Ori sunt proastă ori sunt analfabetă funcțional. Sau sunt proastă, dar cu cuvinte elevate

Și culmea este că eu chiar cred despre mine că mă ajută chestia asta de o port deasupra gâtului. Că am neuroni funcționali și că fac ce fac pentru a-i stimula și să nu ajung vreo babă senilă cu care să nu se înțeleagă nimeni pentru că bat câmpiile cu succes.

Cu toate acestea un răspuns venit de la Ministerul educației m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să mă îndoiesc de capacitățile creierașului meu îndelung stimulat. Ba chiar m-am gândit serios dacă nu cumva îmi mai trebuie o facultate ca să înțeleg și eu ce a vrut să zică poetul, vorba…mă rog, o vorbă.

Stați că vă explic acum.

În februarie când s-au redeschis unitățile de educație (pentru cei nou veniți pe pagină, am un copil la grădiniță) se tot anunța peste tot, la știri, comunicate, inclusiv educatoarele ne informau că cei mici vor sta doar pe scaune, individual la masă fiecare cu câte o cutiuță cu jucării în față. Nu alergat, nu dans, nu exerciții, un sedentarism desăvârșit. M-a mâncat undeva, nu știu unde, încă nu am aflat că mă tot scarpin peste tot și am trimis un mail către Ministerul care coordonează, decide și ia măsuri spre bine copiilor înscriși într-o unitate de învățământ. Am trimis un mail clar în care ceream ca aceste măsuri să fie abrogate pentru că sunt absolut convinsă că se pot face dans, exerciții fizice, alergare, toate cu distanțare.

Și am așteptat. Între timp copilul a mai făcut muci, tuse, a mers la grădiniță, iar muci, iar tuse, iar la grădiniță, muci, tuse, între timp a fost și o vacanță de o lună. Și tot între timp au început să iasă cu copiii în curte, au mai făcut și jocuri, cum ar veni s-a cam dat escape la pandemie. Așa că am și uitat că cineva ar trebui să îmi și răspundă. Mai ales că trecuseră 30 de zile de când hău.

Așa se face că pe 11 iunie, adică exact și la fix, dar după 3 luni și 3 zile de când eu am trimis o solicitare, am primit răspuns. Cu ocazia aceasta am aflat că am trimis un memoriu. Iată m-am mai deșteptat puțin, clar e ceva șubrezit pe la neuroni.

În acest răspuns dumnealor mă informează de ce au luat ce măsuri au luat în contextul SARS-Cov-2. Hai fie, au simțit nevoia să se umfle în pene, deși eu nu i-am întrebat de ce. De fapt nu i-am întrebat nimic, doar le-am solicitat să modifice niște măsuri.

Apoi au ținut să îmi precizeze că măsurile pe care ei le-au luat conform legilor în vigoare sunt absolut obligatorii pentru absolut toată lumea. Absolut și două palme.

Ca în final să îmi spună că ce am semnalat eu se înscrie într-o anexă cu ceva măsuri conform unei legi (ia și caută fraiero dacă te-a mâncat să ne deranjezi) și care este abrogată în acest moment. Ei abia aici mi-a dat mie cu virgulă, că n-am înțeles cine e abrogat. O fi ordinul, o fi anexa, o fi ministrul, o fi chiar ministerul. Ce este abrogat?

M-am uitat puțin în ultimele zile pe ce cursuri mai sunt la facultăți să știu unde mă înscriu că poate reușesc ca în 3 ani de studiu să descifrez un mesaj care ar fi trebuit să fie simplu și coerent de la un Minister care are impresia că se mailuiește cu vreun politolog. Eu în mail-ul meu am zis că sunt mamă. N-am zis că sunt savant, nici doctor docent, iar parlamentar cu atât mai puțin. Mi-au trimis un răspuns standard și asta le-a luat mai bine de 3 luni.

Între timp m-am liniștit de tot, nu de alta dar anul școlar se încheie săptămâna viitoare. Adică pentru o săptămână puteau să îmi spună și că pâna la final ăștia micii vor merge doar în mâini. Adică este absolut irelevantă o săptămână de studiu când 3 luni te-ai gândit să îmi dai un răspuns standard.

Las doar finalul răspunsului primit de la minister, răspuns semnat de 3 oameni, un șef, un director și un director general. Mi-e greu să cred că au aruncat vreun ochi peste ceea ce au semnat ori că știu la ce anume este răspunsul lor. Și ca să nu vă doară degetele pe tastatură dacă vă macină curiozitatea să aflați ce este nr. 5.487/1.494/2020 vă las link către site-ul edu.ro și vă spun și că este un ghid detaliat pentru diverse scenarii epidemiologice în vederea prevenirii îmbolnăvirilor.

