Mi-e dor de apa caldă ca de…

… ca de zăpadă în plină iarnă.

… ca de un pahar cu Aperol în care se învârt cuburi din gheață.

… ca de aerul condiționat în plină caniculă.

… ca de o partidă de sex fără să am urechile ciulite.

… ca de… orice.

M-am obișnuit cu confortul, îmi place, îmi este comod și la îndemână, cu toate că apa caldă la robinet nu a făcut parte din viața mea încă de la începuturi. Cunosc foarte bine spălatul la lighean și încălzitul apei pe aragaz chiar dacă sunt născută și crescută în București.

Măi dar mai am oleacă și fac fac 40 de ani și eu tot la lighean mă spăl, tot pe aragaz încălzesc apă. Adicătelea cum s-ar zice nu mai evoluez și eu deloc? Sau orașul ăsta este la fel de degradat ca și acum mai bine de 30 de ani?

Înțeleg, în luna august este ceva revizie și m-am spălat toată luna cu o apă mai mult rece decât caldă, iar presiunea era atât de mare că puteam strânge mai multă apă într-o lingură.

Dar după ce s-a încheiat revizia cea din absolut toți anii, s-a trecut la reparații. Între timp nu mai este luna august, nici 50 de grade în termometru nu mai sunt, iar ovarele mele au început să urle. După apă caldă, evident că de rece sunt sătule dragele de ele.

Care o fi orașul ăla din țara aceasta care este cel mai prietenos cu oamenii? Cel mai modern? Util? Nepoluant? Civilizat? Respectuos cu cetățenii săi? Că acolo mă mut.

water flows from the tap to sink
Photo by Kaboompics .com on Pexels.com

De-ale orașului neajunsuri

În mod normal aici și acum ar fi fost un obișnuit text de luni cu o recomandare de carte. Întrerupem programul obișnuit pentru o știre de ultimă oră. Nu este nimic nou sau prea recent, este doar lipsa mea de informare ca să leașin la ghișeu. Pesemne așa îmi trebuie dacă plec în concediu toamna și nu mă mai interesează ce se întâmplă în jur.

Până acum am circulat cu tramvaiul plătindu-mi biletul prin SMS și beneficiind de un timp de 90 de minute pentru 3 lei plătiți după ce au intrat în vigoare noile prețuri de la 1 august anul curent, normal. Până astăzi nu m-a interesat și cum stă treaba cu abonamentul. Mă gândeam eu că și acolo crește prețul însă nici prin cap nu îmi trecea că vor pica opțiunile. Că nu-i așa, dormi liniștit, primăria veghează pentru tine și primarul știe cel mai bine ce îți trebuie ție.

Să vedeți, mă duc eu la centru de reîncărcare carduri cu gândul să îmi fac abonament pe 2 linii urbane așa cum era maică pe vremurile mele. Alea în care puteai și aveai dreptul să alegi pe câte linii să îți faci abonamentul. Doar că ce să auză urechile mele, surpiză, că nu se mai poate. Primarul a decis: ori pe toate ori deloc. Că dacă eu circul maică doar cu 41 și 69 adică fix 2 linii urbane, atunci de ce mămică să mă pui să plătesc pentru toate liniile metropolitane? Sau cum era mama când lucra de mergea ea doar până la serviciu și înapoi doar cu tramvaiul 45 și atât cum era acum să plătească 80 de lei pentru tot transportul din București și Ilfov când ea doar urca și cobora în și din 45. Așa se face că a dispărut posibilitatea de a achiziționa abonament pe o linie, pe două și doar pe toate se mai poate.

Să ne înțelegem, nu contest prețul unui abonament pe toate liniile metropolitane, mai ales când ai acces și la liniile expres în aceiași bani. Eu vorbesc aici despre opțiuni. Ce să fac eu cu un acces pe toate liniile orașului și în afara lui când eu circul doar cu un singur mijloc de transport? Sau două? Ce s-a întâmplat cu opțiunea aceasta?

Acum foarte mulți ani, să fie ceva peste 10 am luat la pas Parisul. Am dat un rinichi pe vremea aceea pentru un abonament de o săptămână pentru mijloacele de transport în comun. Nu mai rețin exact cât a costat, era în euro și enorm de mult pentru condiția mea de la acea vreme. Țin minte că am fost atât de uimită de infrastructură că și azi îmi amintesc exact cum coboram eu din autobuz și intram de acolo din stație la metrou. Cum de la metrou traversam un pasaj subteran și ieșeam la tren. Cum din tren traversam și luam autobuzul. Nu mergeam pe 5 străzi adiacente ca să ajung de la una la alta, era totul eficient și accesibil pentru călători.

