Categorie: off-uri

Se discută deja de multă vreme despre poluare, despre cum se topesc ghețarii, despre cum încălzirea globală face ravagii, despre cum trăim pe datorie și consumăm resursele mult mai repede decât am estimat în primă fază. Multe, multe informații. Dar, cât de poluant este de fapt fiecare dintre noi?

Nu intru astăzi în discuții despre mari industrii poluante, despre fabricii și uzine, despre macro poluare. Astăzi vorbim și scriem despre micro poluare, la nivel de individ. Cât poluezi tu?

Eu credeam că sunt prietenă cu mediul și cu natura, realitatea spune că sunt extrem de poluantă.

Ce fac și ce nu fac de sunt așa poluantă?

Nu arunc gunoaie pe jos. Am urât dintotdeauna treaba aceasta. Îmi amintesc când eram prin școala generală că mă înfuria teribil când vedeam pe stradă oameni care aruncau pe jos hârtii de tot felul. Pe vremea aceea nu bătea nimeni apa în piuă cu curățenia. Nici nu se învățau în școală astfel de lucruri. Atunci școala era preocupată de materiile de bază, nu de toate prostiile care de fapt te ajută să fii om în viața socială. Din păcate furia aceasta îndreptată către cei care nu nimeresc un coș de gunoi am dus-o cu mine întreaga viață. Am un acut simț al dreptății, încât nedreptatea mă face să clocotesc la propriu. Prin urmare nu arunc nimic pe jos, niciodată și nicăieri unde mă aflu. Dacă nu am coș de gunoi, strâng în buzunare, în geantă, într-o punguță, dar niciodată pe jos. În egală măsură nu îmi place să strâng după alții. Am avut de-a lungul timpului discuții interminabile pe tema strânsului după alții. Nu merg pe principiul că educăm atunci când strânge gunoiul altora că nu educăm nimic. Nesimțirea nu se educă cu bunul simț al altora. Însă, cred că atunci când strâng gunoiul de pe pământ, ajut pământul să respire și automat mă ajut pe mine să respir aer și nu aer cu iz de plastic. Această explicație m-a ajutat pe mine să mă aplec să mai iau și gunoiul altora. Să mai iau, am zis bine, nu este ceva ce fac constant și la fiecare gunoi văzut, asta ar însemna să merg doar aplecată și cu mâinile pe jos. Însă, atunci când merg la un picnic, pădure, cetate veche, ruină ce ar trebui conservată și încep să produc gunoi propriu, atunci strâng și tot ce este prin jurul meu. Se întâmplă rar totuși, să nu trăiți cu impresia că sunt vreo mare strângătoare.

Am început să folosesc apa cu economie atunci când nu mă grăbesc. Înainte, acum mulți ani când mă spălam pe dinți lăsam apa să curgă la robinet. De ce? Nu știu, doar că așa făceam. Între timp m-am educat și nu las apa să curgă, deschid robinetul doar atunci când chiar o folosesc. Uneori, chiar este cu titlul de uneori, închid apa la duș când nu o folosesc și o repornesc atunci când chiar îmi trebuie. De ce uneori și nu de fiecare dată și la fiecare duș? Pentru că la bloc de exemplu dacă folosesc apa de pe coloană, dacă o țin prea mult oprită și nu mai folosește atunci nimeni de pe coloană apa caldă, ea se răcește și trebuie să reiau procedeul de încălzire. La fel se întâmplă și pe boiler, se răcește apa pe țeavă dacă nu este folosită o perioadă. Diferența ar fi că apa venită de la boiler se încălzește mai repede față de apa de pe coloană pe care trebuie să o urc la etajul 10. Cam pe același principiu uneori mai spăl și vasele, mai opresc apa și nu o las să curgă continuu la robinet, până am înțeles că mașina de spălat vase este mult mai economică decât spălatul meu la chiuvetă. În ultimii ani prea puțin mai spăl vase la chiuvetă.

