Cineva s-a gândit să compare festivitățile de premiere din școala autohtonă cu podiumurile sportive.

Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.

Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.

Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.

Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.

Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.

Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.

Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.

Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.

Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.

Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.

Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.

Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.

Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.

Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.

Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.

Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?

Illustration of a podium and the gold Cup 2399729 Vector Art at Vecteezy

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Statul este pus pe îmbogățeală. Vrea să strângă banii de la toți răuplatnicii țării, toți infractorii ăia care au datorii de 20 de lei. Halal căpătuială.

Cred că statu-i hotărât să aducă la buget toate restanțele, penalizările și greșelile date uitării de ani de zile. Că așa a purces în a recupera acești bani oricum. Ba înștiințare, mai mult nu, ba direct poprire fără să știi de ce.

Dar, totuși, ce s-a întâmplat cu înștiințările? Se pierd pe drum sau nu se mai emit?

Se pare că se pierd undeva în negura vremii. Adevărul este că eu am primit acum câteva luni înștiințare de la stat pentru ceva ce sistemul a greșit și eu am plătit. Mi s-a pus în vedere că ori plătesc ori îmi pun poprire. Am plătit normal, sunt un cetățean bun platnic. Că eu plătesc și când greșesc, dar mai ales când nu greșesc.

Dar să revenim la prezent. Am tot citit pe interneți comentarii și articole ale oamenilor care spun că s-au trezit cu poprire fără nicio înștiințare. Cum domnule?

Pai știți ce se întâmplă cu o bancă dacă pune poprire fără să anunțe în prealabil? Exact: amendă. Este un drept al clientului băncii să știe ce i se întâmplă și ce pățește. Păi cetățeanul nu este el un client al statului? Chiar unul foarte bun de plată în tot ce i se năzare statului. Și atunci nu are el dreptul la înștiințare?

Dar stați că umilința nu se oprește aici. Că doar ce lăudam recent că ne mai modernizăm și noi și mai scoatem dosarul cu șină din mentalitate, vine una rece care îmi arată că încă suntem în neolitic. Sunt încă multe ghișee unde te duci să fii umilit. Pentru că se poate, pentru că funcționarul este obișnuit să trateze omul de rând cu superioritate, pentru că are impresia că dacă datorează ceva statului, îi datorează și lui personal ceva. Mai nou este politically correct să avem înțelegere și empatie pentru orice funcționar și să ne punem în papucii lui ca să știm cum am reacționa noi în situația respectivă. Poate i-o fi și lui greu, unii oameni chiar înțeleg greu tare. Ei bine, ca să ajungi să empatizezi cu cineva care te tratează cu sictir, ar trebui să fii într-un nivel avansat de zen. Nu prea e cazul prin părțile astea de lume că oricât antrenament ai avea, există ceva care îți ridică nivelul tensiunii.

Tata este pensionar de 33 de ani. Nu că și-ar fi dorit, ci pentru că fizic nu a mai avut cum să muncească. Între timp s-a pensionat și definitiv că omul mai și îmbătrânește. La un moment dat a primit banii cu lipsă, nu o sumă mare, dar lipsă în tot cazul. Evident că nimeni nu știa nimic. Acum nu știu dacă ar fi primit el mai multe informații dacă mergea personal să se lămurească, însă cum nu poate merge prea mult și nici nu poate umbla prin caniculă, a mers mama în locul său. De la casa de pensii nu a aflat nicio informație, așa că următorul pas a fost drumul către un avocat. În urma unei solicitării a avocatului pe care a depus-o la casa de pensii a aflat că are poprire pentru o sumă de bani pe care a primit-o în urmă cu ceva ani greșit.

Da și ar fi fost totul în regulă până la urmă dacă ar fi alta treaba aceasta de la casa de pensii de la prima vizită și nu de la a cincea. Pentru că nimeni acolo nu a putut să îi ofere niciun fel de informație, pe motiv că nu se poate. Dar nici nimeni nu i-a spus că dacă ar avea procură sau dacă ar fi reprezentată legal de un avocat atunci ar putea să primească informațiile. Pentru că nu este treaba funcționarului să lămurească cetățeanul, treaba lui este doar să spună nu se poate și să îți arunce o privire plină de sictir din care să înțelegi că l-ai deranjat suficient.

Cum află statul de aceste greșeli din urmă cu 3-4-5 ani, îmi este greu să înțeleg. Cum de își consideră statul cetățenii ca fiind infractori și îi tratează ca atare scuipându-le în cafea și punându-i pe drumuri și considerând că nu merită nici măcar o înștiințare, la fel mă nedumerește total.

