Poate greșesc eu, dar ei cu siguranță greșesc.

Îmi plac filmele, îmi place să mă uit, îmi place să merg la cinema, dar mai ales îmi plac platformele de streaming.

Era o vreme când m-aș fi uitat la filme non-stop. Doar asta aș fi făcut dacă aș fi putut. Noroc că îndeletnicirile de zi cu zi îmi puneau frână. Acum rar se mai întâmplă să fac maraton, însă vizionatul încă reprezintă un top.

M-aș uita și la filme românești dacă aș avea la ce. În ultima vreme am refuzat să mai merg la cinema pentru filme românești, le aștept să apară pe platforme să le pot vedea. Și bine fac. Cel puțin ce s-a lansat pe netflix în ultima vreme sunt filme la care pur și simplu nu mă pot uita. Sunt prost scrise, prost jucate, prost scenariu, rău ce să mai. Însă cel mai tare mă deranjează reclamele la pariuri sportive din interiorul filmelor.

Eu înțeleg că firmele acestea de pariuri sportive au sponsorizat filmele astea – da, să rămânem la filme, să nu zic mizerii – însă să nu dai doi bani pe actul cultural, dar să dai mulți bani pentru a realiza ceva la care nu te poți uita doar ca să îți mai faci ceva reclamă, e o treabă. O treabă bine gândită ce-i drept, însă dăunătoare. Foarte dăunătoare, mai ales când categoria de vârstă vizată o reprezintă adolescenții.

Acum ceva vreme m-am hotărât eu așa de capul meu să boicotez orice artist care apare în reclamele la cazinouri și toată speța. Așa am ajuns să nu mai urmăresc și să nu mai merg la spectacole de stand-up comedy ale unor stand-uperi pe care chiar îi apreciam. Am decis să nu mai aud muzica nimănui care apare în astfel de reclame. Nu sunt eu mare admiratoare a muzicii românești, însă radio mai ascult din când în când. Schimb postul ori de câte ori cântă personaje din acestea care n-au limită la portofel.

Am eu o vorbă, fac multe pentru bani, dar nu fac orice pentru bani. Adică muncesc, stau peste program dacă este nevoie, îmi dublez efortul, poate chiar dublu job, dacă nevoia mea de bani este atât de mare, dar niciodată, absolut niciodată nu aș scrie un text de promovare pentru un produs nociv care face rău în masă societății. Indiferent de cât de mulți bani mi-ar aduce. Și mai sunt și alte lucruri pe care nu le-aș face pentru bani, dar mă opresc aici.

Între timp mi-am dat seama că singurul lucru care mi-ar rămâne de făcut ar fi să mă mut definitiv în pădure. Pentru că doar așa aș putea să evit realitatea care mă înconjoară. Deoarece aceste firme de jocuri de noroc au împânzit toată industria muzicală, tv, radio, filme și sport. Sunt foarte, extrem de puțini stand-uperi care nu au legătură cu aceste reclame. Și foarte puțini sportivi care n-au mâncat o pâine din reclamele de la cazinouri sau pariuri sportive. Cântăreți încă sunt destui, însă cei care ar fi putut face diferența au ales ca potențial venit reclamele la jocuri de noroc.

Pe principiul aș mai boicota dacă aș mai avea pe cine.

Cum educația la noi scârțâie și acasă și în mediile școlare organizate, aș vrea să vină cineva să îmi spună că tinerii, viitorii adulți ai țării sunt feriți de acest viciu. Iar dacă există cineva care are dubii de cât de gravă, de serioasă și de dificilă este dependența de jocuri de noroc, ei bine are o mare problemă.

În tot cazul, nu vă recomand filme românești nou-lansate pe netflix, cel puțin.  Dar dacă vreți să vă uitați la ele, pe barba voastră să fie. Să nu ziceți că n-ați știut.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În spatele lui Ai grijă se află frica.

Știu că am tot scris despre bunici și nu mereu de bine. Nu pentru că vreau să supăr pe cineva, nici că îmi revărs eu cine știe ce frustrări sau supărări, ci pentru că aceasta este realitatea pe care o văd eu în jurul meu zi de zi, de zi.

Astăzi tot despre bunici.

Eu nu am văzut până acum relație între bunici și familia tânără, cu părinți tineri și copil mic, de la bebeluș la ceva mai mare fără să fie proiectată această frică. Nu am văzut eu, nu spun că nu există. De excepții parcă m-am cam săturat, să văd și reguli ar fi minunat.

Când văd familii care au activități împreună în primă fază mă bucur. Ia uite, oamenii ăia își doresc să fie ei împreună de la nepoți până la bunici trecând prin părinți. Merg împreună la teatru, la spectacole aviatice, la concerte, la târguri în aer liber. O familie extinsă și aparent fericită. Până când o bunică, de regulă o bunică deschide gura și iese toxicitatea la suprafață. Pentru că așa au prins vremurile, așa au învățat, așa au trăit și este absolut normal să trăiască și acum în ignoranță și să nu facă nimic în sensul acesta.

Pentru că Doamne-ferește psiholog, Doamne-ferește dezvoltare personală, Doamne-ferește coach, Doamne-ferește să aplecăm urechea spre cei care vorbesc despre parenting-ul modern. Spre cei care știu despre ce vorbesc și nu spre cei care nu au înțeles cu ce se mănâncă supa asta numită parenting.

Și așa este, știu și eu și văd și eu că într-adevăr înaintașii noștri au prins alte vremuri, au trecut prin regimuri unde frica le-a fost inoculată în vene, unde ignoranța era artă. Le este greu să trăiască în modernism, iar unii nu s-au adaptat nici astăzi, nu degeaba încă auzim ce bine era pe vremea comunismului.