Așa și astăzi când am urcat în 41 m-a zgâlțâit atât de tare tramvaiul acesta modern pe o linie modern improvizată în zona de lucru Moghioroș că mi-au sărit ochelarii de pe nas la propriu, iar o doamnă care stătea pe scaun și a îndrăznit să nu se mai țină de scaunul din față, adică a luat mâna de pe bara scaunului din față pentru câteva secunde, a venit cu capul de geam. Să vă faceți o idee de zgâlțâială. Iar genul acesta de transport este pe multe linii de tramvai, totul modern într-un oraș modern.

Înțeleg că este nevoie de bani pentru modernizare și investiții, dar mai înțeleg și că din costurile abonamentelor și al biletelor nu se recuperează mare lucru că doar nu degeaba 1 călător din 10 își plătește călătoria, știrea aici. Însă nu de la cei corecți îți recuperezi banii, asta este clar. Eu aștept reintroducerea opțiunilor pentru abonamente pe una linie urbană și pe două linii urbane și pe ce mai era că peste două deja treceam la toate dacă aveam nevoie pentru că mie îmi place să decid singură dacă vreau să circul cu un mijloc de transport în comun sau cu toate și evident să plătesc pe măsura folisirii.

Dacă vă interesează și vreți să știți care este strategia de dezvoltare a STB-ului pe 10 ani, adică până în 2030 că a început deja de anul trecut, aveți aici documentația completă.

Gata, sunt decisă. De mâine iau Rahova la pas de tramvai. Și care sunteți de prin Pantelimon, dăm o tură cu autobuzul? Ce să fac, circul și eu de toți banii maică.

orange and green label airplane ticket
Photo by Torsten Dettlaff on Pexels.com

Ce plan de îngrijire aveți pentru copiii cu vârsta mai mare de 7 ani care se îmbolnavesc?

Serios, cum gestionați situația aceasta în care sunteți singuri, fără ajutor, vă bazați pe faptul că este copilul într-o formă de învățământ care îl ține ocupat până vă terminați programul la muncă, dar vă treziți că a pățit ceva copilul de peste 7 ani și necesită diverse: intervenție chirurgicală, ghips, internare, în tot cazul necesită supraveghere atentă, ce faceți? Mă interesează dacă are cineva o soluție care nu implică bunici și alte rude la care nu puteți apela.

Ca să complicăm puțin treaba vom presupune și că nu mai aveți zile de concediu la care să apelați în caz de ceva. Cum rezolvați?

Știu, unii se vor duce la concediu fără plată, dar este o soluție?

Cu toate că nu ai concediu de odihnă ca să îl cheltui pe internări și supravegheri medicale, sau cel puțin nu ar trebui să ai. Concediul de odihnă este pentru odihnă, recreere și refacea legăturilor cu familia.

Dar ce faci când ai copil peste 7 ani și tu ca părinte nu mai beneficiezi de concediu medical pentru îngrijirea minorului? Pentru că nu se mai încadrează conform legii. Adică cineva a gândit și a trecut prin tot procesul de promulgare a unei legi sau a unei OUG un text din care reiese că minorul de peste 7 ani bolnav se poate îngriji singur și toți cei care au citit textul ăsta au zis că da, este bine așa.

Conform aceleași legi, în cazul bolilor grave sau incurabile se stabilește o comisie medicală care decide ce înseamnă boală gravă și ce nu în cazul minorului cu vârsta de la 7 ani până la 18 ani.

Să luăm un caz random să zicem că una bucată copil cumva a reușit și a ajuns cu mâna în ghips până la umăr (sau picior până la șold sau ce își imaginează fiecare) și este acolo pe la 7-9 ani, adică nici mic, dar nici de nesupravegheat. Nu își poate mișca o mână asta e clar că dacă este imobilizată cu tot cu cot, s-a dus mobilitatea. Cum îl lași singur acasă să se descurce în condițiile acestea?

Vorbim de același copil minor în care statul te obligă să îl supraveghezi că dacă îl lași singur și pățește ceva nasol este din vina ta. Daca îl pierzi primești amendă că nu l-ai supravegheat. Dacă sare pe geam că așa a făcut prietenul de la etajul 1 și n-a pățit nimic, e nasol că nu l-ai supravegheat. La 7-8 ani îl duci la școală, nu îl lași singur pe stradă și încă mergi cu el în parc și îl supraveghezi și acolo.

Atunci pe ce bază s-a votat această lege cum că îl poți lăsa singur în casă bolnav?

Că pe mine calcul ăsta mă depășește pur și simplu. Sincer îmi e și frică să cer vreo explicație de la ministerul sănătății că îmi e că îmi răspund cei de acolo ca ministerul educației adică exact după ce expiră termenul acela legal de a răspunde la o solicitare.