Partea tristă este că în afară de a mă plânge aici, nu am nicio soluție pentru faptul că traiul în țara aceasta a devenit sufocant. Nu am nicio soluție că plătim pentru greșeli pe care nu le-am făcut la fel cum plătim și pentru cele pe care le-am comis. Plătim pentru orice am făcut și pentru orice nu am făcut. Iar verificarea și aflarea adevărului este un proces anevoios pe care probabil că se bazează și statul ca să fie sigur că stai liniștit în banca ta și îi lași și pe ei să doarmă fără griji.

Fara ghisee! | Fata din vis

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În ritmul în care evoluează lucrurile o să ajungem să nu mai avem intimitate.

Tot aud și văd în ultima vreme oameni care vorbesc la telefon pe video call fără căști. Este totul public și minunat. Mai ales prin STB. Nu e ca și cum aș avea de ales și am și această opțiune de a mă duce puțin mai departe. Pur și simplu se aude în tot troleul. Oamenii își expun intimitățile public.

Tot în categoria aceasta intră cei care urmăresc filmulețe pe youtube fără căști. Sau mă rog, presupun că pe youtube. Ascultă cu sonor ceva ce nu interesează pe toată lumea.

Eram într-o zi la un cabinet stomatologic, așteptam detartrajul periodic. Și așteptam. Nu reușește medicul să fie în target pe cât sunt eu de punctuală. După o vreme intră în cabinet programarea de după mine. O doamnă foarte drăguță. O apreciam în liniște. Părea trecută de primă tinerețe, dar arăta foarte proaspătă, cu o tunsoare modernă, îmbrăcată tineresc. În ultima vreme caut să admir persoane cât mai învârstă și cât mai moderne, încerc să le iau drept reper. Și cum o contemplam eu așa pe această doamnă, colegă de așteptare în cabinet stomatologic, aud niște muzică ce m-a luat total prin surprindere. Nu mă așteptam ca și într-un cabinet să fie cineva care ascultă videoclipuri, filmulețe și ce mai asculta acolo fără căști. E cert că a redus rapid volumul sonorizării, probabil fața mea căzută era vizibilă, însă era acolo, îl auzeam chiar și încet.

Este interesant cum nu mai putem sta în liniște. Nu putem aștepta. În orice secundă de așteptare scoatem telefonul din buzunar. Aproape niciodată o carte. (La sala de activități sportive la care merg cu copilul, o singură dată am văzut un părinte cu o carte pe genunchi, altfel eu eram singura ciudată). Era o vreme când mi se părea că prea se exagerează când tot spuneau toți că nu se mai citește, eu vedeam oameni care citesc și încă foarte des, dar de când cu pandemia, numărul lor s-a redus drastic. Sau se ascund, că eu nu îi mai văd. Aproape nimeni nu se mai uită pe geam. Ori în jur. Trecem în grabă pe lângă natură, pe lângă schimbări, nu le mai vedem pentru că nu mai ridicăm ochii din telefon. Este atât de mare zgomot în București că pe timpul zilei nu se aude absolut nici o pasăre. Și știu sigur că avem și altfel de păsări în afară de porumbei căcăcioși și pescăruși țipători. Avem păsări care fac spectacol pe la ora 5 dimineața, se aud triluri că este ceva mai liniște.

Revenind la liniște, este clar că ușor-ușor va dispărea cu totul. Vom trăi în vuiete de conversații telefonice și videoclipuri accesibile cu ajutorul net-ului. Vom ajunge să răspundem la întrebările celorlalți pentru că așa este când vorbești la telefon pe speaker în grup, nu știi cine a întrebat și nici pe cine. O mare familie vorbitoare.

Simt că nu mă hazardez să prezic viitorul de peste 50 de ani în materie de socializare: oamenii se vor întâlni pe la terase ca să vorbească prin mesaje. De fapt peste 50 de ani vor comunica virtual într-o lume virtuală la o terasă virtuală, iar gustul berii va fi și el tot virtual. Cel puțin sper că va fi pe bază de căști.

Imagine gratuită a doi oameni care vorbesc, descărcare de imagini gratuite,  imagini gratuite - Alte

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Transelectrica își iubește clienții atât de tare încât a durat un an de zile să încheiem colaborarea.