Și văd, văd când stau pe-o margine și mă uit la oameni. Văd mame tinere care se enervează și se răstesc la bunică. Văd bunicile cum strâng mărunt din buze și se supără. Văd tați letargici care mai aruncă un lasă-ne domnule că știm noi mai bine. Imediat vine și replica: Te-am crescut pe tine și n-ai pățit nimic, ia uite ce bine ai ajuns. Toate se desfășoară în spațiul public în intimitatea a trei generații diferite. Noi în cultura noastră nu știm să facem un pas în spate, să nu fie treaba noastră, să nu ne băgăm. Am speranțe în proaspetele generații de bunice, însă uitându-mă la actualele generații de părinți de copii de grădiniță sau de școală primară, mă îndoiesc să fie mai bine.

Suntem un popor bolnav unde terapia ar trebuie să aibă loc colectiv. Obligatoriu, prin constituție. Dată lege spre binele poporului. Dar, cum? Cum să obligi pe cineva să se vindece când el nici nu știe că este bolnav? Cum să obligi pe cineva să își trateze răni care nu se văd când el are liber arbitru?

Soluția?

Trăim în continuare în ignoranță. Transmitem mai departe generațiilor proaspete fricile noastre. Deschidem gura și scoatem elucubrații. Menținem mediul toxic. Și pe toate le numim iubire. Intențiile sunt bune, restul este toxicitate.

Sfaturi? Nu, nu dau sfaturi. Nici nu vă spun să faceți ca mine, să aduceți interacțiunile la stadiul de banalități ocazionale. Știu că sunt mulți, foarte mulți care se bazează pe acest ajutor venit din partea bunicilor, însă dacă tot le cereți ajutorul, poate le și oferiți ajutorul în a-și mai rezolva din șinele pe care le duc cu ei de-o viață. Poate, cine știe, este o ușă deschisă spre un viitor mai puțin toxic.

Zic și eu.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Trăim printre oameni complet necivilizați și parcă este din ce în ce mai obositor.

Am mai zis eu pe aici că eu sunt un om care respectă regulile, mă aricesc toată la nedreptăți și cred că nu mi-am ales corect țara în care să mă nasc atâta timp cât aici se fentează regulile cu precizie elvețiană.

Ce mă ține aici? Nici eu nu știu clar, probabil confortul creat și bula în care activez. Familiarul de care îmi este greu să mă despart definitiv.

Mă înfurie nesimțirea oamenilor, lipsa de bun simț, de civilizație de nivel minim, că nu cere nimeni să ai maniere de casă regală. Și toate acestea pentru simplul fapt că eu nu sunt așa și am impresia că lumea toată trebuie să fie ca mine pentru a conviețui cât de cât mai aproape de normalitatea pe care o văd eu.

Și zău că este păcat de cartierul acesta care se înfrumusețează de la zi la zi să troneze atâta dezinteres cum este la noi.

A plouat mult în ultima vreme. S-au scuturat copacii de flori, au crescut frunzele, este mult verde crud. Am simțit miros de iarbă proaspăt tăiată și de pământ ud, miros de praf înmuiat de ploaie, miros de ploaie, miros de primăvară. Am mers prin bălți, prin ploi torențiale, m-am udat, mi-a fost frig, vântul mi-a zburat umbrela. Deși mie îmi place tare mult să privesc ploaia pe geam și nu să fiu în mijlocul stropilor reci și uzi, mersul prin ploi tot mi-a creat mai puțin disconfort decât rahații lățiți ca niște  plăcinte turtite pe trotuare. De când ies din scara blocului, până în stația de autobuz, până la grădinița copilului tot ocolesc lejer vreo zece și ăia numai așa numărați. Nu este zi ca ori eu, ori copilul să nu lipim ceva pe tălpile încălțărilor oricât ne-am feri și oricât am ocoli. Nu, am renunțat de multă vreme să mai acuz câinii vagabonzi și ai nimănui că nu prea mai sunt printre blocuri, cel puțin nu în zona mea. Însă cei cu stăpân sunt plimbați intens.

Pentru că nu există nu o politică clară a trotinetelor electrice care se închiriază au ajuns să șadă peste tot. Oamenii le abandonează când nu mai au nevoie de ele, exact unde și cum le vine. Într-o zi am găsit o trotinetă electrică la intrarea pe aleea blocului, de-a curmezișul că așa i-a fost la îndemână celui care a folosit-o. Altă dată cineva a lăsat trotineta pe refugiul stației de tramvai, tot de-a curmezișul, pe tot refugiul de se împiedicau de ea oamenii care nu o vedeau că e acolo. Zilele trecute trona o trotinetă fix pe un squar micuț pentru pietoni când așteptau la semafor. Nu prea mai aveau loc și pietonii că cineva avusese mai multă nevoie să își lase acolo trotineta după ce s-a folosit de ea. Aici deja nu îmi mai dau seama daca este rea-voință, nepăsare sau pur și simplu nu își dau seama că trotinetele abandonate așa fără noimă pot încurca destul de serios. Iar treaba aceasta vine evident, cum altfel dacă nu din educație!?

Am mai scris despre cum oamenii nu au nicio problemă în a-și împărtăși discuțiile private și video cu ceilalți participanți la trafic. Cel puțin în ultima vreme prin mijloacele de transport în comun a devenit o modă să vorbești la telefon pe speaker sau pe video, la fel cum și ascultatul de filme, video-uri și ce mai ascultă oamenii să se întâmple tot cu sonor și tot fără căști. Aici măcar e un lucru bun că așa participând la inculturalizarea oamenilor măcar știm unde ne situăm, chiar dacă nu putem schimba nimic.

Da, așa este, tânjesc după mai multă civilizație. Sunt persoana care face la nivel micro schimbări și nu la macro. Nu mă simt în stare să vreau să schimb grupuri prea mari de oameni. De absolut fiecare dată când am atras atenția cuiva că încalcă reguli, că parchează pe locul persoanelor cu dizabilități, că le cad hârtii din mână de parcă nici nu știau că le au, de absolut fiecare dată mi-am luat amenințări și înjurături diverse și diversificate. Pe lângă faptul că la un moment dat mi s-a făcut lehamite, mi s-a mai făcut și frică. Poate o merita multe țara asta, dar să fiu bătută pentru ea, am dubii că ar merita chiar atât de multe din partea mea.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu – fumătoarea pe persoană fizică am dreptul să fumez oriunde și să nu aud comentarii.