Aspectele semnalate de dvs. se înscriu în prevederile din Anexa cu Măsurile sanitare și de protecție în unitățile de învățământ preuniversitar/unitățile conexe în perioada pandemiei de Covid-19, parte a ordinului ministrului educației și cercetării și al ministrului sănătății nr. 5.487/1.494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul Sars-CoV-2, care este abrogat în acest moment.

Enjoy.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com

Cine nu are un bătrân să își cumpere

După textul de astăzi mă poate judeca oricine dorește și pot fi contra a ceea ce scriu eu, atâta timp cât ne păstrăm în limite civilizate.

Nu știu cum e la alții dar la noi s-a tot incoluat treaba aceasta cum că bătrânii sunt sfatul/consiliul și vocea înțelepciunii astfel încât nu se permite pervertirea gândirii și punerii sub semnul întrebării a acestei experiențe înaintate în vârstă.

Poate că așa era. Și posibil și adevărat, dar pe vremea lui Ștefan cel Mare. Păi la câte bătălii erau atunci faptul că aveau bărbați care treceau de șaizeci de ani era mare lucru. Este clar că omul acela căpătase o oarece experiență în ale vieții, în ale luptei, în ale sfatului.

Vremea a trecut, anii au avansat și am ajuns în vremurile moderne unde unii (mulți, cei mai mulți) dintre bătrâni au rămas încă în stadiul acela de sfătuitor al lui Ștefan cel Mare. Sunt atât de convinși că dacă au plete albe (și eu am fire albe, fire am zis, nu șuvițe și nu am șaizeci de ani, dar asta așa între noi să rămână) și pielea zbârcită (asta nu am, pe cuvânt) au și multă experiență de viață pe care se grăbesc să o răspândească pe cât de mult și de repede pot că cine știe, dacă se întâmplă să plece cu învățăturile nerăspândite?

Nu știu cum întâlnește fiecare în viața lui, dar vă spun cum e la mine. Oamenii aceștia care dau sfaturi cu nemiluita nu au nimic de-a face cu prezentul. Toate sfaturile acestea vin din trecut, aplicabile acelor vremuri, neadaptabile zilelor actuale. Ăsta este și motivul pentru care pe mine mă enervează maximum sfaturile de la bătrâni, faptul că nu au absolut nicio legătură cu viața mea actuală.

Bătrânii de azi, nu toți normal, dar cel puțin cei pe care îi tot întâlnesc eu nu au experiență mai multă decât am eu. Nici la vârsta lor actuală, nici la vârsta pe care o am eu acum. Nu au cum să aibă. Sunt oameni care nu au reușit să iasă niciodată din țară. Asta nu este o laudă, este pur și simplu o acumulare de experiențe începând de la cultura altor popoare până la mâncare, tradiții, tot. Pe lângă acest aspect sunt mulți care nu și-au văzut nici țara. Nu au putut, nu au avut posibilitate, nu au dorit, din diverse motive. Însă nimic din toate acestea nu îi împiedică să se considere mai experimentați decât mine.

Eu am ieșit din țară prima oară la vârsta de 22 de ani și de atunci am continuat. Copilul meu a ieșit din țară prima oară la 9 luni și de atunci continuă. Împreună cu noi părinții normal. Nu este vorba despre cine vede mai multe țări că unii trec prin țările astea înțelegând din ele doar cât de mult au băut. Însă nu are nu are cum să nu te îmbogățească o astfel de experiență.

Majoritatea (celor cu care interacționez eu) a venit de la țară, acolo unde aveau îndeletniciri de oameni ai pământului până au venit la Capitală, unii dintre ei tânjesc și acum după lumea de acolo dar nu fac nimic în sensul ăsta. Le e dor de glie ca de aer, însă este mai bine în orașul acesta mare și sufocant.

La polul opus lor am întâlnit și câțiva oameni, extrem de puțini pe care i-am păstrat drept exemplu, care au trecut de șaizeci de ani, care o gândire mai actuală chiar dacă și aceștia au derapaje, sunt totuși oameni cărora le trec cu vederea multe pentru puținul util pe care îl au de oferit. Iată că nu sunt chiar atât de obtuză.

Probabil ați mai citit pe aici cum am eu un dinte împotriva vârstnicilor, este o refulare din când în când care iese la suprafață. Uneori pur și simplu obosesc să tot aud cine nu are un bătrân să își cumpere sau cum o să văd și eu când o să ajung la vârsta pensionării.

Eu înțeleg că probabil de la o vârstă încolo pu și simplu nu îți mai pasă, nu te mai preocupă, nu mai vrei să ții pasul, însă nu mă bombarda pe mine cu toate cunoștințele tale acumulate pe toată durata vieții. Mai ales dacă nu te întreb.

pensive grandmother with granddaughter having interesting conversation while cooking together in light modern kitchen
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Simțul civic: cât este de dăunător?

