Categorie: off-uri

Îmi plac filmele, îmi place să mă uit, îmi place să merg la cinema, dar mai ales îmi plac platformele de streaming.

Era o vreme când m-aș fi uitat la filme non-stop. Doar asta aș fi făcut dacă aș fi putut. Noroc că îndeletnicirile de zi cu zi îmi puneau frână. Acum rar se mai întâmplă să fac maraton, însă vizionatul încă reprezintă un top.

M-aș uita și la filme românești dacă aș avea la ce. În ultima vreme am refuzat să mai merg la cinema pentru filme românești, le aștept să apară pe platforme să le pot vedea. Și bine fac. Cel puțin ce s-a lansat pe netflix în ultima vreme sunt filme la care pur și simplu nu mă pot uita. Sunt prost scrise, prost jucate, prost scenariu, rău ce să mai. Însă cel mai tare mă deranjează reclamele la pariuri sportive din interiorul filmelor.

Eu înțeleg că firmele acestea de pariuri sportive au sponsorizat filmele astea – da, să rămânem la filme, să nu zic mizerii – însă să nu dai doi bani pe actul cultural, dar să dai mulți bani pentru a realiza ceva la care nu te poți uita doar ca să îți mai faci ceva reclamă, e o treabă. O treabă bine gândită ce-i drept, însă dăunătoare. Foarte dăunătoare, mai ales când categoria de vârstă vizată o reprezintă adolescenții.

Acum ceva vreme m-am hotărât eu așa de capul meu să boicotez orice artist care apare în reclamele la cazinouri și toată speța. Așa am ajuns să nu mai urmăresc și să nu mai merg la spectacole de stand-up comedy ale unor stand-uperi pe care chiar îi apreciam. Am decis să nu mai aud muzica nimănui care apare în astfel de reclame. Nu sunt eu mare admiratoare a muzicii românești, însă radio mai ascult din când în când. Schimb postul ori de câte ori cântă personaje din acestea care n-au limită la portofel.

Am eu o vorbă, fac multe pentru bani, dar nu fac orice pentru bani. Adică muncesc, stau peste program dacă este nevoie, îmi dublez efortul, poate chiar dublu job, dacă nevoia mea de bani este atât de mare, dar niciodată, absolut niciodată nu aș scrie un text de promovare pentru un produs nociv care face rău în masă societății. Indiferent de cât de mulți bani mi-ar aduce. Și mai sunt și alte lucruri pe care nu le-aș face pentru bani, dar mă opresc aici.

Între timp mi-am dat seama că singurul lucru care mi-ar rămâne de făcut ar fi să mă mut definitiv în pădure. Pentru că doar așa aș putea să evit realitatea care mă înconjoară. Deoarece aceste firme de jocuri de noroc au împânzit toată industria muzicală, tv, radio, filme și sport. Sunt foarte, extrem de puțini stand-uperi care nu au legătură cu aceste reclame. Și foarte puțini sportivi care n-au mâncat o pâine din reclamele de la cazinouri sau pariuri sportive. Cântăreți încă sunt destui, însă cei care ar fi putut face diferența au ales ca potențial venit reclamele la jocuri de noroc.

Pe principiul aș mai boicota dacă aș mai avea pe cine.

Cum educația la noi scârțâie și acasă și în mediile școlare organizate, aș vrea să vină cineva să îmi spună că tinerii, viitorii adulți ai țării sunt feriți de acest viciu. Iar dacă există cineva care are dubii de cât de gravă, de serioasă și de dificilă este dependența de jocuri de noroc, ei bine are o mare problemă.

În tot cazul, nu vă recomand filme românești nou-lansate pe netflix, cel puțin.  Dar dacă vreți să vă uitați la ele, pe barba voastră să fie. Să nu ziceți că n-ați știut.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Nu citi dacă te simți deranjat încă din titlu, acest text este unul ironic, dar cu situații reale.

Sunt fumătoare! Și asta spune tot. Am drepturi, nu și obligații. Mă simt și sunt ostracizată ori de câte ori aprind țigara și nu îi înțeleg deloc pe nefumătorii ăștia cu fumurile lor eco/bio/trendy/flendry.