Nu citi dacă te simți deranjat încă din titlu, acest text este unul ironic, dar cu situații reale.

Sunt fumătoare! Și asta spune tot. Am drepturi, nu și obligații. Mă simt și sunt ostracizată ori de câte ori aprind țigara și nu îi înțeleg deloc pe nefumătorii ăștia cu fumurile lor eco/bio/trendy/flendry.

Eu când ies din apartament îmi aprind o țigară, exact acolo pe scara blocului. Simt cum mi se strâng plămânii, cum gâtul meu nu mai rezistă dacă nu simte cum alunecă fumul acela ușor călduț tras cu nesaț de la capătul țigării. Fumul meu intră pe sub ușile vecinilor, dar asta nu ar trebui să fie o problemă, doar se știe că fumul omoară moliile.

Apoi tot trăgând din țigară intru în lift, acel spațiu mic, îngust, neaerisit în care intră zeci de persoane zilnic care în sus și-n jos tot mută liftul. Eu las duhoarea țigărilor mele. La parter o doamna simte putoarea din lift, strâmbă din nas și mă apostrofează. Ce babă țicnită, auzi la ea să își permită să fie nemulțumită că am fumat în lift. Dar liftul ce are? Ea nu știe că eu nu mai rezistam dacă nu aprindeam țigara atunci?

Până ies din scara blocului am stins și prima țigară, o strivesc cu vârful pantofului în fața blocului, apoi închid ușa liftului și abia apoi îmi văd de drum. Mă îndrept spre stația de autobuz, îmi aprind imediat altă țigară, dimineața fumez cel mai mult, dar compensez pe timpul zilei că fumez mai puțin și sunt ok, păstrez un echilibru. Cam aglomerat azi pe stradă. Merg printre oameni posomorâți cu țigara mea în mână, mai trag câte un fum care se împrăștie în atmosferă când îl suflu cu putere afară. O mamă își trece copilul pe mâna cealaltă cică îi vine fumul de la țigara mea în față. Nu înțeleg de ce este deranjată, oricum va fuma când va fi mare. Alt domn se ferește printr-o mișcare bruscă cică era să îl ard cu țigara că o țin ostentativ și neglijent spre alți oameni.

Ajung la trecerea de pietoni, aștept la semafor, îmi aprind a treia țigară, este un semafor lung, se strâng din ce în ce mai mulți oameni, stăm cam înghesuiți, printre noi plutește ca un nor fumul de la țigara mea. Cineva și-a pus mâna la nas și gură cică miroase urât, altcineva a început să tușească cu lacrimi țâșnindu-i din ochi. În sfârșit se face verde și nu mai aud vociferările tuturor.

În stație deja sunt la a patra țigară, aștept autobuzul și de plictiseală fumez. Mulți copii azi în stație, mamele și le strâng pe lângă ele încercând să îi ferească de fumul meu. Mai puțin mamele care își aprind țigările în nasul propriilor copii, ele nu au nicio problemă cu fumul meu, nici cu al lor și nici că ar inhala cei mici fum. Trăiesc în normalitatea fumatului.

Când vine autobuzul îmi dau seama că nu mi-am terminat țigara, așa că trag mai des din ea scoțând și mai mult fum, nu îmi vine să o arunc așa neterminată. Mă așez la coadă să urc în autobuz cu țigara încă în mână, nu vreau să arunc atâția bani nearși. Când pun piciorul pe scară trag ultimul fum, arunc țigara pe jos, aterizează fix pe pantoful cuiva și ricoșează pe trotuar, expir ultimul fum exact când se închid ușile, fumul rămâne în autobuz. Câteva doamne se uită urât la mine, însă nimeni nu îmi spune nimic, îmi place aici că nimeni nu comentează oricât de deranjați ar fi.

Ajung într-un local public să mă întâlnesc cu cineva, mă așez la o masă. În local sunt oameni diferiți, mame, copii, bărbați, familii, singuri. Și eu. Unii fumează țigări electronice. În interior. E ok, alea nu-s țigări de fapt, sunt electronice. Scot fum ca la furnalul de la Grozăvești, dar nici ăla nu e fum, este un abur lăptos prin care nu mai vezi nimic atunci când sunt prea mulți fumători din aceștia eco. Când le simt mirosul îmi vine să îmi vărs conținutul stomacului, dar înghit rapid, mai beau niște apă și îmi revin, nu se cade, mă fac de râs, cum să spun că vomit de la mirosul înțepător de ouă clocite, mucegăite și fierte în zeamă de varză stricată? Nu vreau să par sensibilă, oamenii doar au un viciu și exact ca și animalele care nu au raționament, nici oamenii nu se pot abține să nu vapeze oricând, oriunde și în orice circumstanțe.

La întoarcerea acasă iau un taxi, nu mai stau la autobuz, aștept prea mult. Taximetristul crapă puțin geamul și își aprinde o țigară, nu mă întreabă dacă mă deranjează, ori dacă sunt de acord. Nu mă deranjează, am bonus la drum, plătesc cursa și un fum. Doar îl înțeleg, viciul e viciu, iar clienții care nu înțeleg sunt niște retarzi, oricum e fum peste tot. Când termină de fumat aruncă țigara pe geam, închide geamul și suflă ultimul fum în mașină. Toată mașina este învăluită de un nor cețos ce se împrăștie inclusiv spre spatele mașinii, miroase ca și când un dinozaur mort de două milioane de ani a descoperit că are unghiile încarnate și netăiate. Miroase a putrefacție și a proteză de bătrân uitată pe noptieră într-un pahar fără apă. Dar, hei, viciul e viciu.

Când mă întorc acasă îmi reiau tabieturile, îmi aprind o țigară în baie deși știu că fumul urcă la etajul superior. Mai bine ies pe balcon și îmi aprind țigara, urcă fumul, normal, că de-aia e fum, chiar și la două etaje mai sus se simte. Vecinii trebuie să îmi suporte tabieturile pentru că în casa mea fac ce vreau eu, chiar dacă trăiesc într-un imobil cu mulți vecini pe verticală, fiecare face ce vrea la el în casă, iar cei care sunt deranjați de fumul meu sunt prea sensibili.