Și totuși sunt poluantă. Urma pe care o las eu pe acest pământ este poluantă. Sunt aproape nonstop conectată la internet, sunt aproape tot timpul cu laptopul în brațe. Intru și accesez multe site-uri, văd filme, trimit și primesc emailuri. Toate aceste activități la comun și fiecare activitate în parte este generatoare de poluare. Abia aici a venit șocul pentru mine, deoarece nu m-am gândit niciodată la poluare atât de disecat sau de profund. Mi s-a părut normal să folosesc internetul ca resursă fără să mă gândesc că el poate fi atât de poluant, cam cum nu se gândesc nici oamenii care aruncă pet-uri în râuri că ele pot fi distrugătoare. Da, ce să zic nu ne putem compara, ei poluează hard-core, iar eu poluez intelectual. Mna, tot poluare se cheamă, tot la încălzire globală duce.

Și? Am făcut ceva în acest sens? Păi nu pentru că nu știu ce să fac. Am nevoie de internet, am nevoie să trimit emailuri, am chiar mai multe adrese de email, am nevoie să și primesc. Activitatea mea se desfășoară exclusiv online și în fața laptopului. Nu sunt singura, evident, că nu doar eu muncesc pe aici pe suprafața globală, însă m-am tot gândit cum aș putea eu să îmbunătățesc sau să reduc acest rău pe care îl fac. În afară de a mă asigura că am un device performant cu un consum redus de energie și să încerc să reduc orele în fața laptopului (asta chiar nu știu cum aș putea să reușesc pentru că nu e ca și cum aș putea să spun: hei firmă, am văzut că poluez cam mult, de mâine am decis să lucrez câte două ore pe zi. Aham!) și să reduc transferul de informații online, altfel nu prea știu ce aș putea să fac concret.

Apoi am acest site, da exact acesta pe care citești tu acum, care nu este eficient sută la sută și este cam poluant. Bine, este destul de poluant. Ne-performanța asta îl face să fie poluant, mai poluant față de alte site-uri mai bine structurate. Asta și faptul că hostingul meu nu este unul verde și automat mă face și pe mine să fiu poluantă. Da, sigur, pot trece la un hosting eco-prietenos, doar că din motive financiare nu am să o fac. Nu sunt la nivelul în care să îmi permit să fiu atât de prietenoasă cu mediul. Pentru că vedeți voi, dacă există bun simț și nu facem rău naturii prin acțiuni intenționate, ajungem să facem rău naturii prin acțiuni ce țin de posibilități financiare. Și aici intră orice aparat de prin casă cu vechime ce ar trebui schimbat cu unul mai puțin poluant, doar că oamenii se lovesc de această barieră financiară.

Ce am făcut ca să nu mă mustre conștiința prea tare și să pot dormi fără coșmaruri noaptea? Trăiesc în România, nu prea am coșmaruri pe subiecte pe care ani de zile nu s-a dat nici măcar o ceapă degerată, dar cu toate acestea vreau să las o urmă bună pe pământul pe care calc. Prin urmare, am câteva flori în ghiveci în balcon pe care le îngrijesc și sper să îmi aducă un aer pe cât posibil mai curățat. Uneori am flori și prin casă, dar nu prea le priește mediul și nu poposesc prea mult prin sufragerie. Am plantat câțiva copaci de-a lungul timpului, undeva în jur de douăzeci de pomi fructiferi și copaci ornamentali, doar că nu în București, locul în care stau cea mai mare parte a timpului. Da, o mică pădure, dar oxigenează aerul altor oameni, nu pe al meu. Colectez deșeuri selectiv, treabă care îmi produce multă frustrare pentru că nu am ghene la îndemână. Oi vrea eu să fiu corectă, dar sunt și foarte comodă și de aici frustrarea.

Și cam atât.

Dacă aveți alte idei, sugestii, orice poate îmbunătăți calitatea vieții la nivel de individ, vă ascult.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu te pot ajuta să ieși din zona de confort și să nu mai fii comod, fără ca măcar să faci un pas în afara casei. Nu retreat, nu tabără de regăsire a sinelui, nu cărți scrise de cei mai pricepuți zen oameni ai planetei. Absolut nimic. Și totul gratis.