Eu când ies din apartament îmi aprind o țigară, exact acolo pe scara blocului. Simt cum mi se strâng plămânii, cum gâtul meu nu mai rezistă dacă nu simte cum alunecă fumul acela ușor călduț tras cu nesaț de la capătul țigării. Fumul meu intră pe sub ușile vecinilor, dar asta nu ar trebui să fie o problemă, doar se știe că fumul omoară moliile.

Apoi tot trăgând din țigară intru în lift, acel spațiu mic, îngust, neaerisit în care intră zeci de persoane zilnic care în sus și-n jos tot mută liftul. Eu las duhoarea țigărilor mele. La parter o doamna simte putoarea din lift, strâmbă din nas și mă apostrofează. Ce babă țicnită, auzi la ea să își permită să fie nemulțumită că am fumat în lift. Dar liftul ce are? Ea nu știe că eu nu mai rezistam dacă nu aprindeam țigara atunci?

Până ies din scara blocului am stins și prima țigară, o strivesc cu vârful pantofului în fața blocului, apoi închid ușa liftului și abia apoi îmi văd de drum. Mă îndrept spre stația de autobuz, îmi aprind imediat altă țigară, dimineața fumez cel mai mult, dar compensez pe timpul zilei că fumez mai puțin și sunt ok, păstrez un echilibru. Cam aglomerat azi pe stradă. Merg printre oameni posomorâți cu țigara mea în mână, mai trag câte un fum care se împrăștie în atmosferă când îl suflu cu putere afară. O mamă își trece copilul pe mâna cealaltă cică îi vine fumul de la țigara mea în față. Nu înțeleg de ce este deranjată, oricum va fuma când va fi mare. Alt domn se ferește printr-o mișcare bruscă cică era să îl ard cu țigara că o țin ostentativ și neglijent spre alți oameni.

Ajung la trecerea de pietoni, aștept la semafor, îmi aprind a treia țigară, este un semafor lung, se strâng din ce în ce mai mulți oameni, stăm cam înghesuiți, printre noi plutește ca un nor fumul de la țigara mea. Cineva și-a pus mâna la nas și gură cică miroase urât, altcineva a început să tușească cu lacrimi țâșnindu-i din ochi. În sfârșit se face verde și nu mai aud vociferările tuturor.

În stație deja sunt la a patra țigară, aștept autobuzul și de plictiseală fumez. Mulți copii azi în stație, mamele și le strâng pe lângă ele încercând să îi ferească de fumul meu. Mai puțin mamele care își aprind țigările în nasul propriilor copii, ele nu au nicio problemă cu fumul meu, nici cu al lor și nici că ar inhala cei mici fum. Trăiesc în normalitatea fumatului.

Când vine autobuzul îmi dau seama că nu mi-am terminat țigara, așa că trag mai des din ea scoțând și mai mult fum, nu îmi vine să o arunc așa neterminată. Mă așez la coadă să urc în autobuz cu țigara încă în mână, nu vreau să arunc atâția bani nearși. Când pun piciorul pe scară trag ultimul fum, arunc țigara pe jos, aterizează fix pe pantoful cuiva și ricoșează pe trotuar, expir ultimul fum exact când se închid ușile, fumul rămâne în autobuz. Câteva doamne se uită urât la mine, însă nimeni nu îmi spune nimic, îmi place aici că nimeni nu comentează oricât de deranjați ar fi.

Ajung într-un local public să mă întâlnesc cu cineva, mă așez la o masă. În local sunt oameni diferiți, mame, copii, bărbați, familii, singuri. Și eu. Unii fumează țigări electronice. În interior. E ok, alea nu-s țigări de fapt, sunt electronice. Scot fum ca la furnalul de la Grozăvești, dar nici ăla nu e fum, este un abur lăptos prin care nu mai vezi nimic atunci când sunt prea mulți fumători din aceștia eco. Când le simt mirosul îmi vine să îmi vărs conținutul stomacului, dar înghit rapid, mai beau niște apă și îmi revin, nu se cade, mă fac de râs, cum să spun că vomit de la mirosul înțepător de ouă clocite, mucegăite și fierte în zeamă de varză stricată? Nu vreau să par sensibilă, oamenii doar au un viciu și exact ca și animalele care nu au raționament, nici oamenii nu se pot abține să nu vapeze oricând, oriunde și în orice circumstanțe.