Îmi amintesc cu drag de vremurile când fumam în localuri, bine nu mă întristez prea tare că în unele localuri prin țară încă se mai fumează. Am fost anul trecut într-o cârciumă ce se voia restaurant cu pretenții grecești prin Giurgiu unde patronul, ospătarii, barmanii, toți fumau în local deși legea care interzice fumatul la interior este în vigoare de ceva ani. Dar, dacă nici eu nu înțeleg ce înseamnă să îți ardă plămânii după o țigară, nu știu cine mai înțelege. Și-n plus mâncarea pare afumată atunci când o consumi printre fumuri de țigară. Un deliciu.

Viața de fumătoare este grea printre oameni sensibili care o ard hipster cu aer curat și poluare redusă, să se mute la țară dacă vor aer curat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cum este cu poluarea? Mai are rost să discutăm?

Se discută deja de multă vreme despre poluare, despre cum se topesc ghețarii, despre cum încălzirea globală face ravagii, despre cum trăim pe datorie și consumăm resursele mult mai repede decât am estimat în primă fază. Multe, multe informații. Dar, cât de poluant este de fapt fiecare dintre noi?

Nu intru astăzi în discuții despre mari industrii poluante, despre fabricii și uzine, despre macro poluare. Astăzi vorbim și scriem despre micro poluare, la nivel de individ. Cât poluezi tu?

Eu credeam că sunt prietenă cu mediul și cu natura, realitatea spune că sunt extrem de poluantă.

Ce fac și ce nu fac de sunt așa poluantă?

Nu arunc gunoaie pe jos. Am urât dintotdeauna treaba aceasta. Îmi amintesc când eram prin școala generală că mă înfuria teribil când vedeam pe stradă oameni care aruncau pe jos hârtii de tot felul. Pe vremea aceea nu bătea nimeni apa în piuă cu curățenia. Nici nu se învățau în școală astfel de lucruri. Atunci școala era preocupată de materiile de bază, nu de toate prostiile care de fapt te ajută să fii om în viața socială. Din păcate furia aceasta îndreptată către cei care nu nimeresc un coș de gunoi am dus-o cu mine întreaga viață. Am un acut simț al dreptății, încât nedreptatea mă face să clocotesc la propriu. Prin urmare nu arunc nimic pe jos, niciodată și nicăieri unde mă aflu. Dacă nu am coș de gunoi, strâng în buzunare, în geantă, într-o punguță, dar niciodată pe jos. În egală măsură nu îmi place să strâng după alții. Am avut de-a lungul timpului discuții interminabile pe tema strânsului după alții. Nu merg pe principiul că educăm atunci când strânge gunoiul altora că nu educăm nimic. Nesimțirea nu se educă cu bunul simț al altora. Însă, cred că atunci când strâng gunoiul de pe pământ, ajut pământul să respire și automat mă ajut pe mine să respir aer și nu aer cu iz de plastic. Această explicație m-a ajutat pe mine să mă aplec să mai iau și gunoiul altora. Să mai iau, am zis bine, nu este ceva ce fac constant și la fiecare gunoi văzut, asta ar însemna să merg doar aplecată și cu mâinile pe jos. Însă, atunci când merg la un picnic, pădure, cetate veche, ruină ce ar trebui conservată și încep să produc gunoi propriu, atunci strâng și tot ce este prin jurul meu. Se întâmplă rar totuși, să nu trăiți cu impresia că sunt vreo mare strângătoare.

Am început să folosesc apa cu economie atunci când nu mă grăbesc. Înainte, acum mulți ani când mă spălam pe dinți lăsam apa să curgă la robinet. De ce? Nu știu, doar că așa făceam. Între timp m-am educat și nu las apa să curgă, deschid robinetul doar atunci când chiar o folosesc. Uneori, chiar este cu titlul de uneori, închid apa la duș când nu o folosesc și o repornesc atunci când chiar îmi trebuie. De ce uneori și nu de fiecare dată și la fiecare duș? Pentru că la bloc de exemplu dacă folosesc apa de pe coloană, dacă o țin prea mult oprită și nu mai folosește atunci nimeni de pe coloană apa caldă, ea se răcește și trebuie să reiau procedeul de încălzire. La fel se întâmplă și pe boiler, se răcește apa pe țeavă dacă nu este folosită o perioadă. Diferența ar fi că apa venită de la boiler se încălzește mai repede față de apa de pe coloană pe care trebuie să o urc la etajul 10. Cam pe același principiu uneori mai spăl și vasele, mai opresc apa și nu o las să curgă continuu la robinet, până am înțeles că mașina de spălat vase este mult mai economică decât spălatul meu la chiuvetă. În ultimii ani prea puțin mai spăl vase la chiuvetă.

Și totuși sunt poluantă. Urma pe care o las eu pe acest pământ este poluantă. Sunt aproape nonstop conectată la internet, sunt aproape tot timpul cu laptopul în brațe. Intru și accesez multe site-uri, văd filme, trimit și primesc emailuri. Toate aceste activități la comun și fiecare activitate în parte este generatoare de poluare. Abia aici a venit șocul pentru mine, deoarece nu m-am gândit niciodată la poluare atât de disecat sau de profund. Mi s-a părut normal să folosesc internetul ca resursă fără să mă gândesc că el poate fi atât de poluant, cam cum nu se gândesc nici oamenii care aruncă pet-uri în râuri că ele pot fi distrugătoare. Da, ce să zic nu ne putem compara, ei poluează hard-core, iar eu poluez intelectual. Mna, tot poluare se cheamă, tot la încălzire globală duce.