Fii atent, este de preferat să fii părinte. Dacă nu ești poate faci un pustiu de bine unor părinți și te înființezi la ușa lor. Altfel cam greu să ieși din zona de confort. Da, nu merge pentru oricine că altfel așa toată lumea ar fi în inconfort și ce am mai fi făcut. Nu își dorește nimeni o lume plină de zen.

Așa, după cum spuneam, ești părinte, ai una bucată copil în dotare. Nu mai este bebeluș, dar nici mare nu-i, așa cât să fie numai bine să îți dea speranță că la adolescență unii exagerează și nu zace un balaur cu șapte capete sub fățuca aia adorabilă și senină cu ochi frumoși. Mda, poate este cazul să nu mai citești basme J.

Să revenim, pare că azi duc lipsă de coerență. Se ia acest copil adorabil și se tăvălește bine printr-un virus, ori bacterie, zic să nu facem nazuri că e din plin din fiecare. Nu prea mult, suficient cât să facă ăla micu niscaiva febră și niște crocobauri prin gât de ți-e și frică să nu care cumva să iasă mai devreme balaurul ăla cu șapte capete. Se dă și cu frisoane, se presară nițică irascibilitate, morocăneală nu e nevoie, că vine singură și fără să fie invitată. Un scenariu din acesta care îți dă liniștea peste cap. Inviți febra în miez de noapte să vină în vizită. De mai multe ori ca să reușiți să vă împrieteniți bine. Nu, nu este nevoie de scobitori, te asigur eu ca îți sare somnul la zece metri distanță în situația dată.

Dacă te gândești că mai recuperezi din somn pe timp de zi, te anunț că te înșeli pentru că stai cu febra la o cafea și ziua, nu doar noaptea și mai ales ai un copil care nu este chiar cel mai bun prieten cu somnul, prin urmare nu rupe patul de somn. Ce farmec ar mai avea altfel? Vrei să ieși din zona de confort sau nu? Și oricum îți permite acum sistemul să lucrezi de acasă, nu te mai face o viroză așa cu una cu două.

Partea bună la această situație este că de o săptămână nu îmi mai este frig, este suficient să mă lipesc de copil pentru câteva momente și gata m-am și încălzit. Adio mâini reci, la revedere frig în oase, hello căldurică. Mă gândesc să mă debranșez, măcar pentru o perioadă de timp. Fierbințeala copilului bate lejer toate gradele strânse din toate caloriferele din casă. Nu, la aragaz nu renunț, nu pot face supa pe copil că îmi evaporă apa.

Iată, eu îți asigur această ocazie unicat de a face un pas în afara zonei de confort fără să fii nevoit să pleci nicăieri. Chiar din mijlocul confortului casei tale, poți ieși din zona de confort. Crede-mă este ceva revoluționar. Nu a mai reușit până acum nimeni să atingă zenul suprem fără ca măcar să treacă prin India sau să participe la diverse seminarii iluminatoare.

După o astfel de experiență nu mai ai probleme nici cu zenul, nici cu magneziul, nici cu calmul acela proverbial, cu nimic. Nici nu ai când pentru că în tot cazul după ce dai mâna cu una doamnă bacterie și vă împrieteniți așa tare că se mută la tine, nu te mai iau nervii nici dacă vrei.

Mă bucur că te-am putut ajuta și acum știi cum să te iluminezi.

Hai să-ți fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ne digitalizăm din ce în ce mai mult. Ceea ce mă bucură enorm. Îmi place să fac lucruri din vârf de tastatură și mai ales din mijlocul canapelei mele confortabile. Să am cazier la un click distanță și să depun documentații online fără vestitul/celebrul/mult batjocoritul dosar cu șină. Iar ca mine sunt convinsă că sunt mulți care apreciază direcția spre care ne îndreptăm.