Când s-a trecut la piața concurențială în energia electrică, soțul meu a studiat piața și a luat cea mai bună decizie pentru noi. Am schimbat atunci furnizorii de energie electrică pentru trei locații, dintre care două în București. Am spus la revedere Enel cu care colaboraserăm zeci de ani de zile și la revedere Transelectrica cu care colaborasem mai puțini ani.

Schimbarea de la Enel a mers fără probleme, au renunțat ușor, nu au încercat să ne rețină. În schimb la Transelectrica a durat aproape un an întreg ca să reglăm lucrurile.

Prin iunie anul trecut am făcut cererea de deconectare și mutare către Nova și în mai anul acesta Transelectrica a închis colaborarea după zeci de facturi emise și anulate, după multiple sesizări, reclamații și discuții în call center.

Transelectrica are o infrastructură neprietenoasă cu consumatorul casnic. Compania nu răspunde la sesizări și durează enorm de mult până se rezolvă ceva. Știți acele 30 de zile în care au obligația să răspundă? Uitați de ele, nu este cazul când discutăm de Transelectrica.

Schimbarea furnizorului nu a fost primul contact direct cu această firmă, ne-am mai intersectat și cu alte necesități care au fost rezolvate în decurs de 1 an sau 2 cu multe telefoane și sesizări.

Amuzant mi s-a părut în schimb când au început să bată pe la ușile apartamentelor reprezentanți ai transelectricăi ce încercau să convingă oamenii să se mute la ei. Mai că îmi venea să râd că eu încercam să scap ce această companie și ea se ținea de mine ca scaiul pe haine.

Cumva ciudat a fost că deși existau în sistemul lor sesizări și reclamații, orice discuție cu call centerul era o noutate. Oamenii de acolo nu știau despre ce este vorba, ce măsuri se iau, de ce se emit încă facturi, ce împiedică soluționarea situației. Să mai și întrebăm când avea să fie o soluționare mi s-a părut prea mult pentru ei. În tot cazul nu am primit răspuns la nicio întrebare.

Ceea ce părea a fi simplu în primă fază, chiar eram uimiți că fusese singura companie care trimisese un mesaj de la revedere și ne mulțumea pentru colaborare, s-a dovedit a fi o capcană. După mesaj s-a emis factura, după emiterea facturii s-a cerut plata acesteia, apoi s-a trecut la amenințări de deconectare. Toate în timp ce noi deja plăteam factura către Nova. La început debusolare totală, nu știam unde să plătim, niciuna dintre companii de altfel nu știa ce să ne spună clar și sigur. În final am ales să plătim doar către Nova și să așteptăm să se soluționeze. Noi înștiințasem ambele companii de situație. Nu a fost ușor să vedem cum zburdă sumele la Transelectrica mai ceva ca iepurii prin câmpii. Când facturile au sărit de 800 lei și chiar de 1000 lei mă luase ușor cu panică. Speram totuși ca la final să nu fim nevoiți să facem vreun credit ca să putem plăti facturile la curent.

Iată că un an mai târziu lucrurile s-au rezolvat, misterul a fost elucidat, toate s-au așezat și avem de recuperat 200 lei. S-au mișcat repede, nimic de zis.

Știu că tot textul suna a reclamă negativă, însă nu este. Este un text de informare, nici măcar nu este musai să fie așa peste tot, însă în cazul nostru a reprezentat compania cu care am lucrat cel mai anevoios.

La revedere! - Rezolvarea dificultăților de comunicare | Jurnal Spiritual

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Cum ajungem să facem diferențe între copiii noștri? Încă un text despre nimic.

Învârteam în tigaie o quesadilla când aud pe fundal, de la sursa de zgomot pe care o aveam pornită, o doamnă care făcea paradă cu copiii săi: fata este aici, iar băiatul este în țara X, lucrează la o asociație de prevenție a bolilor. A spus cu mare mândrie ce face băiatul, unde este, cu ce ocupă, o mare realizare a vieții ei acest băiat și pe bună dreptate. În ochii săi de mamă avea un copil realizat care lucra într-un domeniu important într-o țară străină, civilizată, probabil avea și un salariu pe placul său. Însă fata? Cu ea ce s-a întâmplat? Ea a este doar “aici”.

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud acest scenariu în care părinții menționează numărul de copii, însă îl etalează doar pe cel mai reușit din perspectiva lor. Cel care lucrează la bancă este cel lăudat, nu cel care pune faianță pe pereți. Fără să ia în calcul faptul că lucrători la bancă și buni sunt mulți și vor fi mereu, însă profesioniști care să monteze corect și bine o faianță, din ce în ce mai puțini, pe cale de dispariție.