Și? Am făcut ceva în acest sens? Păi nu pentru că nu știu ce să fac. Am nevoie de internet, am nevoie să trimit emailuri, am chiar mai multe adrese de email, am nevoie să și primesc. Activitatea mea se desfășoară exclusiv online și în fața laptopului. Nu sunt singura, evident, că nu doar eu muncesc pe aici pe suprafața globală, însă m-am tot gândit cum aș putea eu să îmbunătățesc sau să reduc acest rău pe care îl fac. În afară de a mă asigura că am un device performant cu un consum redus de energie și să încerc să reduc orele în fața laptopului (asta chiar nu știu cum aș putea să reușesc pentru că nu e ca și cum aș putea să spun: hei firmă, am văzut că poluez cam mult, de mâine am decis să lucrez câte două ore pe zi. Aham!) și să reduc transferul de informații online, altfel nu prea știu ce aș putea să fac concret.

Apoi am acest site, da exact acesta pe care citești tu acum, care nu este eficient sută la sută și este cam poluant. Bine, este destul de poluant. Ne-performanța asta îl face să fie poluant, mai poluant față de alte site-uri mai bine structurate. Asta și faptul că hostingul meu nu este unul verde și automat mă face și pe mine să fiu poluantă. Da, sigur, pot trece la un hosting eco-prietenos, doar că din motive financiare nu am să o fac. Nu sunt la nivelul în care să îmi permit să fiu atât de prietenoasă cu mediul. Pentru că vedeți voi, dacă există bun simț și nu facem rău naturii prin acțiuni intenționate, ajungem să facem rău naturii prin acțiuni ce țin de posibilități financiare. Și aici intră orice aparat de prin casă cu vechime ce ar trebui schimbat cu unul mai puțin poluant, doar că oamenii se lovesc de această barieră financiară.

Ce am făcut ca să nu mă mustre conștiința prea tare și să pot dormi fără coșmaruri noaptea? Trăiesc în România, nu prea am coșmaruri pe subiecte pe care ani de zile nu s-a dat nici măcar o ceapă degerată, dar cu toate acestea vreau să las o urmă bună pe pământul pe care calc. Prin urmare, am câteva flori în ghiveci în balcon pe care le îngrijesc și sper să îmi aducă un aer pe cât posibil mai curățat. Uneori am flori și prin casă, dar nu prea le priește mediul și nu poposesc prea mult prin sufragerie. Am plantat câțiva copaci de-a lungul timpului, undeva în jur de douăzeci de pomi fructiferi și copaci ornamentali, doar că nu în București, locul în care stau cea mai mare parte a timpului. Da, o mică pădure, dar oxigenează aerul altor oameni, nu pe al meu. Colectez deșeuri selectiv, treabă care îmi produce multă frustrare pentru că nu am ghene la îndemână. Oi vrea eu să fiu corectă, dar sunt și foarte comodă și de aici frustrarea.

Și cam atât.

Dacă aveți alte idei, sugestii, orice poate îmbunătăți calitatea vieții la nivel de individ, vă ascult.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu doar că salut proiectul de lege al francezilor, ba chiar mă bucură și îmi dă speranță.

Nu copiilor pe internet.

Acum liber la supărări.

Franța a decis prin lege să nu mai apară minorii în poze pe internet.

Ura! Ura! Ura!

Am mai zis, mai zic, știu că nu mi-a cerut nimeni părerea, este în regulă, pot supraviețui, nu aprob și nu sunt de acord cu pozele celor mici postate pe Facebook, Instagram, Paragram, Mamagram și ce or mai fi.

În mediu privat distribui și eu poze, câteva, dar trimit – nu sunt ipocrită – într-adevăr trăim în această eră a rapidității, însă niciodată, absolut niciodată nu îmi expun copilul pe rețele de socializare, mai ales unde au acces oameni de fel și fel, pe unii nici nu îi cunosc. Nici cu pozele cu mine nu excelez, cu familia toată nici atât. Noi nu suntem fani expunere, ne place intimitatea noastră. Ce facem și pe unde mergem de cele mai multe ori ținem pentru noi sau împărtășim în mediu foarte restrâns. Știu, ciudați.

În tot cazul noi suntem adulți și putem decide pentru noi și pentru intimitatea noastră. Dar pentru cei mici, pentru minori cine decide? Păi tot noi. Din prea mult drag de puiul mic, din dragoste, din familiaritate expunem tot ce ne este mai drag. Să vadă toată lumea ce iubim noi. Să arătăm drăgălășenia, inocența, iubirea din ochii puiului mic. Doar că nu este corect.

Nu este corect să le permitem dubioșilor din online să facă ce vor ei cu pozele noastre. Nu este corect pentru viitorul adult posibil serios, la costum, eventual într-o funcție cu pretenții, cu oameni în subordine să facă valuri prin companie cu poze de când era mititel și era în chiloței. Sau pe wc. Sau nud la plajă. Asta este o alegere. Vreau să fiu văzut? Cum vreau să mă arăt lumii? Ce vreau să vadă ceilalți? Copilăria mea este intimă sau publică?

Da, mi-aș dori o astfel de lege în țara noastră. Îmi doresc să văd influencerii/bloggerii/vedetele/oamenii cum se descurcă în reclame fără să își implice și odorii. Se poate, dar na, este mult mai simplu să apară și fața de copil când se face reclamă la haine, încălțări, aparat dentar și eu știu ce mai promovează ăia micii.

Să nu credeți că mie nu îmi place să văd poze cu cei mici. Nicidecum. Îmi plac pozele cu bebeluși adorabili, cu fălcuțe pupabile, îmi plac pozele cu kinderi în diverse ipostaze. Îmi place și mie să mă uit uneori în viețile altor oameni. Însă în egală măsură știu că nu este corect față de ei. Dar este foarte adevărat că este și o particularitate a mea, aceea de nu mă expune prea mult vizual. O fac destul în scris în tot cazul.

Sunt absolut conștientă că oamenii percep ca fiind normală această expunere online și că mai degrabă anormal este ce scriu eu aici, dar înainte de a da cu roșii (roșii moi sper și nu bolovani), gândiți-vă dacă din papucii de adult a-ți vrea ca lumea, mapamondul, existența toată să vă vadă absolut toate pozele din copilărie? Și da, în copilăria noastră nu se făceau așa poze la secundă și sunt convinsă că nu le aveți chiar pe cele mai stânjenitoare în portofoliu. Dar, chiar și așa, ați vrea?