Se vorbește de multă vreme cum că nimeni nu se bagă atunci când se întâmplă diverse lucruri care trebuie semnalate. De la furt în mijloacele de transport în comun, la parcatorii pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități și a mamelor cu copii, de la cei care aruncă gunoiul pe jos, la cei care își lovesc soțiile sau copiii în plină stradă. Nimeni nu se bagă, nimeni nu ajută pe nimeni, fiecare este pe cont propriu și fiecare trebuie să se descurce.

Chiar așa o fi?

Pe de o parte, da. Pe de altă parte nu, evident.

De ce nu intervine majoritatea care observă derapaje publice? De frică. Suntem un popr crescut în frică. Frica dobândită în regimul comunist încă excelează printre noi. Apoi este frica dobândită acasă când cei care cresc și educă viitori adulți sunt tirani ori toxici. Frica paralizează, îngheață, nu lasă creierul să ia decizii raționale. Sigur că mai sunt ignoranța și nepăsarea însă eu cred că sunt în mai mică măsură decât frica.

Cine să intervină? Doar bărbații? Cum suntem egali unii cu alții doar atunci când ne convine, probabil răspunsul ar fi da, bărbații. Dar cei mai de pe vremuri pentru că barbații tineri de astăzi (nu toți) au o sensibilitate aparte și nu pot ține piept nesimțirii care de multe ori are pumnul pregătit și nervii iuți.

Femeile nu pot interveni? Sigur că pot! Cine să le rețină? Doar că în țara noastră concepția despre femei nu este deloc una propice lor. Multe nici nu sunt băgate în seamă, cele mai multe sunt ignorate cu desăvârșire.

În parcarea Lidl am văzut într-o zi o mașină parcată pe locul destinat persoanelor cu dizabiltăți. M-am uitat atent să văd dacă nu cumva judec și omul chiar are o problema. Nu avea șoferul nicio problemă, mașina era absolut normală, nu avea dotări speciale și nici vreo atenționare în parbriz. L-am întrebat (cred eu politicos) de ce parchează pe acel loc, doar este destinat persoanelor cu dizabilități. Moment în care omul a făcut ochii mari, s-a scuzat, a zis ceva de genul că era cam aerian și a mutat mașina în timp ce mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că nu l-am lăsat să creeze o neplăcere oamenilor care chiar au nevoie de locul ăla de parcare. Dacă ați citit până aici, vă puteți șterge din minte acel iată măi că se poate și la noi, pentru că realitatea a fost că m-a înjurat de mi-a trebuit trei zile să mă spăl ca să iasă de pe mine duhoarea împroșcărilor verbale. Mare noroc că am scăpat nebătută, vă zic.

Acesta este doar un exemplu că am mai avut și altele scontate cu același final neferict pentru ambele părți. Problema mea este că mă enervez teribil când văd nedreptăți, aveam problema aceasta și pe la locurile de muncă, unde îmi era foarte greu să trec cu vederea peste ele. Știu și eu mă mir că încă locuiesc în țara asta a nedreptăților de toate felurile.

Într-una dintre cărțile pe care i le citesc copilului este o imagine a unui copil în fotoliu rulant care este ajutat de alt copil să ia o carte din biblioteca de pe un raft aflat la înălțime. Foarte greu mi-a fost să îi explic copilului că oamenii cu dizabilități chiar există și la noi în țară nu doar în cărți, doar că nu îi prea vedem pe afară pentru că le este foarte greu să se deplaseze ori să intre în magazine. Nu știu dacă ați observat, dar unele rampe de la magazine și mai ales de la intrările în blocuri sunt adevărate rampe suicidale pentru oamenii pe două picioare, pentru un cărut, ori un fotoliu rulant nici nu are rost să mai spun că este imposibil de accesat o rampă atât de abruptă, fără bară de susținere.

Simțul civic este o problemă a societății, nu doar a individului. Individul formează societatea, însă societatea dă educația, educație care este predată tot de individ după normele societății. Este un cerc vicios, un veșnic să facă ăla că eu am făcut, un de ce să mă bag eu că se va băga altul. Și eu m-am gândit de foarte multe ori dacă chiar este ok să mă trezesc vorbind de fiecare dată în condițiile în care isc adevărate furii în celălalt. Mai anul trecut la un magazin de cartier prin sectorul 1 un domn ce îmi putea fi tată m-a amenințat spunându-mi că mă va găsi el și voi vedea ce îmi va face pentru că i-am atras atenția (destul de enervată) că în magazin nu se fumează și nici nu se stă fără mască. Ce nu știa el, era că eu nu locuiam în zonă, intrasem de nevoie în acel magazin pentru prima și ultima oară.

Nu am concluzii, doar mai refulez din când în când.

Vine vacanța cu trenul cu muci și tuse deși preferam să fie ăla din Franța și fără muci.

Un an întreg a stat al meu copil acasă. Din martie 2020 până în februarie 2021. În septembrie nu a mers în colectivitate, nu eram sigură, nu aveam încredere în sistem, îmi era foarte teamă de boală. Cum de boală nu am scăpat cu toată precauția mea, la redeschiderea din februarie a reintrat în colectivitate.