Însă tot mulți, chiar foarte mulți sunt și cei care au rămas în urma digitalizării. Vorbesc în mare parte de bătrâni absolut dezinteresați de mrejele internetului, dar mai vorbesc și de oameni tineri, absolut funcționali, însă complet nefamiliarizați cu digitalul. Deși în epoca aceasta modernă mai toată lumea are cel puțin un telefon inteligent, uneori achiziționat chiar în rate, el reprezintă o fală, nu o necesitate. Cu ei, cu toți oamenii aceștia oare ce se întâmplă?

Unii dintre ei vor fi și mai dependenți de cei pe care oricum se bazau întrajutorare. Alții probabil vor lua cu asalt ghișeele dacă vor mai exista. Sau vor face scandal prin fața instituțiilor pe motiv de bătaie de joc. Doar știm că la capitolul scandal suntem cap de afiș.

Aici se vede ineficiența școlii dintotdeauna. Nu doar de școala din ultimii treizeci de ani care merge din eșec în eșec, ci și de școala de pe vremea ailaltă. Niciodată școala nu a încurajat învățatul. Nici curiozitatea. Să vrei să înveți, să îți dorești să înveți chiar și dup ce ți-ai luat toate diplomele. Școala a reușit cumva să te facă să o urăști pentru că școala apreciază doar vârfurile de lance (lucru care se întâmplă și astăzi. Am în jurul meu foarte mulți cunoscuți cu copii în clasele mici și care spun că învățătoarea lucrează doar cu cei mai avansați) și școala niciodată nu a știut să ajute elevii să descopere materiile la care pot excela.

Eșecul școlii, eșec care este de fapt al unei societăți întregi pentru că la acest eșec contribuie și familia, dar și statul cel mult blamat, se vede astăzi foarte clar în jurul nostru. Și nu doar lipsa educației se vede, se mai vede și boala. Suntem un popor trist, depresiv și isteric. Nu o spun eu, o spun studiile și psihologii care cu asta se ocupă.

Și totuși, revin la întrebarea din titlu, ce facem cu bătrânii? Nici eu nu știu. Nu am o soluție în momentul de față nici pentru bătrânii cu care eu interacționez și care au zero interes pentru a se descurca singuri în absolut orice fel de situație, dar pentru toată clasa aceasta neputincioasă cu atât mai puțin nu am idei.

De fapt probabil că ar fi ceva de făcut, poate o nouă instituție formată cu oameni empatici care să aibă exact acest rol, de a ajuta și îndruma oamenii spre digitalizare. Sau poate campanii ample ale statului pentru oameni să meargă să își trateze și capul, nu doar oasele. Sau alte campanii, tot ample, prin care și bătrânii să fie ajutați să înțeleagă puțin din viitorul care ne așteaptă. Știu că sunt deja pensionari care urmează cursuri pentru a dobândi aptitudini digitale, însă cei mai mulți pe lângă faptul că sunt complet dezinteresați, nici nu își permit din veniturile extrem de mici să se gândească și la cursuri.

Da, digitalizarea este bună, este un pas înainte către evoluție, schimbările prea rapide sunt forțate și oamenii care nu se pot adapta rămân în urmă. Ceea ce ne duce de la o țară în plină evoluție la o țară complet scindată și care va șchiopăta de ambele picioare, nu doar de unul ca acum.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Savuram o înghețată, mă bucuram de gustul proaspăt și răcoros în timp ce mă gândeam că imediat după ies iar în caniculă, mă topesc sub soare și aproape că mă întind pe caldarâm ca să găsesc o urmă de răcoare, uitând cât de încins este. Griji de om cu alergie la soare, deh. În lentoarea mea priveam în jur, urmăream oamenii de fapt, am dezvoltat de ceva vreme această pasiune a privitului în public, a urmăritului de comportamente, a observării de obiceiuri.

Undeva mai departe un cuplu de adolescenți urmăreau ceva pe telefonul ei din câte mi-am dat eu seama. La un moment dat el i-a smuls ei telefonul din mână și a ținut-o la distanță ca să nu și-l poată recupera. Ea după ce s-a enervat, s-a ridicat, s-a așezat, și-a recuperat telefonul, l-a iertat și și-au continuat vizionarea.