La întoarcerea acasă iau un taxi, nu mai stau la autobuz, aștept prea mult. Taximetristul crapă puțin geamul și își aprinde o țigară, nu mă întreabă dacă mă deranjează, ori dacă sunt de acord. Nu mă deranjează, am bonus la drum, plătesc cursa și un fum. Doar îl înțeleg, viciul e viciu, iar clienții care nu înțeleg sunt niște retarzi, oricum e fum peste tot. Când termină de fumat aruncă țigara pe geam, închide geamul și suflă ultimul fum în mașină. Toată mașina este învăluită de un nor cețos ce se împrăștie inclusiv spre spatele mașinii, miroase ca și când un dinozaur mort de două milioane de ani a descoperit că are unghiile încarnate și netăiate. Miroase a putrefacție și a proteză de bătrân uitată pe noptieră într-un pahar fără apă. Dar, hei, viciul e viciu.

Când mă întorc acasă îmi reiau tabieturile, îmi aprind o țigară în baie deși știu că fumul urcă la etajul superior. Mai bine ies pe balcon și îmi aprind țigara, urcă fumul, normal, că de-aia e fum, chiar și la două etaje mai sus se simte. Vecinii trebuie să îmi suporte tabieturile pentru că în casa mea fac ce vreau eu, chiar dacă trăiesc într-un imobil cu mulți vecini pe verticală, fiecare face ce vrea la el în casă, iar cei care sunt deranjați de fumul meu sunt prea sensibili.

Îmi amintesc cu drag de vremurile când fumam în localuri, bine nu mă întristez prea tare că în unele localuri prin țară încă se mai fumează. Am fost anul trecut într-o cârciumă ce se voia restaurant cu pretenții grecești prin Giurgiu unde patronul, ospătarii, barmanii, toți fumau în local deși legea care interzice fumatul la interior este în vigoare de ceva ani. Dar, dacă nici eu nu înțeleg ce înseamnă să îți ardă plămânii după o țigară, nu știu cine mai înțelege. Și-n plus mâncarea pare afumată atunci când o consumi printre fumuri de țigară. Un deliciu.

Viața de fumătoare este grea printre oameni sensibili care o ard hipster cu aer curat și poluare redusă, să se mute la țară dacă vor aer curat.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Se discută deja de multă vreme despre poluare, despre cum se topesc ghețarii, despre cum încălzirea globală face ravagii, despre cum trăim pe datorie și consumăm resursele mult mai repede decât am estimat în primă fază. Multe, multe informații. Dar, cât de poluant este de fapt fiecare dintre noi?

Nu intru astăzi în discuții despre mari industrii poluante, despre fabricii și uzine, despre macro poluare. Astăzi vorbim și scriem despre micro poluare, la nivel de individ. Cât poluezi tu?

Eu credeam că sunt prietenă cu mediul și cu natura, realitatea spune că sunt extrem de poluantă.

Ce fac și ce nu fac de sunt așa poluantă?

Nu arunc gunoaie pe jos. Am urât dintotdeauna treaba aceasta. Îmi amintesc când eram prin școala generală că mă înfuria teribil când vedeam pe stradă oameni care aruncau pe jos hârtii de tot felul. Pe vremea aceea nu bătea nimeni apa în piuă cu curățenia. Nici nu se învățau în școală astfel de lucruri. Atunci școala era preocupată de materiile de bază, nu de toate prostiile care de fapt te ajută să fii om în viața socială. Din păcate furia aceasta îndreptată către cei care nu nimeresc un coș de gunoi am dus-o cu mine întreaga viață. Am un acut simț al dreptății, încât nedreptatea mă face să clocotesc la propriu. Prin urmare nu arunc nimic pe jos, niciodată și nicăieri unde mă aflu. Dacă nu am coș de gunoi, strâng în buzunare, în geantă, într-o punguță, dar niciodată pe jos. În egală măsură nu îmi place să strâng după alții. Am avut de-a lungul timpului discuții interminabile pe tema strânsului după alții. Nu merg pe principiul că educăm atunci când strânge gunoiul altora că nu educăm nimic. Nesimțirea nu se educă cu bunul simț al altora. Însă, cred că atunci când strâng gunoiul de pe pământ, ajut pământul să respire și automat mă ajut pe mine să respir aer și nu aer cu iz de plastic. Această explicație m-a ajutat pe mine să mă aplec să mai iau și gunoiul altora. Să mai iau, am zis bine, nu este ceva ce fac constant și la fiecare gunoi văzut, asta ar însemna să merg doar aplecată și cu mâinile pe jos. Însă, atunci când merg la un picnic, pădure, cetate veche, ruină ce ar trebui conservată și încep să produc gunoi propriu, atunci strâng și tot ce este prin jurul meu. Se întâmplă rar totuși, să nu trăiți cu impresia că sunt vreo mare strângătoare.