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Vrei să ieși din zona de confort, dar nu știi cum? Ai vrea să nu se mai spună despre tine că prea ești comod? Sau comodă, după caz. Urmează cu atenție pașii de mai jos.

Eu te pot ajuta să ieși din zona de confort și să nu mai fii comod, fără ca măcar să faci un pas în afara casei. Nu retreat, nu tabără de regăsire a sinelui, nu cărți scrise de cei mai pricepuți zen oameni ai planetei. Absolut nimic. Și totul gratis.

Fii atent, este de preferat să fii părinte. Dacă nu ești poate faci un pustiu de bine unor părinți și te înființezi la ușa lor. Altfel cam greu să ieși din zona de confort. Da, nu merge pentru oricine că altfel așa toată lumea ar fi în inconfort și ce am mai fi făcut. Nu își dorește nimeni o lume plină de zen.

Așa, după cum spuneam, ești părinte, ai una bucată copil în dotare. Nu mai este bebeluș, dar nici mare nu-i, așa cât să fie numai bine să îți dea speranță că la adolescență unii exagerează și nu zace un balaur cu șapte capete sub fățuca aia adorabilă și senină cu ochi frumoși. Mda, poate este cazul să nu mai citești basme J.

Să revenim, pare că azi duc lipsă de coerență. Se ia acest copil adorabil și se tăvălește bine printr-un virus, ori bacterie, zic să nu facem nazuri că e din plin din fiecare. Nu prea mult, suficient cât să facă ăla micu niscaiva febră și niște crocobauri prin gât de ți-e și frică să nu care cumva să iasă mai devreme balaurul ăla cu șapte capete. Se dă și cu frisoane, se presară nițică irascibilitate, morocăneală nu e nevoie, că vine singură și fără să fie invitată. Un scenariu din acesta care îți dă liniștea peste cap. Inviți febra în miez de noapte să vină în vizită. De mai multe ori ca să reușiți să vă împrieteniți bine. Nu, nu este nevoie de scobitori, te asigur eu ca îți sare somnul la zece metri distanță în situația dată.

Dacă te gândești că mai recuperezi din somn pe timp de zi, te anunț că te înșeli pentru că stai cu febra la o cafea și ziua, nu doar noaptea și mai ales ai un copil care nu este chiar cel mai bun prieten cu somnul, prin urmare nu rupe patul de somn. Ce farmec ar mai avea altfel? Vrei să ieși din zona de confort sau nu? Și oricum îți permite acum sistemul să lucrezi de acasă, nu te mai face o viroză așa cu una cu două.

Partea bună la această situație este că de o săptămână nu îmi mai este frig, este suficient să mă lipesc de copil pentru câteva momente și gata m-am și încălzit. Adio mâini reci, la revedere frig în oase, hello căldurică. Mă gândesc să mă debranșez, măcar pentru o perioadă de timp. Fierbințeala copilului bate lejer toate gradele strânse din toate caloriferele din casă. Nu, la aragaz nu renunț, nu pot face supa pe copil că îmi evaporă apa.

Iată, eu îți asigur această ocazie unicat de a face un pas în afara zonei de confort fără să fii nevoit să pleci nicăieri. Chiar din mijlocul confortului casei tale, poți ieși din zona de confort. Crede-mă este ceva revoluționar. Nu a mai reușit până acum nimeni să atingă zenul suprem fără ca măcar să treacă prin India sau să participe la diverse seminarii iluminatoare.

După o astfel de experiență nu mai ai probleme nici cu zenul, nici cu magneziul, nici cu calmul acela proverbial, cu nimic. Nici nu ai când pentru că în tot cazul după ce dai mâna cu una doamnă bacterie și vă împrieteniți așa tare că se mută la tine, nu te mai iau nervii nici dacă vrei.

Mă bucur că te-am putut ajuta și acum știi cum să te iluminezi.

Hai să-ți fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Și totuși, ce facem cu bătrânii?

Ne digitalizăm din ce în ce mai mult. Ceea ce mă bucură enorm. Îmi place să fac lucruri din vârf de tastatură și mai ales din mijlocul canapelei mele confortabile. Să am cazier la un click distanță și să depun documentații online fără vestitul/celebrul/mult batjocoritul dosar cu șină. Iar ca mine sunt convinsă că sunt mulți care apreciază direcția spre care ne îndreptăm.

Însă tot mulți, chiar foarte mulți sunt și cei care au rămas în urma digitalizării. Vorbesc în mare parte de bătrâni absolut dezinteresați de mrejele internetului, dar mai vorbesc și de oameni tineri, absolut funcționali, însă complet nefamiliarizați cu digitalul. Deși în epoca aceasta modernă mai toată lumea are cel puțin un telefon inteligent, uneori achiziționat chiar în rate, el reprezintă o fală, nu o necesitate. Cu ei, cu toți oamenii aceștia oare ce se întâmplă?

Unii dintre ei vor fi și mai dependenți de cei pe care oricum se bazau întrajutorare. Alții probabil vor lua cu asalt ghișeele dacă vor mai exista. Sau vor face scandal prin fața instituțiilor pe motiv de bătaie de joc. Doar știm că la capitolul scandal suntem cap de afiș.

Aici se vede ineficiența școlii dintotdeauna. Nu doar de școala din ultimii treizeci de ani care merge din eșec în eșec, ci și de școala de pe vremea ailaltă. Niciodată școala nu a încurajat învățatul. Nici curiozitatea. Să vrei să înveți, să îți dorești să înveți chiar și dup ce ți-ai luat toate diplomele. Școala a reușit cumva să te facă să o urăști pentru că școala apreciază doar vârfurile de lance (lucru care se întâmplă și astăzi. Am în jurul meu foarte mulți cunoscuți cu copii în clasele mici și care spun că învățătoarea lucrează doar cu cei mai avansați) și școala niciodată nu a știut să ajute elevii să descopere materiile la care pot excela.