Eu îmi amintesc când am avut eu mâna ruptă și aveam 10 ani, îmi puteam mișca mțna din cot, deci aveam ceva mobilitate, însă nu reușeam nicicum să mă descurc la toaletă. Aveam nevoie de ajutor. Tot de ajutor aveam nevoie și la baie, nu reușeam să mă șterg cu o mână, nu se punea problema de spălat pe cap. La vârste de genul acesta în care pari mare dar totuși nu ești, motricitatea nu este chiar cea mai dezvoltată. Îmi mai amintesc și de momentele în care zăceam în pat cu vreo infecție virală pe antibiotice că sub nicio formă nu puteau ai mei să lase medicația în grija mea. Nici la 7, nici la 8, nici la 9 si clar nici la 10 ani. Eu nu puteam să deschid ochii, nu mâncam, nu beam nimic și nu mă ridicam din pat. Cam ce medicamente luam eu dacă aș fi fost lăsată singură în casă să mă descurc?

Mi se pare doar mie că legea asta este aberantă?

Are cineva o altă soluție și nu o văd eu?

ill preteen girl wiping snot while resting in bed at home
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Sauna din STB

Toată lumea a auzit deja de mult trâmbițata scumpire ce va începe de la 1 august atât la STB cât și la Metrorex. Da, la metrou suportăm mai ușor cumva pentru că deși prin unele stații uneori este atât de aglomerat încât ai impresia că este vreun protest ceva, în rest condițiile există. Garniturile sunt curate, nu plouă, nu ninge, nu scoți limba de 2m de căldură și nu dârdâi de îți clănțăne dinții iarna. Sunt scaune în stații și să zicem că cele mai multe stații de metrou au un acces facil pe peron. Trecem peste faptul că durează câte 10 ani să fie construit câte un tronson scurt sau de alt timp de disconfort.

Ei când vine vorba de STB altfel stau lucrurile. Atât de altfel că îți vine să faci vreo nefăcută când auzi de scumpiri cu justificarea că nu s-a mai scumpit nimic din 2008, dar este în regulă că nici îmbunătățirile n-au curs gârlă.

Într-adevăr în autobuzele noi exist aer condiționat și chiar funcțional, la ușa de la mijloc este spațiu pe unde să poți urca un căruț și mai este și curat. Dar aceste autobuze sunt atât de rare și atât de puțini beneficiază de ele că celelalte, care reprezintă grosul ne dau dureri de cap la propriu.

Am trăit 25 de ani în sectorul 1 al Capitalei. Ca să ajung acasă inevitabil trebuia să iau tramvaiul 45 și ca să ajung în civilizație tot la acest tramvai trebuia să apelez. El rulează și în zilele noastre, la fel de greu merge, doar că a mai căpătat un ajutor pe o distanță mai mică. Ei bine și atunci și acum dacă ai ratat acest tramvai și ai ajuns în stație când tocmai pleacă ai de așteptat între 20 și 40 si mai bine de minute. 40 de minute din viața ta stai într-o stație de tramvai unde este soare și foarte cald. Nu, refugiile de tramvai nu fac umbră pentru că au policarbonat deasupra cele mai multe. Este de la sine înțeles că acest tramvai n-a văzut în viața lui un aer condiționat și nici treaptă joasă la vreo ușă pentru a putea urca un căruț. Iar curățenia, mai bine lasă (evident aici vorbim și de educația călătorilor, dar ghiciți pe cine pică măgăreața că suntem un popor needucat?).

Pe unde locuiesc acum în sectorul 6 mă pot plimba în voie dacă doresc cu exact 3 trolee. Nu doresc, însă uneori chiar este nevoie. Niciunul nu este dotat cu aer condiționat, căldura este greu de suportat când este caniculă. Să vă mai spun de 41? Că la cât este de rapid pe atât de cuptor încins este.

Astăzi am mers în Militari cu un autobuz pe care l-am luat de pe Bd. Timișoarei. Am avut ghinion de trafic că așa-i la noi, toți merg pe unica bandă pe sens liberă și aproape că mă puteam face supă.

Așa că oamenilor care luați decizii din vârf de birou când circulați doar cu mașina cu aer condiționat fie ploaie fie vânt, fie chiar caniculă, orice scumpire aduceți când condițiile sunt de ev mediu nu vă aduc altceva decât huiduieli.

Un text scris la cald după ce m-am fiert la propriu în autobuz.

mad formal executive man yelling at camera
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Ori sunt proastă ori sunt analfabetă funcțional. Sau sunt proastă, dar cu cuvinte elevate

Și culmea este că eu chiar cred despre mine că mă ajută chestia asta de o port deasupra gâtului. Că am neuroni funcționali și că fac ce fac pentru a-i stimula și să nu ajung vreo babă senilă cu care să nu se înțeleagă nimeni pentru că bat câmpiile cu succes.

Cu toate acestea un răspuns venit de la Ministerul educației m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să mă îndoiesc de capacitățile creierașului meu îndelung stimulat. Ba chiar m-am gândit serios dacă nu cumva îmi mai trebuie o facultate ca să înțeleg și eu ce a vrut să zică poetul, vorba…mă rog, o vorbă.

Stați că vă explic acum.