Când a rămas acasă anul trecut a colectat și o bronșită care mi-a dat multe griji la început de pandemie. Apoi un an întreg a fost mai ceva ca betonul armat. Niciun muc, nicio tuse, nicio colorare sub ochi ce indică un semnal de îmbolnăvire. În aprilie își băga picioarele în apă rece de munte și se tăvălea prin iarbă umedă și niciun nas nu a curs.

De la redeschiderea din februarie al meu copil a mers în colectivitate în 3 etape. Prima dată a mers două săptămâni. Două săptămâni întregi. Atât de tare m-am bucurat că după astea două săptămâni în care și așa obosisem să mă tot trezesc cu ceas și chiar devreme, mi-a făcut cadou o viroză care a trecut în exact două săptămâni, noroc că ne-a mai prins și o izolare între timp. După această mini vacanță de trei săptămâni a mers trei zile și a venit în viața noastră altă viroză. Bine, aici nu este sigur dacă a fost și ceva răceală sau doar alergie de la ceva ciupituri de la un animal posibil păianjen. Alte două săptămâni de pauză la finalul cărora a mers fix patru zile ca să vină acasă cu muci galbeni vâscoși, visul oricărei mame. Cam așa arată radiografia a două luni de colectivitate comparativ cu un an de stat acasă.

Mersul acesta în colectivitate mi-a adus și mie la pachet aproximativ aceleași boli ca ale copilului. Nu am scăpat de amigdale inflamate, febră, puroi în gât, inclusiv bronșită. Am ratat doar un streptococ ce pare a fi specific vârstelor mici, mare minune că m-a ratat. Iar după ce treci prin covid chiar nu îți mai dorești să treci prin niciun muc și prin nicio tuse, eu clar nu.

Da, da știu colectiviate, e normal, copilul are nevoie de alții ca el și să fie departe de mine și bla bla bla. Și eu am nevoie să dorm noaptea să nu aud tusea aia prin cel mai profund somn, să văd că poate respira fără să se audă tona de muci din nas. Și mai am nevoie să nu bântui pe la ușa medicului de familie săptămânal și nici să cheltui suta de lei în cel mai optimist caz după fiecare vizită la medic. Știți treaba aia cu medicamente gratuite? Nu există. Știți treaba aia cu medicamente compensate? Ei bine, sunt limitate, foarte limitate. Din partea mea, vacanță te salut. Am eu timp în viața asta să mă caut și la cap să văd cât din el mai funcționează cum trebuie.

Statul nu vrea ca studenții să se recreeze pe banii de la buget

Statul este hotarat să recupereze prin absolut orice mijloace deficitul bugetar. Hotărât ca după un an paralizant economic din cauza pandemiei și din cauza deciziilor proaste sau foarte proaste, să scoată bani și din piatră seacă. Atunci de unde să recuperezi bani? De unde să resuscitezi bugetul? Exact! De la cei cu nevoi mai mari. Unii dintre cei care pun umărul revenirii bugetare sunt studenții. Cei care urmează să fie viitorul țării, cei care sperăm să ne ofere soluții viabile, cei cărora să le facem loc să vină cu idei care să ne scoată din rahatul în care ne bălăcim de atât de mult timp. Ia mai lasă-i domnule să se descurce, ce atâta plimbare cu trenul? La ce ajută? Cui îi trebuie?

Un deputat, nu mai știu care, mintea mea refuză să rețină orice prostie, a spus că este de acord ca studenții să meargă cu trenurile în folosul studiilor, nu și în folosul distracției. Cum să se distreze studenții? Ferească Providența așa ceva. În niciun caz nu trebuie să îi ajutăm pe cei care nu au condiții financiare, dar totuși vor și pot să urmeze studii universitare. Îi și înțeleg de ce vor mulți dintre ei să plece în altă țară care îi apreciază imediat după terminarea studiilor și nu vor să dea nimic din ceea ce știu propriei țări.

Au tăiat biletele pentru tren ale studenților, însă au păstrat (sper că este doar o eroare temporară) biletele de tren pentru politicieni. Cu toate că aceștia beneficiază și de subvenție în cazul deplasării cu mașina. Adică un politician de ale cărui idei nu ne putem lipsi sub nicio formă și deh este necesar să ajungă la Capitală, îi dăm bilet de tren dacă dorește să vină cu trenul. Însă unui student care nu are salariu și trăiește tot din veniturile părinților, îi tăiem aceste bilete de tren. De ideile unui student nu avem nevoie. Nu ne interesează ce va avea el de zis pentru viitorul nostru. Nici nu știu dacă suntem de râs sau de plâns, cum de altfel nu știu nici ce m-a apucat să îmi vărs aici nemulțumirea. Că de alt altfel nu vin cu nicio concluzie, cu nicio sugestie, doar îngroș rândurile celor care spun în scris departe de ochii celor mulți că nu e bine când se iau decizii proaste. O să revin cu o altă postare în care o să scriu cum se rezolvă lucrurile în țara asta când soliciți ceva fără să faci vâlvă, scandal și când te comporți civilizat – la fel de civilizat ești ignorat.