De unde vine această diferențiere? Cum decide un părinte care este mai bun? Care a reușit în viață? Pe ce criteriu se bazează această diferențiere?

Fiecare om este unic și diferit de ceilalți. Fiecare om are propriul traseu în viață. Nu putem fi toți lucrători la bancă, așa cum nu putem fi toți muncitori în domenii în care se prestează munca fizică.

Eu spun că aceste diferențieri vin de la așteptări. Își pun speranțe, așteaptă ca cei în care investesc bani și timp să urce culmile succesului așa cum își imaginează ei în calitate de părinți, iar când nu se întâmplă treaba asta apare dezamăgirea. Ba uneori și învinovățirea copilului. N-ai fost în stare să fii avocat, uite câți bani am băgat în pregătirea ta.

Când nu își compară proprii copii, îi compară cu alți copii. În copilăria mea era o practică extrem de obișnuită. Pe lângă faptul că noi în casă eram trei frați și eram veșnic comparați unul cu altul, mai eram comparați și cu exteriorul, cu colegii de școală care luau note mai bune, cu vecinii care erau lăudați de părinții lor. De ce unul face și ceilalți nu, de ce unul poate și ceilalți nu. Nu se lua pe vremea aceea, în clasa muncitoare și needucată, în considerare aspectul talentului, ori a intereselor diferite. Nota era notă și tot ce conta.

Aș putea spune că am pretenții de la tinerele generații de părinți să schimbe aceste metehne, să își aprecieze copii așa cum sunt ei și pentru ce sunt ei și nu prin comparație între ei, însă asta ar însemna ca și eu să creez așteptări și să mă supăr când ele nu sunt realizate.

Poate ar ajuta în acest proces implicarea cadrelor didactice, care să le spună părinților cum au copii unici, deosebiți între ei și automat diferiți. Că nu au interese comune și nici abilități comune. Însă nici aici nu sunt șanse prea mari când aceleași cadre didactice împart copiii în buni și răi, cuminți și obraznici. Etichete.

Când o să aud părintele care spune cu mândrie că Ionel este avocat și ce problemă le-a rezolvat lor, dar Gigel este zidar și ce grătar frumos le-a construit, vă anunț și pe voi.

Parintii au un copil favorit, orice ar spune, iar acest lucru este normal |  Copilul.ro

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ura aruncată în mesaje. Unde învață oamenii să se exprime?

Știu că am mai scris despre acest subiect, însă îl tot constat și nu mă pot abține să nu îl mai dezbat puțin. Îl mai desfac în fire subțiri că poate-poate se lasă dus și în locul aruncatului cu piatra vin mesajele acelea care știu să pună civilizatul în cuvinte.

Urmăresc de ceva vreme constant paginile de FB al primăriei de sector și al primarului în funcție, am mai zis asta de nenumărate dăți, nu mai este un secret.

Uneori când am timp și mai ales chef mai arunc câte un ochi prin comentarii. Să văd cum reacționează lumea la informările publicate (fac asta și pe alte siteuri sau bloguri, însă rămân în spațiul oficial astăzi).

Primăria comunică zilnic unde lucrează echipele ADP, ce lucrări se întreprind și mai ales în ce stadiu se află lucrările mai ample. Nu există informare care să nu primească laude și aprecieri și așa da-uri, așa cum nu există postare care să nu primească ură și tragere de urechi.

Să luăm ca exemplu o asfaltare de stradă. Primăria publică informarea că strada X a fost cerută de la Primăria Capitalei, a fost asfaltată pe banii bugetului local, că acum arată într-un fel când înainte nu arăta a stradă. Cei mulțumiți spun bravo, felicitări, să faceți cât mai multe, încurajări cum ar veni. Apoi vin mesajele, multe la număr care încep cu Dar strada Y când aveți de gând să o faceți? Dar pe Z de ce nu faceți nimic? Bine că ați făcut pe X când J arată jalnic, acolo de ce nu cereți de la Primăria Capitalei?

Unde se învață trasul acesta de urechi? Unde nu se învață o comunicare eficientă, argumentată și cu bun simț, dar mai ales cu respect?

Cred că ne rezumăm la acasă și la școală. Cele două vechi metehne. Dar aici de ce ai greșit Gigele? Pare cunoscut? Cam pare. Dar cum Costică a luat 10 și tu doar 9? Ăla de ce a putut și tu nu ai fost în stare? Același model de comunicare? Mie așa îmi pare.