Am început să folosesc apa cu economie atunci când nu mă grăbesc. Înainte, acum mulți ani când mă spălam pe dinți lăsam apa să curgă la robinet. De ce? Nu știu, doar că așa făceam. Între timp m-am educat și nu las apa să curgă, deschid robinetul doar atunci când chiar o folosesc. Uneori, chiar este cu titlul de uneori, închid apa la duș când nu o folosesc și o repornesc atunci când chiar îmi trebuie. De ce uneori și nu de fiecare dată și la fiecare duș? Pentru că la bloc de exemplu dacă folosesc apa de pe coloană, dacă o țin prea mult oprită și nu mai folosește atunci nimeni de pe coloană apa caldă, ea se răcește și trebuie să reiau procedeul de încălzire. La fel se întâmplă și pe boiler, se răcește apa pe țeavă dacă nu este folosită o perioadă. Diferența ar fi că apa venită de la boiler se încălzește mai repede față de apa de pe coloană pe care trebuie să o urc la etajul 10. Cam pe același principiu uneori mai spăl și vasele, mai opresc apa și nu o las să curgă continuu la robinet, până am înțeles că mașina de spălat vase este mult mai economică decât spălatul meu la chiuvetă. În ultimii ani prea puțin mai spăl vase la chiuvetă.

Și totuși sunt poluantă. Urma pe care o las eu pe acest pământ este poluantă. Sunt aproape nonstop conectată la internet, sunt aproape tot timpul cu laptopul în brațe. Intru și accesez multe site-uri, văd filme, trimit și primesc emailuri. Toate aceste activități la comun și fiecare activitate în parte este generatoare de poluare. Abia aici a venit șocul pentru mine, deoarece nu m-am gândit niciodată la poluare atât de disecat sau de profund. Mi s-a părut normal să folosesc internetul ca resursă fără să mă gândesc că el poate fi atât de poluant, cam cum nu se gândesc nici oamenii care aruncă pet-uri în râuri că ele pot fi distrugătoare. Da, ce să zic nu ne putem compara, ei poluează hard-core, iar eu poluez intelectual. Mna, tot poluare se cheamă, tot la încălzire globală duce.

Și? Am făcut ceva în acest sens? Păi nu pentru că nu știu ce să fac. Am nevoie de internet, am nevoie să trimit emailuri, am chiar mai multe adrese de email, am nevoie să și primesc. Activitatea mea se desfășoară exclusiv online și în fața laptopului. Nu sunt singura, evident, că nu doar eu muncesc pe aici pe suprafața globală, însă m-am tot gândit cum aș putea eu să îmbunătățesc sau să reduc acest rău pe care îl fac. În afară de a mă asigura că am un device performant cu un consum redus de energie și să încerc să reduc orele în fața laptopului (asta chiar nu știu cum aș putea să reușesc pentru că nu e ca și cum aș putea să spun: hei firmă, am văzut că poluez cam mult, de mâine am decis să lucrez câte două ore pe zi. Aham!) și să reduc transferul de informații online, altfel nu prea știu ce aș putea să fac concret.

Apoi am acest site, da exact acesta pe care citești tu acum, care nu este eficient sută la sută și este cam poluant. Bine, este destul de poluant. Ne-performanța asta îl face să fie poluant, mai poluant față de alte site-uri mai bine structurate. Asta și faptul că hostingul meu nu este unul verde și automat mă face și pe mine să fiu poluantă. Da, sigur, pot trece la un hosting eco-prietenos, doar că din motive financiare nu am să o fac. Nu sunt la nivelul în care să îmi permit să fiu atât de prietenoasă cu mediul. Pentru că vedeți voi, dacă există bun simț și nu facem rău naturii prin acțiuni intenționate, ajungem să facem rău naturii prin acțiuni ce țin de posibilități financiare. Și aici intră orice aparat de prin casă cu vechime ce ar trebui schimbat cu unul mai puțin poluant, doar că oamenii se lovesc de această barieră financiară.