Mai târziu în aceeași zi, la brutărie, doi bărbați purtau o conversație cu vânzătoarea. Se cunoșteau și posibil ca asta să le fi dat dreptul de a avea niște glume libidinoase. Ea râdea. Avea simțul umorului. Accepta glume nesărate de la doi bărbați care probabil că aveau și altă treabă mai bună de făcut. Sau cel puțin sper că aveau.

În ambele situații fetele acestea au ajuns în acel punct nu fără ajutor. Familia încalcă frecvent limitele personale, părinții abuzivi construiesc un comportament obedient, societatea încă învață băiatul că este în regulă să se comporte ca un apucat și să trateze fetele cu lipsă de respect.

Aș fi vrut să mă ridic și să merg să îi spun fetei să nu îl ierte. Comportamentul de genul acesta se schimbă doar atunci când este înțeles și integrat. Aș fi vrut să îi spun fetei că are dreptul la intimitate. Ce are ea în telefonul ei o privește pe ea. Este valabil și la geantă, portofel și buzunare. Când te apuci să cotrobăi prin lucrurile celuilalt ai o mare neîncredere de rezolvat și trăiești în suspiciune. Viața pare prea scurtă pentru a trăi astfel. I-aș fi spus fetei să își ia puterea înapoi, să decidă ce vrea să arate și cui și să fii ținut la distanță prin mișcări de eschivă este absolut nepoliticos. I-aș fi spus fetei că nu ar trebui să accepte astfel de lucruri pentru că ar trebui să se iubească mai mult și să își ofere mai mult. Mai mult respect, mai mult spațiu personal, mai multă încredere în sine. I-aș fi spus fetei exact ce aș fi vrut și eu să aud în trecutul meu atunci când am acceptat glume libidinoase sau atunci când limitele mi-au fost încălcate. Nu a avut cine să îmi ofere atunci astfel de informații. Eu m-am format, am crescut și am fost educată într-o familie și într-o societate profund obediente și profund patriarhale.

Dați-le fetelor putere!

Am continuat să stau pe scaunul meu, cu înghețata mea în față. Nu intervin în astfel de situații. Cu o floare chiar nu se face primăvară. Nu am niciun drept să intervin în relația cuiva doar pentru că am eu impresia că am dreptate. Am învățat demult că dreptatea aceasta este doar a mea, că dreptatea celuilalt se vede diferit. De aceea femeile bătute de soții lor le iau apărarea atunci când cineva din afară încearcă să le apere (bine acolo este și ceva sindrom, dar eu nu-s psiholog).

Și revin la subiectul fierbinte care arde ca o plăcintă abia scoasă din cuptor, acel subiect pe care îl învârt pe aici de ceva vreme: educația. Educăm acum, avem în viitor. Evident că nu este cazul, eu transmit informații din vârf de tastatură, din canapeaua mea confortabilă, din buricul țării, pe când viața reală este acolo afară, în case, în familii defavorizate, în sate mult prea departe de modernitate. În locuri în care nu a ajuns nici Alfie Kohn, nici Gary Chapman, cu atât mai puțin Laura Markham, nici mulți, enorm de mulți autori care sunt citiți doar de cei care au conștientizat că fără informare nu poți face schimbare.

Nimic nu se schimbă de aici. Un alt of de-al meu doar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Mereu am avut impresia că am rămas singura națiune de pe planeta asta care ne civilizăm extrem de greu spre deloc. Din multe puncte de vedere, dar azi mă rezum la aspectul copiilor.

Uitându-mă în jur, prin parcuri și prin alte locuri, modul agresiv cu care mulți părinți își întâmpină copiii mă pune serios pe gânduri și mă face să mă gândesc cam cât de traumatizantă a fost propria mea copilărie în comparație cu noile generații. Ei bine, foarte, dar nu despre mine este astăzi.