Așa ajungem în stadiul în care avem impresia că unii oameni ne sunt nouă personal datori cu ceva anume, că sunt sclavii noștri și trăiesc exclusiv pentru a ne servi pe noi. Ideea este că atunci când un edil, funcționar, președinte și orice altă persoană care face parte din aceste categorii enumerate, adică un om cu funcție publică, are în gestiune un sector (să rămânem în parametrii obișnuiți), el lucrează în folosul comunității, pentru binele public și în favoarea cetățeanului, dar niciodată nu este sclavul omului de rând. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile că ar trebui să se întâmple civilizat.

Cum să facem să îl scoatem pe acest dar când aveți de gând să? În primul rând să închidem televizorul. Dacă nu putem sări peste programe și emisiuni alarmiste, cu instigare la ură și agresivitate, dacă nu putem să facem selecție în ce ne oferă media, atunci mai bine închis. Să deschidem cărțile. Cititul dezvoltă limbajul și vocabularul. Scoatem ghetoul și introducem cultura. Să stăm de vorbă cu alți oameni care nu sunt din aceeași tagmă cu noi. Oameni care ne pot ajuta prin propria lor conduită, cu un altfel de comportament și limbaj, oameni pe care să îi putem lua drept exemplu.

Se poate? Mmmnu cred. Eu nu am reușit să conving niște oameni extrem de apropiați să nu se mai uite la antena3, să renunțe la agresivitate. Am reușit să le schimb foarte puțin comportamentul prin faptul că nu am mai alimentat convingerile lor, nici nu i-am mai bătut la cap cu explicații, doar i-am lăsat în ale lor.

Păi și atunci de ce un text inutil și aberant pentru ceva ce nu poate fi schimbat oricum? Pentru că sunt o idealistă, naivă dacă vreți și încă mai cred că ne putem civiliza.

Hai că se poate.

Stand up against hate crime - Made by TfL

Text scris de Iulia Dumitrescu.

În societatea modernă focusul este pe nevoile adultului chiar și când în discuție este copilul.

Mi-a spus recent un cadru didactic de la o formă de învățământ pre-școlar că nu au cum să nu primească copiii bolnavi pentru că nu au părinții ce să facă cu ei acasă. Bine, să îi trateze și să îi aline ar fi o variantă, dar na, sunt mai mult un impediment.

Textul de astăzi este un of al meu în jurul căruia tot roiesc de ceva vreme, voi generaliza cu toate că nu toți oamenii sunt așa cum zic eu, voi arăta cu degetul cu toate că fiecare are motivele sale întemeiate. Te rog nu citi dacă te simți lezat și înțelege că astăzi este despre mine și nevoia mea de refulare.

Cum este un copil mic bolnav? Necooperant. Pe lângă alte stări și trăiri pe care le are, însă în tot cazul la debutul unei boli nu este cea mai bună versiune a sa, așa cum de altfel nici eu adultul nu sunt atunci când nu mă simt bine. De ce îți dorești la clasă un copil cu care nu poți lucra, îmi este greu să înțeleg.

Apoi ce părinți nu își pot îngriji propriul copil bolnav? Aici sunt mai multe categorii. Sunt cei care pur și simplu nu au chef de miorlăieli și lamentări și preferă doar varianta roz, frumi și drăgu al propriei oglinzi pentru că greul este greu de dus. Însă sunt și părinții care sunt condiționați de job.

Deși concediul medical pentru îngrijirea minorului este legal și acceptabil până la vârsta de 7 ani, pe urmă minorul este capabil, abil și apt să se autoîngrijească, foarte mulți părinți evită acest concediu. Mai târziu plâng după el, când nu își mai pot lua, dar când îl au îl evită. Companiile, multinaționalele, cele organizatoare de team-building-uri, preocupate de ehilibrul între viața privată și viața profesională, toate având menirea de a crește randamentul angajatului în serviciul prestator, le ia cu leșin de îndată ce le anunți că se lasă cu un medical. Colegii te urăsc și îți doresc să mori pentru că i-ai încărcat pe ei cu task-urile tale, compania consideră că un angajat nu este multitasking, iar dacă este, este pe trend.

Prestam la una dintre aceste companii degrabă leșinătoare când una dintre colege întoarsă din concediu de maternitate își lua pe rând medical pentru cei doi copii ai săi și era mai mult pe acasă decât pe la birou. Short long story: a plecat foarte repede, nu înainte de a petrece mult timp prin ședințe cu șefi mai mici și mai mari care încercau să o facă să plece pentru că îi încurca.