woman walking on road
Photo by Ruslan Zzaebok on Pexels.com

Măgăria cabinetelor stomatologice în timp de pandemie

De aproximativ patru ani frecventez un cabinet stomatologic care este foarte aproape de locuința mea. Nu pot face comparații, nu am testat foarte multe cabinete până acum, de regulă mă fidelizez și acolo rămân atâta timp cât sunt și mulțumită. Ori eu mulțumită sunt. Dacă am avut o urgență chiar și cu copilul m-a primit fără să îmi spună fă programare și mai vorbim noi. Bine, urgența a fost urgență mai mult din perspectiva mea, în realitate a fost doar o constatare a ceva ce se întâmplase deja. Da, medicul stomatolog la care merg eu se ocupă și de adulți și de copii și mai face și radiografii simple în același cabinet. Altă mulțumire pe care o aveam legat de acest cabinet era că tot aici venea și medicul ortodont special pentru un număr limitat de pacienți.

Când a venit pandemia pe capul nostru, am decis să amân cât se poate mentenanța dentară din perspectivă stomatologică, însă la ortodont era musai să merg. Așa că am schimbat cabinetul pentru medicul ortodont. Imediat după deschiderea de după starea de urgență, cabinetele și-au luat măsuri ample de teama reînchiderii. Așa se face că îmi crescuse costul per consultație cu 45 lei. Ori aceasta nu era chiar o sumă mică pentru că dacă mă uit la procente aproape 50% nu este puțin. Dar, regula este regulă, cu cine să discuți. Aveam nevoie de ortodont.

Știu că vreți să știți ce primeam în plus de banii aceștia pe lângă consultul propriu zis. Ei, iată cum se desfășurau lucrurile: intram în clinică, mă dezinfectam și mi se lua temperatura, apoi îmi puneam lucrurile(geaca, geanta, viața) într-o cutie din plastic aflată la intrare și care nu era dezinfectată după fiecare folosire că doar acolo își punea lucrurile toți cei care treceau prin cabinet. Apoi îmi puneam bonetă, botoși și halat. Mă dezinfectam iar și semnam fișa pentru triaj epidemiologic. Tot acest pachet costa 45 lei. Mergeam așa bine blindată în cabinet, iar la plecare lăsam halatul și boneta în cabinet și botoșii în coș la intrare. De ce? Pentru că dezinfectau cu filtru UV halatul și boneta și le repuneau în folosință pe când botoșii îi aruncau. Iar la următoarea vizită plateam același preț pentru toată protecția asta. Nu plecam cu halatul acasă, nici cu boneta, nici nu mi le cumpărau de noi tura următoare. Îmi dădeau un halat refolosit și dezinfectat (sper), dar eu îl plăteam ca de nou. Cum vine treaba asta?

După câteva luni de nemulțumiri din partea clienților au renunțat la halat în primă fază, apoi la bonetă și au rămas doar cu botoșii pentru care nu ne-au mai taxat extra.

În partea astălaltă la cabinetul stomatologic, am primit doar botoși, niciun leu extra nu mi s-a luat pentru ei. M-am mirat cum așa. Medicul mi-a explicat că nu îmi sare covidul din păr ca să îmi dea cască, iar botoșii sunt pt că este mocirlă afară, altfel se spală pe jos.

În cabinetul unde își desfășura ortodontul job-ul au dat dovadă de exces de zel sau au gândit că fac afacerea vieții cu costuri suplimentare? A nu se înțelege că acuz ortodontul. Este un cabinet în care își desfășoară activitatea, nu este proprietate personală.

Pe de altă parte mă tot gândesc cum mulți arată cu degetul spre cei care nu merg la stomatolog spunând că este mai ieftin să previi decât să ajungi să tratezi. Da și eu sunt adepta mersului la dentist, pentru că am conștientizat că pentru mine igiena mea orală este importantă și pentru că îmi vreau toți dinții mei pe perioadă cât mai lungă de timp și pentru că îmi permit financiar. Însă acest serviciu nu este disponibil pentru toată lumea. Pe lângă faptul că nu avem educație în acest sens, nici nu își permite toată lumea financiar să meargă constant la stomatolog. Iar pentru cei mai mulți oameni 200 lei un detartraj este suficient de scump pentru a se lipsi de el chiar dacă se întâmplă o dată sau de două ori pe an, pentru că oamenii aceștia trăiesc la limita subzistenței. În toate condițiile acestea când vizita la ortodont și serviciile oferite de ortodont în general nu sunt printre cele mai ieftine, umflarea costurilor cu încă aproape 50 lei este foarte mult chiar și pentru cei care își permit astfel de servicii.