Ce am făcut ca să nu mă mustre conștiința prea tare și să pot dormi fără coșmaruri noaptea? Trăiesc în România, nu prea am coșmaruri pe subiecte pe care ani de zile nu s-a dat nici măcar o ceapă degerată, dar cu toate acestea vreau să las o urmă bună pe pământul pe care calc. Prin urmare, am câteva flori în ghiveci în balcon pe care le îngrijesc și sper să îmi aducă un aer pe cât posibil mai curățat. Uneori am flori și prin casă, dar nu prea le priește mediul și nu poposesc prea mult prin sufragerie. Am plantat câțiva copaci de-a lungul timpului, undeva în jur de douăzeci de pomi fructiferi și copaci ornamentali, doar că nu în București, locul în care stau cea mai mare parte a timpului. Da, o mică pădure, dar oxigenează aerul altor oameni, nu pe al meu. Colectez deșeuri selectiv, treabă care îmi produce multă frustrare pentru că nu am ghene la îndemână. Oi vrea eu să fiu corectă, dar sunt și foarte comodă și de aici frustrarea.

Și cam atât.

Dacă aveți alte idei, sugestii, orice poate îmbunătăți calitatea vieții la nivel de individ, vă ascult.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Eu te pot ajuta să ieși din zona de confort și să nu mai fii comod, fără ca măcar să faci un pas în afara casei. Nu retreat, nu tabără de regăsire a sinelui, nu cărți scrise de cei mai pricepuți zen oameni ai planetei. Absolut nimic. Și totul gratis.

Fii atent, este de preferat să fii părinte. Dacă nu ești poate faci un pustiu de bine unor părinți și te înființezi la ușa lor. Altfel cam greu să ieși din zona de confort. Da, nu merge pentru oricine că altfel așa toată lumea ar fi în inconfort și ce am mai fi făcut. Nu își dorește nimeni o lume plină de zen.

Așa, după cum spuneam, ești părinte, ai una bucată copil în dotare. Nu mai este bebeluș, dar nici mare nu-i, așa cât să fie numai bine să îți dea speranță că la adolescență unii exagerează și nu zace un balaur cu șapte capete sub fățuca aia adorabilă și senină cu ochi frumoși. Mda, poate este cazul să nu mai citești basme J.

Să revenim, pare că azi duc lipsă de coerență. Se ia acest copil adorabil și se tăvălește bine printr-un virus, ori bacterie, zic să nu facem nazuri că e din plin din fiecare. Nu prea mult, suficient cât să facă ăla micu niscaiva febră și niște crocobauri prin gât de ți-e și frică să nu care cumva să iasă mai devreme balaurul ăla cu șapte capete. Se dă și cu frisoane, se presară nițică irascibilitate, morocăneală nu e nevoie, că vine singură și fără să fie invitată. Un scenariu din acesta care îți dă liniștea peste cap. Inviți febra în miez de noapte să vină în vizită. De mai multe ori ca să reușiți să vă împrieteniți bine. Nu, nu este nevoie de scobitori, te asigur eu ca îți sare somnul la zece metri distanță în situația dată.

Dacă te gândești că mai recuperezi din somn pe timp de zi, te anunț că te înșeli pentru că stai cu febra la o cafea și ziua, nu doar noaptea și mai ales ai un copil care nu este chiar cel mai bun prieten cu somnul, prin urmare nu rupe patul de somn. Ce farmec ar mai avea altfel? Vrei să ieși din zona de confort sau nu? Și oricum îți permite acum sistemul să lucrezi de acasă, nu te mai face o viroză așa cu una cu două.

Partea bună la această situație este că de o săptămână nu îmi mai este frig, este suficient să mă lipesc de copil pentru câteva momente și gata m-am și încălzit. Adio mâini reci, la revedere frig în oase, hello căldurică. Mă gândesc să mă debranșez, măcar pentru o perioadă de timp. Fierbințeala copilului bate lejer toate gradele strânse din toate caloriferele din casă. Nu, la aragaz nu renunț, nu pot face supa pe copil că îmi evaporă apa.