Având ocazia și șansa ca ani de zile să merg și să văd diverse țări am putut observa cam cum se poartă alții cu urmașii lor. Sunt mult mai atentă de când sunt mamă, nu ca să vânez greșeli, ci ca să preiau din experiența altor părinți. Au copilașii de diferite vârste acest dar de a te pune în situații dificile, uneori limită, de a-ți întinde nervii ca untul pe pâine și toate în locuri în care chiar nu ți-ai dori să fii în acele momente. Desigur că și mie îmi este teamă de manifestările din locurile publice, de oprobiul public (eu am crescut cu foarte mult ce crede lumea și ce zice lumea și mai ales să nu știe lumea), de neputința mea de a dezamorsa situația în timp util. Din fericire nu prea am fost în astfel de ipostaze, dar au fost câteva, eu m-am înverzit la față, am simțit toți ochii în ceafa mea, m-am rugat în gând la toți sfinții să se oprească copilul din orice nemulțumire are, am discutat în timp mult, foarte mult despre nemulțumiri, despre cum se simte, despre cum se manifestă oamenii, despre cum mă simt eu, despre cum pereții casei noastre îmi oferă siguranță pentru orice fel de manifestare. Evident că nu este un capăt de drum un copil în plin tantrum în mijlocul străzii, însă dacă poți evita, atunci este cu atât mai bine pentru toată lumea. Mie îmi este tare greu cu răbufniri în public, însă am înțeles că greul acesta este al meu și am mai înțeles că nu putem fi doi cu tantrum, iar al meu copil are nevoie de mine pentru a putea trece peste orice îl supără. Nu bruschez, nu lovesc, nu jignesc, nu am făcut-o niciodată, nici măcar în spațiul intim.

Așa am ajuns să urmăresc în jur de câte ori am ocazia cum sunt alte familii la plajă, în localuri, în locuri de joacă, în muzee.

Lipsa limitelor tronează în multe țări, de fapt eu cred că peste tot este cam la fel, posibil că în alte proporții decât la noi. Sunt părinți care au înțeles și fac eforturi să-și crească sănătos urmașii, sunt alții care sunt pe principiul libertate deplină, doar este copil, și mai sunt cei care îi bruschează. Proporțiile sunt discutabile, am zis.

Cumva italienii se aseamănă destul de mult cu noi (din țara aceasta am venit de curând, așa că de aici am informația proaspătă). Nu este o noutate, asta știe toată lumea, însă mă așteptam totuși să fie mai civilizați în raport cu proprii copii, nu chiar ca în cărțile Elenei Ferrante.

Pe plajă multe familii, mulți copilași mici de doar câțiva anișori, însă și mai mari care sunt deja semi-independenți. Ăștia micii sunt greu de mulțumit și mai greu de stăpânit. Vor ceva fix atunci, în acel moment, cu bătut din picior, cu pumnișorii strânși, cu încăpățânare în ochi. Sună cunoscut? Așa sunt cam toți copilașii după ce învață să meargă și să îl spună pe nu. Sunt într-un proces de învățare, nu spune nimeni că este ușor, însă e clar că orice părinte trebuie să fie conștient că nu prea există relaxare atunci când ești în concediu cu copilul mic.

Urmăream familia aceasta de italieni, mama era foarte frumoasă, aveau un copilaș de nici doi ani, era tare micuț.  Și tot voia copilașul ăsta în apă, în mare, atunci și fix în acel moment, avea o hotărâre în modul în care tot încerca să plece, mama tot încerca să îl țină pe loc la șezlong, în piscina de lângă ei. Copilul avea o misiune și când un copil mic are o misiune, viața întreagă devine motorul acelui lucru. Până în punctul în care mama a pus mâna pe el, i-a lipăit o palmă la fund și l-a pus pe șezlong de unde a înțeles că nu este rost de plecare.

Nu a fost o situație singulară, am văzut mai mulți copii în bruscați, nu neapărat fizic, aceasta mi-a rămas mai mult întipărită în minte poate prin prisma copilului foarte mic care nici măcar nu înțelege de ce doare, înțelege doar că un anume comportament produce durere, o asociere dureroasă de la o vârstă mică.

La un moment dat lumea va fi un loc sigur pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, până atunci fiecare luptăm pe frontul personal și cu limitările celor din jur.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.

Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.

Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.

Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.

Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.

Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.

Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.

Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.

Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.

Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.

Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.

Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.

Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.

Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.

Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.

Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cred că statu-i hotărât să aducă la buget toate restanțele, penalizările și greșelile date uitării de ani de zile. Că așa a purces în a recupera acești bani oricum. Ba înștiințare, mai mult nu, ba direct poprire fără să știi de ce.

Dar, totuși, ce s-a întâmplat cu înștiințările? Se pierd pe drum sau nu se mai emit?

Se pare că se pierd undeva în negura vremii. Adevărul este că eu am primit acum câteva luni înștiințare de la stat pentru ceva ce sistemul a greșit și eu am plătit. Mi s-a pus în vedere că ori plătesc ori îmi pun poprire. Am plătit normal, sunt un cetățean bun platnic. Că eu plătesc și când greșesc, dar mai ales când nu greșesc.

Dar să revenim la prezent. Am tot citit pe interneți comentarii și articole ale oamenilor care spun că s-au trezit cu poprire fără nicio înștiințare. Cum domnule?

Pai știți ce se întâmplă cu o bancă dacă pune poprire fără să anunțe în prealabil? Exact: amendă. Este un drept al clientului băncii să știe ce i se întâmplă și ce pățește. Păi cetățeanul nu este el un client al statului? Chiar unul foarte bun de plată în tot ce i se năzare statului. Și atunci nu are el dreptul la înștiințare?

Dar stați că umilința nu se oprește aici. Că doar ce lăudam recent că ne mai modernizăm și noi și mai scoatem dosarul cu șină din mentalitate, vine una rece care îmi arată că încă suntem în neolitic. Sunt încă multe ghișee unde te duci să fii umilit. Pentru că se poate, pentru că funcționarul este obișnuit să trateze omul de rând cu superioritate, pentru că are impresia că dacă datorează ceva statului, îi datorează și lui personal ceva. Mai nou este politically correct să avem înțelegere și empatie pentru orice funcționar și să ne punem în papucii lui ca să știm cum am reacționa noi în situația respectivă. Poate i-o fi și lui greu, unii oameni chiar înțeleg greu tare. Ei bine, ca să ajungi să empatizezi cu cineva care te tratează cu sictir, ar trebui să fii într-un nivel avansat de zen. Nu prea e cazul prin părțile astea de lume că oricât antrenament ai avea, există ceva care îți ridică nivelul tensiunii.

Tata este pensionar de 33 de ani. Nu că și-ar fi dorit, ci pentru că fizic nu a mai avut cum să muncească. Între timp s-a pensionat și definitiv că omul mai și îmbătrânește. La un moment dat a primit banii cu lipsă, nu o sumă mare, dar lipsă în tot cazul. Evident că nimeni nu știa nimic. Acum nu știu dacă ar fi primit el mai multe informații dacă mergea personal să se lămurească, însă cum nu poate merge prea mult și nici nu poate umbla prin caniculă, a mers mama în locul său. De la casa de pensii nu a aflat nicio informație, așa că următorul pas a fost drumul către un avocat. În urma unei solicitării a avocatului pe care a depus-o la casa de pensii a aflat că are poprire pentru o sumă de bani pe care a primit-o în urmă cu ceva ani greșit.

Da și ar fi fost totul în regulă până la urmă dacă ar fi alta treaba aceasta de la casa de pensii de la prima vizită și nu de la a cincea. Pentru că nimeni acolo nu a putut să îi ofere niciun fel de informație, pe motiv că nu se poate. Dar nici nimeni nu i-a spus că dacă ar avea procură sau dacă ar fi reprezentată legal de un avocat atunci ar putea să primească informațiile. Pentru că nu este treaba funcționarului să lămurească cetățeanul, treaba lui este doar să spună nu se poate și să îți arunce o privire plină de sictir din care să înțelegi că l-ai deranjat suficient.

Cum află statul de aceste greșeli din urmă cu 3-4-5 ani, îmi este greu să înțeleg. Cum de își consideră statul cetățenii ca fiind infractori și îi tratează ca atare scuipându-le în cafea și punându-i pe drumuri și considerând că nu merită nici măcar o înștiințare, la fel mă nedumerește total.