Tot aștept ca serviciile stomatologice să intre într-o grilă a sănătății, instituția aia pentru care plătim foarte mulți bani, dar din care beneficiem prea puțin. Măcar parte din banii ăia să ajungă și la clinicile dentare fiind o mână de ajutor pentru populație. Sau așa cum companiile private oferă servicii medicale private angajaților, să înceapă să ofere și servicii stomatologice, deși tot doar o parte a oamenilor vor fi beneficiari.

closeup and selective focus photography of toothbrush with toothpaste
Photo by George Becker on Pexels.com

Șoșoacă este reprezentantul perfect al românilor.

Mă tot uit siderată și chiar cu groază la câte elucubrații debitează unii alții care ne repezintă statul și implicit pe noi românii. Inițial am privit indiferentă, fiind convinsă, că este un accident politic ce se va stinge exact așa cum a apărut. Nu chiar din neant, dar din ne-dorința multora. Clar nu au cum să reziste mi-am zis și mi-am văzut de viața mea, din bula mea.

Acum în schimb nu mai sunt așa convinsă că partidul ăsta va dispărea în negura ceții și noi vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.Partidul acesta a băgat la înaintare o doamnă extrem de gălăgioasă, certăreață, cu dorință de scandal pe care am avut impresia că lumea o ignoră la cât de iritantă este. Când colo eu îmi dau seama că oamenii o consideră deranjantă pentru politicieni, nicidecum pentru ei.

Bula mea nu este formată doar din oameni cu aceleași principii ca mine. Chiar și în familie am oameni în etatate care nu fac parte din pătura socială elitistă care să se fi scrântit la cap, fac parte dintre cei care se uită la Antena3 și la tot ce dibtează ăia pe acolo. Evident se uită și la Șoșoacă și trăiesc cu impresia că tot ce face o face pentru binele poporului și că îi demască pe îmbuibații ăia din scaune comode. Tot așa cunosc și părinții prietenilor care fac parte din aceeasi categorie, oricât ne-am strădui noi ăștia tineri să îi convingem de contrariul, cum știu ei, nu știe nimeni.

Șoșoacă are atât de mult succes la oamenii simpli și needucați sau la cei educați dar scrântiți la cap (de la o vârste ai șanse să o iei pe arătură oricât de educat ai fi, am văzut destul eastfel de situații), pentru că este exact ca mulți, foarte mulți dintre oamenii acestei țări. Ne place scandalul mai ceva decât ne plac covrigii calzi de la patiserie. Da, ăia calzi și fierți de ți se lipește coca pe cerul gurii, dar care reprezintă o alternativă ieftină la ceva de umplut mațul.

Ne place scandalul, ne place să ne certăm. Nimic nu se rezolvă fără amenințări, fără a țipa, fără a jigni. De câte ori nu am auzit eu mă duc și fac scandal că mi-a venit ce nu îmi convine mie pe factură, ohoo de atât de multe ori. Dar de ce nu mergi să întrebi ce se s-a întâmplat? Poate chiar nu ai dreptate. Sau dacă ai dreptate, poate este o eroare umană, se mai întâmplă și din astea. Important este să fie remediată și toată lumea să fie câștigată.

Sper foarte tare și îmi doresc ca cei care o simpatizează acum pe Șoșoacă să nu devină votanți AUR. Efectiv suntem într-un cerc vicios din care nu ieșim niciodată. Cum se pierd pe drum unii descentrați, cum fac loc altora care ne împroașcă cu aberații și nu îi întreabă nimeni dacă chiar le pot demonstra ori proba în vreun fel. Ajungem la fiecare tur de votare cu aceleași îndemnuri, să alegem răul cel mai mic din două rele mari.

Nu am concluzii, mă duc să mai explic a mia oară că scandalul și scandalagii nu sunt o soluție. Poate îmi iese.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Încă una despre Moș Crăciun și sper că și ultima

Este despre mine, nu despre alții că nu știu cum funcționează fiecare și nici cum gandește fiecare și nici nu cred că vreau să știu în acest moment. Am mai spus eu pe aici că nu îmi place personajul acesta creat numit Moș Crăciun. De fapt îmi plac figurinele, poveștile, filmele și chiar și desenele cu și despre subiect și personaj atâta timp cât știm toți că fantezia e fantezie și realitatea e realitate. Nu mă deranjează nici că al meu copil are prieteni imaginari chiar dacă fac parte tot din domeniul fanteziei. Știu că este o etapă care va trece. Da și treaba asta cu Moș Crăciunul va trece pe măsura anilor, însă este foarte posbil să se lase cu supărări, cu m-ai mințit și cu dezamăgire. Posibil, nu spun că și neapărat. Ori că toți trec prin asta. Pur și simplu nu îmi place minciuna asta. Uite, eu îmi bat capul atâta timp, iscodesc, întreb, caut, studiez zeci de site-uri sau magazine și la final își atribuie toate meritele un bărbos inexistent.