În februarie când s-au redeschis unitățile de educație (pentru cei nou veniți pe pagină, am un copil la grădiniță) se tot anunța peste tot, la știri, comunicate, inclusiv educatoarele ne informau că cei mici vor sta doar pe scaune, individual la masă fiecare cu câte o cutiuță cu jucării în față. Nu alergat, nu dans, nu exerciții, un sedentarism desăvârșit. M-a mâncat undeva, nu știu unde, încă nu am aflat că mă tot scarpin peste tot și am trimis un mail către Ministerul care coordonează, decide și ia măsuri spre bine copiilor înscriși într-o unitate de învățământ. Am trimis un mail clar în care ceream ca aceste măsuri să fie abrogate pentru că sunt absolut convinsă că se pot face dans, exerciții fizice, alergare, toate cu distanțare.

Și am așteptat. Între timp copilul a mai făcut muci, tuse, a mers la grădiniță, iar muci, iar tuse, iar la grădiniță, muci, tuse, între timp a fost și o vacanță de o lună. Și tot între timp au început să iasă cu copiii în curte, au mai făcut și jocuri, cum ar veni s-a cam dat escape la pandemie. Așa că am și uitat că cineva ar trebui să îmi și răspundă. Mai ales că trecuseră 30 de zile de când hău.

Așa se face că pe 11 iunie, adică exact și la fix, dar după 3 luni și 3 zile de când eu am trimis o solicitare, am primit răspuns. Cu ocazia aceasta am aflat că am trimis un memoriu. Iată m-am mai deșteptat puțin, clar e ceva șubrezit pe la neuroni.

În acest răspuns dumnealor mă informează de ce au luat ce măsuri au luat în contextul SARS-Cov-2. Hai fie, au simțit nevoia să se umfle în pene, deși eu nu i-am întrebat de ce. De fapt nu i-am întrebat nimic, doar le-am solicitat să modifice niște măsuri.

Apoi au ținut să îmi precizeze că măsurile pe care ei le-au luat conform legilor în vigoare sunt absolut obligatorii pentru absolut toată lumea. Absolut și două palme.

Ca în final să îmi spună că ce am semnalat eu se înscrie într-o anexă cu ceva măsuri conform unei legi (ia și caută fraiero dacă te-a mâncat să ne deranjezi) și care este abrogată în acest moment. Ei abia aici mi-a dat mie cu virgulă, că n-am înțeles cine e abrogat. O fi ordinul, o fi anexa, o fi ministrul, o fi chiar ministerul. Ce este abrogat?

M-am uitat puțin în ultimele zile pe ce cursuri mai sunt la facultăți să știu unde mă înscriu că poate reușesc ca în 3 ani de studiu să descifrez un mesaj care ar fi trebuit să fie simplu și coerent de la un Minister care are impresia că se mailuiește cu vreun politolog. Eu în mail-ul meu am zis că sunt mamă. N-am zis că sunt savant, nici doctor docent, iar parlamentar cu atât mai puțin. Mi-au trimis un răspuns standard și asta le-a luat mai bine de 3 luni.

Între timp m-am liniștit de tot, nu de alta dar anul școlar se încheie săptămâna viitoare. Adică pentru o săptămână puteau să îmi spună și că pâna la final ăștia micii vor merge doar în mâini. Adică este absolut irelevantă o săptămână de studiu când 3 luni te-ai gândit să îmi dai un răspuns standard.

Las doar finalul răspunsului primit de la minister, răspuns semnat de 3 oameni, un șef, un director și un director general. Mi-e greu să cred că au aruncat vreun ochi peste ceea ce au semnat ori că știu la ce anume este răspunsul lor. Și ca să nu vă doară degetele pe tastatură dacă vă macină curiozitatea să aflați ce este nr. 5.487/1.494/2020 vă las link către site-ul edu.ro și vă spun și că este un ghid detaliat pentru diverse scenarii epidemiologice în vederea prevenirii îmbolnăvirilor.

Aspectele semnalate de dvs. se înscriu în prevederile din Anexa cu Măsurile sanitare și de protecție în unitățile de învățământ preuniversitar/unitățile conexe în perioada pandemiei de Covid-19, parte a ordinului ministrului educației și cercetării și al ministrului sănătății nr. 5.487/1.494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul Sars-CoV-2, care este abrogat în acest moment.

Enjoy.

diverse cheerful colleagues talking about important documents
Photo by Alexander Suhorucov on Pexels.com

Cine nu are un bătrân să își cumpere

După textul de astăzi mă poate judeca oricine dorește și pot fi contra a ceea ce scriu eu, atâta timp cât ne păstrăm în limite civilizate.

Nu știu cum e la alții dar la noi s-a tot incoluat treaba aceasta cum că bătrânii sunt sfatul/consiliul și vocea înțelepciunii astfel încât nu se permite pervertirea gândirii și punerii sub semnul întrebării a acestei experiențe înaintate în vârstă.