Iată, eu îți asigur această ocazie unicat de a face un pas în afara zonei de confort fără să fii nevoit să pleci nicăieri. Chiar din mijlocul confortului casei tale, poți ieși din zona de confort. Crede-mă este ceva revoluționar. Nu a mai reușit până acum nimeni să atingă zenul suprem fără ca măcar să treacă prin India sau să participe la diverse seminarii iluminatoare.

După o astfel de experiență nu mai ai probleme nici cu zenul, nici cu magneziul, nici cu calmul acela proverbial, cu nimic. Nici nu ai când pentru că în tot cazul după ce dai mâna cu una doamnă bacterie și vă împrieteniți așa tare că se mută la tine, nu te mai iau nervii nici dacă vrei.

Mă bucur că te-am putut ajuta și acum știi cum să te iluminezi.

Hai să-ți fie de bine!

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Ne digitalizăm din ce în ce mai mult. Ceea ce mă bucură enorm. Îmi place să fac lucruri din vârf de tastatură și mai ales din mijlocul canapelei mele confortabile. Să am cazier la un click distanță și să depun documentații online fără vestitul/celebrul/mult batjocoritul dosar cu șină. Iar ca mine sunt convinsă că sunt mulți care apreciază direcția spre care ne îndreptăm.

Însă tot mulți, chiar foarte mulți sunt și cei care au rămas în urma digitalizării. Vorbesc în mare parte de bătrâni absolut dezinteresați de mrejele internetului, dar mai vorbesc și de oameni tineri, absolut funcționali, însă complet nefamiliarizați cu digitalul. Deși în epoca aceasta modernă mai toată lumea are cel puțin un telefon inteligent, uneori achiziționat chiar în rate, el reprezintă o fală, nu o necesitate. Cu ei, cu toți oamenii aceștia oare ce se întâmplă?

Unii dintre ei vor fi și mai dependenți de cei pe care oricum se bazau întrajutorare. Alții probabil vor lua cu asalt ghișeele dacă vor mai exista. Sau vor face scandal prin fața instituțiilor pe motiv de bătaie de joc. Doar știm că la capitolul scandal suntem cap de afiș.

Aici se vede ineficiența școlii dintotdeauna. Nu doar de școala din ultimii treizeci de ani care merge din eșec în eșec, ci și de școala de pe vremea ailaltă. Niciodată școala nu a încurajat învățatul. Nici curiozitatea. Să vrei să înveți, să îți dorești să înveți chiar și dup ce ți-ai luat toate diplomele. Școala a reușit cumva să te facă să o urăști pentru că școala apreciază doar vârfurile de lance (lucru care se întâmplă și astăzi. Am în jurul meu foarte mulți cunoscuți cu copii în clasele mici și care spun că învățătoarea lucrează doar cu cei mai avansați) și școala niciodată nu a știut să ajute elevii să descopere materiile la care pot excela.

Eșecul școlii, eșec care este de fapt al unei societăți întregi pentru că la acest eșec contribuie și familia, dar și statul cel mult blamat, se vede astăzi foarte clar în jurul nostru. Și nu doar lipsa educației se vede, se mai vede și boala. Suntem un popor trist, depresiv și isteric. Nu o spun eu, o spun studiile și psihologii care cu asta se ocupă.

Și totuși, revin la întrebarea din titlu, ce facem cu bătrânii? Nici eu nu știu. Nu am o soluție în momentul de față nici pentru bătrânii cu care eu interacționez și care au zero interes pentru a se descurca singuri în absolut orice fel de situație, dar pentru toată clasa aceasta neputincioasă cu atât mai puțin nu am idei.

De fapt probabil că ar fi ceva de făcut, poate o nouă instituție formată cu oameni empatici care să aibă exact acest rol, de a ajuta și îndruma oamenii spre digitalizare. Sau poate campanii ample ale statului pentru oameni să meargă să își trateze și capul, nu doar oasele. Sau alte campanii, tot ample, prin care și bătrânii să fie ajutați să înțeleagă puțin din viitorul care ne așteaptă. Știu că sunt deja pensionari care urmează cursuri pentru a dobândi aptitudini digitale, însă cei mai mulți pe lângă faptul că sunt complet dezinteresați, nici nu își permit din veniturile extrem de mici să se gândească și la cursuri.