Este un cerc vicios, au companiile explicații clare pentru care nu apreciază medicalurile, altele pe lângă lipsa empatiei. Nu vrea nimeni să te plătească pentru a-ți permite luxul de a fi bolnav, toți vor să-ți dai viața pentru banii pe care îi primești, dar acolo în câmpul muncii. Bine, să nu-ți dai viața chiar de tot pentru că ar fi nasol pentru ei pe urmă. Aici intervin taxele plătibile către stat, imposibilitatea financiară de a avea mai mulți angajați pentru mai multe cerințe, dorința de profitabilitate oricum, oricât. Un cerc vicios, cum ziceam.

Pe lângă toate acestea sunt angajații care nu au curaj să își susțină punctul de vedere. Nu vor să fie luați la ochi, nu vor să se pună rău cu șeful, am văzut ce înseamnă să te frece cineva când vrea, să pună presiune pe tine când tu nu știi ce să faci cu ea. Câți oameni au curajul să spună că este dreptul lor legal să aibă concediu medical pentru îngrijirea copilului lunar sau săptămânal, dacă este nevoie și dacă zilele care sunt limitate sunt încă acolo? Nu mulți. Acum ceva ani eu nu aș fi avut acest curaj. Pur și simplu îmi era teamă să confrunt oameni, voiam să fiu plăcută, să nu deranjez, să las loc de bună ziua. Și îi înțeleg pe oamenii aceștia care nu pot să spună, să vorbească, să își apere drepturile pentru că și eu am fost acolo.

Educația de acasă din păcate mai tare ne trage în jos și ne afundă decât să ne ajute să evoluăm, iar de școală nici nu se poate pune problema. Școala ne-a ajutat să fim mici roboței obedienți, în niciun caz nu ne-a pregătit pentru viață, pentru relații interumane și nu ne-a învățat nimeni să ne respectăm și mai ales să ne iubim.

Și ca să revin la începutul textului, da, este greu să lipsești des de la serviciu, să anunți mereu că îți iei medical să îți îngrijești copilul, să vezi șeful cum își dă ochii peste cap, să vezi colegii cum te privesc cu ură, însă de ce îți este greu să faci față tuturor acestor efecte ale unei decizii?

Meriți tot ce este mai bun pentru tine.

VACCINAREA: Ce faci in cazul in care copilul este bolnav | Reginamaria.ro

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Pe cine ajută caietele umplute cu pix roșu?

De câțiva ani mai arunc câte un ochi prin caietele nepoților mei care merg la școală. Au vârste diferite, unii sunt mai înalți decât mine, alții se pregătesc să meargă la școală și să intre în acest sistem prin care toți am trecut. Nu am putut să nu observ că unele lucruri nu s-au schimbat foarte mult față de perioada în care am fost eu la școală, adică multă vreme în urmă. Caietele încă sunt umplute cu roșu de învățătorii cei zeloși.

Este adevărat că eu nu am avut o relație bună cu școala în ansamblul ei, că mi-a fost greu și deși viața de adult mi-a dat ceva șuturi în fund, la școală nu m-aș întoarce. Nu fac parte dintre cei care își regretă timpul din copilărie sau din școală. Mi-am dorit să fiu adult și mă bucur că sunt. Nu scriu astăzi de pe picior de frustrare și nu arăt cu degetul acuzator. Este doar ceva ce am tot văzut și încă văd pe o perioadă mare de timp.

După ce am mai citit una-alta, am mai ascultat pe ici pe colo, îmi este foarte clar de multă vreme că arătatul cu degetul nu este educativ. Nu ajută!

Urmăresc recent un documentar, o completare a unei cărți pe care încă o citesc, va aduce în casa mea schimbări majore de organizare, voi prezenta peste puțin timp – însă voiam să spun că am văzut o profesoară care spunea că iubește să aducă bucurie în viața copiilor. A fost momentul în care am făcut legătura cu pixul roșu și cu gândirea autohtonă.

Sunt absolut convinsă că avem și noi profesori care gândesc astfel și care și acționează întocmai, însă această categorie este în minoritate, pot doar să sper că îi crește numărul până devine o normalitate.

Tot recent am citit – ceea ce mi-a întărit convingerea – că sublinierea greșelilor nu face decât să atragă alte greșeli după sine. Prea puțin se încurajează când se face ceva bine. Nu spune nimeni da ok, ai avut 5 greșeli pe care să le îndrepți, uite, astea sunt, dar iată și ce ai făcut bine. Partea asta cu bine este sărită de regulă.