Eu doar cu Moș Crăciun care aduce cadouri am o problemă, cu restul nu. Împodobesc casa și bradul încă de la începutul lunii decembrie, îmi plac foarte mult decorațiunile și îmi place enorm să decorez. Anul acesta sub brad a fost și un set de lampioane care între timp au fost agățate într-o anume cameră. Am lăsat lampioanele aprinse pentru că ne-am trezit dimineața foarte devreme și era o lumină difuză, feerică. Deci, poveste.

Toate cadourile tuturor celor din casă ajung sub brad. Păstrăm mister până la capăt. Îmi place povestea, îmi place misterul, îmi place să îmi surprind familia, să le văd bucuria când despachetează. Și mai ales, îmi place să primesc codouri. Dacă nu îmi place Moș Crăciun nu înseamnă că scot totul din context și arunc la gunoi tot pachetul.  Nici Moș Nicolae nu îmi place, însă și acolo cadourile se pun tot în ghete așa cum am moștenit tradiția. Nu mă deranjează aceste obiceiuri, ci minciuna creată în spate. De ce să vrei ca al tău copil să atribuie unui personaj tot efortul tău? Nu vrei să auzi de al tău copil: wow mi-ai luat exact ce mi-am dorit! Zic.

În concluzie, nu îmi place Moș Crăciun, dar îmi place să primesc cadouri și să ofer cadouri. Îmi place surpriza și îmi plac căutarea și frământarea pentru găsirea celui mai  bun cadou.

Aviz celor care au impresia că dacă nu îi spui copilului că Moș Crăciun există îi strici copilăria, povestea, magia, lumea feerică și implicit viața. Nu îmi place când citesc pe undeva că sunt oameni cărora le este milă (da, chiar millă) de cei care aleg să fie diferiți fără a deranja pe nimeni în fond. Poți aduce magie în viața copilului și fără să îi spui o tonă de lucruri neadevărate jurând că e real tot ce spui tu. Dacă nu e ca altul nu înseamnă că este rău. Că mâine-poimâine ne întoarcem la barză și zău că nu este ceva bun.

Fiecare alege ce povești să spună.

man in santa claus costume
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Ultima noapte din an cu covid, prima zi din an covidată

Mi-a fost frică de această boală. Foarte frică. Am tratat această epidemie cu maxim simț de răspundere. Am respectat starea de urgență, nu am chemat oameni la mine, nu m-am văzut cu nimeni. Pe lângă tot ce tronează pe dulapul de la intrarea în casă, anul acesta și-a făcut loc și un turn din cutii cu măști și o adunătură de sticle cu dezinfectant. Port mască afară în aer liber de pe vremea când nu era obligatoriu pentru că în zona în care locuiesc eu era foarte aglomerat.

Că m-am dezinfectat mereu când ieșeam din lift, apoi când ieșeam din scara blocului, apoi pe stradă încă de câteva ori, apoi de la capăt când intram în scara blocului și acasă mă spălam pe mâini cu săpun și cu apă rece, sunt deja lucruri pe care le-am tot scris pe aici. Apa caldă în plină pandemie a fost o mare provocare. Nu, nu s-a rezolvat între timp. Între timp ne mai încălzim și cu aerul condiționat când este foarte frig afară. Cum ar veni am avansat,  doar că spre mai rău.

Cumva totuși în ciuda măsurilor poate exagerate în viziunea unora mai relaxați am reușit totuși să iau acest virus. Nu știu cum, nici când și cu greu mi-am dat seama că m-am infectat.

M-am tratat acasă cu tratament de la medicul de familie și într-adevăr starea mi s-a îmbunătățit când am primit tratament adecvat. În total starea de rău a durat aproape trei săptămâni. Nu sunt în cea mai bună formă a mea și nu voi relua momentan scrisul pe blog cu aceeași intensitate.

Nu am avut panici și nici anxietăți o dată ce m-am îmbolnăvit. Nu m-am gândit la ce este mai rău. Ba chiar m-am liniștit și m-am gândit că după ce a fost rău de acum nu poate să fie decât bine.

Nu voi scrie aici ce tratament am primit, îmi dau seama că este personalizat pentru fiecare simptomatologie în parte chiar dacă unele medicamente probabil se regăsesc în mai multe recomandări medicale. Am achiziționat în schimb aparat pentru măsurarea nivelului de oxigen și al pulsului.