Poate că așa era. Și posibil și adevărat, dar pe vremea lui Ștefan cel Mare. Păi la câte bătălii erau atunci faptul că aveau bărbați care treceau de șaizeci de ani era mare lucru. Este clar că omul acela căpătase o oarece experiență în ale vieții, în ale luptei, în ale sfatului.

Vremea a trecut, anii au avansat și am ajuns în vremurile moderne unde unii (mulți, cei mai mulți) dintre bătrâni au rămas încă în stadiul acela de sfătuitor al lui Ștefan cel Mare. Sunt atât de convinși că dacă au plete albe (și eu am fire albe, fire am zis, nu șuvițe și nu am șaizeci de ani, dar asta așa între noi să rămână) și pielea zbârcită (asta nu am, pe cuvânt) au și multă experiență de viață pe care se grăbesc să o răspândească pe cât de mult și de repede pot că cine știe, dacă se întâmplă să plece cu învățăturile nerăspândite?

Nu știu cum întâlnește fiecare în viața lui, dar vă spun cum e la mine. Oamenii aceștia care dau sfaturi cu nemiluita nu au nimic de-a face cu prezentul. Toate sfaturile acestea vin din trecut, aplicabile acelor vremuri, neadaptabile zilelor actuale. Ăsta este și motivul pentru care pe mine mă enervează maximum sfaturile de la bătrâni, faptul că nu au absolut nicio legătură cu viața mea actuală.

Bătrânii de azi, nu toți normal, dar cel puțin cei pe care îi tot întâlnesc eu nu au experiență mai multă decât am eu. Nici la vârsta lor actuală, nici la vârsta pe care o am eu acum. Nu au cum să aibă. Sunt oameni care nu au reușit să iasă niciodată din țară. Asta nu este o laudă, este pur și simplu o acumulare de experiențe începând de la cultura altor popoare până la mâncare, tradiții, tot. Pe lângă acest aspect sunt mulți care nu și-au văzut nici țara. Nu au putut, nu au avut posibilitate, nu au dorit, din diverse motive. Însă nimic din toate acestea nu îi împiedică să se considere mai experimentați decât mine.

Eu am ieșit din țară prima oară la vârsta de 22 de ani și de atunci am continuat. Copilul meu a ieșit din țară prima oară la 9 luni și de atunci continuă. Împreună cu noi părinții normal. Nu este vorba despre cine vede mai multe țări că unii trec prin țările astea înțelegând din ele doar cât de mult au băut. Însă nu are nu are cum să nu te îmbogățească o astfel de experiență.

Majoritatea (celor cu care interacționez eu) a venit de la țară, acolo unde aveau îndeletniciri de oameni ai pământului până au venit la Capitală, unii dintre ei tânjesc și acum după lumea de acolo dar nu fac nimic în sensul ăsta. Le e dor de glie ca de aer, însă este mai bine în orașul acesta mare și sufocant.

La polul opus lor am întâlnit și câțiva oameni, extrem de puțini pe care i-am păstrat drept exemplu, care au trecut de șaizeci de ani, care o gândire mai actuală chiar dacă și aceștia au derapaje, sunt totuși oameni cărora le trec cu vederea multe pentru puținul util pe care îl au de oferit. Iată că nu sunt chiar atât de obtuză.

Probabil ați mai citit pe aici cum am eu un dinte împotriva vârstnicilor, este o refulare din când în când care iese la suprafață. Uneori pur și simplu obosesc să tot aud cine nu are un bătrân să își cumpere sau cum o să văd și eu când o să ajung la vârsta pensionării.

Eu înțeleg că probabil de la o vârstă încolo pu și simplu nu îți mai pasă, nu te mai preocupă, nu mai vrei să ții pasul, însă nu mă bombarda pe mine cu toate cunoștințele tale acumulate pe toată durata vieții. Mai ales dacă nu te întreb.

pensive grandmother with granddaughter having interesting conversation while cooking together in light modern kitchen
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Simțul civic: cât este de dăunător?

Se vorbește de multă vreme cum că nimeni nu se bagă atunci când se întâmplă diverse lucruri care trebuie semnalate. De la furt în mijloacele de transport în comun, la parcatorii pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități și a mamelor cu copii, de la cei care aruncă gunoiul pe jos, la cei care își lovesc soțiile sau copiii în plină stradă. Nimeni nu se bagă, nimeni nu ajută pe nimeni, fiecare este pe cont propriu și fiecare trebuie să se descurce.

Chiar așa o fi?

Pe de o parte, da. Pe de altă parte nu, evident.

De ce nu intervine majoritatea care observă derapaje publice? De frică. Suntem un popr crescut în frică. Frica dobândită în regimul comunist încă excelează printre noi. Apoi este frica dobândită acasă când cei care cresc și educă viitori adulți sunt tirani ori toxici. Frica paralizează, îngheață, nu lasă creierul să ia decizii raționale. Sigur că mai sunt ignoranța și nepăsarea însă eu cred că sunt în mai mică măsură decât frica.