De ce consider eu că este important acest aspect încă din școală?

De fapt încă de la naștere pentru că și noi acasă suntem obișnuiți să punctăm greșelile și mai puțin aspectele pozitive, iar pe măsură ce cresc mai tare îi tragem la răspundere. Este un comportament care se continuă în colectivitatea, la grădiniță, apoi la școală, noi nu ne oprim tirada acasă. Copii noștri sunt bombardați din toate părțile, Așa cresc, așa se formează, așa consideră că este normal. Apoi ajung în companii, în firme mai mici sau chiar multinaționale, ca simpli angajați sau ca șefi importanți în organigramă și merg pe același procedeu. Cum apare o situație, mai întâi se caută vinovații și abia apoi rezolvarea ei. Lucru care se vede și în politică la schimbarea guvernelor și a miniștrilor, cum toți care vin arată cu degetul spre cei care au plecat. Aspect pe care îl regăsim și în situațiile care au devenit glume cu instalatori/electricieni/muncitori/meșteri: dar cine v-a lucrat aici?

Ce este de făcut?

Altceva în afară de schimbarea gândirii? Schimbarea gândirii, cititul, informatul. Să scoatem pixul roșu și să evidențiem aspectele bune, pozitivismul. Schimbarea comportamentelor prin enunțarea clară a aspectelor pozitive. Cu ocazia aceasta aducem plus valoare în aspectul empatie, în înțelegere a celor de lângă noi.

Însă pentru toate trebuie mai întâi să lucrăm noi adulții cu noi pentru a ne putea influența moștenirea în mod pozitiv.

Pixul rosu in scoli | Qbebe.ro

Putem comenta, putem plânge, putem ajuta. Putem alege!

M-am întors zilele acestea pe toate părțile, m-am foit, sucit, am scris, am șters, n-am publicat nimic. Ca de fiecare dată când sunt în impas, iau o pauză. Nu mă arunc pe interneți să fiu prima care postează, care își dă cu părerea, care face pronosticuri. Nu că ar fi ceva rău în asta, doar că eu funcționez contra curentului. Scriu în primul rând pentru mine și nu pentru trafic. Însă ar fi absurd să nu recunosc că se formează o comunitate care intră aici tocmai ca să citească. Așa că scriu. Pentru mine, pentru tine și pentru mine iar.

Este război. Asta este clar. Este un război foarte aproape de țara noastră și asta ne sperie și ne face să ne gândim dacă lucrurile vor escalada și războiul va fi și în ograda noastră. Lumea stă călare pe televizor și pe știri alarmiste, nefaste și detaliate până la limita suportabilului, astfel inducându-și panica până în măduva oaselor. Știm cu toții ce înseamnă război și fără atât de multe detalii.

Da, mă uit la știri, nu la toate și nu pe toate posturile, selectez. Da, citesc știri, dar la fel selectez. Da, mă gândesc la toți oamenii care fug din calea gloanțelor. Da, mă gândesc la patologii și boli psihice. Le fac pe toate pentru că sunt om, trăiesc aici și întrebări mi-am pus și eu.

Nu am păreri despre această situație, sunt analiști, politologi și oameni pregătiți care să poate face previziuni, cel puțin teoretice. Nu sunt jurnalist de război, nu relatez din teren. Și nu intenționez să aduc și mai multă panică. Dacă am învățat ceva în urma pandemiei, am învățat să îmi văd frica, să mi-o recunosc și să ies din ea cât mai repede.

Mai știu și că oamenii au nevoie să vadă și să trăiască și lucruri normale. Oricât de dureroasă este situația actuală, oricât de neverosimil pare totul, nu ne putem opri din trăit. Aproape că am făcut asta când a început pandemia. Am fost atât de paralizată de frică încât m-am pus pe pauză. Am dat skip vieții mele. Acum indiferent de ce se va întâmpla vreau să trăiesc eu viața și nu invers.

Oamenii s-au mobilizat, organizațiile conduse de oameni s-au mobilizat, companiile private s-au mobilizat, uitați-vă pe net, căutați informații, s-au făcut liste, se donează organizat, se oferă cazare pentru refugiați, totul este online. În sectorul 6 se donează pe Calea Crângași și pe Str. Lunca Cernei (lângă centrul de vaccinare anti-covid) prin Magazinul caritabil SocialXchange, mai multe detalii oferă Primarul Sect. 6 – Ciprian Ciucu pe pagina sa de FB.