Eșecul școlii, eșec care este de fapt al unei societăți întregi pentru că la acest eșec contribuie și familia, dar și statul cel mult blamat, se vede astăzi foarte clar în jurul nostru. Și nu doar lipsa educației se vede, se mai vede și boala. Suntem un popor trist, depresiv și isteric. Nu o spun eu, o spun studiile și psihologii care cu asta se ocupă.

Și totuși, revin la întrebarea din titlu, ce facem cu bătrânii? Nici eu nu știu. Nu am o soluție în momentul de față nici pentru bătrânii cu care eu interacționez și care au zero interes pentru a se descurca singuri în absolut orice fel de situație, dar pentru toată clasa aceasta neputincioasă cu atât mai puțin nu am idei.

De fapt probabil că ar fi ceva de făcut, poate o nouă instituție formată cu oameni empatici care să aibă exact acest rol, de a ajuta și îndruma oamenii spre digitalizare. Sau poate campanii ample ale statului pentru oameni să meargă să își trateze și capul, nu doar oasele. Sau alte campanii, tot ample, prin care și bătrânii să fie ajutați să înțeleagă puțin din viitorul care ne așteaptă. Știu că sunt deja pensionari care urmează cursuri pentru a dobândi aptitudini digitale, însă cei mai mulți pe lângă faptul că sunt complet dezinteresați, nici nu își permit din veniturile extrem de mici să se gândească și la cursuri.

Da, digitalizarea este bună, este un pas înainte către evoluție, schimbările prea rapide sunt forțate și oamenii care nu se pot adapta rămân în urmă. Ceea ce ne duce de la o țară în plină evoluție la o țară complet scindată și care va șchiopăta de ambele picioare, nu doar de unul ca acum.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Buhnici- un caz clasic de comunicare de criză.

Acum pentru că a trecut valul de hate legat de acest derapaj exprimat public și televizat, am zis să vin și eu cu o altă perspectivă, una profesională. Nu iau partea nimănui deși aș putea, nu achiesez la spusele domnului mai sus menționat, însă eu vreau să tratez subiectul din punct de vedere PR-istic. Aici cei neinteresați puteți închide paginile și să vă întoarceți la viețile voastre pentru că poate fi plictisitor.

Câteva date tehnice.

În timpul festivalului Neversea care s-a desfășurat între 7 și 10 iulie, George Buhnici considerat persoană publică, fost jurnalist, actualmente vlogger/blogger, a oferit un interviu pentru o emisiune tv de tip cancan în care a declarat că la mare îi place să vadă piele tonifiată fără vergeturi și fără celulită, continuând seria declarațiilor cu compararea corpului soției sale cu corpul unei minore.

Câteva zile mai târziu informația s-a rostogolit în media, a fost preluată în online de mai toți blogerii, de mai toate persoanele publice și site-urile de scandal, astfel că  subiectul fierbinte al momentului a apărut în Click, Cancan, mihaivasilescublog, prințesa urbană, vice etc.

Când lucrurile au luat amploare, Buhnici a publicat în data de 18 iulie pe blogul său o explicație care a reaprins subiectul în media.

La aproximativ două săptămâni de la interviul buclucaș, Buhnici a lansat un video pe canalul său de youtube în care și-a cerut scuze și s-a autocatalogat mârlan.

Cum e cu criza.

Cazul este unul de criză, asta este clar. Comunicare de criză. Buhnici este persoană publică, s-a retras din televiziune ca să se ocupe integral de partea de IT în mediul online. Prin urmare ar trebui să fie un exemplu pentru cei care îl urmăresc, pentru comunitatea pe care și-a construit-o. Activitatea sa i-a atras parteneri care i-au permis realizarea de podcasturi.

În primă fază Buhnici a păstrat liniștea, probabil sperând să se evapore interesul internauților, când a văzut că a devenit subiectul preferat al momentului, la aproximativ o săptămână după interviu a publicat pe blogul personal un text în care explică ce a vrut să zică de fapt cu acel interviu. Nu a considerat că este necesar să își ceară scuze, și-a asumat interviul și nu a dat înapoi de la crezul său. Lucru care l-a îngropat și mai tare crescând furia în online.

Partenerii de afaceri l-au somat să își ceară scuze pentru a continua colaborarea, însă solicitarea a rămas fără ecou și BCR s-a retras din a-l sponsoriza pe Buhnici.

Ceea ce părea a fi scandalul momentului a dus la crearea unor campanii publicitare cu trimitere la declarațiile lui Buhnici. Astfel a apărut reclama la Gillette Venus în care se promovează pielea cu vergeturi, dar și reclama de la Freshful by Emag cu celebra roșie cu vergeturi.

La aproximativ două săptămâni de la lansarea interviului, George Buhnici a publicat un video pe canalul său de youtube în care își cere scuze pentru momentul în care a declarat lucruri pe care nu ar fi trebuit să le facă publice.

Concluzia.

Dacă scuzele de final ar fi venit imediat ce video-ul a început să circule în online și ar fi spus că a greșit când a vorbit cum a vorbit, sunt convinsă că tot scandalul și indignarea publice ar fi fost mult diminuate. O comunicare eficientă face toată treaba. Credibilitatea îi este foarte zdruncinată, a pierdut colaboratori, potențiali clienți și mulți oameni din comunitatea sa. Scuzele venite mult prea târziu față de eveniment, mai ales după ce și-a asumat ceea ce a spus și a menționat că nu își cere scuze pentru că nu a greșit cu nimic, i-au pecetluit noua identitate publică.

Ce a fost rău, ce a fost bine.

Declarațiile în sine au făcut mult rău, mai ales că noi încă trăim într-o țară în care pedofilii sunt provocați de copilele minore, iar fetele violate poartă vina pentru viol, astfel de declarații rostogolite în spațiul public fac foarte mult rău.

A fost bine că oamenii au luat atitudine, chiar dacă mulți pe model de imbufnați, mulți au răspuns cu ură la acest derapaj care a fost taxat din foarte multe direcții.