Da, digitalizarea este bună, este un pas înainte către evoluție, schimbările prea rapide sunt forțate și oamenii care nu se pot adapta rămân în urmă. Ceea ce ne duce de la o țară în plină evoluție la o țară complet scindată și care va șchiopăta de ambele picioare, nu doar de unul ca acum.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Savuram o înghețată, mă bucuram de gustul proaspăt și răcoros în timp ce mă gândeam că imediat după ies iar în caniculă, mă topesc sub soare și aproape că mă întind pe caldarâm ca să găsesc o urmă de răcoare, uitând cât de încins este. Griji de om cu alergie la soare, deh. În lentoarea mea priveam în jur, urmăream oamenii de fapt, am dezvoltat de ceva vreme această pasiune a privitului în public, a urmăritului de comportamente, a observării de obiceiuri.

Undeva mai departe un cuplu de adolescenți urmăreau ceva pe telefonul ei din câte mi-am dat eu seama. La un moment dat el i-a smuls ei telefonul din mână și a ținut-o la distanță ca să nu și-l poată recupera. Ea după ce s-a enervat, s-a ridicat, s-a așezat, și-a recuperat telefonul, l-a iertat și și-au continuat vizionarea.

Mai târziu în aceeași zi, la brutărie, doi bărbați purtau o conversație cu vânzătoarea. Se cunoșteau și posibil ca asta să le fi dat dreptul de a avea niște glume libidinoase. Ea râdea. Avea simțul umorului. Accepta glume nesărate de la doi bărbați care probabil că aveau și altă treabă mai bună de făcut. Sau cel puțin sper că aveau.

În ambele situații fetele acestea au ajuns în acel punct nu fără ajutor. Familia încalcă frecvent limitele personale, părinții abuzivi construiesc un comportament obedient, societatea încă învață băiatul că este în regulă să se comporte ca un apucat și să trateze fetele cu lipsă de respect.

Aș fi vrut să mă ridic și să merg să îi spun fetei să nu îl ierte. Comportamentul de genul acesta se schimbă doar atunci când este înțeles și integrat. Aș fi vrut să îi spun fetei că are dreptul la intimitate. Ce are ea în telefonul ei o privește pe ea. Este valabil și la geantă, portofel și buzunare. Când te apuci să cotrobăi prin lucrurile celuilalt ai o mare neîncredere de rezolvat și trăiești în suspiciune. Viața pare prea scurtă pentru a trăi astfel. I-aș fi spus fetei să își ia puterea înapoi, să decidă ce vrea să arate și cui și să fii ținut la distanță prin mișcări de eschivă este absolut nepoliticos. I-aș fi spus fetei că nu ar trebui să accepte astfel de lucruri pentru că ar trebui să se iubească mai mult și să își ofere mai mult. Mai mult respect, mai mult spațiu personal, mai multă încredere în sine. I-aș fi spus fetei exact ce aș fi vrut și eu să aud în trecutul meu atunci când am acceptat glume libidinoase sau atunci când limitele mi-au fost încălcate. Nu a avut cine să îmi ofere atunci astfel de informații. Eu m-am format, am crescut și am fost educată într-o familie și într-o societate profund obediente și profund patriarhale.

Dați-le fetelor putere!

Am continuat să stau pe scaunul meu, cu înghețata mea în față. Nu intervin în astfel de situații. Cu o floare chiar nu se face primăvară. Nu am niciun drept să intervin în relația cuiva doar pentru că am eu impresia că am dreptate. Am învățat demult că dreptatea aceasta este doar a mea, că dreptatea celuilalt se vede diferit. De aceea femeile bătute de soții lor le iau apărarea atunci când cineva din afară încearcă să le apere (bine acolo este și ceva sindrom, dar eu nu-s psiholog).

Și revin la subiectul fierbinte care arde ca o plăcintă abia scoasă din cuptor, acel subiect pe care îl învârt pe aici de ceva vreme: educația. Educăm acum, avem în viitor. Evident că nu este cazul, eu transmit informații din vârf de tastatură, din canapeaua mea confortabilă, din buricul țării, pe când viața reală este acolo afară, în case, în familii defavorizate, în sate mult prea departe de modernitate. În locuri în care nu a ajuns nici Alfie Kohn, nici Gary Chapman, cu atât mai puțin Laura Markham, nici mulți, enorm de mulți autori care sunt citiți doar de cei care au conștientizat că fără informare nu poți face schimbare.

Nimic nu se schimbă de aici. Un alt of de-al meu doar.

Text scris de Iulia Dumitrescu.