să fiu plăcută, să nu deranjez, să las loc de bună ziua. Și îi înțeleg pe oamenii aceștia care nu pot să spună, să vorbească, să își apere drepturile pentru că și eu am fost acolo.

Educația de acasă din păcate mai tare ne trage în jos și ne afundă decât să ne ajute să evoluăm, iar de școală nici nu se poate pune problema. Școala ne-a ajutat să fim mici roboței obedienți, în niciun caz nu ne-a pregătit pentru viață, pentru relații interumane și nu ne-a învățat nimeni să ne respectăm și mai ales să ne iubim.

Și ca să revin la începutul textului, da, este greu să lipsești des de la serviciu, să anunți mereu că îți iei medical să îți îngrijești copilul, să vezi șeful cum își dă ochii peste cap, să vezi colegii cum te privesc cu ură, însă de ce îți este greu să faci față tuturor acestor efecte ale unei decizii?

Meriți tot ce este mai bun pentru tine.

VACCINAREA: Ce faci in cazul in care copilul este bolnav | Reginamaria.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.