Cumva ne îndreptăm spre o pistă bună, însă mai întâlnim mulți bolovani pe drum. M-am bucurat când am văzut câți oameni au luat poziție și nu au râs și au mers mai departe, însă m-am întristat când am văzut că mulți dintre cei care au reacționat au fost tot pe modelul Buhnici deși ei considerau că procedează corect.

Și totuși…

Eu îl văd un caz bun de tratat la facultățile de profil, de disecat în toate părțile pentru a scoate la iveală tot ce poate oferi o astfel de comunicare de criză.

Dacă eu aș fi fost PR-ul lui George Buhnici (bine că nu sunt și frigiderul meu se menține gol), ar fi oferit o declarație cu scuzele de rigoare și cu mea culpa imediat ce onlineul a preluat interviul. Mai mult și soția dumnealui care îi aprobă derapajele ar fi dat un comunicat în care și-ar fi susținut soțul, dar ar fi înfierat limbajul folosit. Cum experiența le-a lipsit cu desăvârșire și situația aceasta avenit ca un tăvălug peste ei, media sapă în continuare prin declarațiile lor și scoate la înaintare mizeriile pe care le tot elucubrează soții Buhnici de ani de zile.

Textul de astăzi este documentat, fiecare informație are trimitere in hyperlink către surse, le puteți accesa dacă nu le-ați văzut deja de zeci de ori.

Am ales să scriu la calm, după ce valul de isterie a trecut sau cel puțin s-a diminuat considerabil, după cum am spus și la începutul textului, nu am scris astăzi ca să pun la zid, ci doar să fac o analiză din punct de vedere al comunicării defectuase. Scuzele acelea pe care le aștepta toată lumea imediat după ce a declarat lucruri care nu aveau ce să caute în spațiul public, sunt ne-credibile, iar imaginea lui a rămas cea pe care a arătat-o în timpul festivalului Neversea.

Pentru mai multe păreri pr-istice, urmăriți-mă.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Învățați-vă fetele de mici să pună limite sănătoase și să nu accepte abuzuri.

Savuram o înghețată, mă bucuram de gustul proaspăt și răcoros în timp ce mă gândeam că imediat după ies iar în caniculă, mă topesc sub soare și aproape că mă întind pe caldarâm ca să găsesc o urmă de răcoare, uitând cât de încins este. Griji de om cu alergie la soare, deh. În lentoarea mea priveam în jur, urmăream oamenii de fapt, am dezvoltat de ceva vreme această pasiune a privitului în public, a urmăritului de comportamente, a observării de obiceiuri.

Undeva mai departe un cuplu de adolescenți urmăreau ceva pe telefonul ei din câte mi-am dat eu seama. La un moment dat el i-a smuls ei telefonul din mână și a ținut-o la distanță ca să nu și-l poată recupera. Ea după ce s-a enervat, s-a ridicat, s-a așezat, și-a recuperat telefonul, l-a iertat și și-au continuat vizionarea.

Mai târziu în aceeași zi, la brutărie, doi bărbați purtau o conversație cu vânzătoarea. Se cunoșteau și posibil ca asta să le fi dat dreptul de a avea niște glume libidinoase. Ea râdea. Avea simțul umorului. Accepta glume nesărate de la doi bărbați care probabil că aveau și altă treabă mai bună de făcut. Sau cel puțin sper că aveau.

În ambele situații fetele acestea au ajuns în acel punct nu fără ajutor. Familia încalcă frecvent limitele personale, părinții abuzivi construiesc un comportament obedient, societatea încă învață băiatul că este în regulă să se comporte ca un apucat și să trateze fetele cu lipsă de respect.

Aș fi vrut să mă ridic și să merg să îi spun fetei să nu îl ierte. Comportamentul de genul acesta se schimbă doar atunci când este înțeles și integrat. Aș fi vrut să îi spun fetei că are dreptul la intimitate. Ce are ea în telefonul ei o privește pe ea. Este valabil și la geantă, portofel și buzunare. Când te apuci să cotrobăi prin lucrurile celuilalt ai o mare neîncredere de rezolvat și trăiești în suspiciune. Viața pare prea scurtă pentru a trăi astfel. I-aș fi spus fetei să își ia puterea înapoi, să decidă ce vrea să arate și cui și să fii ținut la distanță prin mișcări de eschivă este absolut nepoliticos. I-aș fi spus fetei că nu ar trebui să accepte astfel de lucruri pentru că ar trebui să se iubească mai mult și să își ofere mai mult. Mai mult respect, mai mult spațiu personal, mai multă încredere în sine. I-aș fi spus fetei exact ce aș fi vrut și eu să aud în trecutul meu atunci când am acceptat glume libidinoase sau atunci când limitele mi-au fost încălcate. Nu a avut cine să îmi ofere atunci astfel de informații. Eu m-am format, am crescut și am fost educată într-o familie și într-o societate profund obediente și profund patriarhale.

Dați-le fetelor putere!

Am continuat să stau pe scaunul meu, cu înghețata mea în față. Nu intervin în astfel de situații. Cu o floare chiar nu se face primăvară. Nu am niciun drept să intervin în relația cuiva doar pentru că am eu impresia că am dreptate. Am învățat demult că dreptatea aceasta este doar a mea, că dreptatea celuilalt se vede diferit. De aceea femeile bătute de soții lor le iau apărarea atunci când cineva din afară încearcă să le apere (bine acolo este și ceva sindrom, dar eu nu-s psiholog).

Și revin la subiectul fierbinte care arde ca o plăcintă abia scoasă din cuptor, acel subiect pe care îl învârt pe aici de ceva vreme: educația. Educăm acum, avem în viitor. Evident că nu este cazul, eu transmit informații din vârf de tastatură, din canapeaua mea confortabilă, din buricul țării, pe când viața reală este acolo afară, în case, în familii defavorizate, în sate mult prea departe de modernitate. În locuri în care nu a ajuns nici Alfie Kohn, nici Gary Chapman, cu atât mai puțin Laura Markham, nici mulți, enorm de mulți autori care sunt citiți doar de cei care au conștientizat că fără informare nu poți face schimbare.

Nimic nu se schimbă de aici. Un alt of de-al meu doar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.