Cine să intervină? Doar bărbații? Cum suntem egali unii cu alții doar atunci când ne convine, probabil răspunsul ar fi da, bărbații. Dar cei mai de pe vremuri pentru că barbații tineri de astăzi (nu toți) au o sensibilitate aparte și nu pot ține piept nesimțirii care de multe ori are pumnul pregătit și nervii iuți.

Femeile nu pot interveni? Sigur că pot! Cine să le rețină? Doar că în țara noastră concepția despre femei nu este deloc una propice lor. Multe nici nu sunt băgate în seamă, cele mai multe sunt ignorate cu desăvârșire.

În parcarea Lidl am văzut într-o zi o mașină parcată pe locul destinat persoanelor cu dizabiltăți. M-am uitat atent să văd dacă nu cumva judec și omul chiar are o problema. Nu avea șoferul nicio problemă, mașina era absolut normală, nu avea dotări speciale și nici vreo atenționare în parbriz. L-am întrebat (cred eu politicos) de ce parchează pe acel loc, doar este destinat persoanelor cu dizabilități. Moment în care omul a făcut ochii mari, s-a scuzat, a zis ceva de genul că era cam aerian și a mutat mașina în timp ce mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că nu l-am lăsat să creeze o neplăcere oamenilor care chiar au nevoie de locul ăla de parcare. Dacă ați citit până aici, vă puteți șterge din minte acel iată măi că se poate și la noi, pentru că realitatea a fost că m-a înjurat de mi-a trebuit trei zile să mă spăl ca să iasă de pe mine duhoarea împroșcărilor verbale. Mare noroc că am scăpat nebătută, vă zic.

Acesta este doar un exemplu că am mai avut și altele scontate cu același final neferict pentru ambele părți. Problema mea este că mă enervez teribil când văd nedreptăți, aveam problema aceasta și pe la locurile de muncă, unde îmi era foarte greu să trec cu vederea peste ele. Știu și eu mă mir că încă locuiesc în țara asta a nedreptăților de toate felurile.

Într-una dintre cărțile pe care i le citesc copilului este o imagine a unui copil în fotoliu rulant care este ajutat de alt copil să ia o carte din biblioteca de pe un raft aflat la înălțime. Foarte greu mi-a fost să îi explic copilului că oamenii cu dizabilități chiar există și la noi în țară nu doar în cărți, doar că nu îi prea vedem pe afară pentru că le este foarte greu să se deplaseze ori să intre în magazine. Nu știu dacă ați observat, dar unele rampe de la magazine și mai ales de la intrările în blocuri sunt adevărate rampe suicidale pentru oamenii pe două picioare, pentru un cărut, ori un fotoliu rulant nici nu are rost să mai spun că este imposibil de accesat o rampă atât de abruptă, fără bară de susținere.

Simțul civic este o problemă a societății, nu doar a individului. Individul formează societatea, însă societatea dă educația, educație care este predată tot de individ după normele societății. Este un cerc vicios, un veșnic să facă ăla că eu am făcut, un de ce să mă bag eu că se va băga altul. Și eu m-am gândit de foarte multe ori dacă chiar este ok să mă trezesc vorbind de fiecare dată în condițiile în care isc adevărate furii în celălalt. Mai anul trecut la un magazin de cartier prin sectorul 1 un domn ce îmi putea fi tată m-a amenințat spunându-mi că mă va găsi el și voi vedea ce îmi va face pentru că i-am atras atenția (destul de enervată) că în magazin nu se fumează și nici nu se stă fără mască. Ce nu știa el, era că eu nu locuiam în zonă, intrasem de nevoie în acel magazin pentru prima și ultima oară.

Nu am concluzii, doar mai refulez din când în când.

Vine vacanța cu trenul cu muci și tuse deși preferam să fie ăla din Franța și fără muci.

Un an întreg a stat al meu copil acasă. Din martie 2020 până în februarie 2021. În septembrie nu a mers în colectivitate, nu eram sigură, nu aveam încredere în sistem, îmi era foarte teamă de boală. Cum de boală nu am scăpat cu toată precauția mea, la redeschiderea din februarie a reintrat în colectivitate.

Când a rămas acasă anul trecut a colectat și o bronșită care mi-a dat multe griji la început de pandemie. Apoi un an întreg a fost mai ceva ca betonul armat. Niciun muc, nicio tuse, nicio colorare sub ochi ce indică un semnal de îmbolnăvire. În aprilie își băga picioarele în apă rece de munte și se tăvălea prin iarbă umedă și niciun nas nu a curs.