Cel mai greu mi-a fost în momentele în care nu mă puteam ridica din pat și am fost singură cu copilul. Asta pe vremea când nu știam ce am. Cel mai mult mi-au dat de furcă amețeala și tusea. Este foarte greu să nu ai echilibru în pași și să te clatini la fiecare mișcare, să ajungi la toaletă doar ținându-te de pereți. Despre tuse aveam impresia că este o tuse seacă, dar ușoară. Nimic mai fals. În cazul meu cel puțin. Tusea a fost seacă însă extrem de puternică. Genul acela de tuse care te lasă cu dureri pe la mușchi de a căror existență nici nu aveai habar. Tușeam în rafale ore întregi. Tușeam de la 4 dimineața până la 7 apoi mai dormeam două ore de epuizare apoi o luam de la capăt cu tusea.

Debusolant că stările alternează de la o zi la alta sau în câteva ore. Am avut o dimineață în care am strănutat intens și mi-a curs nasul ca într-o veritabilă viroză, ca  după amiaza deja să am nasul uscat și să am impresia că suflu foc. Am avut două zile în care m-am simțit excelent, chiar cu tonus bun, cu o stare foarte bună de spirit ca a treia zi să nu mă pot ridica din pat, iar genul acesta de reveniri și recăderi au fost câteva la număr în cele trei săptămâni. Ca în final cele care au rămas fidele cu mine să fie amețeala și tusea.

Deși în casă am stat 3 persoane izolate timp de două săptămâni deși eu eram bolnavă de cu o săptămână cel puțin înainte, nu a mai avut nimeni simptome. Fiecare organism reacționează diferit și fiecare percepe boala în propriul mod. Eu nu am mers pe principiul că oricum până la urmă ne îmbolnăvim toți. Eu cred în continuare că nu este necesar să facem toți această boală, așa că totuși cea mai bună variantă din punctul meu de vedere rămâne evitarea bolii.

Despre pandemie și răutăți

Am mai spus eu pe aici că pandemia asta ne-a întins o mână de ajutor și ne-a ajutat să facem că muncim. În continuare cred asta. Mai cred și faptul că pandemia asta i-a făcut pe cei acri să fie și mai acri. Nu cred că se pune acum prea mult problema de cât stres, câtă oboseală, câtă epuizare, cred că doar ies la iveală aceste aspecte care existau de fapt.

Se tot povestește prin media despre abuzuri în spitale. Le cred. Poate n-or fi toate reale, dar sunt multe dintre ele. Prea multe. Existau și înainte, dar mai erau filmate cu camera ascunsă, se mai fereau de teamă. Acum nu mai intră niciun aparținător în spital indiferent de cum este bolnavul. Chiar să nu se fi degradat dezumanizarea? Mi-e greu să cred așa ceva.

Știți linia aceea telefonică pentru informații covid? Acel tel verde? Mă rog, cred că este mai mult galben de la acreala celor care răspund la telefon. Mai este puțin și se face anul de pandemie, cam toată lumea știe cu ce se mănâncă treaba asta, atât cât se cunosc informațiile, oare chiar așa mulți să dea năvală pe telefonul acela încât cei care răspund să fie peste măsură de acriți?

Știți că dacă este necesar să călătorești în altă țară (da, unii mai merg și în interes de serviciu, nu doar de plăcere), ca să afli informații clare și corecte, mergi direct la sursă, suni la consulat, la ambasadă. Credeți că acolo stau lucrurile altfel? Altă acritură răspunde la telefon care îți închide telefonul în nas când consideră că te-a lămurit, nu când tu ai aflat toate informațiile.

Știu toate lucrurile acestea pentru că s-au întâmplat foarte aproape de mine, unele chiar în familia mea și da, cred ce spun oamenii ăștia chiar punându-mi integritatea la bătaie. Văd și eu cum decurg lucrurile, de unele mă împiedic, pe altele le ocolesc. Aud în jurul meu prieteni care au rude în spital și care sunt tratați cu dezinteres și cu răutate. Rudele că de pacienți nu știe nimeni care este realitatea până nu spun ei cu gura lor ceva. Totul este acru, epuizant, o continuă bătaie de joc. Țara asta și oamenii din ea se degradează din an în an. Refuz să dau vina pe o pandemie că a scos tot ce e mai rău din oameni. Parcă plutește ura în aer când teoretic suferințele ar trebui să ne apropie. A cui este vina? A oamenilor? A sistemului? A conducătorilor care s-au perindat în sus și-n jos tot cu ochii pe ciolan? Al școlii care nu lucrează la nicio fărâmă de empatie? Al familiilor care nu au ce să le ofere emoțional copiilor?

Soluția? Nu am. Nu mă apuc să spun liste întregi cu haideți să. Să ce? Să fim mai buni? Să nu mai murim de frig în apartamente? Să nu murim de foame în case? Să avem cu ce să ne plătim ratele? Să arătam bun simț celor de lângă noi? Să nu mai strigăm când vrem să deschidem gura? Să nu mai arătăm cu degetul că noi clar am fi făcut mai bine? Pur și simplu nu ajută. Un popor fără educație are șanse să devină surd, orb și inert. Iar noi acolo ne îndreptăm.

adult alone black and white dark
Photo by Kat Jayne on Pexels.com