Partea tristă este că în afară de a mă plânge aici, nu am nicio soluție pentru faptul că traiul în țara aceasta a devenit sufocant. Nu am nicio soluție că plătim pentru greșeli pe care nu le-am făcut la fel cum plătim și pentru cele pe care le-am comis. Plătim pentru orice am făcut și pentru orice nu am făcut. Iar verificarea și aflarea adevărului este un proces anevoios pe care probabil că se bazează și statul ca să fie sigur că stai liniștit în banca ta și îi lași și pe ei să doarmă fără griji.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Tot aud și văd în ultima vreme oameni care vorbesc la telefon pe video call fără căști. Este totul public și minunat. Mai ales prin STB. Nu e ca și cum aș avea de ales și am și această opțiune de a mă duce puțin mai departe. Pur și simplu se aude în tot troleul. Oamenii își expun intimitățile public.

Tot în categoria aceasta intră cei care urmăresc filmulețe pe youtube fără căști. Sau mă rog, presupun că pe youtube. Ascultă cu sonor ceva ce nu interesează pe toată lumea.

Eram într-o zi la un cabinet stomatologic, așteptam detartrajul periodic. Și așteptam. Nu reușește medicul să fie în target pe cât sunt eu de punctuală. După o vreme intră în cabinet programarea de după mine. O doamnă foarte drăguță. O apreciam în liniște. Părea trecută de primă tinerețe, dar arăta foarte proaspătă, cu o tunsoare modernă, îmbrăcată tineresc. În ultima vreme caut să admir persoane cât mai învârstă și cât mai moderne, încerc să le iau drept reper. Și cum o contemplam eu așa pe această doamnă, colegă de așteptare în cabinet stomatologic, aud niște muzică ce m-a luat total prin surprindere. Nu mă așteptam ca și într-un cabinet să fie cineva care ascultă videoclipuri, filmulețe și ce mai asculta acolo fără căști. E cert că a redus rapid volumul sonorizării, probabil fața mea căzută era vizibilă, însă era acolo, îl auzeam chiar și încet.

Este interesant cum nu mai putem sta în liniște. Nu putem aștepta. În orice secundă de așteptare scoatem telefonul din buzunar. Aproape niciodată o carte. (La sala de activități sportive la care merg cu copilul, o singură dată am văzut un părinte cu o carte pe genunchi, altfel eu eram singura ciudată). Era o vreme când mi se părea că prea se exagerează când tot spuneau toți că nu se mai citește, eu vedeam oameni care citesc și încă foarte des, dar de când cu pandemia, numărul lor s-a redus drastic. Sau se ascund, că eu nu îi mai văd. Aproape nimeni nu se mai uită pe geam. Ori în jur. Trecem în grabă pe lângă natură, pe lângă schimbări, nu le mai vedem pentru că nu mai ridicăm ochii din telefon. Este atât de mare zgomot în București că pe timpul zilei nu se aude absolut nici o pasăre. Și știu sigur că avem și altfel de păsări în afară de porumbei căcăcioși și pescăruși țipători. Avem păsări care fac spectacol pe la ora 5 dimineața, se aud triluri că este ceva mai liniște.

Revenind la liniște, este clar că ușor-ușor va dispărea cu totul. Vom trăi în vuiete de conversații telefonice și videoclipuri accesibile cu ajutorul net-ului. Vom ajunge să răspundem la întrebările celorlalți pentru că așa este când vorbești la telefon pe speaker în grup, nu știi cine a întrebat și nici pe cine. O mare familie vorbitoare.

Simt că nu mă hazardez să prezic viitorul de peste 50 de ani în materie de socializare: oamenii se vor întâlni pe la terase ca să vorbească prin mesaje. De fapt peste 50 de ani vor comunica virtual într-o lume virtuală la o terasă virtuală, iar gustul berii va fi și el tot virtual. Cel puțin sper că va fi pe bază de căști.

Text scris de Iulia Dumitrescu.