De la redeschiderea din februarie al meu copil a mers în colectivitate în 3 etape. Prima dată a mers două săptămâni. Două săptămâni întregi. Atât de tare m-am bucurat că după astea două săptămâni în care și așa obosisem să mă tot trezesc cu ceas și chiar devreme, mi-a făcut cadou o viroză care a trecut în exact două săptămâni, noroc că ne-a mai prins și o izolare între timp. După această mini vacanță de trei săptămâni a mers trei zile și a venit în viața noastră altă viroză. Bine, aici nu este sigur dacă a fost și ceva răceală sau doar alergie de la ceva ciupituri de la un animal posibil păianjen. Alte două săptămâni de pauză la finalul cărora a mers fix patru zile ca să vină acasă cu muci galbeni vâscoși, visul oricărei mame. Cam așa arată radiografia a două luni de colectivitate comparativ cu un an de stat acasă.

Mersul acesta în colectivitate mi-a adus și mie la pachet aproximativ aceleași boli ca ale copilului. Nu am scăpat de amigdale inflamate, febră, puroi în gât, inclusiv bronșită. Am ratat doar un streptococ ce pare a fi specific vârstelor mici, mare minune că m-a ratat. Iar după ce treci prin covid chiar nu îți mai dorești să treci prin niciun muc și prin nicio tuse, eu clar nu.

Da, da știu colectiviate, e normal, copilul are nevoie de alții ca el și să fie departe de mine și bla bla bla. Și eu am nevoie să dorm noaptea să nu aud tusea aia prin cel mai profund somn, să văd că poate respira fără să se audă tona de muci din nas. Și mai am nevoie să nu bântui pe la ușa medicului de familie săptămânal și nici să cheltui suta de lei în cel mai optimist caz după fiecare vizită la medic. Știți treaba aia cu medicamente gratuite? Nu există. Știți treaba aia cu medicamente compensate? Ei bine, sunt limitate, foarte limitate. Din partea mea, vacanță te salut. Am eu timp în viața asta să mă caut și la cap să văd cât din el mai funcționează cum trebuie.

Statul nu vrea ca studenții să se recreeze pe banii de la buget

Statul este hotarat să recupereze prin absolut orice mijloace deficitul bugetar. Hotărât ca după un an paralizant economic din cauza pandemiei și din cauza deciziilor proaste sau foarte proaste, să scoată bani și din piatră seacă. Atunci de unde să recuperezi bani? De unde să resuscitezi bugetul? Exact! De la cei cu nevoi mai mari. Unii dintre cei care pun umărul revenirii bugetare sunt studenții. Cei care urmează să fie viitorul țării, cei care sperăm să ne ofere soluții viabile, cei cărora să le facem loc să vină cu idei care să ne scoată din rahatul în care ne bălăcim de atât de mult timp. Ia mai lasă-i domnule să se descurce, ce atâta plimbare cu trenul? La ce ajută? Cui îi trebuie?

Un deputat, nu mai știu care, mintea mea refuză să rețină orice prostie, a spus că este de acord ca studenții să meargă cu trenurile în folosul studiilor, nu și în folosul distracției. Cum să se distreze studenții? Ferească Providența așa ceva. În niciun caz nu trebuie să îi ajutăm pe cei care nu au condiții financiare, dar totuși vor și pot să urmeze studii universitare. Îi și înțeleg de ce vor mulți dintre ei să plece în altă țară care îi apreciază imediat după terminarea studiilor și nu vor să dea nimic din ceea ce știu propriei țări.

Au tăiat biletele pentru tren ale studenților, însă au păstrat (sper că este doar o eroare temporară) biletele de tren pentru politicieni. Cu toate că aceștia beneficiază și de subvenție în cazul deplasării cu mașina. Adică un politician de ale cărui idei nu ne putem lipsi sub nicio formă și deh este necesar să ajungă la Capitală, îi dăm bilet de tren dacă dorește să vină cu trenul. Însă unui student care nu are salariu și trăiește tot din veniturile părinților, îi tăiem aceste bilete de tren. De ideile unui student nu avem nevoie. Nu ne interesează ce va avea el de zis pentru viitorul nostru. Nici nu știu dacă suntem de râs sau de plâns, cum de altfel nu știu nici ce m-a apucat să îmi vărs aici nemulțumirea. Că de alt altfel nu vin cu nicio concluzie, cu nicio sugestie, doar îngroș rândurile celor care spun în scris departe de ochii celor mulți că nu e bine când se iau decizii proaste. O să revin cu o altă postare în care o să scriu cum se rezolvă lucrurile în țara asta când soliciți ceva fără să faci vâlvă, scandal și când te comporți civilizat – la fel de civilizat ești ignorat.

woman walking on road
Photo by Ruslan Zzaebok on Pexels.com

Măgăria cabinetelor stomatologice în timp de pandemie

De aproximativ patru ani frecventez un cabinet stomatologic care este foarte aproape de locuința mea. Nu pot face comparații, nu am testat foarte multe cabinete până acum, de regulă mă fidelizez și acolo rămân atâta timp cât sunt și mulțumită. Ori eu mulțumită sunt. Dacă am avut o urgență chiar și cu copilul m-a primit fără să îmi spună fă programare și mai vorbim noi. Bine, urgența a fost urgență mai mult din perspectiva mea, în realitate a fost doar o constatare a ceva ce se întâmplase deja. Da, medicul stomatolog la care merg eu se ocupă și de adulți și de copii și mai face și radiografii simple în același cabinet. Altă mulțumire pe care o aveam legat de acest cabinet era că tot aici venea și medicul ortodont special pentru un număr limitat de pacienți.