Eu am putere de discernământ și de a alege și de a decide pentru mine, nu mă gândesc nicio secundă că unii merită pentru că și unii nu merită pentru că. Toți oamenii care sunt în nevoie merită și nici măcar o secundă nu vreau să mă pun în papucii mamelor care fug din căminul lor cu un copil mic de mână spre necunoscut.

What Gives You Hope in Life? | How Do You Develop Hope in Life?

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Nu am rest să vă dau este o practică sau o realitate?

În ultima vreme aud frecvent acest nu am rest să vă dau, atât în magazine tip alimentară cât și atunci când comand online și plătesc ramburs.

Este adevărat că de o vreme bancomatele eliberează bancnote mari și nu mai iese pe fanta bancomatului și mărunți de 5 sau 10 lei. Ceri 100 lei, primești o bancnota, asemenea și la 200 lei. Merg la un magazin care nu este supermarket și iau un pachet de unt cu 200 lei am mari șanse să plec fără unt pentru că nu vrea nimeni cei 200 lei ai mei. Nu au rest. Sau dacă îmi dau mie restul, rămân fără mărunt în casa de marcat. În zona mea este ceva frecvent. Parcă m-am întors puțin în timp când primeam gume și acadele în loc de rest deși nu ceream produsele. Nu avem rest să vă dăm 50 de bani, dar vă dăm o gumiță.

Am comandat recent prin una din aplicațiile acestea care ne fac viața mai comodă când putem prin câteva click-uri să avem la ușă de la mâncare gata gătită, la lapte și detergenți. Când altcineva face cumpărături pentru mine și mi le aduce la ușă, eu doar spunând mulțumesc, este foarte bine până când ceva mă scoate din ritm. După cum spuneam, două dintre comenzi mi-au dat cu virgulă.

Le-am plătit cash, am notat în aplicație cu câți bani plătesc, în capul meu mă gândesc că fac asta tocmai pentru a se ști cât rest trebuie să îmi returneze curierul și nu ca să facă aplicația sondaje de opinie, ia să vedem câți din cei care au plătit astăzi cu cash au avut suma fixă.

Așa s-a întâmplat că am notat în aplicație că am suma de 200 lei, era clar că aveam nevoie să primesc rest, comanda mea era infim mai mică, a venit curierul la ușă și când i-am arătat bancnota mi-a zis senin că nu are rest. Cum să nu ai rest? Pai n-am notat eu în aplicație? Știu, dar nu am rest, exact așa mi-a spus. Că știe. Păi dacă știe de ce a venit la ușa mea știind că eu plătesc cu o bancnotă de 200 lei? Începuse să mi se încrețească părul, așa că am preferat să mă caut prin toate colțurile posibile și în toate portofelele, ba chiar am atentat și la pușculița copilului ca să scot suma exactă că doar în aplicație notasem degeaba. Curierul și-a făcut treaba, a plasat comanda, a încasat banii, aplicația a făcut o treabă minunată, toată lumea fericită, eu ușor năucită.

După o vreme am mai plasat o comandă prin aceeași aplicație. Am plătit tot cash, evident calculul făcându-se cu tot cu bacșișul aferent, să câștige toată lumea. Am notat în aplicație că nu știu exact cu ce sumă plătesc, pentru că îmi era lene să verific dacă am fix sau nu. Mă așteptam că atunci când nu știi ce sumă are clientul, curierul are la el suficienți bani pentru a da rest. În cazul acesta trebuia sa primesc rest 10 lei. A venit curierul care vorbea la telefon pe speaker, o fi avut și el ceva de rezolvat, nu zic nu, însă nu mă auzea pe mine când vorbeam. A predat comanda, a luat banii s-a uitat rapid la ei, s-a întors și a plecat. Niciun rest. Probabil a considerat că bacșișul lui este de încă 10 lei cu toate că notasem și în aplicație și suma finală se calculase cu tot cu bacșișul curierului. Aș putea spune că acesta a fost doar neatent.

Însă la partea cu nu avem rest este chiar ceva care mă depășește.

Mi s-a întâmplat și la o mare farmacie să mă certe casiera că dacă îmi dă mie tot restul rămâne cu casa goală. De ce merg să cumpăr atât de puțin cu sume atât de mari? Ultima oară când am verificat nu mi-am dat seama că treaba mea de client este să mă gândesc și dacă au comercianții rest sau nu și să îmi fac griji din cauza asta.

Pățirăți?

mărunțiș - Catchy

Articol scris de Iulia Dumitrescu