Când a venit pandemia pe capul nostru, am decis să amân cât se poate mentenanța dentară din perspectivă stomatologică, însă la ortodont era musai să merg. Așa că am schimbat cabinetul pentru medicul ortodont. Imediat după deschiderea de după starea de urgență, cabinetele și-au luat măsuri ample de teama reînchiderii. Așa se face că îmi crescuse costul per consultație cu 45 lei. Ori aceasta nu era chiar o sumă mică pentru că dacă mă uit la procente aproape 50% nu este puțin. Dar, regula este regulă, cu cine să discuți. Aveam nevoie de ortodont.

Știu că vreți să știți ce primeam în plus de banii aceștia pe lângă consultul propriu zis. Ei, iată cum se desfășurau lucrurile: intram în clinică, mă dezinfectam și mi se lua temperatura, apoi îmi puneam lucrurile(geaca, geanta, viața) într-o cutie din plastic aflată la intrare și care nu era dezinfectată după fiecare folosire că doar acolo își punea lucrurile toți cei care treceau prin cabinet. Apoi îmi puneam bonetă, botoși și halat. Mă dezinfectam iar și semnam fișa pentru triaj epidemiologic. Tot acest pachet costa 45 lei. Mergeam așa bine blindată în cabinet, iar la plecare lăsam halatul și boneta în cabinet și botoșii în coș la intrare. De ce? Pentru că dezinfectau cu filtru UV halatul și boneta și le repuneau în folosință pe când botoșii îi aruncau. Iar la următoarea vizită plateam același preț pentru toată protecția asta. Nu plecam cu halatul acasă, nici cu boneta, nici nu mi le cumpărau de noi tura următoare. Îmi dădeau un halat refolosit și dezinfectat (sper), dar eu îl plăteam ca de nou. Cum vine treaba asta?

După câteva luni de nemulțumiri din partea clienților au renunțat la halat în primă fază, apoi la bonetă și au rămas doar cu botoșii pentru care nu ne-au mai taxat extra.

În partea astălaltă la cabinetul stomatologic, am primit doar botoși, niciun leu extra nu mi s-a luat pentru ei. M-am mirat cum așa. Medicul mi-a explicat că nu îmi sare covidul din păr ca să îmi dea cască, iar botoșii sunt pt că este mocirlă afară, altfel se spală pe jos.

În cabinetul unde își desfășura ortodontul job-ul au dat dovadă de exces de zel sau au gândit că fac afacerea vieții cu costuri suplimentare? A nu se înțelege că acuz ortodontul. Este un cabinet în care își desfășoară activitatea, nu este proprietate personală.

Pe de altă parte mă tot gândesc cum mulți arată cu degetul spre cei care nu merg la stomatolog spunând că este mai ieftin să previi decât să ajungi să tratezi. Da și eu sunt adepta mersului la dentist, pentru că am conștientizat că pentru mine igiena mea orală este importantă și pentru că îmi vreau toți dinții mei pe perioadă cât mai lungă de timp și pentru că îmi permit financiar. Însă acest serviciu nu este disponibil pentru toată lumea. Pe lângă faptul că nu avem educație în acest sens, nici nu își permite toată lumea financiar să meargă constant la stomatolog. Iar pentru cei mai mulți oameni 200 lei un detartraj este suficient de scump pentru a se lipsi de el chiar dacă se întâmplă o dată sau de două ori pe an, pentru că oamenii aceștia trăiesc la limita subzistenței. În toate condițiile acestea când vizita la ortodont și serviciile oferite de ortodont în general nu sunt printre cele mai ieftine, umflarea costurilor cu încă aproape 50 lei este foarte mult chiar și pentru cei care își permit astfel de servicii.

Tot aștept ca serviciile stomatologice să intre într-o grilă a sănătății, instituția aia pentru care plătim foarte mulți bani, dar din care beneficiem prea puțin. Măcar parte din banii ăia să ajungă și la clinicile dentare fiind o mână de ajutor pentru populație. Sau așa cum companiile private oferă servicii medicale private angajaților, să înceapă să ofere și servicii stomatologice, deși tot doar o parte a oamenilor vor fi beneficiari.

closeup and selective focus photography of toothbrush with toothpaste
Photo by George Becker on Pexels.com